REGIMUL JURIDIC AL

ACŢIUNILOR ÎN CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ÎMPOTRIVA
ORDONANŢELOR
GUVERNULUI

Camelia Florentina STOICA

Camelia Florentina STOICA

Conf. univ. dr., Director Departament, Departamentul de Drept,
Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune,
Academia de Studii Economice, Bucureşti, România
Tel.: 0040-213-191.901
E-mail: cameliastoica@cig.ase.ro
The Legal Regime of the Administrative
Contentious Claims Against the Government
Ordinances

Revista Transilvană
de Ştiinţe Administrative
1(30)/2012, pp. 174-181
Abstract
The present article presents a short analysis of
the legal regime of the administrative contentious
claims against the Government Ordinances, showing
that the control of the courts of justice is limited, by
report to the legal nature of the acts under analysis.
Also, the article presents the conditions to be fulfilled
by the administrative contentious claims against
the Government Ordinances, showing that these
claims have as object: the award of damages for
the tort caused by the Government Ordinances, the
annulment of the administrative acts, the obligation
of the public authority to issue an administrative act,
the obligations of the public authority to perform a
certain administrative operation.
Keywords: Government Ordinance, adminis-
trative act, administrative contentious, Romanian
Constitution

174
1. Introducere
Porivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, „Controlul judecătoresc al actelor adminis-
trative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat,
cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după
caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.”
Textul constituţional citat, consacrând competenţa instanţelor de contencios
administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii
din ordonanţe declarate neconstituţionale, aşadar accesul la justiţie al persoanelor
aflate în situaţia menţionată, determină, totodată, un regim juridic specific pentru
acţiunile în contencios administrativ împotriva ordonanţelor Guvernului.1
Aceasta în considerarea regimului mixt, de drept constituţional şi de drept
administrativ al ordonanţelor Guvernului, deosebit de cel al hotărârilor de Guvern,
supuse exclusiv unui regim juridic administrativ. Astfel, spre deosebire de aceste din
urmă acte, care dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, ordonanţele –
simple sau de urgenţă: (1) dau expresie unei competenţe derivate a aceleiaşi autorităţi,
fiind emise în baza delegării legislative2, aşadar ca efect al „exerciţiului temporar al
unor atribuţii legislative de către puterea executivă prin forme şi metode specifice
activităţii administrative” (Muraru şi Tănăsescu, 2008, p. 1086); (2) pot forma obiectul
controlului de constituţionalitate, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie.
În considerarea acestui specific, regimului juridic al acţiunilor împotriva ordo-
nanţelor Guvernului este stabilit printr-un articol distinct din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, a cărui examinare, prin raportare la jurisprudenţa în
această materie a Curţii Constituţionale şi a instanţelor judecătoreşti, relevă o serie de
particularităţi, cu precădere în ceea ce priveşte condiţiile acţiunii, obiectul acesteia,
incidenţa instituţiei suspendării executării actului administrativ, aspecte ce vor fi
analizate în ceea ce urmează.

2. Condiţiile acţiunii împotriva ordonanţelor Guvernului

Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim prin ordonanţe
sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios ad-
ministrativ în două situaţii:
a) când este pusă la îndoială prezumţia de constituţionalitate a unui astfel de
act (situaţie în care, art. 9 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului ad-
ministrativ, acţiunea trebuie însoţită de excepţia de neconstituţionalitate);

1 Este vorba atât de ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare (art. 115 alin. 1) din
Constituţie, cât şi de ordonanţele de urgenţă, adoptate în situaţii extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată (art. 115 alin. 4 din Constituţie).
2 Condiţiile delegării legislative sunt prevăzute, în detaliu, de art. 115 din Constituţie.

175
 b) când a fost constatată neconstituţionalitatea unei ordonanţe de Guvern, situaţie
în care acţiunea trebuie introdusă în limitele unui termen de decădere de un
an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul
Oficial al României.
Se observă că, în ambele situaţii, admisibilitatea acţiunii este condiţionată de
răsturnarea prezumţiei de constituţionalitate a ordonanţei Guvernului pretins vătă-
mătoare.
Această concluzie este confirmată şi de prevederile art. 9 alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 care, referindu-se la soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa în
cadrul acestei acţiuni, prevede că acestea sunt următoarele: (1) instanţa soluţionează
fondul cauzei (în situaţia în care ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată
neconstituţională); (2) instanţa respinge acţiunea ca inadmisibilă (în situaţia respingerii
excepţiei de neconstituţionalitate).

