CAPITOLUL 1

NOŢIUNI DE TEORIA GENERALĂ A ETICII

Obiectivele capitolului:
❖ realizarea unei incursiuni în istoricul conceptului de etică;
❖ definirea termenilor fundamentali: morala şi etica;
❖ prezentarea principalelor curente şi personalităţi care au jalonat
dezvoltarea eticii ca şiinţă;
❖ descifrarea conceptelor de metaetică şi psihologie morală;
❖ delimitarea principalelor teorii ale eticii normative: teoria virtuţii,
teoria datoriei şi teoria consecinţelor;
❖ descrierea modalităţilor de concretizare în practică a teoriilor etice
şi prezentarea domeniilor majore ale eticii aplicate;

1.1. Evoluţia eticii ca ramură a filozofiei: epoci,

curente şi personalităţi
Etica (de la grecescul antic “ethikos” – “teoria despre virtute” sau
“ethos” – caracter, obişnuinţă, datină) reprezintă una dintre cele cinci ramuri
majore ale filozofiei1, alături de logică, ce are ca obiect studiul gândirii umane
raţionale, estetică, ce arată cum sunt cunoscute lucrurile prin intermediul
simţurilor2, epistemologie, care studiază natura şi scopul cunoaşterii3 şi
metafizică4, ce urmăreste să explice natura lumii. La modul cel mai general,
etica distinge între ceea ce este “drept” şi ceea ce este “greşit” dintr-un punct de
vedere universal acceptat. Etica diferă de moralitate, deşi în limbajul comun
cele două concepte sunt cvasisinonime şi interschimbabile. Morala permite o
mai mare varietate interpretativă la nivel individual, în timp ce etica are o arie
mai globală, universală. Morala se referă la comportamentul uman văzut prin
prisma valorilor şi dimensiunilor opuse ale acestora (bine – rău, drept – nedrept,
corect – greşit etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce este inclus în acest
spectru al valorilor.
Dicţionarul explicativ al limbii române, în ediţa sa din 1998 şi în ediţia
electronică5, defineşte morala ca fiind: "Ansamblul normelor de convieţuire, de
comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror
încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică" sau ca „Formă a

1 Durant W. (1926), The Story of Philosophy. New York, Simon and Schuster
2 Potrivit lui Alexander Gottlieb Baumgarten, filozof german din secolul al XVIII-lea
3 Potrivit lui James Frederick Ferrier, scriitor şi filozof scoţian din secolul al XIX - lea
4 Termen aristotelian
5
Disponibil la http://dexonline.ro

5
conştiinţei sociale care reflectă şi fixează idei, concepţii, convingeri privind
comportarea individului în societate”. În Dicţionarul limbii franceze "Petit
Robert", în ediţia din 1982, morala se defineşte ca fiind: "ştiinţa binelui şi a
răului; teoria acţiunii umane în calitatea ei de a fi supusă datoriei şi având ca
scop binele; ansamblul de reguli de conduită considerate de o manieră
absolută; ansamblu de reguli de conduită care decurg dintr-o anumită
concepţie despre bine şi rău".
Pe de altă parte, Dicţionarul explicativ al limbii române, în ediţiile
menţionate, defineşte etica ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al
valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor
în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare” sau
ca „disciplină filozofică ce studiază principiile morale, originea, dezvoltarea şi
conţinutul lor”. Etica îşi pune problema aprecierii modurilor de comportare şi
acţiune care formează practica vieţii umane, la nivel individual şi social,
devenind atitudini morale. Etica cercetează, deci, moralitatea unei anumite
societăţi cu ajutorul unor concepte specifice (valori morale): bine, cinste,
datorie, dreptate, demnitate, omenie, onoare, conştiinţă, ideal moral etc.
Comportamentul uman poate fi considerat etic (drept, bun) sau neetic (greşit,
rău), iar oamenii, ca indivizi, pot fi consideraţi etici (cu integritate morală) sau
neetici.
Realizând o scurtă incursiune istorică pentru a urmări evoluţia eticii ca
ştiinţă, ne putem întoarce în Antichitate, la Socrate, Platon şi Aristotel. Unul
dintre cei mai influenţi gânditori ai lumii Antice a fost Socrates (470 – 399
î.Ch.), filozoful care a determinat poate în măsura cea mai mare gândirea
modernă occidentală, peste milenii. În centrul studiilor sale au stat etica şi
virtutea morală, el considerând că omul îşi poate găsi fericirea ducând o viaţă
morală, aceasta putând fi învăţată. Socrate considera că există trei reguli sau
principii morale:
(i) niciodată nu trebuie să dăunăm nimănui;
(ii) trebuie să ne ţinem promisiunile;
(iii) trebuie să dăm ascultare şi să ne respectăm părinţii şi învăţătorii1.
Discipolul lui Socrates, Platon (427 – 347 î. Ch) supune, de asemenea,
etica şi morala analizelor sale. Lucrarea sa fundamentală este „Republica”, în
care ia în discuţie conceptul de justiţie, descriind o formă ideală de guvernare2.
Ca şi Socrate, Platon considera că buna funcţionare a unei societăţi este
dependentă în mod esenţial de respectarea principiilor morale. O altă importantă
parte a operei platoniene o reprezintă celebrele dialoguri, lucrări în care
abordarea unei anumite probleme filosofice sau etice se realizează, de regulă,

1 Platon (2002), Banchetul şi alte dialoguri, Bucureşti, Mondero

2
Platon (2005), Republica, Bucureşti, Antet XX

6
prin dialogul dintre Socrate şi diversi cetaţeni atenieni. Ideile lui Socrate şi
Platon au fost preluate de numeroşi numeroşi alţi filozofi, care au considerat
etica fiind o condiţie fundamentală de bună funcţionare a unei societăţi. O
contribuţie esenţială a avut-o elevul lui Platon, Aristotel (384 – 322 î.Ch.),
fondator al logicii formale ca ştiinţă şi al primei universităţi. Vastul sistem
filozofic şi ştiinţific conceput de Aristotel, de o mare diversitate (logică,
teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) şi profunzime, a stat
la baza dezvoltării ulterioare a gândirii medievale creştine şi islamice şi a fost
pilonul central al culturii Occidentului până la sfârşitul secolului al XVII-lea. El
a privit filozofia ca ştiinţă a cauzelor prime, o cercetare a fiinţei ca fiinţă, iar
adevărul l-a definit prin corespondenţa ideilor cu realitatea.
În epoca medievală şi modernă, se impune a fi amintit Sf. Thomas
d’Aquino (1225 – 1274), călugăr dominican, teolog şi filozof, care a încercat să
concilieze filozofia antică de factură aristoteliană cu cea creştină. Principalelele
idei şi teze cu care a contribuit la dezvoltarea eticii sunt:
(i) la baza oricărei autorităţi se află Dumnezeu;
(ii) adevărul este identificarea cunoştinţelor cu realitatea (observându-se
identitatea de gândire cu Aristotel);
(iii) cunoaşterea este atât un proces pasiv (realitatea obiectivă determină
cunoaşterea unui subiect), cât şi unul activ (cunoaşterea este o
activitate, nu o simplă acceptare),
(iv) Dumnezeu l-a creat pe om liber şi îi menţine această condiţie;
(v) omul reprezintă cea mai înaltă valoare, fiind independent şi având
un ţel1.
Un rol esenţial în consolidarea eticii ca ştiinţă l-a avut Spinoza (1632 –
1677), filozof olandez. Chiar sistemul de gândire a lui Spinoza a fost intitulat
„Etica”, pornind de la considerentul că prima virtute umană este cunoaşterea,
iar cunoaşterea lui Dumnezeu este virtutea supremă. Libertatea, servitutea,
credinţa trebuie înţelese în lumina unui singur adevăr universal: existenţa si
unicitatea lui Dumnezeu, raţiunea umană ajutând la cunoaşterea lui Dumnezeu,
în care se include2.
Etica protestantă a insemnat foarte mult pentru evoluţia capitalismului.
Având ca rădăcini Reforma lui Martin Luther (1483 – 1546) şi scrierile lui
Jean Calvin (1509 – 1564), etica protestantă este centrată pe două principii
fundamentale - cel al acţiunii rationale si cel al democraţiei exprimate prin
libertate, egalitate, fraternitate, care au rodit pe continentul european şi nord –
american, pentru a fi apoi răspândite pe întrega lume. Noile abordări aduse de

1 St. Tomas d’Aquinas (1947), The Summa Theologicae, New York, Bezinger Bross Edition apud
Ionescu G. (2005), Marketizarea, democratizarea şi etica afacerilor, Bucureşti, Economica
2
Spinoza B. de (2004), Etica, Bucureşti, Antet

7
biserica protestantă (bogăţia ca har de la Dumnezeu, importanţa hărniciei,
considerarea ca păcat capital a leneviei, luxului, risipei şi cheltuielilor
nechibzuite, dar şi dreptul de acces al celor marginalizaţi la competiţia sociala)
au oferit legitimitate etică viitoarelor principiilor iluministe. Averea celui care
munceşte este pusă în slujba comunităţii în care trăieşte. Bogăţia acestora
acţionează pentru comunitate fie direct, ca un bun de consum de care se bucură
toţi cei care îl cumpără, fie indirect, prin impozitele vărsate la bugetul public din
care se fac redistribuirile în folosul tuturor, prin investiţiile pe care le face cel
care deţine această bogăţie, generând astfel locuri de muncă prin care se asigură
existenţa decentă a multor oameni sau prin acumulările de capital de care se
folosesc băncile pentru a împrumuta alţi investitori care multiplică, la rândul
lor, bogăţia comunitară. Aceasta spirală a bogăţiei nu ar fi posibilă fără acei
oameni care la început dovedesc curaj, au idei novatoare, tenacitate în urmărirea
ţelurilor propuse şi o pricepere deosebită pentru administrarea resurselor umane,
financiare sau naturale, într-un mod cât mai ingenios cu putinţă. O altă idee
revoluţionară a eticii protestante este legată de ambiţia celor marginalizaţi
social, ei devenind astfel, de cele mai multe ori, eficienţi şi productivi. Ei vor
intra în competiţie cu cei care deţin resurse, fiind capabili să inventeze soluţii
ingenioase pentru situaţii dificile. Prin aceasta idee, etica protestantă inovează şi
în domeniul sistemului politic democratic, legitimându-i pe cei marginalizaţi sa
participe la competiţia socială şi economică1. Un reprezentant important al eticii
protestante este Benjamin Franklin (1706 – 1790), diplomat, om de stiinţa,
inventator, filozof, profesor şi om politic american, unul dintre Părinţii
Fondatori ai Statelor Unite ale Americii (fiind printre semnatarii Declaraţiei de
Independenţă), al cărui următor sfat pentru concetăţenii săi a rămas celebru: “Ia
aminte că timpul înseamnă bani. Banii pot produce bani, iar aceştia, la rândul
lor, pot produce şi mai mulţi, şi aşa mai departe. Cinci şilingi puşi în circulaţie
sunt şase, repuşi în circulaţie şapte şilingi şi trei pence şi aşa mai departe, până
ce se ajunge la o sută de lire sterline. Cine taie o scroafă nimiceşte pe toţi
urmaşii ei până într-a mia generaţie. Cine distruge o monedă de cinci şilingi,
distruge tot ce s-ar fi putut produce cu ei: şiruri întregi de lire sterline”2.
Jean Jaques Rousseau (1712 – 1778), iluminist, personalitate majoră
a secolului XVIII, a cărui ideologie a influenţat Revoluţia franceză de la 1789, a
dezvoltat conceptul de „contract social”, care indică perspectiva unei societăţi
perfecte, unde individul se realizează pe deplin în cadrul colectivităţii, chiar
dacă a renunţat la unele dintre drepturile sale. Contractul social reprezintă o
încercare de a concilia necesitatea formelor de comuniune socială cu libertatea
individuală. Potrivit lui Rousseau, „omul s-a născut liber, dar pretutindeni el

1 Weber M. (2003), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas

2
Franklin B. (1961), The Autobiography and other Writings, New York, New American Library

8
este în lanţurile create de activităţi, asocieri şi guverne”; dar datoria
cetăţeanului de a se supune autorităţii nu se poate întemeia doar pe puterea celor
care exercită această autoritate: pentru a fi legitimă, această putere trebuie să se
bazeze pe un fel de consens liber exprimat1.
Immanuel Kant (1724 - 1804), filozof german, este printre cei mai
importanţi gânditori ai iluminismului german, fiind socotit unul din cei mai
mari filozofi din istoria culturii apusene. Kant încearcă să integreze într-o
concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa,
pe de o parte raţionalismul2 lui René Descartes3 şi al lui Gottfried Wilhelm von
Leibniz4, pe de alta empirismul5 filozofilor englezi John Locke6 şi David
Hume7. El a pus bazele idealismului critic, exercitând o mare influenţă asupra
dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În două lucrări fundamentale,
"Întemeierea metafizicii moravurilor"8 (în original: Grundlegung zur
Metaphysik der Sitten, publicată în 1785) şi "Critica raţiunii practice”9 (în
original: Kritik der praktischen Vernunft, publicată în 1788), Kant îşi prezintă
sistemul etic, bazat pe convingerea că raţiunea reprezintă cea mai înaltă instanţă
a moralei. Din acest punct de vedere, există două modalităţi de luare a unei
decizii, ambele dictate de voinţă: în primul rând, un „imperativ condiţionat,
ipotetic”, care decurge dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit scop
individual, iar în al doilea rând un "imperativ categoric", care se supune unei
legi obiective, universal valabilă şi necesară. Kant formulează astfel principiul
"imperativului categoric", considerat ca fundament al moravurilor:
„Comportaţi-vă ca şi când acţiunea întreprinsă de voi ar deveni o lege
universală de comportament pentru toţi cei care se afla in aceleasi

1 Rousseau J. – J. (1967), The Social Contract and Discourse on the Origin and Foundation of
Inequlaity Among Mankind, New York, Washington Square Press apud Ionescu G. (2005), op. cit.
2 Raţionalismul este doctrina filozofică în care se afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în

virtutea forţei raţiunii şi nu pe baza credinţei sau a dogmelor religioase

3
René Descartes (Cartesius) (1596 –1650), filozof şi matematician francez, teoretician al
raţionalismului, susţinător al ideii că la baza existenţei tuturor lucrurilor există două substanţe,
spiritul şi materia, conturând astfel celebrul dualism cartezian;
4 Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646 - 1716), filozof şi matematician german,, unul din

