Sunteți pe pagina 1din 9

De ce nu avem AER Acţiuni pentru Eliberarea

României

Cîteva posibile explicaţii pentru faptul că nu se ridică o forţă politică antisistem autentică, de 22 de ani,
oricît de mare ar fi nevoia.

Grupate pe categorii, începînd cu piedicile puse de adversarii eliberării sau create prin degradarea
naţiunii, continuînd cu erorile promotorilor ei, apoi cu slăbiciunile beneficiarilor ei, şi în final cu obstacole
ridicate de condiţia umană.

1. Rezistenţa celor ce vor să ne menţină captivi

A1. Piedicile puse de la vîrf de găştile care au uzurpat instituţiile statului, paraziţii fiind concurenţi în lupta pentru
privilegii dar uniţi împotriva anticorpilor politici. Puterea mafiei îmbogăţite , care foloseşte prada acaparată de la
victime drept capital regenerabil, ca mijloc de cîştigare a meciului “democratic”, întru evitarea controlului averilor
şi confiscării celor ilicite, după o eventuală sentinţă, după o eventuală anchetă, după o eventuală răsturnare de
regim.

A2. Poziţia retrogradă a păturii funcţionăreşti. Rezistenţa ocupanţilor instituţiilor neepurate şi fagocitate birocratic
de nulităţi obediente, paraziţii lucrînd contra interesului public: în administraţie, fisc, poliţie, etc. Evitarea
“lustraţiei” reale, aduse la zi, a deparazitării instituţiilor de cei care au participat pînă azi la distrugerea României.
Dacă responsabilii şi beneficiarii Tranziţiei s-ar declara discriminaţi astfel, s-ar impune cercetarea şi judecarea lor,
pentru a fi daţi afară penal – ceea ce îi sperie şi mai tare.

A3. Lipsa de transparenţă, justificată prin protecţia vieţii private sau a secretelor “clasificate”, care acoperă
răufăcătorii. Blocarea accesului la documentele demascatoare, dezorganizarea şi rătăcirea premeditată a arhivelor
păzite de… Ministerul de Interne. Accesul privilegiat al uzurpatorilor puterii la informaţii. Pentru supuşi-
interdicţii şi spionare. Pentru stăpîni- confidenţialitate… pentru acte de interes public. În numele interesului
naţional, nu ştim niciodată la timp cum e trădată ţara chiar de cei care “o apără”… de cetăţeni. “[] Este neapărat
necesară cooptarea unor oameni din sistem care au acces la date şi informaţii concrete: Ministerul de Finanţe,
Banca Naţională, Curtea de Conturi, DNA, etc. etc. [] şi am unele rezerve că persoane din aceste instituţii, care s-
au bucurat de avantajele postului, vor dori să colaboreze cu societatea civilă pentru crearea unei alternative”
(Ileana Andersson). Altfel spus, cheile sînt la ei în buzunar.

A4. Rezistenţa caracatiţei securisto-comuniste care guvernează din umbră, schimbînd doar păpuşile
temporare de pe scena politică, îşi termină rolul de etapă. Activitatea antidemocratică şi infracţională a unor
Se(cu)RIşti, şi atîtor “servicii” parazitare, care, în loc să apere interesele colective ale celor de la care le vine
salariul (e drept , distribuit de stăpînii momentului), sprijină afacerile criminale şi susţin reţeaua de şantaj reciproc
care a paralizat penalizarea infractorilor şi coordonat. privatizarea lagărului (a se vedea Marius Oprea –
“Moştenitorii securităţii”).

A5. Farsa luptei dintre ramurile FSN-ului securicomunist (USL, PDL şi sateliţi) – care au ocupat tot spectrul
politic, pe măsluita axă “dreapta/stînga”. “Rotativa” prin care populaţia, sătulă de garnitura n=n-2,
relegitimează garnitura n-1=n-3… Migraţia electorală facilitind procesul de năpîrlire continuă..

A6. Infiltrarea, intimidarea, sabotarea, deturnarea şi satelizarea formaţiunilor care s-au jucat de-a opoziţia,
compromiţînd încrederea în alternativă şi democraţie. Confiscarea sau anihilarea PNTcd, PNL, PSDR, CDR, AC,
PAC etc.

A7. Diversiunile de gen PRM, PNG sau PPDD- care compromit tocmai revolta pe care pretind a o susţine,
determinînd publicul să nu mai creadă în rezistenţă, după atîtea pseudo-bătălii penibile. Mesajele antisistem fiind
astfel banalizate, asociate cu vulgaritatea, gestionate tocmai de cei contra cărora ar trebui luptat. Revoltaţii fiind
captaţi, luaţi sub control, pentru a nu deveni periculoşi.

A8. Propagarea ideii că nu poate exista alternativă şi boicotarea încercărilor de a lansa una. Banaliştii care
chibiţează continuu meciul între ramurile feseniste şi deplîng efectele Tranziţiei Criminale “nu observă” cauza
principală, faptul că alegem continuu “răul mai mic” pentru că nu se ridică o alternativă. Printre motive
fiind şi prevederile legale care împiedică creşterea noilor formaţiuni, discriminînd independenţii si partidele mici-
încît să nu se poată ridica alternative eliberatoare, spărgînd monopolurile.

