Sunteți pe pagina 1din 6

Deceniul pierdut al României – Mirajul

integrării europene după anul 2000. Tom


Gallagher
June 28th, 2018 [ Dragoș Paul Aligică ] Debate

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn Pinterest

Tom Gallagher: O minte lucidă, informată şi echilibrată a urmărit pas cu pas, an de an istoria
aderării noastre la UE. A notat cu o minuţiozitate intimidantă fiecare evoluţie. Şi a analizat-o
pornind de la o grilă de interpretare coerentă.

Rezultatul: cea mai bună carte despre episodul aderării României, cea mai bună analiză a
configuraţiilor politice şi economice care definesc regimul postcomunist românesc, cel mai
bun studiu de caz al eşecului UE în faţa sarcinii modernizării şi integrării periferiei europene.
Pe scurt, o radiografie exemplară a situaţiei noastre actuale şi o cheie de înţelegere a
paradoxului aderării României la UE.
Ca să ilustrăm afirmaţiile de mai sus, să trecem rapid în revistă câteva dintre tezele lui Tom
Gallagher, reluate cât mai aproape de cuvintele sale:

 UE a abordat într-un mod profund defectuos pregătirea României pentru aderare. A


avut o abordare superficială şi simplistă. UE s-a autoconvins că e bine să încheie cât
mai rapid extinderea în Europa Centrală şi de Est, într-un regim de tip „big bang“.
Acest lucru a presupus o relaxare semnificativă a condiţiilor impuse, înainte chiar ca
negocierile de aderare a României la UE să înceapă.
 Oficialii de la Bruxelles ştiau că în niciun alt stat fost comunist, satelit al Moscovei, nu
s-au păstrat în atât de mare măsură vechile structuri de putere ca în România. Au
crezut însă că acestea sunt incapabile să opună rezistenţă „puterii transformatoare a
UE“. Aşa că, în al patrulea an de negocieri (2004), europenii s-au trezit în situaţia de a
fi prizonierii unei clase politice dispuse să accepte ca aderarea să se facă numai pe
baza unei agende minimale de schimbări.
 Sistemul UE de luare a deciziilor, pe mai multe nivele, a fost ineficient (citeşte
defectuos). Principalele organisme ale UE s-au lăsat induse în eroare şi dezarmate de o
elită locală foarte versată în privinţa simulării schimbării şi a strategiei „zic ca tine, fac
ca mine“.
 Elita politică de la Bucureşti a recurs la adoptarea unei serii de ritualuri şi iniţiative
care, în esenţă, nu erau decât nişte artificii menite să-i convingă pe eurocraţi că
România a iniţiat cu adevărat un proces de adoptare a normelor şi valorilor europene.
 Din comoditate sau incompetenţă, UE a acceptat treptat, în bună masură, punctual de
vedere al acestor elite locale, adică faptul că o reformă semnificativă este un proces pe
termen lung şi că numai cei care au fost factori de decizie mai tot timpul, din 1989
încoace, pot fi consideraţi parteneri efectivi.
 Rezultatul s-a concretizat într-o serie de reforme incomplete şi superficiale, care
puteau fi oricând anulate. Chiar înainte de aderarea României la UE, guvernul condus
de Călin Popescu-Tăriceanu a sfidat reformele menite să garanteze competiţia
economică autentică şi principalele angajamente anticorupţie.
 În loc să se producă un proces de europenizare, este mult mai potrivit să vorbim de un
proces de eurobalcanizare. România a asimilat legile şi valorile UE numai la nivel
superficial sau declarativ. Astfel, unele dintre trăsăturile clasice ale politicii balcanice,
în care grupuri restrânse îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, nu numai că au fost
perpetuate, ci au fost şi consolidate ca urmare a aderării României la UE.

Pentru că o poziţie precum cea de mai sus poate să fie uşor răstălmăcită, să subliniem că
Gallagher nu vrea să sugereze că „România nu era aptă să devină membru UE sau că nu ar fi
trebuit să fie considerată un posibil candidat“ şi nici că „sarcina pregătirii României depăşea
posibilităţile UE“. Uniunea, scrie el, „dispunea de suficientă putere, iar în România exista o
majoritate deloc neglijabilă favorabilă reformei cu care UE putea realiza o alianţă eficace
pentru a asigura un puternic impuls pentru procesul de europenizare“.

Pentru aceasta însă, susţine Gallagher, UE ar fi trebuit să-şi modifice modul obişnuit de
abordare. Ar fi fost necesară „o schimbare profundă“ de strategie, fără false iluzii „în privinţa
profunzimii schimbării ce trebuia realizată“. O abordare alternativă „ar fi fost tratarea
guvernului, controlat din nou de la începutul anului 2001 de personaje desemnate de Ion
Iliescu, arhitectul tranziţiei de după 1989, nu ca partener, ci ca potenţial adversar.