întemeietorii iluminismului german, fiind considerat şi fondatorul analizei matematice

5 Empirismul este doctrina filozofică a testării, a experimentării, conform căruia toată cunoaşterea

umană provine din simţuri şi din experienţă, respingând ipoteza conform căreia oamenii au idei cu
care s-au născut sau că ceva s-ar putea cunoaşte fără referinţă la experienţă
6 John Locke (1632 - 1704) a fost un filozof şi om politic englez, considerat întemeietorul

empirismului modern şi susţinător al drepturilor naturale, în special al drepturilor de proprietate

7 David Hume (1711 - 1776), filozof, istoric şi economist scoţian, adept al empirismului, unul

dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai Iluminismului scoţian, critic al dogmatismului metafizic
şi religios
8 Kant I. (1972), Întemeierea metafizicii moravurilor, Bucureşti, Editura Ştiinţfică şi
Enciclopedică
9
Kant I. (1995), Critica raţiunii practice, Bucureşti, Iri

9
circumstanţe”, din care derivă Regula de Aur: ”Actionaţi aşa cum aţi dori să
acţioneze şi ceilalţi faţă de voi”. Societatea trebuie să se ridice la nivelul
principiilor morale, neexistând nici o excepţie de la aceasta regulă. În
paragrafele următoare va fi extinsă prezentarea impeativului categoric. Referitor
la libertate, Kant nu înţelege prin aceasta un liber arbitru lipsit de legi, ci dreptul
de autodeterminare, de respectare conştientă a legilor, care derivă din raţiune.
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (1775 - 1854), filozof
german, a fost, în prima perioadă a activităţii sale, unul din reprezentanţii de
seamă ai idealismului german, dar mai târziu a devenit tot mai influenţat de
romantism. A definit conceptul de „filozofie a identităţii”, în care Dumnezeu se
identifică cu forţele şi legile universului. Mai târziu, renunţând la această
abordare panteistă1, a creat un curent denumit „filozofie pozitivă”. Prin aceasta
defineşte existenţa omului ca o formă de prezenţă a conştiinţei de sine în
absolut. Valoarea morală supremă,în opinia sa, este liberatea. („Începutul şi
sfârşitul oricărei filozofii este Libertatea”, afirmaţie făcută în 1795).
Arthur Schopenhauer (1778 – 1860), filozof german, a devenit
cunoscut prin teoria sa asupra primatului "voinţei" în sfera reprezentării lumii şi
în comportamentul uman. Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se
bazează pe raţiune şi pe legile morale, el văzând în "milă" singura modalitate a
comportamentului moral. Prin compătimire şi înţelegerea suferinţei lumii, omul
îşi depăşeşte egoismul şi se identifică cu semenii săi. Bazat pe achiziţiile
ştiinţelor naturale, el dezvoltă un punct de vedere original asupra
percepţiei: lumea exterioară există numai în măsura în care este
percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci ceva există dacă poate fi
reprezentat.
Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844 - 1900) este unul din cei mai
importanţi filozofi germani moderni, exercitatând o influenţă majoră, dar şi
controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor următoare. Un rol central
în sistemul său filozofic şi etic îl deţine conceptul de „voinţă de putere”, acesta
fiind un instrument pentru înţelegerea lumii, de fapt „esenţa cea mai intimă a
existenţei”. Pornind de la ipoteza voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă un tip de
psihologie care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a
impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor
acestora. Nietzsche face distincţie între morala slabilor şi cea a celor puternici.
Astfel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt, de fapt,
valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi
morale şi a se convinge de propria sa superioritate2. În anii ‘20, opera lui

1 Panteismul este o concepţie filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie.
2
Nietzsche F. (1994), Genealogia moralei, Bucureşti, Humanitas

10
Nietzsche a fost revendicată de nazismul german şi de fascismul italian,
confiscându-se conceptul de “voinţă de putere” în sprijinul doctrinei totalitare.
Henri-Louis Bergson (1859 –1941) a fost scriitor şi filozof francez (de
origine ebraică). Sistemul său filozofic este dualist – în lume se manifestă două
tendinţe aflate în conflict – forţa vieţii şi opoziţia lumii materiale la aceste forţe.
Fiinţele umane înţeleg materia prin intelectul, prin raţiunea lor, cu ajutorul
cărora evaluează lumea înconjurătoare. Cu ajutorul raţiunii se dezvoltă
doctrinele ştiinţifice. În contrast cu intelectul se află intuiţia, care provine din
instinctul animalelor inferioare. Intuiţia oferă oamenilor o idee despre forţa
vieţii care este deţinută de toate fiinţele. Cu ajutorul intuiţiei se percepe
realitatea timpului. El defineşte “morala deschisă” ca fiind cea care conţine
valorile universale ale umanităţii. Aceasta este caracteristică acelor indivizi
care, dincolo de prejudecăţile sociale (“morala închisă”), ştiu să găsească elanul
creator al vieţii şi iubirea1.
John Dewey (1859 – 1952), filozof şi psiholog american, ale cărui
lucrări au avut influenţe remarcabile în Statele Unite, dar nu numai, este
considerat întemeietorul pragmatismului2. În concepţia sa, “morala este la fel ca
şi acţiunile legate de raporturile noastre cu ceilalţi. Morala se referă la întregul
caracter în ansamblu, iar caracterul în ansamblu este identic cu omul în toate
manifestările şi atitudinile lui concrete. Aspectul moral şi social al conduitei
sunt, în ultimă înstanţă, identice”3.

1.2 Domenii ale eticii

Etica generală se desfăşoară pe trei nivele:
- un prim nivel, denumit metaetică, care are ca obiect definirea naturii
termenilor morali;
- un al doilea nivel, al eticii normative, care studiază teoriile şi
doctrinele etice;
- un al treilea nivel, al eticii aplicate, care studiază aspectele particulare,
distincte, pe diferite arii de cuprindere, ale eticii.

1 Bergson H.L. (1932), Les deux sources de la morale et de la religion, Paris, Les Presses
Universitaires de France, apud Ionescu G. (2005), op. cit.
2 Pragmatismul este o consecinţă filozofică centrată pe consecinţele practice sau efectele reale ale

acţiunilor.
3
Dewey J. (1972), Democraţie şi educaţie, Bucureşti,Cartea Românească

11
 1.2.1 Metaetica

1.2.1.1 Teorii metaetice

Metaetica a beneficiat de o atenţie sporită din partea cercetătorilor şi

filozofilor în toate timpurile, fiind ramura eticii care urmăreşte să înţeleagă şi să
explice natura proprietăţilor etice (dacă acestea există), a judecăţilor, atitudinilor
şi stărilor de tip etic. Metaetica vizează răspunsul la întrebarea „Ce este
bunătatea?”, ca proprietate a unui comportament sau atitudini. Derivat de la
acest subiect fundamental de studiu, alte probleme pe care metaetica încearcă să
le soluţioneze sunt:
- ce se înţelege prin afirmaţia făcută despre ceva că este “bun”?
- cum se poate şti despre ceva că este drept (corect) sau greşit
(incorect)?
- în ce fel atitudinile morale motivează acţiunile?
- există valori absolute în mod obiectiv?
- care sunt sursele de formare sau definire a propriilor noastre valori?
Teoriile metaetice, spre deosebire de cele ale eticii normative, nu conţin
evaluări etice propriu – zise. Un răspuns la oricare din exemplele de întrebări de
mai sus nu reprezintă o afirmaţie cu caracter etic, ci doar o investigare a căilor
de acţiune etică.
Există două abordări majore de tip metaetic:
a) realismul moral consideră că există valori obiective; adepţii acestei
abordări consideră că aprecierile evaluative sunt, de fapt, propoziţii etice1
efective, obiective, având valoare logică de “Adevăr” sau “Fals”, iar acordarea
uneia dintre cele două valori unei stări de fapt nu depinde de credinţele şi
sentimentele noastre sau de alte atitudini prin care se evaluează ceea ce ne
înconjoară; realismul moral are două variante:
a1) etica intuitivă (sau non – naturalismul etic), care consideră că există
proprietăţi morale obiective, ele fiind ireductibile2 (cum ar fi proprietatea de
“bunătate”), oamenii conştientizând în mod intuitiv proprietăţile sau adevărurile
morale;
a2) naturalismul etic (numit şi definism) este componenta meta-eticii
care susţine că termenii etici pot fi definiţi: înţelesul propoziţiilor etice poate fi
prezentat în întregime în termeni non – etici3; altfel spus, la întrebarea “Pot fi
propoziţiile etice reformulate în alte cuvinte care să nu utilizeze conceptele

1 Două exemple de propoziţii etice: „Hărnicia este bună”, respectiv „Crima este rea (greşită)”.
2 Care nu mai poate fi redus, care nu mai poate fi simplificat
3 Atributul „non - etic” nu este, în acest caz, antonimul atributului „etic”, ci se referă la termeni

care nu se definesc prin intermediul noţiunilor de „bun” sau „rău”.

12
normative de “bine” şi “rău”?”, susţinătorii naturalismului răspund afirmativ;
din acest punct de vedere, atributele de “bun” şi “corect” sunt proprietăţile
naturale fundamentale ale oamenilor şi lucrurilor; naturalismul etic consideră,
deci, la fel ca şi etica intuitivă, că există proprietăţi morale obiective, dar acestea
sunt reductibile la (definibile prin) termeni non – etici; majoritatea naturaliştilor
afirmă că adevărurile morale se percep prin cunoaştere empirică (pe baza de
experienţă), existând şi opinii printre aceştia potrivit cărora cunoaşterea morală
poate fi dobândită prin aceleaşi mijloace ca şi cunoaşterea ştiinţifică, care, la
rândul ei, poate fi asimilată pe baze empirice.
b) antirealismul moral consideră că nu există valori morale obiective.
Pot fi distinse trei abordări specifice antirealismului moral:
b1) subiectivismul etic susţine că propoziţiilor etice li se alocă valoarea
de „adevăr” sau de „fals” prin convenţie sau prin atitudinea observatorilor.
Există mai mule variante ale subiectivismului:
- relativismul moral (cu derivata sa relativismul cultural): este punctul
de vedere prin care un lucru, o faptă sau o atitudine sunt juste din
punct de vedere moral dacă ele sunt aprobate de către societate;
această abordare conduce la concluzia că diferite lucruri, fapte sau
atitudini sunt corecte sau juste pentru oameni aparţinând diferitelor
societăţi în epoci istorice diferite; este un punct de vedere extrem de
popular printre antropologi.
- teoria comenzii divine: aceasta susţine că valorile morale sunt acelea
care au fost considerate ca atare de divinitate; desigur că aceasta
poate fi supusă la numeroase critici, dar rămâne o abordare extrem de
populară în rândul lumii clericale, dar şi în comunităţile sociale non-
laice.
- subiectivismul individualist: este teoria potrivit căreia există tot atâtea
scale distincte între „bine” şi „rău” câţi indivizi există; un susţinător
al acestei teorii poate afirma, de exemplu, că pentru ca o faptă,
atitudine sau lucru să fie corectă moral este necesar ca el însuşi să o
aprobe (deci, ceea ce respingem este „rău”, ia ceea ce acceptăm este
„bun”); o variantă a subiectivismul etic individualist este cea care
defineşte conceptul de „bun” prin “ceea ce îmi place”, deci un
argument pentru hedonism1.
- teoria observatorului ideal: această abordare consideră că atributul de
„bun” pentru un lucru sau atitudine este determinat de un observator
ideal, caracterizat printr-o raţiune perfectă, şi complet informat; este o
teorie care ar putea fi considerată din categoria „realismului moral”

1
Concepţie de viaţă potrivit căreia scopul vieţii este plăcerea; cultul plăcerii (Deex, 1998)

13
 dacă obiectivitatea modului de definire a observatorului ideal ar fi
totală, iar acceptarea opiniilor sale ar fi universală.
b2) non-cognitivismul este abordarea care susţine că aserţiunile etice nu
reprezintă, în mod efectiv, afirmaţii, neputând fi, deci, nici false, nici adevărate
(nu au valoare de adevăr, conform conceptelor din logică). Non – cognitivismul
cuprinde:
- emotivismul, care consideră că propoziţiile etice servesc pentru a
exprima emoţii, dorinţe sau aversiuni (de exemplu, propoziţia etică
„Crima este greşită” înseamnă, de fapt, „Mă tem de crimă!”).
- prescriptivismul, care consideră că propoziţiile etice acţionează ca şi
imperative, comenzi sau prescripţii (de exemplu, propoziţia etică
„Crima este greşită” înseamnă, de fapt, „Nu ucide!”).
- expresivismul, care consideră că atunci se utilizează un limbaj moral,
nu se afirmă în mod obligatoriu că o anumită propoziţie este corectă,
ci doar că aceasta este aprobată (de exemplu, afirmaţia unui individ că
„Hărnicia este bună” inseamnă mai degrabă că „Aprob afirmaţia că
„Hărnicia este bună”” decât că „Afirmaţia „Hărnicia este bună” este
ADEVĂRATĂ”).
b3) Scepticismul etic (nihilismul etic) este acea parte a metaeticii care
consideră că nu există adevăruri morale obiective întrucât însăşi morala nu
există (Nicollo Machiavelli, cu „Principele” său, fiind reprezentantul
exponenţial al acestui curent).

1.2.1.2 Psihologia morală

Un alt mod de a aborda metaetica este de a studia fundamentele

psihologice ale judecăţii şi conduitei morale pentru a înţelege ce îl motivează pe
un individ în a fi moral, studiu care este denumit psihologie morală. Se va
vedea că există paralelisme importante între psihologia morală şi teoriile
prezentate în subparagraful anterior. Problema ridicată de psihologia morală
este „De ce să fim morali?”. Chiar dacă cineva conştientizează standardele
morale de bază, cum ar fi ”Crima sau furtul sunt rele” sau „Mila şi hărnicia
sunt bune”, acest lucru nu înseamnă în mod necesar că acel cineva va fi şi
psihologic obligat să acţioneze potrivit acestor standarde. Răspunsul la
întrebarea amintită poate proveni şi din dorinţa de a evita sancţiunile sau
pedepsele, de a fi apreciaţi sau lăudaţi, pentru a fi fericiţi, pentru a ne păstra
demnitatea sau pentru fi acceptat de societate.