A9. Inerţia mentalităţilor şi intereselor fesenisto-comuniste larg diseminate. Dorinţa multora de a nu da socoteala
pentru ce s-a întîmplat în aceşti 22 de ani, de a-şi ascunde crimele, delictele, greşelile sau pasivitatea, de a scăpa
de pedeapsă, rămîne cu prada, de a fi trataţi cu respect sau a se privi fără jenă în oglindă . Cei care se simt cu
musca pe căciulă propovăduind pornirea de la zero, uitarea trecutului. Mai ales moştenitorii averilor jefuite, care
pretind că nu au legătură cu părinţii lor (“autorii” lor – juridic).

2. Deturnarea sau descurajarea prin diversiuni , provocări, farse,


falsuri

B1. Diversiunea şi teama de diversiune. O nenorocită combinaţie de credulitate si suspiciune – alternînd păgubos.
După ce au crezut toţi demagogii, mulţi creduli au trecut la neîncredere oarbă. Ca şi cum nu ar exista
discernămînt, verificare, observarea activităţii trecute a cuiva, judecarea poziţiilor publice, etc. De atîta frică de
provocatori, cîrtiţe, falsuri – nu se mai încrede nimeni în nimeni. Ar fi altceva dacă activiştii s-ar raporta la
programe precise, care nu lasă loc jocului sinuos. Dar liderii demagogi nu fac asta, folosind platforme de maximă
vaguitate, care nu obligă la nimic si nu permit verificarea promisiunilor.

B2. Armata răspîndacilor şi postacilor folosiţi pentru intoxicarea mediilor sociale şi împiedicarea înfiripării unei
atitudini antisistem coerente nu este înfruntată corespunzător. Fac ce vor acoperitorii cu brum a semnalelor utile.
De la grupurile de adolescenţi care vin pe la porţi în campaniile electorale, la marea de pauperi dispuşi la orice
pentru un bacşiş sau un mic privilegiu. Inclusiv la a sparge capul cui li se spune. De la cumpărarea alegătorilor cu
pixuri, umbrele, ulei, etc şi a susţinătorilor cu privilegii proporţionale cu serviciul, se ajunge firesc la controlul
secţiilor de vot şi falsificarea alegerilor.

B3. Efectul pervers al nemulţumirii legitime a populaţiei, pe care unii o exploatează întru nostalgie pentru
epoca comunistă, ca şi cum nu de acolo se trage actuala nenorocire, nu activiştii şi securiştii au devenit
actualii patroni- vînzînd ţara. Confuzia fiind sporită de doctrinarii de serviciu, care ascund că “dreapta” apară
teoretic oligarhia roşie, iar stînga… o apără practic. Efect parşiv al confiscării denunţării crimelor regimului
“comunist”- de către propaganda pentru exploatare capitalistă. Consens între ideologii de toate culorile: să declare
că s-au dovedit utopice năzuinţele curate ale comuniştilor romani… Dacă s-ar înţelege că a fost vorba de ocupaţie
URSS genocidară continuată cu lagăr de muncă, vopsit cu lozinci egalitare, ar fi de rău…şi pentru propagandiştii
capitalismului sălbatec şi pentru campionii lui de Tranziţie: nomenclatura securicomunistă.

B4. Deturnarea atenţiei spre piste false, cultivarea teoriilor socio-politice de


bodegă/tarabă/compartiment/cancan : trădări imaginare care acoperă pe cele reale, salvarea prin dictatură
militară, reinstaurarea comunismului sau a regelui Mihai (şi moştenitoarelor sale), etc.

B5. Îndemnurile la compromis, colaborare, consens, cuminţenie, la iertarea călăilor, la evitarea


confruntărilor, şi chiar la iubirea agresorului, făcute de mentorii de serviciu, de banaliştii politici, de laşii-
paralizaţi de frica de violenţe, sau de capii bisericii complice – necurăţite de colaboraţionişti, infestate de
paraziţi în sutană şi folosită de putere pentru a menţine masele în întuneric.

B6. Iluzia “revoluţiei apolitice” miraculoase, care să schimbe brusc natura umană. Cei scîrbiţi de circul “politic”
cred că el se datorează numai “forţelor răului”-concrete nu şi forţei sale generice. Nu observă în istorie cum au
fost confiscate răsturnările. Că eliminarea unei caracatiţe strecurată la cîrma, nu duce automat la însănătoşirea
corpului social. Că înlocuitorul statului poate degenera similar (corporaţiile de-abia aşteaptă). Că a face
propagandă împotriva politicianismului este tot politică şi că un nou regim nu poate evita nevoia de program de
reorganizare, de metodă pentru a se ajunge la noul regulament, la o nouă fiziologie. Şi că emergenţa are limite, nu
numai planificarea.

B7. Confuzia dintre instituţii şi persoanele sau grupările care le ocupă (uzurpă), care face ca luptătorii pentru
însănătoşirea statului cangrenat de pegră să fie etichetaţi ca “anarhişti”. Sau ca, criticii parazitării structurilor
naţionale să fie acuzaţi că “fac rău ţării”, adică …. anticorpii civici să fie anihilaţi, ca să nu deranjeze dăunătorii.
De aceea nici nu prinde teren nici ideea proceselor “în regres”, prin care statul “comitent” ar putea recupera cîte
ceva de la “prepuşii” vinovaţi.