Problemele UE s-ar fi redus simţitor dacă aceasta ar fi recunoscut că “România are o elită
politică cinică şi amorală“. Pe scurt, UE nu a înţeles că „vechile structuri s-au regrupat după
1989 şi că în România s-a renunţat la sistemul comunist în mult mai mică măsură decât în
oricare altă ţară din afara fostei Uniuni Sovietice“. Nu a înţeles că aceste circumstanţe cer o
strategie cu totul specială.

Adevăratele dimensiuni şi mize internaţionale ale analizei lui Gallagher devin clare abia când
implicaţiile geostrategice sunt discutate. El atrage atenţia că „UE ar putea regreta în curând
nechibzuinţa sa“. De pildă, UE a cerut limitarea sectorului de stat, „dar nu avea informaţia şi
cunoştinţele istorice necesare privind realitatea puterii în România postcomunistă“. Astfel, nu
a înţeles că reforma economică, „în absenţa unei reforme politice, riscă să creeze un sistem de
întreprinderi private sub influenţa structurilor politice consolidate“.

Eurocraţii obişnuiau să spună că securitatea a fost argumentul esenţial pentru admiterea


României în UE. Însă, în loc să se închidă o graniţă permisivă cu Estul instabil şi autoritarist,
lucrurile par să arate ca şi când, în interiorul UE, atitudinea lor deschide cai de acces pentru
influenţa non si anti-occidentala. Anumite elemente din elita Bucureştiului au înţeles faptul că
puteri externe spatiului UE, care nesocotesc normele democratice, constituie un argument
important în relaţia cu Bruxellesul.

Iată deci, concentraţi în câteva paragrafe, parametrii situaţiei jocului strategic dintre UE şi
clasa politică românească sau, mai bine zis, o bună parte a acesteia. Prins la mijloc, buimac şi
cu „paşaportul european“ în mână, poporul român, trădat de ambele părţi. Iată cum un
adevărat analist politic, poate clarifica şi exprima esenţa complexei şi aparent confuzei
realităţi româneşti contemporane.

Pe scurt, o carte spectaculoasă. Este cronica unui episod ce poate fi citit în cheie dublă, după
gust: cum România îşi fură singură căciula, ajutată de UE. Şi care sunt consecinţele. Sau
invers: cum UE îşi fură singură căciula, ajutată de România. Şi care sunt consecinţele. Prin ea,
Tom Gallagher se anunţă ca unul dintre marii specialişti internaţionali în politica românească,
dar şi unul dintre cei mai lucizi, informaţi şi importanţi critici ai actualei stări de lucruri din
UE. Profesorul Gallagher ne ajută nu numai să înţelegem paradoxul aderării noastre europene,
dar, în acelaşi timp, ne ajută să înţelegem mai bine ce se intampla in aceste momente cu tara si
societatea noastra.

Deceniul Pierdut al Romaniei (Tom Gallagher)


November 13th, 2010 · 1 Comment · Books, OPINION, Reviews

Deceniul pierdut al Romaniei – mirajul integrarii Europene dupa anul 2000 (Tom
Gallagher)
Deceniul pierdut al Romaniei (Tom Gallgher)

Profesorul Tom Gallagher, analist politic al Romaniei, este un iscusit cunoscator al tarii
noastre: clarviziunea sa, sub un unghi britanic, pigmentat de spiritul acid al stramosilor sai
Irlandezi ne prezinta o imagine fara farduri a Romaniei, asa cum nu am vrea sa o stim, in toata
splendoarea ei Carpato-Balcanica cu un puternic iz Oriental: caci fie ca am vrea sa ne
confruntam cu noi insine si sa ne vedem precum imparatul despuiat, sau fie ca am dori sa ne
amagim in continuare si sa ne credem scapati de napasta trecutului dictaturii comuniste, titlul
cartii ne spune totul, incapsuland in cateva vocabule esenta mioritica a Romaniei de azi: Zece
ani pierduti si marasmul unei neimpliniri!

L-am intrebat pe autor:

Dar de ce un singur deceniu? De ce nu doua , dela 1989 incoace? de ce chiar nu sapte decenii,
de la razboi incoace?

De fapt ne putem confrunta cu o mie si una de intrebari, caci aceasta este filosofia acestei carti
incitante – sa incepem nu numai sa intelegem si sa analizam, sa aratam cu degetul si sa ne
confruntam cu responsabilitatea individuala a cetateanului roman, dar mai ales sa decidem in
ce directie vrem sa purcedem.