14
 Egoismul şi altruismul. O latură importantă a psihologiei morale
studiază egoismul inerent al omului. Thomas Hobbes1 susţine că multe, dacă
nu chiar toate, dintre acţiunile noastre sunt determinate de dorinţe egoiste. Chiar
dacă o acţiune pare a fi neegoistă, altruistă (o donaţie sau un act de caritate), şi
aceasta are, în cel din urmă, o motivaţie egoistă, de exemplu dorinţa de resimţi
puterea exercitată asupra altor persoane sau respectul de care acestea dau
dovadă. Acest punct de vedere este denumit egoism psihologic şi afirmă că
interesele personale, orientate spre sine, motivează, în ultimă instanţă, toate
acţiunile umane. Înrudit cu egoismul psiholgic este hedonismul psihologic, care
consideră plăcerea ca fiind forţa care dirijează toate acţiunile umane. Egoismul
instinctiv şi plăcerea determină, deci, majoritatea conduitelor oamenilor. Cu
toate acestea, Hobbes şi discipolii săi consideră că oamenii deţin şi capacitatea
psihologică de arăta bunăvoinţă altor oameni. Acest punct de vedere este
denumit altruism psihologic şi afirmă că cel puţin unele din acţiunile umane
sunt motivate de bunăvoinţa instinctivă.
Emoţie şi raţiune. O a doua componentă a psihlogiei morale este
focalizată pe analiza rolului raţiunii în motivarea acţiunilor morale. Dacă, de
exemplu, cineva afirmă „Avortul este greşit din punct de vedere moral.”,
echivalează aceasta cu o afirmaţie morală sau reprezintă doar o expresie a
sentimentelor? Plasându-se de o parte a baricadei în această dispută, David
Hume a considerat că evaluările morale implică emoţii, şi nu raţiune. Din acest
punct de vedere, se apreciază că oricâte motive raţionale s-ar invoca, acestea
singure nu pot sta la baza unei aprecieri sau evaluări morale, fiind necesare
reacţii de tip emoţional pentru a le realiza. Raţiunea oferă datele relevante
pentru a face evaluările morale, dar rămâne, în opinia lui Hume, „sclava
pasiunii”. Inspiraţi de acest punct de vedere anti – raţionalist, mai mulţi filozofi
moderni şi contemporani2 au negat faptul că evaluările etice sunt descrieri
factuale. De exemplu, deşi propoziţa „Este bine să faci donaţii în scopuri
caritabile.” poate părea, la suprafaţă, o descriere factuală despre caritate, ea nu
reprezintă, în fond, acest lucru. De fapt, consideră anti-raţionaliştii, o astfel de
exprimare implică două lucruri. În primul rînd, Eu (vorbitorul) îmi exprim
sentimentele personale de aprobare a donaţiilor caritabile. Acesta este denumit
elementul emoţional întrucât exprimă emoţiile personale referitoare la un
anumit comportament specific. În al doilea rând, Eu (vorbitorul) încerc să
determin pe altcineva să facă donaţii în scopuri caritabile, dând un fel de

1 Thomas Hobbes (1588 – 1679), filozof englez, cunoscut pentru tratatul Leviatanul (1651),
părinte al filozofiei politice occidentale şi unul dintre cei mai mari sistematicieni ai
raţionalismului
2
Cel mai important fiind Alfred Jules Ayer (1910 – 1989), filozof englez, autor al
lucrării Language, Truth and Logic (LTL), adept al emotivismului

15
comandă în acest sens, de tipul „Donează în scopuri caritabile!”. Acesta este
denumit elementul prescriptiv (sau imperativ) în sensul că se doreşte
determinarea, prescrierea unui anumit comportament specific.
Teoriei anti-raţionaliste i s-au opus mulţi filozofi şi eticieni din curentul
raţionalist, care susţin că evaluările morale sunt rezultate ale raţiunii. În acestă
categorie filozofică s-a încadrat Immanuel Kant, care susţinea că, deşi factorii
emoţionali influenţează adesea conduita umană, oamenii pot rezista unei astfel
de presiuni sau influenţe, adevăratele acţiuni morale fiind motivate doar de
raţiune, atunci când aceasta se eliberează de emoţii şi dorinţe. O abordare
raţionalistă recentă, opera lui Kurt Baier1, se opune în mod direct punctelor de
vedere emotiviste şi prescriptive exprimate de şcoala lui Ayer. Baier s-a
preocupat pe larg de procesele de argumentare şi motivare care au loc atunci
când se realizează o alegere morală. Toate alegerile umane morale sunt, sau cel
puţin ar putea fi, bazate pe anumite motive sau justificări. Dacă cineva afirmă că
este greşit să furi maşina cuiva, atunci acel cineva ar trebui să fie capabil să
justifice această afirmaţie cu o anumită argumentaţie. De exemplu, se poate
argumenta că furtul maşinii lui X este greşită întrucât acest lucru l-ar supăra pe
acesta, i-ar viola dreptul de proprietate sau l-ar pune pe hoţ în faţa pericolului de
a fi pedepsit. Potrivit lui Baier, acestea sunt motive raţionale, din care trebuie
ales cel mai bun atunci când se decide pentru un anumit tip de acţiune în
detrimentul altuia.
Moralitatea masculină şi moralitatea feminină. O a treia componentă a
psihologiei morale este preocupată de diferenţa (dacă aceasta există) între
abordarea feminină şi cea masculină, diferenţă a cărei sursă este reprezentă de
diferenţele psihologice între bărbaţi şi femei. Discuţiile pe această temă se
focalizează pe două aspecte:
(i) moralitatea tradiţională este centrată pe masculinitate;
(ii) există o perspectivă feminină unică asupra lumii care poate fi
cuprinsă într-o teorie a valorii.
Potrivit multor filozofi feminişti, moralitatea tradiţională este centrată
pe bărbaţi întrucât aceasta este modelată conform practicilor umane care sunt, în
mod tradiţional - istoric, dominate de masculinitate: dobândirea proprietăţii,
angajarea în afaceri şi contracte comerciale sau administrarea şi guvernarea
societăţii. Sistemele rigide de reguli cerute de administraţie sau de afaceri au
fost, deci, luate ca modele pentru crearea de sisteme similar rigide de reguli
morale, cum ar fi structura drepturilor şi obligaţiilor. Tradiţional, femeile au
avut rolul de a creşte copii şi de a supraveghea activităţile gospodăreşti. Aceste
sarcini presupuneau respectarea unor reguli mai puţin stricte şi desfăşurarea de

1
Kurt Baier (n. 1917), filozof moral britanic

16
acţiuni mai spontane, mai creative chiar. Prin utilizarea experienţei feminine ca
model pentru teoria morală, fundamentele moralităţii vor fi dezvoltate în jurul
grijii pentru ceilalţi, care presupune adaptarea la o anume circumstanţă
specifică. Pe baza acestui model, un agent social sau economic (un individ sau
un grup organizat) devine parte efectivă a unei situaţii şi acţionează astfel încât
să se încadreze în context. Această abordare diferă de cea a moralităţii bazată pe
modelul masculin, în care agentul economic sau social este un actor care îşi
îndeplineşte în mod mecanic obligaţiile impuse, dar rămâne distanţat şi
neafectat de situaţia concretă. Abordarea feminină este denumită şi morala
centrată pe grijă şi este susţinută de eticienii feminişti ca fiind o soluţie de
înlocuire sau măcar de îmbunătăţire a tradiţionalului sistem moral centrat pe
masculinitate.

1.2.2 Etica normativă

Etica normativă este componenta eticii care face legătura între meta-
etică şi etica aplicată. Aceasta are ca obiect studiul marilor teorii şi doctrine
etice, definind un set de norme în care trebuie să se încadreze acţiunile umane.
Etica normativă prescrie standardele care desemnează caracteristicile bunei
conduite, corecte şi a relei conduite, greşite, putând fi privită şi ca o căutare, o
construcţie a unui mecanism ideal de testare a comportamentelor
corespunzătoare. Regula de Aur este un exemplu clasic de principiu normativ:
“Să facem altora doar ceea ce dorim ca alţii să ne facă nouă!” (întrucât nu
vreau ca vecinul meu sa îmi încalce proprietatea, este, deci, greşit ca eu să o
încalc pe a lui; întrucât vreau ca alţii să mă ajute atunci când am un accident,
este, deci, corect ca şi eu să îi ajut pe alţi într-o situaţie similară). Utilizând
raţionamente similare, oricine poate, teoretic, să stabilească dacă o acţiune este
corectă sau greşită, astfel încât, pornind de la Regula de Aur, va fi o greşeală a
oricui să mintă, să agreseze, să lezeze, să jignească sau să ucidă pe oricine
altcineva. Regula de Aur este un exemplu fundamental de teorie normativă care
stabileşte un anumit principiu potrivit căruia pot fi judecate toate acţiunile.
Ipoteza cheie în etica normativă se referă, de fapt, la existenţa doar a unui singur
criteriu esenţial pentru conduita morală (Regula de Aur), din care decurge un
singur set de reguli sau principii.
Există trei abordări specifice eticii normative:
(i) teoriile virtuţii;
(ii) teoriile datoriei;
(iii) teoriile consecinţelor sau consecinţionaliste (aşa numitele
“consequentalist theories”).

17
 I. Teoriile virtuţii. Mulţi filozofi şi eticieni consideră că moralitatea
constă în respectarea cu stricteţe a unor reguli de conduită, cum ar fi „Să nu
ucizi!”, „Să nu furi!” sau „Poartă-te cu bunăvoinţă!”. Este foarte probabil ca
cineva să înveţe aceste reguli şi să încerce să le transpună în practică în
momentul în care realizează o anumită acţiune. Teoreticienii virtuţii pun, totuşi,
un accent mai redus asupra învăţării acestor reguli, focalizându-se pe
evidenţierea importanţei formării şi dezvoltării de bune trăsături ale
caracterului, acestea putând crea şi capacitatea de învăţare a regulilor morale.
De exemplu, odată ce cineva dobândeşte generozitatea ca şi trăsătură de
caracter, va putea acţiona într-o manieră plină de bunăvoinţă faţă de semenii săi.
Din punct de vedere istoric, teoria virtuţii este unul dintre cele mai
vechi curente de tip normativ din filozofia modernă europeană, având rădăcini
în civilizaţia Greciei Antice. Platon, de exemplu, a definit patru virtuţi
esenţiale, denumite ulterior virtuţi cardinale: înţelepciunea, curajul, cumpătarea
şi spiritul de dreptate. Pe lângă acestea, virtuţi importante mai sunt considerate:
tăria morală, generozitatea, stima de sine şi sinceritatea. Complementar faţă de
susţinerea necesităţii dezvoltării trăsăturilor de caracter pozitive, teoreticienii
aparţinând acestui curent susţin că oamenii trebuie, de asemenea, să evite a
dobândi trăsături de caracter negative (vicii), cum ar fi: laşitatea,
insensibilitatea, nedreptatea sau vanitatea (de exemplu, generozitatea unui act
caritabil poate fi umbrită de vanitatea celui care îl face). Teoria virtuţii
accentuează importanţa educaţiei morale, considerându-se că formarea
caracterelor (virtuoase sau vicioase) se produce în tinereţe, adulţii fiind, deci,
responsabili pentru inculcarea virtuţilor la tineri. La rândul său, Aristotel
considera că virtuţile reprezintă trăsături pozitive pe care oamenii le pot dobândi
şi care reglează sau controlează emoţiile instinctuale. De exemplu, ca răspuns la
sentimentul natural de frică, oamenii îşi pot dezvolta virtutea curajului care le
permite să fie fermi şi să înfrunte un anumit pericol. Analizând mai multe virtuţi
specifice, Aristotel susţinea că cele mai multe virtuţi se formează la media
extremelor trăsăturilor de caracter. Cu referire la curaj, de exemplu: dacă cineva
este lipsit total de curaj, înseamnă că şi-a dezvoltat trăsătura de caracter
„laşitate”, care este un viciu; pe de altă parte, dacă altcineva are prea mult curaj,
el poate dovedi „nesăbuinţă”, care este, de asemenea, un viciu. Desigur că, şi
Aristotel recunoaşe aceasta, nu este o sarcină uşoară de a găsi media perfectă
între două extreme ale aceleiaşi trăsături de caracter, această medie nefiind
cantitativă, ci calitativă. Apropierea de ideal necesită suportul raţiunii.
Teologii medievali au completat lista virtuţilor definite în lumea antică
cu trei, provenite din dogma creştină (de unde şi denumirea de virtuţi teologice):
credinţa, speranţa şi caritatea. Teoria virtuţii a suscitat un interes major până în
secolul al XIX –lea, când s-a manifestat un declin, simultan cu creşterea

18
interesul pentru teorii morale alternative, care vor fi prezentate mai jos. La
mijlocul secolului al XX-lea, teza virtuţii a reintrat în atenţia unor filozofi care
au considerat că noile abordări şi teorii etice au fost întrucâtva greşit
direcţionate prin focalizarea prea puternică pe reguli şi acţiuni şi neglijarea
importanţei trăsăturilor virtuoase de caracter. Alasdaire MacIntyre1 a reafirmat
rolul central al virtuţilor în teoria morală, susţinând că acestea îşi au rădăcinile
şi se dezvoltă în cadrul conturat de tradiţiile sociale.
II. Teoriile datoriei. Majoritatea oamenilor consideră că există
obligaţii clare formate în virtutea existenţei noastre umane: de exemplu, grija
faţă de proprii copii sau neimplicarea în crime. Teoriile datoriei privesc morala
ca fiind bazată pe principiile fundamental specifice ale obligaţiei. Aceste teorii
mai sunt denumite deontologice (de la grecescul “deon” – obligaţie, datorie),
respectiv cele care studiază natura fundamentală a obligaţiilor sau datoriei. De
asemena, mai sunt denumite ne-consecinţionaliste (nonconsequentialist)
întrucât principiile obligaţiei sunt obligatorii, independente de consecinţele care
decurg din respectarea lor (de exemplu, este greşit să nu ne îngrijim cât mai
bine copiii, chiar dacă o asemenea opţiune poate genera economii financiare).
Există patru variante ale teoriei datoriei:
I. Prima dintre ele, de fapt o clasificare a datoriilor, îi aparţine
filozofului german Samuel von Pufendorf 2, care a definit mai multe datorii,
încadrate în trei clase:
(i) datorii faţă de Dumnezeu;
(ii) datorii faţă de sine însuşi;
(iii) datorii faţă de ceilalţi.
Referitor la datoriile faţă de Dumnezeu, von Pufendorf considera că
acestea sunt de două feluri: (i) o datorie teoretică a omului de a recunoaşte
existenţa şi natura divină a lui Dumnezeu şi (ii) o datorie practică a omului de a-
l venera pe Dumnezeu.
Referitor la datoriile către sine însuşi, acestea sunt tot de două tipuri: (i)
datoria omului faţă de suflet (spirituală), de a-şi dezvolta abilităţile, înzestrările
şi talentele şi (ii) datoria omului faţă de trup (materială), care presupune ca omul
să nu îşi afecteze singur corpul (prin lăcomie, băutură sau sinucidere).
Datoriile faţă de alţii sunt de tip absolut şi condiţional. Datoriile
absolute sunt universale, cu caracter imperativ pentru toţi oamenii, existând trei
categorii: (i) datoria de a nu greşi faţă de alţii, (ii) datoria de a-i trata pe ceilalţi