B8. Falsitatea aşa zisei “reprezentări”, care a transformat democraţia în farsă. Nimic neputînd para
cumpărarea celor votaţi de cei cu bani mulţi şi interese mari. Aleşii decid invers decît vor alegătorii! E foarte
slab promovată democraţia reală, puterea cetăţeanului. Nefolosirea infrastructurilor tele-informaţionale adecvate
democraţiei directe: sisteme de vot, de sondaj, de verificare a reprezentării (daca aleşii votează aşa cum vor cei
care i-au mandatat). Absenţa contractului politic şi răspunderii pentru guvernare, care permite orice înşelăciune.
Referendumul e folosit rar şi impropriu (nu pentru lucruri ca: privatizarea devastatoare, legea Cojocaru,
cedarea resurselor pe nimic străinilor, aderarea la Europa, scut antiracheta si soldaţi în Afganistan şi
IRAQ, Reunificarea, funcţionarea Curtii Constitutionale, politica fiscală, împrumuturile împovorătoare,
etc).

B9. Activitatea unor grupuri de interese şi societăţi secrete, de tipul masoneriei, care urmăresc dirijarea ocultă a
societăţii. Pe lîngă asocierea în grupuri care exploatează pe cei care participă la societate ca indivizi neînhăitaţi,
funcţionînd şi solidarizarea emergentă a celor care au de profitat din întreţinerea unor reguli inechitabile.
Conspiraţia implicită a profitorilor solidari, vizibilă prin efecte, fiind interesată de compromiterea vigilenţei
civice, prin răspîndirea unor teorii primitive ale complotului.

3.Funcţionarea antijustiţiară a justiţiei

C1. Intimidarea criticilor şi denunţurilor împotriva abuzurilor şi “ingineriilor”, prin procese pentru calomnie,
defăimare, etc- tehnici de domesticire judiciară care au înlocuit şi în occident represiunea directă şi au amplificat
parazitismul juridic. Ideologia atotputerniciei normelor legale, puse deasupra vieţii şi a binelui. Prezumarea unei
legitimităţi absolute a legalităţii, chiar cînd e contrazisă de realitate. Nu mai avem acces personal la adevăr.
El ar urma să fie stabilit numai la judecătorie, “prin sentinţă rămasă definitivă”. Inclusiv că doi şi cu doi fac
trei… Nu întîmplător, tocmai la noi nu s-a vorbit de “justiţia de tranziţie”- care ar fi permis curăţirea societăţii,
după eliberarea de sub comunişti… dacă aceasta reuşea.

C2. Activitatea antijustiţiară a legislativului şi justiţiei criminalizate, in frunte cu Curtea Constituţională, ziduri
contra emancipării cetăţenilor, maşinărie antisocială bazată pe formalisme invocate cu rea credinţă şi complicităţi
sinistre, care protejează marii infractori şi împiedică pedepsirea vinovaţilor. Prestaţia lamentabilă, incorectă sau
delictuală a legiuitorilor, judecătorilor , procurorilor, avocaţilor complici – formaţi de comunism şi Tranzitie.
Selecţia putredă care formează casta venală a judecătorilor, avocaţilor şi notarilor.

C3. Invocarea complice a prescripţiei, pentru a scuti criminalii de pedeapsă, deşi se impunea aplicarea
suspendărilor , întreruperilor, imprescriptibilităţii. Invocarea dolosivă a non-retroactivităţii , pentru a nu se putea
corecta abuzurile şi face dreptate. Auto- amnistierea celor care s-au căţărat deasupra legii, folosind-o pentru jaf si
crimă. Folosirea în continuare a experţilor juridici care au acoperit cu legi crimele regimului, dar “nu reuşesc” să
conceapă legi corectoare.

C4. Faptul că nu a avut loc procesul comunismului şi nici procesul celor care l-au împiedicat după 1989. Prea
puţini înţelegînd consecinţele asupra prezentului, că modul de formare a oligarhiei şi sărăcire a majorităţii este
delictual şi contestabil, şi că tocmai de aici poate porni eficace delegitimarea stăpînilor de azi şi răsturnarea lor, în
numele justiţiei (penale).
C5. Faptul că nu a avut loc procesul celor care au deturnat revoluţia din decembrie şi au organizat
Contrarevoluţia FSN din 1990. Nulitatea absolută a măsurilor abuzive ale regimului ilicit- care decurge de aici-
justificînd anularea operaţiunilor doar aparent legale prin care am fost lăsaţi fără ţară (privatizări, lichidări,
retrocedări preferenţiale, etc). Deturnarea, satelizarea şi compromiterea grupurilor de “foşti revoluţionari”…

4.Neglijarea şi trădarea intereselor naţionale

D1. Determinarea plecării în străinătate, la muncă sau definitivă, a celor care nu au suportat condiţiile
ingrate create în România, printre care şi mulţi oameni capabili, muncitori şi cinstiţi. Masivitatea
exodului provocat de evoluţia patologică a societăţii româneşti, a creat o diaspora ce nu mai are aceeaşi
percepţie si nici aceleaşi interese cu cei rămaşi – care se complac în compromisuri, văduviţi de forţele celor
plecaţi – din care puţini se mai consideră în exil. Neglijarea românilor din diaspora, curtaţi numai pentru
vot.