3. Obiectul acţiunii împotriva ordonanţelor Guvernului

Potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
acţiunea formulată împotriva ordonanţelor Guvernului poate avea ca obiect:
– acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului;
– anularea actelor administrative emise în baza acestor acte;
– obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ;
– obligarea unei autorităţi publice la realizarea unei anumite operaţiuni adminis-
trative.
Pe cale de interpretare, rezultă că nu poate constitui obiectul unei astfel de acţiuni:
a) anularea unei ordonanţe sau a unei ordonanţe de urgenţă;
Aceasta întrucât actele menţionate sunt, din punct de vedere al organului emitent,
acte ale Guvernului3 şi, ca atare, acte administrative, dar din punct de vedere material,
al efectelor pe care le produc şi a forţei juridice pe care le au, echivalează cu legile
emise de Parlament (Pactet, 1998, p. 560).
Astfel, cum s-a subliniat (Constantinescu et al., 1992, p. 254), delegarea legislativă
constituie de fapt o modalitate de conlucrare dintre Parlament şi Guvern, în temeiul
căreia Guvernul este învestit cu exercitarea unei părţi din funcţia legislativă în anumite
condiţii. Ca o consecinţă a faptului că ordonanţele Guvernului sunt acte cu putere de
lege, acestea nu pot face obiectul unui contencios administrativ în anulare, ci numai
a contenciosului constituţional, în condiţiile legii.
b) constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a dispoziţiei din ordonanţă.
Această regulă este, de altfel, prevăzută în mod expres de art. 9 alin. (1) teza
finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit căruia „persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii

3 Potrivit art. 108 – Actele Guvernului, alin. (3) din Constituţie: „Ordonanţele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta”.

176
din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită
de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este
constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei ori a dispoziţiei din ordonanţă”.
Textul legal citat a fost modificat în acest sens ca urmare a pronunţării Deciziei
nr. 660/2007 a Curţii Constituţionale. Prin această decizie, Curtea a reţinut că „în
cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul
excepţiilor de procedură prin care, partea care le ridică, instanţa de judecată din
oficiu sau procurorul urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe
o dispoziţie legală neconstituţională. În aceeaşi ordine conceptuală, excepţia de
neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a
cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă”. Aşadar,
a mai reţinut Curtea, „excepţia de neconstituţionalitate nu poate forma obiectul unei
acţiuni principale nici în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, unde constituie
întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în faţa
Curţii Constituţionale.” Or, „în măsura în care art. 9 se interpretează în sensul că
persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau
dispoziţii din ordonanţe poate introduce la instanţa de contencios administrativ acţiune
al cărei obiect principal îl constituie sesizarea directă a Curţii Constituţionale pentru
a declara ca fiind neconstituţionale actele menţionate, textul este neconstituţional,
prin raportare la prevederile din Legea fundamentală enunţate mai sus. Atunci
când obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea
neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului
ori a unor dispoziţii din aceasta, excepţia de neconstituţionalitate este transformată
într-o veritabilă acţiune directă, pierzându-şi astfel natura sa de excepţie, înţeleasă
ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.”

4. Inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării ordonanţelor Guvernului

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în
cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea,
în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic
superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună
suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei
de fond.”
Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 defineşte actul administrativ după cum
urmează: „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a
executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;
sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate
de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate
publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile
publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative
supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.”