1
Alasdaire MacIntyre (n. 1929), filozof scoţian, susţinător al teoriei virtuţii şi a tezei potrivit
căreia buna judecată (raţiunea) a indivizilor este direct condiţionată de dezvoltarea unor trăsături
de caracter pozitive
2
Samuel von Pufendorf (1632 – 1694), filozof, jurist, istoric, economist şi om politic german,
precursor al Iluminismului

19
ca egali şi (iii) datoria de a acţiona în sprijinirea bunăstării celorlaţi. Datoriile
condiţionale rezultă în urma contractelor încheiate între oameni, implicând
variate tipuri de acorduri, datoria de bază fiind respectarea propriei promisiuni.
II. O a doua abordare de acest tip este teoria drepturilor. La modul
general, un „drept” este o pretenţie justificată referitoare la comportamentul
unei alte persoane – cum ar fi dreptul lui X de a nu fi rănit de Z. Drepturile şi
datoriile sunt interconectate, corelative: drepturile unei persoane implică
datoriile unei alte persoane (transferat în termeni financiar - contabili, datorii şi
creanţe: dacă X deţine o creanţă de 1000 EURO asupra lui Y înseamnă că X are
dreptul să îi pretindă lui Y să îi plătească, la un anumit termen 1000 EURO, iar
Y are obligaţia de a plăti). Cel mai influent promotor al teoriei drepturilor a fost
John Locke care a susţinut că oricine are dreptul a pretinde celorlalţi să nu îi
lezeze viaţa, sănătatea, libertatea sau proprietatea. Potrivit lui Locke, acestea
sunt drepturile naturale ale omului, date de Dumnezeu. Pornind de la ideile lui
Locke, Declaraţia de Independenţă, a cărui autor principal a fost Thomas
Jefferson1, a recunoscut trei drepturi fundamentale: viaţa, liberatea şi urmărirea
fericirii. Jefferson, dar şi alţi teoreticieni susţinători ai acestui curent, au afirmat
că din aceste drepturi fundamentale pot fi deduse multe alte drepturi specifice,
inclusiv dreptul de proprietate, de circulaţie, de exprimare şi de practică
religioasă. Există patru caracteristici asociate în mod tradiţional cu drepturile
morale. În primul rând, drepturile sunt naturale, ele nefiind inventate sau create
de guverne. În al doilea rând, acestea sunt universale, neputând fi modificate de
la o ţară sau epocă istorică la alta. În al treilea rând, drepturile sunt egale, în
sensul identităţii lor pentru toţi oamenii, indiferent de sex, rasă, religie sau
existenţa unor abilităţi ori dizabilităţi. În sfârşit, în al patrulea rând ele sunt
inalienabile, ceea ce înseamnă cinva nu poate fi deposedat de ele împotriva
voinţei lui şi a legii.
III. A treia variantă a teoriei datoriilor este conturată opera lui Kant,
care a sintetizat-o într-un unic principu al datoriei. Influenţat de von Pufendorf,
Kant a considerat, la rândul său, că oamenii au datorii morale faţă de ei înşişi şi
faţă de ceilalţi, cum ar fi dezvoltarea talentelor proprii sau respectarea
promisiunilor făcute altora. Totuşi, Kant a argumentat că există un principiu
fundamental al datoriei, care excede datoriile particulare. Acesta este principiul
raţional denumit „imperativul categoric”. El este fundamental diferit de
imperativul ipotetic sau condiţionat, care este articulat pe anumite dorinţe
personale pe care cineva le poate avea (un exemplu de imperativ condiţionat:

1
Thomas Jefferson (1743 - 1826), filozof şi politician american, promotor al liberalismului
clasic, republicanismului şi separării bisericii de stat, al doilea vicepreşedinte şi al treilea
preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declaraţiei de Independenţă
(1776)

20
„Dacă vrei să obţii o slujbă bine plătită, atunci trebuie să urmezi o
universitate!”). Spre deosebire de acesta, imperativul categoric obligă la o
anumită acţiune, independent de de dorinţele personale, fiind de tipul „X trebuie
să facă acţiunea A!”. Kant a prezentat mai multe forme ale imperativului
categoric, aici menţionându-l pe cel enunţat astfel „Tratează oamenii ca pe un
scop (o finalitate) în sine, nu ca pe un mijloc!”, adică oamenii trebuie luaţi în
considerare întotdeauna astfel încât să le fie protejată demnitatea, şi niciodată
utilizaţi ca instrumente pentru atingerea unui scop. În opinia lui Kant, oamenii
sunt priviţi ca fiind o finalitate atunci când acţiunile noastre orientate spre alţii
recunosc valoarea intrinsecă a acestora. Donaţiile caritabile, de exemplu, sunt
corecte din punct de vedere moral atunci când prin acestea se recunoaşte
valoarea intrinsecă a beneficiarului donaţiei. În opoziţie, oamenii sunt trataţi ca
mijloace atunci când acţiunile noastre presupun utilizarea lor pentru atingerea
propriilor scopurilor. Este greşit, de exemplu, să ne însuşim bunul altuia întrucât
astfel fel îl privim pe acesta ca pe un mijloc de a ne realiza propria bunăstare.
Imperativul categoric reglementează, de asemenea, moralitatea acţiunilor care îl
afectează pe un om în calitatea lui de entitate individuală. Sinuciderea, de
exemplu, este greşită întrucât tratează viaţa unui individ ca un mijloc prin care
se evită suferinţa (adică, omul se priveşte pe sine însuşi ca pe un mijloc, nu ca
pe o finalitate). Ca o concluzie, putem afirma că Immanuel Kant considera că
moralitatea tuturor acţiunilor poate fi apreciată şi determinată apelând la acest
unic principiu al datoriei.
A patra şi cea mai recentă variantă a teoriei datoriei aparţine filozofului
britanic W.D. Ross1, care a definit datoriile prima facie (expresie latină
însemnând „la prima vedere”, aici în sensul de „aparent”). Ross argumenta că
datoriile umane sunt „părţi ale naturii fundamentale a universului”, creind o
listă de datorii despre care credea că reprezintă în cel mai înalt grad
convingerile actuale ale societăţii umane:
- Fidelitatea: datoria de a-ţi respecta promisiunile;
- Compensaţia: datoria de a repara, despăgubi pe cineva atunci când
acesta a fost lezat;
- Recunoştinţa: datoria de a mulţumi celui care a dat un ajutor;
- Echitatea: datoria de a recunoaşte meritele în mod corect;
- Caritatea: datoria de a acţiona înspre îmbunătăţirea stării celorlaţi;
- Auto – dezvoltarea: datoria de a acţiona pentru îmbunătăţirea
propriilor virtuţi şi abilităţi;
- Respectarea demnităţii altora2: datoria de a nu răni sau jigni pe alţii.

1 Sir William David Ross (1877 –1971), filozof şi etician scoţian, autor al lucrării “The Right
and The Good” (1930)
2
Denumită de Ross „nonmaleficience”

21
 Ross a studiat situaţiile care pot apare atunci când un individ are de ales
între două datorii care intră în conflict. Într-un exemplu clasic, se presupune că
X împrumută de la Y o armă, promiţându-i că i-o va înapoia atunci când acesta
i-o va cere. Într-o zi, extrem de furios, Y îi solicită lui X returnarea armei
întrucât doreşte să se răzbune pe Z care i-a produs o mare nedreptate. În acest
caz, pe de o parte, datoria de fidelitate îl obligă pe X să înapoieze pistolul; pe de
altă parte, datoria de a respecta demnitatea şi securitatea altora îl obligă să evite
posibilitatea ca Y să fie rănit sau ucis şi să nu returneze arma. Potrivit lui Ross,
X va şti, intuitiv, care dintre cele două datorii reprezintă datoria efectivă şi care
reprezintă datoria de tip prima facie sau aparentă. În cazul prezentat, datoria de
a respecta demnitatea altora devine datoria efectivă, iar cea de fidelitate este
aparentă, prin urmare nu va înapoia arma.
III. Teoriile consecinţelor (consecinţionaliste). Este foarte comun
pentru un individ de a determina responsabilitatea morală prin estimarea
consecinţelor acţiunilor sale. Potrivit teoriilor normative ale consecinţelor,
conduita morală corectă este determinată doar de o analiză cost – beneficiu a
consecinţelor unei anumite acţiuni. Conseciţionalismul apreciază, deci, că o
acţiune este corectă din punct de vedere moral dacă efectele, consecinţele acelei
acţiuni sunt mai mult favorabile decât nefavorabile. Principiile normative de
acest tip impun ca, în primul rând, să fie identificate consecinţele favorabile şi
cele nefavorabile ale unei acţiuni. În al doilea rând, trebuie determinat dacă
totalitatea consecinţelor favorabile primează faţă de totalitatea consecinţelor
nefavorabile. Dacă acest lucru este adevărat, atunci acţiunea respectivă este
corectă din punct de vedere moral. Dacă însă consecinţele nefavorabile sunt mai
semnificative, atunci acţiunea este greşită din punct de vedere moral. Teoriile
consecinţelor mai sunt denumite uneori şi teorii teleologice, termen care provine
din cuvântul grecesc telos (rezultat, scop sau ţel) întrucât rezultatul final al
acţiunii este singurul factor determinant al moralităţii respectivei acţiuni.
Teoriile consecinţelor au devenit foarte influente în secolul al XVIII-
lea, fiind însuşite de filozofi care doreau o modalitate rapidă de apreciere a unei
acţiuni, preferând în acest sens să apeleze la experienţă şi nu la anumite virtuţi
greu detectabile sau la o lungă listă de datorii, uneori controversabile sau
conflictuale. Cea mai atractivă caracteristică a teoriilor consecinţelor o
reprezintă chiar faptul că fac apel la consecinţe observabile şi publice ale
acţiunilor. Majoritatea variantelor teoriilor consecinţelor sunt, desigur, mult mai
precis şi detaliat formulate decât principiul general enunţat mai sus. Teoriile
consecinţionaliste care s-au impus în timp au fost cele care specificau care
consecinţe sunt relevante pentru grupurile impactate. Există astfel trei varinate
ale acestor teorii:

22
 - egoismul etic: o acţiune este corectă din punct de vedere moral dacă
efectele favorabile ale acestei acţiuni sunt mai semnificative decât
efectele nefavorabile, efecte considerate doar la nivelul celui care
realizează această acţiune;
- altruismul etic: o acţiune este corectă din punct de vedere moral dacă
efectele favorabile ale acestei acţiuni sunt mai semnificative decât
efectele nefavorabile, efecte considerate la nivelul tuturor indivizilor,
mai puţin la nivelul celui care realizează această acţiune;
- utilitarismul - o acţiune este corectă din punct de vedere moral dacă
efectele favorabile ale acestei acţiuni sunt mai semnificative decât
efectele nefavorabile, efecte considerate la nivelul tuturor; utilitatea
reprezintă măsura în care un obiect O îi este de ajutor unui individ X;
cu alte cuvinte, este vorba de valoarea asociată acestui obiectului de
către X; utilitatea asociată unui obiect poate diferi de la individ la
individ, în funcţie de valorile acestuia, de contextul social în care
evoluează şi de resursele pe care le controlează
Toate aceste trei teorii analizează consecinţele acţiunilor asupra unor
grupuri diferite de indivizi. Dar, la fel ca toate teoriile normative, şi acestea se
opun una alteia şi conduc la concluzii diferite. Fie următorul exemplu: X,
cetăţean al Uniunii Europene, călătoreşte într-o ţară în curs de dezvoltare de pe
un alt continent, angajând un şofer localnic pentru a-i conduce maşina. În
deplasările sale prin ţara respectivă, la un moment dat vede în faţă o altă maşină
care se rostogoleşte de câteva ori şi iese de pe şosea în câmp, totul părând un
accident grav. X solicită şoferului să oprească şi să acorde primul ajutor, dar,
spre surpriza sa, acesta accelerează şi trece pe lângă maşina avariată. După
câteva minute, observând stupefacţia lui X, şoferul îi explică acestuia că în ţara
sa dacă cineva opreşte la locul unui accident, va fi considerat, mai mult ca sigur,
de către poliţie (extrem de birocratică, incompetentă şi coruptă) ca fiind
responsabil pentru producerea accidentului, iar dacă în urma acestuia a rezultat
şi decesul pasagerilor, va fi judecat pentru ucidere din culpă. Prin urmare, în
ţara respectivă se întâmplă extrem de rar ca o persoană să acorde ajutor
victimelor accidentelor rutiere, care, nu de puţine ori, îşi pierd viaţa aşteptând
intervenţia cuiva. Pe baza principiilor egoismului etic, acordarea de ajutor va
determina o consecinţă nefavorabilă asupra celui care dă această asistenţă, prin
urmare este o acţiune greşită din punct de vedere moral, cea corectă fiind de
continuare a călătoriei. Pe baza principiilor altruismului etic, X va trebui să se
refere la consecinţele acţiunii asupra pasagerilor maşinii accidentate, şi nu la
cele produse asupra lui însuşi. Prin urmare, acceptarea continuării călătoriei este
o alegere greşită din punct de vedere moral, decizia corectă fiind de acordare a
primului ajutor celor răniţi, indiferent de consecinţele nefavorabile asupra sa