D2. Compromiterea naţionalismului sănătos şi legitim prin patriotism găunos – promovat de agenţii
paraziţilor interni şi internaţionalism păgubos – promovat de agenţii paraziţilor externi. Escamotarea problemei
integrării ţiganilor. Deturnarea tensiunilor cu maghiarii. Neînţelegerea reciprocă a ce se întîmplă de cealaltă
parte a Prutului. Îndoctrinare pentru supunere slugarnică la orice Poartă şi competiţie între fanarioţii interni…
pentru mărirea tributului. Filo-americanism mafiot – deşănţat, in competiţie cu filorusism mafiot –
subteran. Filosemitism, acoperit cu legi anacronice anti-antisemite, în timp ce slujirea intereselor altor
ţări e tolerată, deşi încălcă flagrant codul penal.

D3. Renunţarea la independenţa ţării, fără referendum, politica externă fiind privilegiul uzurpatorilor satului,
pentru a elimina democraţia şi proteja oligarhia locală. Aceasta a folosit integrarea în Europa pentru a evita
revolta internă (care ar destabiliza Europa, nu-i aşa?) şi a găsi piaţă de desfacere pentru sclavi, exploataţi local sau
exportaţi. E mai uşor de furat federal: ce culegi dintr-o ţară prin taxare, distribui căpuşelor din alta şi reciproc.
Cetăţenii nu-şi mai decid soarta, nu-şi mai organizează viaţa conform intereselor comunităţii, ci primesc
ordine despre cum să trăiască de la Moscova, Washington, Bruxelles sau FMI. Aservirea neocolonialistă
servind intereselor altora, pînă la a forţa participarea păguboasă şi ruşinoasă la confruntări imperiale. În timp ce de
Reunificare vorbim tot în surdină….Presiunile dinafara, fiind făcute de complicii căpuşelor interne, similari şi
solidari lor, profitorii externi fiind interesaţi în menţinerea pseudo-reprezentanţilor populaţiei, de la care pot
obţine ieftin ce vor.

D4. Copierea unor forme fără fond din societatea occidentală, impunerea unor formule şi mode inadecvate
nevoilor României, preluarea selectivă a ideilor de import – în avantajul păturii parazitare. În schimb, este evitată
“integrarea de jos”, contagierea cu ideile civice ale revoltaţilor europeni. Sîntem fraţi numai cu bancherii şi
politicienii venali de aiurea nu şi cu victimele lor.

D5. Afilierea la “internaţionale” partinice, prin care se transmit ordine secţiilor din România, în schimbul
asistenţei politice şi logistice, deturnînd politica internă de la rezolvarea optimă a problemelor cetăţii. Acelaşi
lucru producîndu-se şi prin finanţarea din exterior a asociaţiilor civice satelizate. În schimb, prea puţine legături
pe orizontală, cu grupările contestatare din lume.

D6. Lipsa de patriotism sau de curaj a conducătorilor armatei, parazitară de decenii, care, în loc să sară în
apărarea poporului român capturat şi pe dinăuntru, a stat cu spatele la realitatea înrobirii sau chiar a protejat
regimul ocupant şi Securitatea, în momente cheie. Deşi nu au avut activităţi patriotice, în afară de inundaţii şi
recoltări, războinicii virtuali îşi arată muşchii doar cînd umilesc subalterni, ucid iniţiativa CADA, sau emit
pretenţii materiale de pe poziţii de forţă.
5. Disfuncţii economico-sociale

E1. Jefuirea si pauperizarea populaţiei (care ar fi trebuit să devină proprietara acumulărilor din lagărul comunist,
aşa cum propusese Constantin Cojocaru). Tranziţia criminală a constat în distrugerea economiei,
întreprinderilor si agriculturii, vînzări şi privatizări banditeşti, cedarea ieftina a resurselor, devalorizarea
monedei şi falimentarea băncilor. Aceste manevre au împiedicat formarea clasei de mijloc, democraţia
economică, distribuţia sănătoasă a proprietăţii, creşterea numărului cetăţenilor demni.

E2. Mafiotismul financiar-bancar. Colonialismul speculatorilor şi cămătarilor ne-a adus în situaţia de


sclavi fără libertate reală şi fără conştiinţa clară a condiţiei de victimă parazitată. Obscuritatea jocului
financiar. La noi, puţini explică bine oamenilor schemele de jaf, pun probleme gen “CAFR” (adevăratul bilanţ al
statului) sau “odious debt” (anularea datoriilor folosite împotriva poporului pseudo-reprezentat) sau luptă pentru
un Audit naţional (cum a făcut-o Constantin Bulibaşa). Creditele împovărătoare fiind chiar lăudate, de cei care
profită de înşelăciunile financiare, prezentate ca salutare.

E3. Contagierea cu valorile capitalismului de bişnitz sau casino, axat pe intermediere rapace sau cîştiguri
speculative, a subţiat stratul celor ce produc şi a diminuat interesul pentru cîştigul pe merit. Generaţiile formate
în spirit egocentric-mercantil (“pragmatic”) sînt greu angrenabile în eforturi solidare, cărora nu le înţeleg
rostul. Stratul tot mai gros al celor interpuşi între producători şi consumatori nu are interes pentru promovarea
echităţii socio-economice.

E4. Distrugerea industriei (care a transformat ţara într-o piaţă de desfacere pentru importuri şi un bazin de forţă
de muncă exportabilă ieftin) a subminat forţa muncitorimii, proclamată “clasă conducătoare” în socialism…. care
executa fără crîcnire ordinele activiştilor, fiind formată întru “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”.
Segmentată prin divizarea şi închiderea întreprinderilor mari (în timp ce afară erau la modă fuziunile),
compromisă premeditat în 1990- cînd a fost folosită contrarevoluţionar, trădată de sindicate, muncitorimea
a ieşit de pe harta rezistenţei.