177
 Examinând dispoziţiile legale citate, se constată că art. 14 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 nu distinge cu privire la natura individuală sau normativă a actului
administrativ susceptibil de suspendare a executării în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel fiind, rezultă că, dacă sunt întrunite aceste condiţii, instanţa poate dispune
suspendarea executării oricărui act administrativ, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 554/2004, indiferent de natura individuală sau normativă a acestuia.
Cât priveşte înţelesul pe care art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 îl dă
conceptului de act administrativ se observă că circumstanţierea pe care acesta o
realizează în ceea ce priveşte actele emise de autorităţile publice în regim de putere
publică este foarte precisă, fiind vizate numai actele emise în vederea organizării
executării legii sau a executării în concret a legii. Altfel spus, ceea ce prevalează în
această definiţie este criteriul material, al conţinutului actului emis de autoritatea
publică în regim de putere publică.
Această circumstanţiere impune, cât priveşte actele Guvernului, o necesară
distincţie între categoria actelor emise „în vederea organizării legii” şi alte acte.
Examinând în acest sens dispoziţiile art. 108 din Constituţie – Actele Guvernului, se
constată că, potrivit alin. (1) al acestui articol, „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, hotărârile de Guvern se emit „pentru organizarea
executării legilor”, ordonanţele fiind emise, conform art. 108 alin. (3) din Constituţie,
„în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta”.
Cât priveşte ordonanţele, regimul juridic al acestora este dat de dispoziţiile art. 115
din Constituţie, referitor la delegarea legislativă, text care stabileşte două tipuri de
acte prin care executivul are competenţa de a aduce la îndeplinire această delegare:
ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, aşadar ca
urmare a unei delegări legislative acordate de legiuitor, prevăzute de alin. (1) al acestui
articol, şi ordonanţele de urgenţă, prevăzute de alin. (4).
Ordonanţele simple se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care, astfel
cum s-a arătat (Apostol-Tofan şi Tănăsescu, 2008, p. 1088), cuprinde „două elemente
obligatorii şi unul facultativ”. Cele două elemente obligatorii identificate privesc
domeniile în care se pot adopta ordonanţele – domenii care nu fac obiectul legilor
organice (art. 115 alin. 1 din Constituţie) şi perioada de abilitare – legea de abilitare
va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe
(art. 115 alin. 2 din Constituţie). Elementul facultativ priveşte supunerea ordonanţelor
spre aprobare Parlamentului: dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun
aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului
de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei (art. 115
alin. 3 din Constituţie).
Cât priveşte ordonanţele de urgenţă, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia
nr. 34/1998 că, în cazul lor, delegarea legislativă este acordată de Constituţia însăşi,
şi că ordonanţa de urgenţă „nu este o varietate a ordonanţei pe baza unei legi de
abilitare, ci o măsură de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul

178
strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional şi care se justifică – astfel cum
s-a arătat în Decizia nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 129 din 28 iunie 1995 – pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care,
datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în
vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.”
Dispoziţiile constituţionale stabilesc expres condiţiile emiterii ordonanţelor de
urgenţă, după cum urmează: se adoptă în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu poate fi amânată, legiuitorul delegat având obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul acestora [art. 115 alin. (4) din Constituţie]; nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale
şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică [art. 115
alin. (6) din Constituţie].
Se constată aşadar că, spre deosebire de hotărârile de Guvern, ordonanţele – atât
cele simple, cât şi cele de urgenţă – sunt acte normative cu putere de lege, având
un alt regim juridic, specific instituţiei delegării legislative. În esenţă, este vorba
despre posibilitatea Guvernului de a reglementa primar relaţiile sociale, asemenea
legiuitorului. În acest sens, prin Decizia nr. 1/1995, Curtea Constituţională a reţinut
că „instituţia delegării legislative urmăreşte să rezolve anumite probleme de politică
legislativă, deci de legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului,
denumite ordonanţe. În acest scop, Guvernul înaintează uneia dintre Camere un
proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. Potrivit art. 114 alin.
(1) [n.a. în prezent art. 115] din Constituţie, Parlamentul poate adopta o lege specială
de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul
legilor organice. Aşadar, legiuitorul constituant a admis ca şi Guvernul, organ al
Executivului, să fie învestit, de către Parlament, în anumite condiţii, cu atribuţii ce
vizează funcţia legislativă, specifică Parlamentului.”
Un argument în acelaşi sens îl constituie şi admisibilitatea controlului de
constituţionalitate, pe calea sesizării a priori prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie
(ce are ca obiect legile, înainte de promulgarea acestora), a însuşi textului ordonanţei
care a fost aprobată prin legea criticată. Sesizată fiind pe calea unui asemenea control
cu privire la neconstituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, Curtea
a reţinut că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru faptul că textul
de lege atacat a fost identificat prin raportare la actul normativ originar (respectiva
ordonanţă de urgenţă), în condiţiile în care este expres menţionată şi legea de aprobare
a ordonanţei. Totodată, Curtea a mai reţinut şi că „ordonanţele Guvernului aprobate
de Parlament prin lege […] încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi
devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter
de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare,
conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern.”
În susţinerea aceleiaşi idei, invocăm şi considerentele care au fundamentat Decizia
nr. 120/2004 a aceleiaşi Curţi, prin care s-a reţinut, distingându-se între înţelesurile