23
care pot decurge de aici. Pe baza principiilor utilitarismului, X va trebui să
cântărească între consecinţele produse asupra victimelor accidentului şi asupra
lui însuşi, calculând între beneficiile şi pierderile produse de fiecare acţiune
(este evident că în exemplul menţionat beneficiul probabil al salvării unor vieţi
este mai mare decât pierderea probabilă determinată de o eventuală punere sub
acuzaţie pentru implicare într-un accident rutier).
Variante ale utilitarismului. Jeremy Bentham1 a dezvoltat printre
primii un sistem complet filozofic şi etic de factură utilitaristă. Două variante
ale acestuia trebuie menţionate cu precădere. În prima dintre ele, Bentham
propune determinarea, mai întâi, a consecinţelor fiecărei acţiuni posibile, pentru
ca, apoi, în funcţie de situaţie, să se evalueze dacă o acţiune este corectă sau
greşită din punct de vedere moral. Această parte a teoriei lui Bentham este
cunoscută ca şi utilitarism al acţiunii. În a doua variantă, Bentham propune
estimarea plăcerilor şi suferinţelor produse de acţiunile umane, plăcerea şi
suferinţa fiind, pentru Bentham, consecinţele cele mai corecte pentru a evalua
moralitatea unei conduite. Acest mod de a analiza moralitatea este cunoscut
drept utilitarism hedonistic.
De-a lungul timpului, teoriile lui Bentham, au fost supuse criticilor,
evidenţiindu-se limitele ambelor variante.
În primul rând, potrivit utilitarismului acţiunii, poate fi considerat greşit
din punct de vedere moral consumarea timpului în activităţi de recreere cum ar
fi privitul la televizor sau jocurile sportive, întrucât acest timp ar trebui utilizat
astfel încât să se producă un beneficiu social mai mare, cum ar fi munca
voluntară pentru organizaţiile de sprijin al copiilor cu autism. Dar interzicerea
activităţilor de recreere nu poate fi rezonabilă din punct de vedere uman. Şi mai
expresiv, potrivit aceleiaşi teorii a utilitarismului acţiunii, anumite acte de
tortură pot fi permise din punct de vedere moral dacă beneficiul social generat
depăşeşte daunele create (de exemplu, torturarea acuzaţilor de terorism pentru
deconspirarea unor planuri de atac împotriva unor obiective civile), ceea ce,
evident, nu este acceptabil în condiţiile societăţii moderne. O versiune revizuită
a utilitarismului, datorată lui John Stuart Mill2, denumită utilitarismul regulii,
încearcă să soluţioneze aceste probleme. Potrivit acestei teorii, un cod sau o
regulă de comportament este corectă din punct de vedere moral dacă efectele,
consecinţele adoptării şi aplicării acestei reguli sunt mai semnificativ favorabile
decât nefavorabile, la nivelul tuturor. Spre deosebire de utilitarismul acţiunii,

1 Jeremy Bentham (1748 - 1832), jurist,politician şi filozof englez, adept al utilitarismului şi

printre primii promotori ai drepturilor animalelor, susţinător al tezei potrivit căreia organizarea
politică a societăţii trebuie să aibă ca obiectiv maximizarea sumei utilităţilor individuale.
2 John Stuart Mill (1806 - 1873), filosof, economist şi logician englez, unul dintre cei mai

influenţi gânditori liberali ai secolului XIX, cu contribuţii decisiva la dezvoltarea utilitarismului

24
care estimează consecinţele fiecărei acţiuni particulare, teoria utilitarismului
regulii oferă posibilitatea de a testa moralitatea regulilor, cum ar fi “Furtul este
greşit.” Adoptarea unei reguli sau legi împotriva hoţilor va avea, deci,
consecinţe mai semnificativ favorabile decât nefavorabile asupra tuturor.
Aceslaşi lucru este valabil în adoptare de legi morale împotriva minciunii sau
delaţiunii. Prin urmare, utilitarismul regulii oferă o metodă de a judeca o
conduită. O acţiune particulară, cum ar fi furtul de către cineva a maşinii
vecinului, este apreciată ca fiind greşită întrucât violează o regulă morală
îndreptată împotriva hoţiei. De aceea, o astfel de regulă este obligatorie întrucât
produce consecinţe favorabile asupra tuturor (mai puţin asupra hoţilor, evident).
În al doilea rând, potrivit utilitarismului hedonistic, consecinţele
agreabile, plăcute şi cele dezagreabile, neplăcute sunt singurele care contează
din punct de vedere moral. Această consideraţie este, totuşi, prea restructivă
întrucât ignoră alte consecinţe semnificative care nu se pot exprima în plăcere
sau suferinţă. De exemplu, trebuie valorizate şi manifestările de pritenie sau
loialitate care nu sunt întotdeauna cauzatoare de plăcere. Pentru a soluţiona
astfel de probleme, G.E. Moore1 a propus teoria utilitarismului ideal, care
presupune evaluarea oricărei consecinţe care, în mod intuitiv, este considerată
ca fiind bună sau rea (nu neapărat ca generatoare de plăcere sau suferinţă). O
altă variantă este cea propusă de R.M. Hare2 numită utilitarism al preferinţei,
care prespune considerarea oricărei consecinţe care satisface preferinţele
oamenilor.
Egoismul etic şi teoria contractului social. S-a arătat înainte că Thomas
Hobbes a fost un susţinător al teoriei metaetice a egoismului psihologice: toate
acţiunile umane au o motivaţie egoistă. Pe acest fundament, Hobbes a dezvoltat
o teorie normativă cunoscută ca teorie a contractului social, desăvârşită apoi de
Jean Jacques Rousseau. Potrivit acestei teorii, a egoismului etic reglementat, din
motive pur egoiste, este mai bine ca un individ sa trăiască într-o lume cu reguli
morale decât într-una în care aceste reguli lipsesc. Într-o lume fără reguli
morale, un individ este supus capriciilor şi intereselor egoiste ale altora, ceea ce
poate dăuna propriilor interese, proprietatea, familia sau chiar viaţa sa putând fi
expuse riscurilor. Prin urmare, dintr-un pur egoism fiecare individ va fi motivat
să susţină şi să adopte un set de reguli de bază care să îi permită să trăiască
civilizat în comunitate. În mod evident, aceste reguli vor include prescripţii
împotriva minciunii, furtului sau crimei. Totuşi, aceste reguli vor crea
sentimentul de siguranţă fiecărui individ doar dacă ele sunt impuse, această
întrucât fiecare om, în virtutea egoismului său, îşi propune, de exemplu, să îşi
însuşească din bunurile altora dacă acestea nu sunt bine supravegheate. Fiecare

1 George Edward Moore (1873 –1958), filozof englez, fondator al curentului analitic în filozofie
2
Richard Mervyn Hare (1919 – 2002), filozof şi etician englez, reformator al utilitarismului

25
individ este supus unui astfel de risc, generat de egoismul vecinului său. Aşadar,
din motive exclusiv egoist, societatea umană trebuie să îşi creeze mijloacele
care că impună respectarea regulilor şi să pedepsească încălcarea lor.

1.2.3 Etica aplicată

Etica aplicată este acea parte a eticii care urmăreşte să transpună părţile
teoretice ale acesteia (utilitarismul, teoria contractului social, deontologia sau
teleologia) în situaţii caracteristice lumii reale. Foarte multe din argumentele
folosite în etica aplicată stau la baza fundamentării a ceea ce numim, generic,
„drepturile omului”. Etica aplicată are ca scop, deci, utilizarea eticii formale în
încercarea de a rezolva probleme şi dileme efective ale activităţilor curente. În
acest sens, se urmăreşte şi elucidarea unor potenţiale contradicţii între
posibilităţile de aplicare a teoriilor şi principiilor etice. Aceste contradicţii pot fi
generate de faptul că abordăriile de natură principială caracteristice eticii
normative determină unele soluţii la probleme specifice care, deseori, nu sunt
universal aplicabile. Iată un exemplu provenit din etica medicală: o abordare
strict deontologică (bazată pe datorie) impune ca întotdeauna un pacient să fie
informat amănunţit despre starea sănătăţii sale, oricât de gravă ar fi aceasta. Pe
de altă parte, aplicând teoria utilitaristă a consecinţelor ar trebui luate în
considerare efectele produse de o astfel de abordare (şoc, depresie, poate chiar
sinucidere), ceea ce poate reprezenta un argument pentru o oarecare „amăgire”
a pacientului. Acest exemplu arată cum, pentru o situaţie concretă provenită din
viaţa reală (o boală foarte gravă a unei persoane) , deontologia poate furniza o
soluţie diferită faţă de utilitarism. O abordare modernă care încearcă să
depăşească aceste bariere, uneori aparent ireconciliabile, între deontologie şi
utilitarism (în primul rând, aceste două doctrine pot părea opuse) este abordarea
contextuală orientată pe caz, denumită „cazuistică”. Rădăcinile acesteia se pot
regăsi în Antichitate, gândirea filozofică aristoteliană fiind, întrucâtva, de acest
tip. Dezvoltarea ei a fost majoră în secolelele al XVI – lea şi al XVII –lea,
perioadă în care a fost aplicată în practicile confesionale catolice de către
ordinul religios al iezuiţilor1, care au creat manuale de sfaturi ale preoţilor
pentru credicincioşii care se confesau, sfaturi specifice pentru fiecare tip de
păcat. Ea a fost, de asemenea, foarte populară în rândul rabinilor evrei, dar şi în
rândul agnosticilor.
Aplicarea ei nu porneşte în mod obligatoriu de la teorie, ci, mai
degrabă, de la caracteristicile percepute ale unui caz particular. Deşi cazuistica
apelează şi la teoriile etice, acestea nu sunt privite ca fiind determinanţii

1 Ordinul Iezuiţilor sau Societatea lui Isus este un ordin religios al Bisericii catolice, aflat în
serviciul direct al Papei, ale cărui baze au fost puse în 1534 de către Ignaţiu de Loyola

26
esenţiali ai raţionamentelor morale. Cel mai cunoscut promotor al cazuisticii a
fost Sthepen Toulmin1, care a modificat tradiţională paradigmă2 a eticii: în loc
de a porni de la teorie şi a o aplica la un caz particular, cazuiştii pornesc de la
însuşi cazul particular, cercetându-i caracteristicile morale semnificative, pe
considerente atât practice, cât şi teoretice. Pe baza observaţiilor făcute asupra
rezoluţiilor diverselor comisii de etică medicală, Toulmin a concluzionat că un
consens într-un caz moral problematic particular poate fi obţinut mai uşor prin
focalizarea decidenţilor asupra faptelor care constituie cazul decât prin alegaţii
teoretice sau ideologice: concentrându-se în special pe speţa dată, toţi cei
implicaţi în dezbateri morale pot ajunge mai uşor la un acord.
O listă a domeniilor de care se ocupă etica aplicată cuprinde etica
medicală şi bioetica, etica mediului, etica legală, etica jurnalistică, etica
cercetării, drepturile omului, drepturile animalelor şi, bineînţeles, etica în
afaceri sau etica afacerilor, care constituie subiectul cărţii de faţă şi ale cărei
direcţii de studiu vor fi prezentate în capitolele următoare.

1.2.3.1 Etica medicală

Etica medicală este partea eticii aplicate în care se analizează calitatea,

riscurile şi implicaţiile sociale ale activităţilor desfăşurate în domeniul
medicinei, fiind sinonimă cu etica îngrijirii sănătăţii sau etica asistenţei
medicale.
În cadrul eticii medicale se definesc şase principii pe care personalul
medical, în special medicii, trebuie să le aibă în vedere atunci când iau o decizie
privitoare la un pacient:
(i) Un medic trebuie să acţioneze astfel încât să obţină efectul maxim
pentru pacient.
(ii) În primul rând, nu fă rău!
(iii) Pacientul are dreptul de a refuza un tratament sau de a îşi alege
tratamentul.
(iv) Distribuţia corectă a resurselor de îngrijire a sănătăţii şi decizia
dreaptă de a prescrie un tratament pe baza resurselor disponibile.
(v) Pacientul are dreptul de a fi tratat astfel încât să-şi păstreze
demnitatea.

1 Stephen Edelston Toulmin (n. 1922), filozofof, scriitor şi pedagog britanic, a cărui activitate a
fost focalizată pe analiza raţionamentelor morale
2 O paradigmă este un ansamblu de concepte, valori, percepţii şi practici impărtăşite de o

comunitate, ce formează o viziune particulară asupra realităţii, în baza căreia comunitatea

respectivă se organizează şi îşi defineşte valorile

27
 (vi) Pacienţilor trebuie să le fie dezvăluit, cu onestitate, întregul adevăr
privind boala şi tratamentul.
Aceste principii, sunt normative (ca toate principiile), unele dintre ele
neoferind răspunsuri cu valabilitate universală, respectiv utile în orice situaţie
particulară dată. Uneori, acestea intră în contradicţie unele cu altele, conducând
la ceea ce numim dileme etice. Câteva exemple: primul şi al treilea principiu din
lista de mai sus intră în opoziţie atunci când un pacient refuză transfuziile de
sânge care îi pot salva situaţia; aplicarea riguroasă a ultimului principiu ar putea
fi dăunătoare dacă se utilizează, într-o anumită situaţie, substanţe cu „efect
placebo”1.
Pentru a reconcilia principii aflate în opoziţie, Bernard Gert2 a
dezvoltat o teorie potrivit căreia există dreptul cuiva de a se abate de la anumite
principii morale, dar şi obligaţia acestuia de a explica public motivele pentru
care a făcut-o (de exemplu, încălcarea unei anumite promisiuni pentru a salva o
viaţă). La rândul său, R.M. Hare a enunţat o teză prin care se solicită indivizilor
să se supună prescripţiilor universale ale logicii, astfel încât toţi cei implicaţi
într-un caz, inclusiv pacientul (presupunând că acesta este raţional) să realizeze
aceleaşi acţiuni în toate circumstanţele identice.
În continuare sunt prezentate câeva din subiectele de studiu şi analiză,
foarte legate de biologie şi genetică, înspre care se îndreaptă atenţia eticii
medicale sunt:
- avortul, care a sucitat dezbateri aprinse la toate nivelurile societăţii,
existând două mari tabere – una, denumită „pro-viaţă”, care cere
scoaterea în afara legii a avortului, indiferent de vârsta fătului,
argumentând că acesta are o existenţă umană, cu dreptul natural la
viaţă, cealaltă, denumită a „alegerii libere”, care cere eliminarea
restricţiilor legale împotriva avortului, cu argumentul dreptului femeii
de a stabili singură dacă doreşte sau nu să devină mamă; pledoariile
ambelor tabere se centrează atât în jurul moralităţii, cât şi a legalităţii
interzicerii sau permiterii avortului, a circumstanţelor în care acesta
poate fi făcut (mamă minoră, mamă necăsătorită, mamă cu dizabilităţi
psihice majore, expunerea la risc a vieţii sau sănătăţii mamei);
- clonarea, respectiv procesul prin care se produce un organism identic
din punct de vedere genetic, poate cea mai şocantă provocare a
ştiinţei mondiale, existând susţinători fermi, proveniţi din rândul