E5. Distrugerea ţărănimii, agriculturii , vieţii satului – care a surpat fundaţia sănătoasă a societăţii româneşti.
Lăsaţi de izbelişte în faţa televizoarelor, pradă mafiei satului şi a pieţelor, pseudo-reprezentaţi de “ţăranişti cu
papion” sau “agrarieni” din nomenclatură , certaţi pentru că sînt auto-suficienţi, întorşi de pe la fabricile închise
sau din Europa, ţăranii lipsesc din spaţiul contestaţiei, micşorîndu-i vigoarea şi legitimitatea.

E6. Conflictul de interese între cei care vor cît mai mulţi bani de la stat şi cei care vor să fie taxaţi cît mai puţin,
care pune nemilos faţă în faţă cetăţenii, îi împinge dinspre fraternitate spre competiţie. Jefuirea fondurilor de
pensii producind tensiuni inevitabile, amplificate de pretenţia unor caste la pensii speciale. Cei care
sifonează bugetul nedorind schimbarea regimului de care profită, deranjîndu-i numai corupţia… din care nu au
personal de cîştigat.

E7. Absenţa specialiştilor care ar fi trebuit să formuleze proiecte viabile. Numărul redus al economiştilor,
juriştilor, inginerilor, medicilor, managerilor, etc – implicaţi în lupta civică sau implicabili într-o revoluţie
politică. Ocuparea scenei publice cu “vectori de opinie” fără calificări practice: poeţi, critici literari, actori,
fotbalişti, manechine, banalişti, etc.

E8. Agregarea socio-economica excesiva, cultul centralismului, monopolizării, corporatismului, mondializării


contravin organizării vieţii la scară umană (socialitatea locală). Impunerea lui “big is wanderfull” (în locul
încurajării comunităţilor şi firmelor mici, în care fiecare să se poată împlini) îngreunează şi emergenţa
solidarităţii. Reduşi la posturi cvasi-robotice, în întreprinderi crescute monstruos , hăituiţi după salarii şi
locuri de muncă, însinguraţi în metropole alienante, oamenii se găsesc şi înţeleg tot mai greu, intră tot mai
dificil în rezonanţă.

E9. Raportul dintre Bucureştiul parazitar şi restul ţării, care împiedică dezvoltarea geografică armonioasă a vieţii
economice, sociale, politice, culturale – atrofiază şi spaţiul contestaţiei. Concentrarea monopolistică a
oportunităţilor în capitală nu favorizează emergenţa revoltei coerente de peste tot. Provincia a fost lăsată pe mîna
baronilor judeţeni. Nu avem o cultură descentralizată a civismului. Huiduim spre personajele centrale la televizor,
dar nu luptăm organizat cu mafia locală.

6.Slabiciunile rezistenţei: inconsecvenţă, dezbinare, dezorganizare,


veleitarism, sărăcie

F1. Dezamăgirea şi lehamitea produse de înşelarea speranţelor, prin acţiuni eşuate, prost pregătite, rău conduse şi
cu prea puţini participanţi. Agitaţiile bicisnice fiind percepute de publicul neiniţiat şi neimplicat ca încercări
valide, care ar fi arătat imposibilitatea acţiunilor eficace, evadării din neputinţă. Uzura activiştilor reali, care s-
au risipit în eforturi sterile, luptînd în van, în lipsa masei critice necesare, pe care nu au putut s-o agrege.
Plătind şi faptul că nu s-au ocupat cu pregătirea schimbului, nu au ştiut să predea ştafeta.

F2. Absenţa unor lideri şi candidaţi cu calităţi multiple (cinstiţi, inteligenţi, culţi, muncitori, curajoşi, clari,
consecvenţi, solidari, etc), a unor vîrfuri care să combată decadenţa. Pe fundalul falsei scări de valori creată
de comunism şi de Tranziţie. Promovarea cultului unor “personalităţi” care nu fac nimic pentru nimeni. Uitarea
celor care au plătit un tribut greu în interesul comunităţii (a se vedea singurătatea adevăraţilor rezistenţi
anticomunişti sau a eroilor ca Nemeş, Chesaru, Gavrilescu, Costinaş, Rovenţu, etc.). Ura mediocrilor faţă de cei
care s-au ridicat mai sus, a victimelor umilite împotriva celor demne.

F3. Dorinţa liderilor micilor formaţiuni care se iţesc ca ciupercile (apar iute şi cresc puţin) de a rămîne “fruntaşi la
sat”. În loc să facă apel la implicarea valorilor, ei le evită, ca să nu fie puşi în umbră. Pretind “poziţii” pe liste,
atunci cînd negociază parteneriate, trădînd prin asta nu numai lipsa de realism (împart cioara de pe gard, îmbătaţi
de propriile teorii şi iluzii) dar mai ales – că nu sînt mînaţi în primul rînd de interesul ţării.

F4. Intoleranţa endemică faţă de interese, opinii, obiective – diferite de cele proprii. Alergarea după un
consens total – neavenit si iluzoriu. Intransigenţa fanatică, obtuză. Incapacitatea de a face compromisuri mici
pentru cauze mari, dublată cu obiceiul de a face compromisuri mari pentru cauze mici.