179
conceputului de „lege” în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau
organic şi cel material, că „potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind
un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte
şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din
coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată,
conform cărora Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării cu prevederile
art. 76, 77 şi 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării
de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată
ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în
considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.
În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea reţine că, elaborând astfel de
acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care,
prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare,
ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul
legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect
criteriul material.”
Astfel fiind, rezultă că, dintre actele Guvernului, numai hotărârile constituie acte
administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Ordonanţele
Guvernului, nefiind acte administrative în sensul aceluiaşi text de lege, respectiv acte
emise „în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii”, ci
acte normative cu putere de lege, adoptate de Guvern în temeiul delegării legislative
prevăzute de art. 115 din Constituţie, nu sunt susceptibile de suspendare în temeiul
art. 14 din Legea nr. 554/2004.

5. Suspendarea soluţionării acţiunii în contencios administrativ

pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate având
ca obiect ordonanţa sau dispoziţia din ordonanţa Guvernului
Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „instanţa de contencios administrativ,
dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională, şi suspendă
soluţionarea cauzei pe fond.”
Este de menţionat în acest sens că dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care reglementau
suspendarea obligatorie a cauzei în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie
de neconstituţionalitate, au fost abrogate expres prin Legea nr. 177/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală
al României. Astfel fiind, în prezent, norma citată reglementează singurul caz de
suspendare obligatorie a cauzei de către instanţa de judecată în situaţia sesizării Curţii
Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

180
6. Concluzii
Succintul examen al regimului juridic al acţiunii împotriva ordonanţelor Guvernului
relevă faptul că, în această materie, controlul instanţelor judecătoreşti este limitat, în
considerarea naturii juridice a actelor în discuţie, respectiv a faptului că „ordonanţa
este un act administrativ supus unui regim juridic mixt, de drept constituţional şi de
drept administrativ, spre deosebire de hotărârea Guvernului, supusă exclusiv unui
regim juridic administrativ”.
Se observă, totodată, că mecanismul consacrat în această privinţă de Legea nr.
554/2004, în temeiul art. 126 alin. (5) din Constituţie, creează o strânsă legătură
între instanţele judecătoreşti şi instanţa de contencios constituţional, admisibilitatea
acţiunii în faţa instanţei de judecată fiind condiţionată de pronunţarea de către
Curtea Constituţională a unei soluţii de constatare a neconstituţionalităţii ordonanţei
Guvernului.
Se realizează în acest mod concilierea mai multor exigenţe impuse de rigorile
statului de drept: asigurarea supremaţiei Constituţiei, respectarea principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi protecţia drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale persoanelor.

Bibliografie:
1. Apostol-Tofan, D. şi Tănăsescu, S., Constituţia României comentată pe articole,
Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
2. Constantinescu, M., Deleanu, I., Iorgovan, A., Muraru, I., Vasilescu, F. şi Vida, I.,
Constituţia României comentată şi adnotată, Bucureşti: Regia Autonomă „Moni-
torul Oficial” Bucureşti, 1992.
3. Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 1/1995 publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
4. Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 120 publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004.
5. Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 34/1998 publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998.
6. Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 660 publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007.
7. Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 95/2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006.
8. Legea 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind orga-
nizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a
Codului de procedură penală al României publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.
9. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 1154 din 07 decembrie 2004.
10. Muraru, I. şi Tănăsescu, E.S., Constituţia României. Comentariu pe articole, Bu-
cureşti: C.H. Beck, 2008.
11. Pactet, P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Paris: Armand Colin, 1998.

181