1 „Efectul placebo” este fenomenul prin care suferinţele unui pacient sunt atenuate prin inducerea
ideii aplicării unui tratament (inexistent), evoluţia pozitivă fiind determinată de aşteptarea sau
credinţa pacientului că respectivul tratament generează efecte (efectul invers se numeşte „efect
nocebo”).
2
Bernard Gert (n. 1934), filozof şi etician american

28
 lumii medicale şi ştiinţifice, dar şi adversari fervenţi, în primul rând
din cercurile religioase; printre condiţiile propuse de societatea civilă
pentru ca cercetările privind clonarea să devină legale şi acceptate se
includ: utilizarea embrionilor doar în primele etape ale dezvoltării
lor; supervizarea tuturor programelor de cercetare de către
organizatiile guvernamentale care se ocupă de fertilizare şi tehnici
genetice; finanţarea programelor de cercetare doar dacă se
demonstrează ştiinţific faptul că nu există nici o altă modalitate
convenţională de obţinere a aceloraşi rezultate; interzicerea
cercetărilor în care se pot combina material genetic uman cu cel al
animalelor; permanenta informare a publicului asupra stadiului
cercetărilor întreprinse şi stabilirea clară a limitelor până la care poate
fi împins raportul dintre suferinţa animalelor folosite în experienţe şi
beneficul uman .
- eugénia, disciplina care studiază aplicarea practică a biologiei
eredităţii în ameliorarea genetică a indivizilor; scopul acesteia îl
reprezintă, deci, crearea unor indivizi mai sănătoşi, mai inteligenţi,
reducând astfel suferinţele umane, dar şi consumul social de resurse;
este considerată de susţinătorii ei ca fiind singură metodă de a proteja
generaţiile următoare, iar de adversari drept o “cutie a Pandorei”,
care, odată deschisă, poate da naştere unor atrocităţi; aceştia din urmă
susţin că, în ciuda sincerităţii şi dedicării oamenilor de ştiinţă, aceasta
nu constituie întotdeauna o căutare dezinteresată a adevărului, ci este
influenţată de factori inerenţi proveniţi din contextul socio-economic
şi cultural-istoric; situaţii extreme de grave din trecut le pot întări
argumentele - tribunalele eugenice naziste au cerut, mai întâi,
sterilizarea unui număr neprecizat de oameni cu deficienţe psihice,
după care regimul nazist a trecut la exterminarea lor fizică; mii de
oameni consideraţi retardaţi mintal au fost sterilizaţi in S.U.A. între
1920 si 1950, majoritatea după legi ale diverselor state susţinute de
Curtea Supremă, un procent semnificativ dintre aceştia aparţinând fie
grupurilor minorităţilor, fie fiind format din persoane cu resurse
reduse din punct de vedere economico-social; începand cu 1988, în
Republica Populara Chineză, prin intermediul legilor provinciale s-a
cerut sterilizarea persoanelor retardate mintal, iar avorturile sunt
obligatorii după un anumit număr de copii; contextul cultural şi social
modern poate fi însă încurajator din punct de vedere etic pentru
realizarea unor cercetări cu caracter eugenic;
- euthanasia este o metodă de provocare de către medic a unei morţi
precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o

29
 suferinţă grea şi prelungită; termenul provine din grecescul
“euthanasia” care semnifică "moarte uşoară" şi este de două feluri –
activă (sau voluntară), făcându-se la cererea pacientului muribund sau
a persoanei care îl reprezintă legal, implicând o acţiune deliberată
care produce moartea şi pasivă (sau negativă), manifestându-se prin
abţinerea de la a face anumite acţiuni terapeutice care ar putea preveni
moartea imediată sau ar prelungi viaţa celui aflat în suferinţă; din
punctul de vedere al dezbaterilor morale, tentativei de justificare a
necesităţii unei morţi demne i se opune atitudinea etică, juridică şi de
opinie publică de condamnare a euthanasiei ca un asasinat prin
caritate, ca un act antiuman care lasă impresia că medicul poate
decide într-o problemă atât de gravă cum este dreptul la viaţă;
creştinismul, iudaismul şi islamismul, care consideră, fiecare în felul
său, viaţa ca fiind sacră, condamnă euthanasia sub orice formă;
urmând principiile tradiţionale religioase, legislaţia multor tări
consideră şi astăzi actul de a ajuta pe cineva să moară drept
omucidere supusă sancţiunii penale, chiar şi euthanasia pasivă fiind
de multe ori condamnată; ea însă a existat, nedeclarat, chiar şi acolo
unde a fost declarată ilegală, fiind frecvent întâlnită, de exemplu, la
externarea unor bolnavi la cererea familiei sau la sugestia medicilor,
atunci când starea acestora este considerată deasupra posibilităţilor
actuale de tratament.
- erorile medicale (malpraxisul medical), cauzate cel mai des de lipsa
de experienţă a personalului medical, slaba dotare a unităţilor
sanitare, introducerea unor proceduri noi, complexitatea şi urgenţa
tratamentului necesitat de un anumit pacient sau de vârsta pacienţilor;
exemple de astfel de erori: diagnosticul greşit, prescrierea unui
medicament în mod eronat (eroare privind substanţa activă, eroare
privind momentul administrării sau chiar eroare privind identitatea
pacientului), prescrierea a două sau mai multe medicamente care, prin
interacţiune, produc efecte negative, intervenţii chirurgicale greşite
(extirparea unui organ sănătos); măsurile de natură administrativă, dar
şi cu caracter etic, care pot reduce erorile medicale includ: adoptarea
unor politici de obţinere a consimţământului pacienţilor complet
informaţi, dreptul pacienţilor de a solicita o altă opinie de la un medic
cu o calificare similară, raportarea voluntară de către unităţile
medicale a erorilor, analiza cauzelor erorilor etc.

30
 1.2.3.2 Bioetica

Bioetica este, conform definţiei dată în Dicţionarul Oxford, “disciplina

care studiază problemele etice rezultate din progresele medicinei şi biologiei”.
Ea reprezintă un punct de întâlnire a tuturor celor care urmăresc să influenţeze
evoluţia naturii şi a omenirii prin intermediul descoperirilor ştiinţifice.
Descoperirile din domeniul geneticii sunt cele care au în prezent cea mai mare
influenţă atât în medicină cât şi în biologie. Cercetările, cu succese remarcabile,
privind structurile care compun materialul ereditar au permis geneticienilor să
înţeleagă mult mai bine mecanismele care coordonează funcţiile organismelor şi
modul de transmitere a datelor care determină trăsăturile specifice unui
organism. Dar, în faţa acestor posibilităţi uriaşe de a influenţa destinul uman se
impune şi stabilirea frontierelor care să delimiteze cât mai clar valoarea morală
a fiecărei acţiuni, problemele care pot apărea fiind foarte nuanţate (religia fiind
implicată, în primul rând, iar ororile comise în regimurile totalitare în numele
ştiinţei rămânând extrem de vii în memoria colectivă).
Problema experimentărilor în medicină, genetică şi biologie devine
foarte acută atunci când este vorba de subiecţi umani, mult timp experimentele
realizându-se exclusiv pe animale (chiar dacă şi în acest caz pot apărea întrebări
referitoare la limita până la care se pot extinde şi accepta suferinţele
animalelor). Experimentele pe subiecţi umani stau, de fapt, la originea primelor
comitete de bioetică, mai ales ca urmare a pseudo-cercetărilor din lagărele de
concentrare naziste.
În prezent, dezbaterile privitoare la acest domeniu sunt extrem de
intense, fiind important de estimat nu doar beneficiile, ci şi modul în care poate
fi folosit materialul ereditar uman în scopuri care contravin moralei. În viitorul
nu prea îndepărtat, poate apărea pericolul discriminării genetice (de exemplu,
vor fi selectaţi candidaţii pentru un anumit post în urma unor teste genetice,
procedură deja aplicată în medii în care există o radioactivitate crescută, unde
sunt aleşi muncitori care s-au dovedit, în urma acestui gen de teste, mai
rezistenţi la un astfel de mediu nociv). Întrebările la care trebuie găsit şi un
răspuns moral sunt:
- Cine va controla rezultatele obţinute în activitatea de cercetare şi cum
se va asigura confidenţialitatea acestor rezultate?
- Cine va beneficia de testarea genetică şi în ce condiţii va fi ea
obligatorie?
- În ce măsura un individ are libertatea de a solicita modificarea
genomului1 său?

1
Genomul reprezintă totalitatea materialului genetic dintr-o celulă.

31
 - Au dreptul părinţii (sau unul dintre ei) să ceară modificarea
materialului genetic al copilului?
- Cum va fi evitată discriminarea genetică?
- Cum vor fi trataţi părinţii care vor dori să aibă un “copil perfect”?
- Pentru cine va fi accesibilă terapia genetică?
- Se va accepta controlul vieţii psihice sau ameliorarea coeficientului
de inteligenţă?
- Care este impactul descoperirilor ştiinţifice asupra structurilor
sociale?
- Care sunt pericolele şi riscurile generate de anumite descoperiri
ştiinţifice?
În sens restrâns, bioetica poate fi definită ca etică biomedicală, însă
dacă i se dă o accepţiune mai amplă, ea desemnaază mai degrabă o etica proprie
domeniului sănătăţii, corespunzând unei abordări ştiinţifice globale, care să nu
lezeze şi anumite principii religioase. Cei mai mulţi bioeticieni aparţin, de fapt,
creştinismului şi iudaismului (între care merită menţionat Julian Săvulescu1),
fără a fi neapărat credincioşi practicanţi, dar începe să se manifeste un curent
bioetic şi în religia islamică.

1.2.3.3 Etica mediului

Etica mediului este partea eticii care cunoscut o dezvoltare de amploare

în secolul al XX-lea, analizând încărcătura morală a relaţiilor între specia umană
şi mediul natural înconjurător. Influenţa ei este importantă asupra unui mare
număr de domenii de activitate: drept, economie, sociologie, geografie sau
teologie. Etica mediului reprezintă, de fapt, un domeniu complementar al
filozofiei mediului, dar şi al esteticii ambientale. Eticienii mediului susţin
existenţa unui echilibru ecologic natural între oragnismele vii şi elementele
neînsufleţite ale planetei, echilibru existent de-a lungul secolelor. În ultimii trei
sute de ani însă, rapida industrializare a determinat ruperea acestui echilibru,
fiind însoţită de o serie de fenomene cu cele mai nedorite repercusiuni asupra
mediului. Pe de o parte, această dezvoltare este susţinută de exploatarea
iraţională a resurselor planetei, determinând reducerea biodiversităţii, iar pe de
altă parte, mediul reprezintă un debuşeu al activităţilor umane, prin fenomenul
de poluare. Extinderea economică la scară spaţială a determinat fragmentarea
habitatelor diferitelor specii, introducerea de noi specii în zone în care acestea
erau practic necunoscute şi execuţia unor mari lucrări de hidroamenajare.

1 Julian Săvulescu (n. 1940), savant şi etician britanic de origine română, profesor la
Universitatea Oxford, director al “Oxford Uehiro Centre for Practical Ethics”

32
Cuceririle ştiinţifice au adăugat riscul manipulărilor genetice. Toate aceste
fenomene au fost reunite sub un singur nume: deteriorarea mediului.
Pornind de la această stare de fapt, rasa umană este pusă în faţa unor
dileme sau întrebări fundamentale:
- Care sunt obligaţiile referitoare la mediu pe care generaţiile actuale le
au faţă de cele viitoare?
- Reprezintă un drept al generaţiilor prezente neglijarea pericolului
dispariţiei speciei doar pentru a-şi creşte gradul de confort?
- Până când şi cu ce intensitate vor continua exploatările forestiere?
- Până unde se va dezvolta industria automobilelor bazată pe
combustibili convenţionali, generatoare de poluare şi consumatoare
de combustibil fosil?
- Care va fi atenţia acordată dezvoltării tehnologiilor care vor permite
construirea de automobile cu emisii zero?
- În ce măsură va fi acceptat şi aplicat conceptul de dezvoltare durabilă
ca "abilitate a societăţii umane de a asigura satisfacerea necesităţilor
prezente fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile necesităţi"1?
Un curent radical al eticii mediului îl reprezintă biocentrismul, care
afirmă că toate fiinţele vii contează din punct de vedere moral (reprezintă
subiecţi morali) şi că oamenii, ca agenţi morali, au obligaţii directe faţă de ele.
Principale teze ale biocentrismului sunt:
(i) fiinţele umane sunt membrii ca şi alţii ai Comunitătii Vieţii
Terestre;
(ii) specia umană, la fel ca şi celelalte specii vii, este un element
integrat într-un sistem de interdependenţe în interiorul căruia
supravieţuirea fiecărei fiinţe depinde de condiţiile fizice ale
mediului şi de relaţiile sale cu celelalte fiinţe vii;
(iii) toate organismele sunt centre vitale teleologice, fiecare urmărindu-
şi binele în felul său;
(iv) fiinţele umane nu sunt superioare celorlalte fiinţe vii, nici în ceea ce
priveşte meritele, nici în ceea ce priveşte valoarea intrinsecă.
Ultima teză, destul de şocantă pentru sistemul nostru de valori,
“răstoarnă” concepţiile despre lume care afirmă superioritatea fiinţelor umane
în raport cu celelalte fiinţe vii (susţinută de umanismul grec sau de
monoteismului creştin) şi se bazează pe faptul că unul şi acelaşi drept natural de
libertate (nu liberul arbitru, autonomia sau libertatea socio-politică) se aplică

1
Brudtland G. H. (1987), Our Common Future (Burtland Report), Oxford University Press,
Oxford

33
tuturor fiinţelor vii, această libertate constând, pentru fiecare fiinţă vie, umană
sau nu, în realizarea fără piedici a binelui propriu.
Din tezele enunaţate derivă patru principii ale biocentrismului:
(i) regula de ocrotire, adică a nu dăuna entităţilor din mediul natural
care au dreptul la un bine propriu;
(ii) regula de neintervenţie, adică de a nu împiedica activitatea normală
a organismelor vii (de exemplu, a lăsa animalele sălbatice să-şi
ducă liber viaţa);
(iii) regula de loialitate, adică de a nu abuza sau produce suferinţă
animalelor aflate în starea salbatică;
(iv) regula dreptăţii distributive, adică de a restabili echilibrul dreptăţii
atunci când un agent moral a încalcat o regulă a echităţii în
detrimentul unui subiect moral.
Deşi radicale, aceste principii permit (în condiţii destul de restrictive)
realizări destinate să satisfacă interesele umane fundamentale (de exemplu, este
acceptabilă construcţia autostrăzilor, aeroporturilor sau porturilor, este
acceptabil chiar şi un anumit grad de poluare, este acceptabilă şi distrugerea
anumitor organisme în mediul lor natural), altfel spus: natura poate fi utilizată
ca mijloc cu condiţia ca aceasta să nu constituie mereu doar un mijloc.