F5. Exploatarea diferenţelor legitime de interese, viziuni şi ţeluri dintre nemulţumiţi. Învrăjbirea categoriilor care
ar trebui să se sprijine în clădirea unei societăţi sănătoase. Lupta între “Noi muncim, nu gîndim ” si “noi gîndim,
nu muncim”- în locul preţuirii complementarităţii sociale, respectului reciproc dintre cei ce muncesc mai mult
fizic, sau intelectual. Dispreţul “elitelor” pentru cei ce fac pîinea cu greu. Pizma oamenilor simpli pentru cei ce
cîştigă pîinea uşor. În loc să se lupte pentru emancipare civică, prin răspîndirea înţelepciunii, se face propagandă
pentru tirania “elitelor bune”, ca reacţie la faptul că poporul dezeducat poartă vaporul unde vor manipulatorii săi.

F6. “Lipsa unui nucleu care sa deceleze în raport de conditiile reale socio-economice o linie directoare bine
fundamentata si apoi coalizarea si cristalizarea unei elite de un bun nivel profesional civic si moral pentru
concretizarea unor programe gata sa fie implementate la momentul oportun (fortuit sau creat).” (Ionuţ
Ion) Grăbiţi să adopte soluţii miracol, puţini sînt interesaţi de cercetarea colectivă temeinică a problemelor, a
obstacolelor de depăşit .

F7. Folosirea unor instrumente improprii de coordonare (ca facebook, un mediu de cooperare rudimentar,
bun pentru intrarea în contact- datorită largii răspîndiri, dar care nu permite organizarea coerenta a unui
dialog fructuos şi a unui fagure ideatic cumulativ). Necunoaşterea sau nefolosirea infrastructurilor adecvate
coagulării rezistenţei distribuite (sisteme evoluate de matching şi cooperare, bazate pe intermediere semantică,
etc.).

F8. Lipsa unei reţele de radio, televiziune si presă contestatară, explicată prin costurile uriaşe implicate, un
fals pe care-l percep uşor ca inginer electronist, participant la introducerea televiziunii color şi a reţelelor de
calculatoare. Nu e vorba de fapt de costuri şi de obstacole tehnologice, ci de monopolizarea mediei, bazată pe
pasivitatea noastră, pe incapacitatea de a organiza o structură de informare alternativă.
F9. Mercantilizarea politicii, discriminarea crasă în favoarea celor care au bani, pentru a-şi promova interesele.
Dar şi credinţa inoculată românilor, că nu se poate lupta decît cu bani mulţi, deşi atîtea naţii s-au dezrobit din
revoltă nefinanţată.

7. Criza conştiinţei individuale şi colective

G1. Tare şi năravuri impregnate românilor de istoria lor nefavorabilă, statistic constatabile: inconsecvenţa,
găunoşenia, agresivitatea, individualismul, răutatea, meschinăria, vanitatea, bîrfa, incapacitatea de a
acţiona temeinic, curajos, coerent, generos, solidar, de a sprijini eforturile altora- în loc să tot inviţi pe
ceilalţi sub steagul propriu.

G2. Fenomenul Piteşti generalizat. Degradarea în masă a conştiinţelor, datorită compromisurilor,


“adaptării” la putreda societate românească. Numărul ridicat al celor care au făcut lucruri mai mult sau
mai puţin reprobabile, tocindu-şi moralitatea, ca să se “descurce” şi nu au mare chef de răscolirea
trecutului recent, de adevăr şi dreptate.

G3. Frica şi laşitatea infiltrate în oase. Clasicele “Nu mă bag, aştept să văd ce iese”, “Apa trece pietrele
rămîn”, “Capul plecat sabia nu-l taie”. Acoperite cu poze războinice de ocazie. Întrerupte cu scurte izbucniri de
curaj, focuri de paie care mai mult întăresc Sistemul. Românii îşi trag pumni la birt şi se taie în cuţite repede, se
desfigurează sau omoară la beţie şi scandal, îşi schilodesc copii şi nevestele, se trosnesc cocoşeşte la meci şi
discotecă, dau cu ranga în studenţi dacă se iveşte ocazia, dar rar fac război cu stăpînii…

G4. Teama de schimbare, de tulburări, de riscuri, de mai rău – pe care o au cei care şi-au găsit un echilibru, o
anumită bunăstare, poate chiar împlinire, în mijlocul catastrofei generale. Dacă măcar i-ar lăsa pe alţii, mai puţin
mulţumiţi, mai curajoşi sau mai drepţi să îşi apere dreptul la viaţa la care aspiră.

G5. Superficialitate crasă, cu treceri ciclice de la isterie la pasivitate. Mitul omului de acţiune care nu are timp să
se gîndească de ce face ce face. Mirajul grabei, viciul urmăririi actualităţii, fuga după rezultate imediate, fără
abordarea problemelor de fond, atenţia îndreptată spre efecte neglijîndu-se cauzele. Pe de altă parte, decuplarea
teoreticienilor sociali de realitatea imediată. În lipsa intervenţiei lor, ţara fiind îndreptată spre cu totul altă direcţie
decît elucubrează unii în biblioteci, e drept- pentru bani.

G6. Atitudinea deconcertantă a “poporului”, pentru eliberarea căruia care ar urma să se ducă lupta ,
disponibilitatea la domesticire, din cauza educaţiei precare şi a lipsurilor. Trebuind ajutate victimele, fără a le
idealiza, ştiind că şi săracii pot fi laşi şi josnici, că se pot vinde ieftin şi trăda repede, că în 1907 au tras în ţărani…
fiii lor încorporaţi. Evitarea trecerii de la umanism solidar şi exigent la populism sau gregaritate. Problema
redutabilă de a nu fi dorit de cel pe care vrei să-l ajuţi, fapt care îţi surpă legitimitatea şi te obligă să te explici
cinstit, pe înţelesul celor mulţi.