Tom Galagher se fereste sa ne dea solutii, dar analiza lui ascutita a fenomenului politic si
social romanesc este suficienta ca sa sugereze, prin excluderea practicilor negative si
destructive romanesti, care ar fi alternativa. Si totusi sa piara gandul ca i-ar apartine doar
acestui analist britanic calitatea de a ajunge la o concluzie lucida a “deceniului pierdut”
sugerat chiar de imaginea copertei cartii:

Am ramas, intr-adevear de caruta!

Romanii lucizi si-au luat de mult catrafusele si au votat cu piciorele, destzarandu-se. Pentru
aceste cateva milioane de refugiati economici, decizia nu a fost usoara, iar consecinta
adaptatarii la un mediu cultural si social foarte diferit de ceea ce si-au imaginat initial (strazi
pietruite cu aur si livezi cu pere malaiete) le-a cauzat multora o trezire brutala, poate mult prea
brutala pentru unii – dar majoritatea care si-au lasat obiceiurile proaste acasa s-au pus pe
munca, au inghitit si cel putin pentru viitorul copiilor lor nascuti pe pamant strain s-au adaptat
la noul mediu. Poate viitorul Romaniei, recuperarea decenilor irosite sa le apartina lor.
Desigur, putem perora pe aceasta tema la infinit – dar sa ne intoarcem la cartea profesorului
Gallagher.

Prima impresie a cititorului este de o prezentare bine structurata si construita, sprijinita de


citate si note bibliografice sobre si amanuntite.

Pentru acei cititori care urmaresc zilnic presa romaneasca impresia poate s-ar lasa tentata de
un “deja vu” – dar acestia s-ar insela cu siguranta pentru ca insasi analiza politica riguroasa
face ca prezentarea “deceniului pierdut” sa fie clara ca un cristal si sa se coaguleze in jurul
unei concluzii implicit incontrovetibile, nu doar pentru romani, dar pentru birocratii europeni
care au fost trasi pe sfoara de acele personajii caragialesti care se perinda la infinit prin
guvernele Romaniei contemporane.

Lectura acestei carti nu este cat de putin arida, din contra – ea decurge cu usurinta, oferind
pasajii pline de umor, daca reusim sa ne detasam suficient de amorul propriu si sa ne vedem
asa cum suntem.

Dar aceasta nu este suficient – daca nu reactionam ca sa eradicam racilele politicianismului


romanesc, nu numai ca tara va ramane de caruta, dar ar risca sa ramana sub controlul unui
grup restrans de moguli intocmai acelor republici bananiere din America Latina, sau chiar si
mai rau a acelor tari africane cazute, fara drept de apel, sub controlul unei
dictaturi neinchipuite pana acum in istoria Europei civilizate.

“Deceniul pierdut al Romaniei – mirajul integrarii europene dupa anul 2000”, aparut la
editura All, Bucuresti, 2010.

315 pagini, concluzii, index bibliografic, index general

ISBN 978-973-571-961-6

http://www.all.ro

Constantin ROMAN, autorul acestei recenzii a publicat recent in limba engleza o antologie a
femeilor din Romania sub titlul: “Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian
Women”

http://www.blouseroumaine.com

Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene


după anul 2000
Autor: Tom GALLAGHER
ISBN: 978-973-571-961-6
Ediție: traducere Simona Ceauşu
Editura: ALL
Anul publicării: 2010
Localitate: Bucureşti
Sursa: ALL

Stănoiu a fost în cele din urmă înlăturată, în martie 2004, pe fondul unei crize care a însoţit
prezentarea raportului critic elaborat de Nicholson. Era limpede însă că Stănoiu va continua să
fie o forţă ce nu putea să fie ignorată, dat fiind că Iliescu a ales?o imediat consilierul său
principal pe probleme de securitate. I s-a repartizat o altă sarcină, aşa cum s-a întâmplat şi în
cazul lui Tănase Joiţă, care în 2003, după ce a fost îndepărtat din funcţia de procuror general,
a fost numit consulul României la Strasbourg. Trimiţând acest oficial antireformist la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, unde foarte mulţi cetăţeni români disperaţi au făcut apel
după ce sistemul justiţiei din România nu le-a dat satisfacţie, Bucureştiul lua peste picior în
mod deliberat viziunea europeană cu privire la drepturile omului, folosind orice mijloc pentru
a se asigura că majoritatea cetăţenilor nu vor avea acces la această instanţă mult timp de acum
înainte. [pag 139]