1.2.3.4 Etica profesională

Etica profesională se referă la practicile şi codurile etice care

guvernează activitatea celor care exercită o anumită profesie. În majoritatea
ţărilor, avocaţii, notarii, magistraţii, contabilii, auditorii, funcţionarii publici,
evaluatorii, cadrele didactice universitare etc. trebuie să se încadreze în coduri
de conduită care sunt construite de asociaţiile sau corpurile profesionale din
care fac parte. Acestea au autoritatea de interveni disciplinar (chiar până la
excludere) în cazurile în care membrii lor au fost implicaţi în litigii etice sau au
dovedit un comportament profesional neetic. Deşi codurile de conduită etică
diferă de la o ţară la alta sau de la o asociaţie profesională tutelară la alta, ele
conţin, în general, câteva teme comune:
- reglementarea conflictului de interese, care se naşte în situaţia în care
un angajat are un interes personal de natură să influenţeze sau să pară
a influenţa asupra exercitării imparţiale şi obiective a funcţiilor şi
atribuţiilor sale; interesul personal poate cuprinde orice avantaj pentru
el însuşi sau în favoarea familiei sale, a părinţilor, a prietenilor sau
persoanelor apropiate, sau a persoanelor sau organizaţiilor cu care el a
avut relaţii de afaceri sau politice; de asemenea, interesul include

34
 orice obligaţie financiară sau civilă la care este constrâns în
exercitarea funcţiilor sale;
- dezavuarea mitei, în ambele forme ale sale: (i) luarea de mită – fapta
oricărui angajat care pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care
nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întarzia
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndepliniri şi (ii) darea de mită
– promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui anagjat
de către o persoană pentru satisfacerea nelegală a unui interes;
- dezavuarea primirii de foloase necuvenite, aceasta reprezentând
primirea de către un angajat de bani ori alte foloase după ce a
îndeplinit un act care intra în atribuţiile sale de serviciu; primirea de
foloase necuvenite se deosebeşte de luarea de mită prin aceea că banii
sau bunurile se dau ulterior îndeplinirii actului şi nu au condiţionat
emiterea lui, fiind un spor nelegal la salariu;
- dezavuarea traficului de influenţă, acţiunea prin care o persoană
denumită promitent, care are influenţa sau lasă să se creadă că are
influenţa asupra unui angajat, pretinde bani sau alte foloase de la o
persoană fizică sau juridică pentru a-i rezolva o problema prin
convingerea angajatului respectiv să facă ori să nu facă un act care
intră în atribuţiile sale de serviciu;
- diminuarea neglijenţei, adică a situaţiei în care un angajat îşi
neglijează sarcinile de serviciu, prejudiciind o persoană, fără ca fapta
acestuia să aiba drept mobil obţinerea de beneficii personale;
- combaterea abuzului, respectiv a situaţiei în care un angajat abuzează
de funcţia deţinută împotriva intereselor unei persoane fără ca fapta sa
să aiba drept mobil obţinerea de beneficii personale;
- eliminarea incompetenţei, determinată de situaţia în care un angajat
ocupă o poziţie pentru care este subcalificat şi nu îşi poate duce la
îndeplinire obligaţiile şi sarcinile conform cerinţelor de competenţă şi
profesionalism.
Legat de acest domeniu al eticii şi extensibil la altele, se defineşte
conceptul de “responsabilitate profesională”, care cuprinde totalitatea
competenţelor profesionale şi atitudinilor etice impuse practicienilor unei
profesii.

35
 1.2.3.5 Etica tehnologiei informaţiilor

Etica tehnologiei informaţiilor (etica computerelor) reprezintă o ramură

foarte nouă a eticii aplicate, cu o dezvoltare extrem de semnificativă în ultimii
25 de ani, în corelaţie cu schimbările pe care tehnologiile şi globalizarea lor le-
au adus. Într-un sens mai restrîns, etica computerelor poate fi văzută ca o
sinteză a eforturilor eticienilor de a aplica teorii etice tradiţionale (cum ar fi:
utilitarismul, teoria virtuţii sau teoria datoriei) la aspecte specifice tehnologiei
informaţiei şi comunicaţiilor. Într-un sens mai larg, acest domeniu include
standardele de practică profesională, aspecte juridice, etica şi responsabilitatea
corporativă, politici publice, elemente care sunt la interferenţa cu sociologia,
politologia şi psihologia.
În întreaga lume, revoluţia informatică a determinat schimbări majore în
toate aspectele vieţii sociale şi economice – la locul de muncă şi la domiciliu, în
sistemul bancar şi comerţ, în sistemele de evidenţă demografică şi administraţie,
în sistemul de educaţie şi îngrijire a sănătăţii sau în industria divertismentului.
Pe cale de consecinţă, tehnologia informaţiei influenţează (atât pozitiv, cât şi
negativ) viaţa personală, în familie şi în comunitate, relaţiile interpersonale şi
chiar modul de funcţionare a sistemelor politice. De aceea, etica tehnologiei
informaţiei poate fi definită ca ramură a eticii aplicate care studiază şi
analizează impactul social şi moral al integrării computerelor în viaţa umană.
Problemele tipice ale eticii tehnologiei informaţiei apar ca urmare a
existenţei unui permanent decalaj între dezvoltarea tehnologică şi cadrul
legislativ, social şi cultural. Computerele crează oamenilor noi capabilităţi,
acestea conferindu-le şi noi variante de a acţiune în situaţii altădată imposibile.
De cele mai multe ori, aceste noi modalităţi de acţiune nu sunt reglementate
legal sau reglementarea lor este complet inadecvată. Din acest motiv, un
obiectiv central al eticii computerelor este de a determina modul corect de
acţiune în astfel de situaţii.
Câteva dintre aspectele abordate de etica tehnologiei informaţiilor şi
computerelor sunt enumerate mai jos, fiind evident faptul că această listă este
departe de a fi exhaustivă:
- respectarea proprietăţii intelectuale atât în ceea ce priveşte
programele informatice (descurajarea pirateriei informatice) cât şi
cu referire la informaţiile accesibile pe Internet (cărţi, articole,
rezultate ale cercetării, baze de date);
- definirea responsabilităţii profesionale a celor implicaţi în
dezvoltarea hard şi soft, atât în relaţiile inter -profesionale cât şi în
relaţiile cu clienţii;

36
 - respectarea dreptului la imagine, la confidenţialitate şi la viaţă
privată în contextul dezvoltării de baze de date care cuprind un
număr tot mai mare de persoane;
- evitarea postării pe site-uri a anumitor tipuri de materiale (opinii
politice extremiste, convingeri religioase sectante, puncte de
vedere asupra problemelor rasiale etc.) care pot afecta valorile
morale sau simţămintele altor categorii de persoane;
- analiza consecinţelor dezvoltării tehnologice asupra conduitei
sociale;
- limitarea cenzurii de către guverne şi accesul liber şi democratic la
informaţiile publice (un exemplu în acest sens îl reprezintă
conflictul între compania Google şi guvernul chinez care a solicitat
interzicerea accesului din China la site-uri care erau în contradicţie
cu politica oficială);
O problemă extrem de importantă este infracţionalitatea pe Internet.
Crima organizată şi utilizarea tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor
converg din cauza evoluţiei simultane a acestora, delictele informatice
înmulţindu-se accentuat. Odată cu dezvoltarea acestor tehnologii, activitatea
imorală şi chiar infracţională s-a extins pe multiple direcţii şi dintr-o multitudine
de cauze:
- informatica oferă ea însăşi „baze ştiinţifice”delincvenţilor, care caută
să-şi însuşească ilegal conţinuturi de fişiere, să identifice informaţii
despre agenţii guvernamentale, să copieze liste de preţuri, fişiere
clienţi, planuri de marketing, în general, tot cea ce poate fi stocat în
memoria unui calculator şi ar putea fi valorificat;
- calculatorul a devenit un instrument pentru infracţiuni, pentru a
comite fraude prin introducerea de coduri de acces sau pentru a
deturna fonduri.
- prin intermediul calculatorului, spălarea banilor se face mai simplu şi
mai discret, iar delincvenţa cu caracter sexual a proliferat;
- posibilitatea de contrafacere a componentelor, furtul de materiale,
clonarea agendelor telefonice sau cardurilor;
- difuzarea de imagini şi texte cu caracter nociv sau pornografic;
- campaniile de dezinformare în masă - grupuri organizate de „hackeri”
pot manipula şi modifica imagini şi ştiri sau difuza informaţii false;
- înregistrarea şi exploatarea numelor de domeniu prin însuşirea şi
utilizarea fără drept a unor mărci notorii sau anterior înregistrate
(fenomen numit în engleză „cybersquatting”) şi apoi oferirea lor,
contra cost, în condiţii speculative, tocmai deţinătorilor acestor mărci.

37
 1.2.3.6 Etica în mass - media

Etica în mass – media (etica jurnalistică) poate fi considerată o parte a

eticii profesionale, analizând principiile etice şi de bune practici pe care trebuie
să le adopte şi să le aplice jurnaliştii în exercitarea profesiei. Aceste principii
sunt larg răspândite, fiind necesar a sta la baza comportamentului profesional
atât a grupurilor media, cât şi a jurnaliştilor individuali. Deşi fiecare grup sau
trust media are propriile coduri etice, care diferă de la o organizaţie la alta, în
fiecare dintre acestea se regăsesc câteva elemente comune – buna credinţă,
acurateţea, obiectivitatea, imparţialitatea, corectitudinea, transparenţa publică,
protejarea intereselor şi imaginii copiilor, protejarea demnităţii victimelor
accidentelor sau crimelor, toate cunoscute sub denumirea de „canoane ale
jurnalismului”. Din acestea derivă elemente esenţiale pentru etica mass –
media, dintre care se enumeră câteva în continuare:
- separea neechivocă între ştiri şi opinii;
- separarea neechivocă între mesajele promoţionale şi ştiri, toate
mesajele promoţionale trebuind marcate distinct pentru identificare
facilă;
- evitarea conflictelor de interese la reporteri, care nu trebuie să relateze
despre situaţii în care pot avea interese personale, economice sau
politice;
- neacceptarea stimulentelor penru prezentarea preferenţială a unor
anumite puncte de vedere;
- prezentarea echilibrată a punctelor de vedere aflate în opoziţie;
- acordarea dreptului la replică, în condiţii identice (poziţia în pagină,
oră de difuzare) cu publicarea opiniei care a generat acest drept la
replică;
- solicitarea opiniei unei persoane care poate face subiectul unei ştiri
negative înainte ca această ştire să fie publicată;
- evitarea intervenţiei proprietarilor în politica editorială;
- păstrarea confidenţialităţii surselor anonime;
- evitarea, pe cât posibil, a surselor anonime;
- prezentarea în contextul corect şi complet a imaginilor, sunetului sau
afirmaţiilor;
- semnalarea clară a tuturor modificărilor, adaptărilor, trucajelor sau
prelucrărilor imaginilor şi sunetelor;
- dezavuarea plagiatului;
- considerarea ca fapt real doar a evenimentelor care au doi sau mai
mulţi martori oculari şi relatarea evenimentelor cu un singur martor
ocular cu menţionarea acestui fapt;

38
- publicarea de erate şi corecţii atunci când este necesar;
- tratarea acuzaţilor în procese ca persoane nevinovate şi evitarea
prezentării lor în situaţii care le lezează demnitatea;
- respectarea dreptului la intimitate a persoanelor publice.

39
40
 CAPITOLUL 2
ETICA ŞI ORGANIZAŢIILE DE AFACERI
Obiectivele capitolului:
❖ prezentarea principalelor concepte care definesc etica în afaceri;
❖ cunoaşterea problemelor specifice de natură etică şi morală cu
care se confruntă organizaţiile de afaceri în economia
contemporană;
❖ argumentarea necesităţii luării în considerare în procesele
decizionale organizaţionale a ansamblului factorilor interesaţi
(stakeholderi);
❖ prezentarea relaţiilor dintre organizaţia de afaceri şi factorii
intersaţi;
❖ interpretarea conceptului de responsabilitate socială, cu
dimensiunile, costurile şi beneficiile acesteia;
❖ definirea conţinutului noţiunii de responsabilitate socială
investiţională.