8.Pierderea războiului de sens

H1. Intoxicarea, manipularea, deturnarea, imbecilizarea, domesticirea- urmărite de media ocupată, care a
preluat controlul minţilor telecetăţenilor şi pe care nimeni nu mai încearcă să o elibereze, sau contracareze
eficient.

H2. Bombardarea cu gunoi informaţional şi kitch continuu, ca şi cum nevoia de ştiri cretine despre “VIP-
uri” cretine ar fi fost cerută intens de publicul însetat de cretinizare. Stimularea interesului pentru trivialităţi,
pentru indivizi în loc de ideile lor, pentru bîrfă şi atac la persoană, etc. Decăderea patologică în masă, prin
contagiere de la ecrane si pagini toxice pentru minte, fiind premeditată.

H3. Distrugerea metodică a învăţămîntului (măsura eliminării concursurilor de admitere în facultăţi spunînd
tot). Deformarea intelectuală a noilor generaţii. Fabricarea diplomelor fără acoperire, pentru un val de
“experţi”… semi-analfabeţi, suficienţi şi aroganţi. Dascăli second-hand vînzînd note. Răspîndirea dispreţului
mitocănesc faţă de seriozitate, studiu, cunoaştere, profunzime, vrednicie.

H4. Trădarea intelectualilor , care simulează şi azi “rezistenţa prin cultură”, emanînd cîte un comunicat găunos de
protest bont, alergînd după chilipiruri, capital gratuit de imagine şi stăpîni generoşi. Dar care nu sînt capabili (şi
nici doritori) să formuleze un proiect alternativ de societate, ca retur pentru pîinea pe care o consumă… ca să
poată “crea”.

H5. Conflictul între generaţii degenerat în prăpastie, care împiedică colaborarea dintre înţelepciunea
experienţei şi creativitatea vitalităţii. În curînd nici promoţiile distanţate cu cîţiva ani nu vor mai putea comunica.
Aici ne duce cultul recenţei, cancerul informaţional, televiziunea dizolvantă, neglijarea evoluţiei longitudinale a
sistemelor, practica deficitară a explicaţiei sociale. Noii protestatari nu vor să ştie cum au fost zădărnicite
eforturile predecesorilor lor, nu-i interesează nimic din trecutul din care le vin lanţurile. Vechii combatanţi nu sînt
interesaţi de problemele actuale, au rămas ancoraţi în amintiri, nu-i interesează unde ajung ramurile copacului
sădit odinioară.

9.Carenţe ale condiţiei noastre politice

I1. Complexitatea gigantică a problemei transdisciplinare a organizării mai bune a societăţii – care nu permite o
rezolvare riguroasă. Politicienii şi ideologii minţind că au găsit soluţii, pentru a nu se instala panica, aflîndu-se ca
societatea merge înainte fără busolă, împinsă doar de jocul intereselor celor puternici. Înţelepţii care ar putea ataca
problema fiind specializaţi şi insularizaţi, cumpăraţi academic să nu se bage în joc, să nu lanseze o mişcare de
revoluţionare a ştiinţei politice. Publicul larg, perplex în faţa labirinturilor conceptuale, neavînd acces la metode
cum ar fi agregarea şi ierarhizarea ideilor, etc. În loc să se vadă simplitatea ca scop şi să se caute leac la
complexitate, victima acesteia.. complică situaţia, folosind simplismul ca mijloc.

I2. Existenţa nenumăratelor temeiuri de dezacord, neînţelegere şi competiţie între oameni, cu atît mai variate cu
cît o societate e mai mare şi evoluată. Contradicţiile inerente împiedică obiectiv şi subiectiv ajungerea la un
numitor comun. Unii vor liberalizarea avorturilor sau a homosexualităţii sau a drogurilor sau a băuturilor –
alţii interzicere. Unii cer prioritate pentru agricultură, alţii pentru industrie, sau turism. Stat religios versus stat
laic. Coaliţie cu nu ştiu care putere fastă, sau integrare in UE, versus independenţă, sau regionalizare sau
federalizare. Unii vor egalitate, alţii echitate, alţii libertate pentru competiţie prin orice mijloace. Folosirea
bugetului pentru sprijinirea culturii sau învăţămîntului, sau mai curînd a sănătăţii, versus armatei sau Serviciilor.
Unii vor prescriere şi amnistie, alţii pedeapsă si lustraţie. Etc. Etc. Etc. Şocaţi de constatarea acestor contrapuneri
inevitabile, “oamenii simpli” se arată intoleranţi tribal faţă de opiniile sau interesele contrare-legitime şi nu înţeleg
utilitatea unui protocol partajat de negociere a divergenţelor.

I3. Capcana alegerilor binare (între comunism şi capitalism, dreapta şi stînga, anarhie şi dictatură, violenţă şi
supunere, “răul mai mic” etc – care ascunde multitudinea problemelor şi alternativelor. Superficialitatea extremă
care domină judecăţile chibiţilor, văduvindu-i de perceperea nuanţelor, de înţelegerea modului în care ciuma şi
holera fac capital… denunţîndu-se reciproc.

I4. Efectul contradicţiilor, ambiguităţilor, nedeterminărilor, demonetizării, versatilităţii limbajului- exploatat


orwellian în războiul de sens, întru împiedicarea orientării coerente în spaţiul conceptelor. Compromiterea unor
cuvinte ca: demnitate, rezistenţă, contestare, libertate, dreptate, adevăr, nobleţe, etc. Confuzii inevitabile,
numeroase şi greu de depăşit, care fac ca un luptător pentru însănătoşirea statului să fie acuzat de “anarhism”, un
pasionat al organizării corecte a cetăţii să spună că… “nu face politică”, un demagog să se joace uşor printre
ideologii, etc.

I5. Criza valorilor, produsă de “descîntarea” socială, politică şi filosofică postmodernistă, efectul paralizant al
lucidităţii sterile, lipsite de vitalitate creatoare. Cunoaşterea realităţii împinge la neimplicare. Cei profunzi, ştiind
că falsificabilitatea produce falsificare, ies circumspect pe tuşă, terenul fiind invadat de entuziaşti fără busolă,
naivi exaltaţi şi aventurieri superficiali. Nu găsim o cale de a combina energia generoasă cu inteligenţa aplicată.
I6. Condiţia umană precară, victoria animalului din om, atunci cînd supravieţuirea e pusă în pericol, se
sparge pojghiţa ţesută de cultură, rapacitatea consumistă sufoca spiritualitatea şi comoditatea cronică
învinge demnitatea. Conflictul dintre lupta individuală pentru existenţă, aspiraţiile sociale şi ţelurile spirituale.
Care face ca visătorii să nu poată coopera uşor cu realiştii şi scepticii.

Notă:

Analizînd fiecare obstacol, suficient ca să ne pună beţe în roate, nu ne vom mai mira că nu am reuşit mare lucru în
aceşti 22 de ani. Avem exact realitatea de care sîntem capabili şi nu putem micşora Everestul pe care ne visăm.
Încercăm dezinvolt să intrăm într-o încăpere cu zeci de lacăte, fără măcar a sesiza că ele există. Ne irosim
viaţa pentru a izbi cu capul în uşi ferecate, spărgînd cîte una la disperare, fără a şti cîte ne mai blochează
drumul către ţel: găsirea unei metode eficace de ameliorare progresivă a condiţiei mane individuale şi
colective.

E o problemă de un milion de ori mai complicată decît să faci un avion sau să demonstrezi teorema lui Fermat. Şi
totuşi umanitatea nu pune la bătaie o armată de gîndiri conexate optim, care să o atace coerent, organizat, metodic.
Pentru că profitorii exploatării nu ne lasă să aflăm cît e de complicată, încît să o abordăm adecvat. Vor să se
spargă mai departe pe ţărmuri valurile încercărilor de rezolvare haotice, necorelate, simpliste , isterice, tragice. Să
ne lăsăm prostiţi de cei care pretind a fi găsit formula magică, gîdilînd vanitatea omului din popor, ca să-l poată
domestici mai uşor. Gospodinele, maneliştii, microbiştii şi bodegiştii degeaba ar aborda teorema lui Fermat şi
construcţia unui avion, şi cu atît mai mult pe aceea, incomparabil mai grea a consolidării ştiinţei politice. Îi
depăşeşte total, fără rest. Chiar şi 1000 de specialişti bine pregătiţi în nu ştiu care nişe de bibliotecă nu pot să o
atace, fără un efort extrem de structurare a cercetării colective.

Cam asta e situaţia pe care vreau să o revelez. De ce? Sub nici o formă pentru a descuraja pe cei care caută
soluţii pentru o lume mai bună. Ci pentru a-i preveni, încît să se poziţioneze corespunzător faţă de
complexitatea problemei abordate şi să se organizeze în consecinţă. La ce bun să te iroseşti pe drumuri care nu
duc nicăieri, numai ca să-ţi împaci conştiinţa că nu ai stat deoparte? Nu se pot cîştiga războaie pregătite prost, fără
lucida urmărire a frontului, alergînd după mori de vînt, pradă elucubraţiilor şi umorilor.

Ştiu că pot irita, că unora nu le va conveni de loc să afle că încearcă să mute marea cu o linguriţă şi că promit
miracole. Şi nici să realizeze că am ajuns in asemenea încurcătură, căzînd din speranţe deşarte în depresie
paralizantă . Sîntem instinctiv mîndri de noi , de familia noastră, de grupul nostru, de naţia noastră … şi de specia
noastră. Amestecul de aspiraţie, vitalitate, patimă, orgoliu, vanitate, ambiţie ne face să nu mai realizăm cît sîntem
de mici faţă de imaginea pe care ne-am construit-o prin cultură în oglinda conştiinţei. Puţină smerenie… a
umanului, nu ar strica. Ca să ne apucăm lucid de treabă e nevoie să ne percepem corect condiţia. Să nu ne vedem
mai sus sau mai jos decît sîntem.

Nu avem cum rezolva o problemă prost pusă. Eu încerc doar să ajut la formularea ei, pe care nu mă simt de loc
capabil să o şi rezolv, şi de aceea instig la un curent de formare a unor echipe de cercetare solidară, care să ştie ce
şi de ce face. Cam atît mai cred că mai pot şi mai vreau.

Cu părere de rău pentru cei care nu vor considera această atitudine constructivă.

Fac ce îmi pare just, fără a mai aştepta să fiu sigur că nu mă înşel.

Ioan Roșca