2.1 Conţinutul eticii afacerilor.

Concepte şi probleme specifice
Etica afacerilor a devenit o temă de discuţii extrem de importantă în
lumea contemporană, dezbaterile generate născând şi consensuri, dar şi
controverse. Această importanţă a crescut exponenţial ca urmare a schimbărilor
rapide produse în structura, calificările şi aşteptările forţei de muncă, a apariţiei
noilor tehnologii, a internaţionalizării, globalizării şi dispariţiei frontierelor în
afaceri saa a întrepătrunderii factorilor socio – culturali specifici unor societăţi
diferite. Toate companiile, mai mici sau mai mari, din industrie, agricultură sau
servicii, cu capital autohton sau multinaţional, doresc să promoveze “examenul”
de etică pe care îl susţin în faţa opiniei publice, care reprezintă destinatarul final
al produselor şi serviciilor pe care le crează. Deşi poate fi susţinut şi contrariul,
considerăm că etica afacerilor este mai puţin legată de metaetică şi mai mult
legată de etica normativă şi de cea aplicată. Pe de o parte, etica afacerilor este o
componentă a eticii aplicate (deci focalizată pe probleme practice, concrete)
care examinează regulile şi principiile de factură etică într-un context bazat pe
relaţii de natură comercială. Obiectul de studiu este reprezentat, deci, de
diferitele probleme morale care se pot naşte în relaţiile de afaceri, adică de
ansamblul datoriilor şi obligaţiilor contractuale şi extracontractuale care sunt
impuse tuturor personalelor angajate în activităţi comerciale. Pe de altă parte,
etica afacerilor este o disciplină normativă, în care sunt definite şi susţinute ca

41
necesare standarde etice specifice. În cadrul eticii afacerilor, se efectuează
raţionamente despre ceea ce este rău şi ceea ce este bine în modul de “a face
afaceri”, despre ceea ce trebuie spus într-un context de afaceri, despre ceea ce
trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie făcut într-o anumită situaţie sau referitor la o
anumită relaţie de afaceri.
Definţiile posibile ale eticii afacerilor sunt numeroase. Astfel, etica
afacerilor poate fi privită ca “un studiu sistematic al aspectelor morale cu care
se confruntă domeniul afacerilor, incluzând aici activităţi, instituţii, organizaţii,
sectoare economice, practici şi credinţe”1. Într-o manieră mai concretă, etica
afacerilor poate fi definită ca o “reflecţie sistematică asupra consecinţelor
morale ale deciziilor luate în relaţiile de afaceri şi a potenţialelor daune pe
care aceste decizii le pot determina atât pentru personalul din interiorul
organizaţiei, cât şi pentru persoanele din afara acesteia.”2.
Fiind o componentă a eticii aplicate, etica afacerilor se întrepătrunde şi
cu alte domenii ale acesteia: etica mediului, etica profesională sau etica legală.
Problemele abordate sunt extrem de variate, incluzând: drepturile salariaţilor,
siguranţa şi securitatea consumatorilor, nondiscriminarea sexula, etnică sau
religioasă, acţiunile afirmative, semnalele de alarmă, bunele practici
manageriale şi financiar - contabile, utilizarea responsabilă a resurselor şi
energiei, negocierea în afaceri, corupţia, respectarea proprietăţii industriale,
spaţiul privat al anagajaţilor.
Temele de dezbateri includ şi se referă, deci, la multiple categorii de
probleme care apar în contextul afacerilor. Pot fi identificate 6 grupuri de astfel
de probleme:
(i) dreptatea şi corectitudinea distribuirii, semnificând faptul că
repartizarea veniturilor trebuie să se facă în funcţie de merite, de
abilităţi, de competenţe, de eforturi şi trebuie să se bazeze pe
principiul egalităţii; în această categorie de probleme se includ:
sfera de cuprindere a dreptului de proprietate, salarizarea echitabilă,
remunerarea corectă a capitalului investit, recompensarea riscurilor,
asigurarea unui nivel minim al bunăstării pentru fiecare membru al
comunităţii sau al organizaţiei;
(ii) specificitatea sau particularizarea principiilor generale ale eticii la
cazuri particulare; fiecare organizaţie reprezintă un caz specific,
prin urmare, fiecare organizaţie va aborda într-un anumit fel o
problemă de natură etică;

1 Donaldson T. (1982), Corporations and Morality, Prentice – Hall Inc., Englewood Cliffs, New
Jersey
2 Jhons G. (1988), Comportament organizaţional, Economica, Bucureşti apud Zaiţ D. (coord.)

(2002), Management intercultural. Valorizarea diferenţelor culturale, Economica, Bucureşti

42
 (iii) problema conflictelor între valori, cu referire la divergenţele care
pot apărea aunci când este necesară aplicarea unor principii etice şi
utilizarea unor valori cum ar fi dreptatea, libertatea, egalitatea,
bunăstarea, eficacitatea şi eficienţa; o problemă conexă este cea a
„dilemelor morale”, echivalentă cu alegerea celui mai mic rău;
(iv) dinamica principiilor etice şi a subiectelor abordate, în decursul
timpului, obiectul şi sfera de cuprindere ale eticii cunoscând o
dezvoltare semnificativă, subiectele intangibile cu decenii în urmă
devenind azi principii fundamentale în etică (principiul non-
discriminării),
(v) problema consecinţelor dezvoltării tehnologice, care vizează
evaluarea cât mai corectă a impactului moral şi etic pe care îl
generează dezvoltarea tehnologică exponenţială (de exemplu,
genetica şi ingineria genetică, folosirea spaţiului virtual);
(vi) problema interdicţiilor care se impun în conducerea afacerilor şi a
organizaţiilor de afaceri vizează aspecte referitoare la marketingul
moral, etica în mass-media şi în programele audio-vizuale,
dezvoltarea tehnologică etc.
O altă clasificare grupează problemele etice cu impact major ale
afacerilor şi identifică patru categorii:
(i) responsabilitatea socială a organizaţiilor, respectiv în ce măsură o
organizaţie de afaceri consimte să contribuie la atenuarea sau
eliminarea inechităţilor din societate;
(ii) sfera de cuprindere a drepturilor angajaţilor, respectivă stabilirea
măsurii în care este legitim dreptul angajaţilor de a utiliza poziţia
din organizaţie pentru a-şi promova interese proprii;
(iii) publicitatea şi promovarea produselor, respectiv etica strategiilor
promoţionale;
(iv) obligaţiile pe care un angajat le are faţă de organizaţia din care face
parte sau faţă de partenerii de afaceri ai acesteia.
David Murray enumeră şapte valori esenţiale pe care o companie ar
trebui să le aibă în vedere, prin managerii şi angajaţii săi, pentru o desfăşurare
cât mai etică a activităţilor sale1:
(i) consideraţie faţă de ceilalţi;
(ii) perseverenţă în păstrarea standardelor etice;
(iii) creativitate în economisirea resurselor şi în protecţia mediului;
(iv) deservirea cât mai bună a clienţilor;

1Murray D (1999), Cele 7 valori esenţiale. IMM-urile şi beneficiarii lor, Fundaţia „Osana”, Tg.
Mureş

43
 (v) corectitudine faţă de furnizori, beneficiari, personalul angajat,
asociaţi, comunitate;
(vi) transparenţa în comunicarea cu partenerii, clienţii, furnizorii,
personalul angajat, instituţiile statului;
(vii) interdependenţa cu comunitatea în care acţionează şi îşi defăşoară
activitatea (mutualitatea intereselor).
De aici, se desprind câteva îndatori morale ale celor implicaţi în mediul
de afaceri:
- tratarea personalului cu demnitate şi respect;
- relaţii corecte în afaceri;
- deservirea cât mai bună a clienţilor;
- moralitate în procedurile de achiziţionare;
- moralitate în desfăşurarea competiţiei;
- remunerarea corectă a personalului;
- respectarea legilor;
- protejarea mediului înconjurător;
- încheierea de afaceri fără a apela la mită;,
- menţinerea onestităţii în afaceri.
La modul general, etica în afaceri este focalizată în patru direcţii:
- spre societate în ansamblu, aceasta reprezentând categoria cea mai
generală faţă de care o organizaţie trebuie să-şi definească comportamentul;
astfel, obiectivele organizaţiei nu trebuie să vină în contradicţie cu obiectivele
societăţii sau comunităţii în care îşi defăşoară activitatea, relaţiile cu instituţiile
care guvernează societatea la nivel central şi local trebuie să fie transparente, iar
dacă acţiunile societăţii sunt surse de inegalităţi sau inechităţi, organizaţia
trebuie să le contracareze,
- spre factorii interesaţi, care sunt reprezintaţi de toţi cei implicaţi în
organizaţie, de toţi cei afectaţi de acţiunile acesteia şi de toţi cei care
pot influenţa organizaţia; aceste categorii poartă numele de
„stakeholderi”1, fiind descrişi în paragrafele următoare;
- spre interiorul organizaţiei, cu referire la relaţiile de muncă şi la
obligaţiile mutuale ale managerilor şi anagajaţilor;
- spre fiecare persoană în parte, cu referire la problemele legate de
relaţiile unei persoane cu celelaltedin cadrul organizaţiei (drepturi şi
obligaţii rezultate dintr-o anumită structură ierarhică, principii de
întrajutorare şi susţinere morală).
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a eticii afacerilor, se pot
identifica două paliere sau niveluri:

1
stake (eng.) = miză, interes, participare; holder (eng.) = deţinător

44
 - palierul microentităţilor, vizând relaţiile care se stabilesc între indivizi
şi cuprinde obligaţii, promisiuni, intenţii şi consecinţe; principiile
etice aplicate la acest nivel sunt: (i) principiul schimbului echitabil,
(ii) principiul onestităţii câştigului, (iii) principiul tratamentului
corect;
- palierul macroentităţilor, vizând regulile instituţionale sau sociale ale
mediului de afaceri, cu focalizare spre definirea scopului pieţei libere,
spre precizarea rolul şi nivelului de intervenţie al statului în mediul de
afaceri, spre optimizarea gradului de reglementare a pieţelor, spre
aplicarea unor tratamente fiscale echitabile sau spre evitarea derulării
de afaceri în ţări în care se încalcă drepturile omului.
Pe acestă bază, se pot identifica trei niveluri de operaţionalizare a eticii
afacerilor:
- nivelul microeticii desemnează teme generale ale eticii care apar între
doi indivizi care stabilesc o relaţie de afaceri; este cel mai apropiat de
teoria etică generală, abordând teme cum ar fi: natura promisiunilor şi
obligaţiilor individuale, natura diferitelor drepturi individuale, natura
intenţiilor, consecinţele diferitelor acţiuni individuale, teoria
schimbului echitabil (salariul echitabil şi negocierea corectă)
- nivelul macroeticii dezbate probleme de natură etică manifestate la
nivelul unei societăţi şi porneşte de la definirea unor concepte
fundamentale cum ar fi: dreptatea/justiţia, legitimitatea, modul de
construire şi natura societăţii; pornind de la acestea derivă
principalele teme abordate la nivelul macroeticii: “Care este scopul
pieţei libere?”, “Legile pieţei libere sunt concordante sau în
contradicţie cu drepturile individuale?”, “Este modalitatea de
distribuire a bunurilor şi serviciilor prin intermediul pieţei libere cea
mai corectă şi cea mai eficientă cale?”, “Acordă societatea
suficientă atenţie cazurilor de „nevoie disperată”, în care problema
schimbului echitabil nu poate fi pusă?”, “Promovarea în societate se
bazează pe meritocraţie sau pe birocraţie?”, “Care sunt rolurile
legitime şi care sunt cele nelegitime ale guvernului şi ale intervenţiei
guvernamentale ?”;
- nivelul molar vizează unitatea de bază a schimbului şi comerţului în
economia contemporană, care este organizaţia de afaceri; trăsăturile
generale ale unei organizaţii de afaceri: în calitate de persoană
juridică (calitate provenită din statutul ei legal) are drepturi şi
obligaţii la fel ca o persoană fizică; nominal se află în proprietatea
acţionarilor/asociaţilor, dar existenţa ei este independentă de aceştia;
posedă bunurile sale care nu se află în directa proprietate a

45
 acţionarilor sau asociaţilor săi; salariaţii, furnizorii şi consumatorii
încheie contracte cu organizaţia, nu cu acţionarii/asociaţii acesteia;
managerii şi directorii executivi1 (CEO) au răspunderea de a proteja
interesele proprietarilor şi au obligaţia de a acţiona astfel încât să
satisfacă cât mai bine interesele acestora; la nivel molar
(organizaţional) al eticii apar probleme de tipul: “Care este
responsabilitatea fiecărui individ din cadrul organizaţiei?”, “Care
este responsabilitatea organizaţiei în societate şi comunitate?”.
De cele mai multe ori, aspectele legate de etica afacerilor sunt
formalizate în codurile etice. Iniţial, aceste coduri au fost dezvoltate de grupuri
profesionale sub forma unor coduri deontologice (referitoare la îndatoriri şi
obligaţii). Pornind de la acestea, s-a transpus şi în cadrul organizaţiilor sau la
nivelul sectoarelor economice modalitatea de încadra principiile etice în coduri
etice. Prin codurile etice se urmăreşte stabilirea unor proceduri de soluţionare a
problemelor de natură etică în mediul intern şi în cel extern al organizaţiei.
Codurile etice nu reprezintă doar percepte teoretice, ci ele au semnificaţii
practice, utile pentru toţi membrii organizaţiei. Modalitatea de aplicare şi
eficienţa lor sunt dependente de atitudinea managerilor şi a celor care deţin
poziţiile de putere şi de administraţie.
Principalele lor obiective sunt:
- promovarea virtuţilor şi valorilor profesionale;
- încheierea unui contract moral între organizaţie şi cei implicaţi în
acţiunile acesteia;
- protejarea organizaţiei de comportamente necinstite sau neloiale;
- promovarea imaginii pozitive a organizaţiei.
Funcţiile codurilor etice:
- sunt surse de inspiraţie pentru conduită, punând la dispoziţia
managerilor şi angajaţilor un îndrumar pentru conduita etică, făcând
recomandări cu privire la principalele obligaţii;
- sunt instrumente de suport, oferind sprijin cei care urmăresc să îşi
definească modele de comportament sau de conduită etică,
- au funcţie disciplinară, putând constitui cadrul instituţional procedural
prin care se sancţionează comportamente neetice;
- reprezintă un instrument educaţional, codurile etice putând fi utilizate
în instituţii de învăţământ şi în dezbateri publice,
- contribuie la dezvoltarea încrederii faţă de organizaţie;
- contribuie la protejarea statului profesiei (în cazul codurilor etice
profesionale).

1
Termenul consacrat este CEO = Chief Executive Officer (eng.)

46
 2.2 Factorii interesaţi (stakeholder-ii) ai organizaţiei
2.2.1 De la pozitivismul economic la umanismul economic

a. Pozitivism economic: Teoria de agent sau Modelul

shareholderilor1 (acţionarilor). Această concepţie îl are ca principal susţinător
pe economistul american Milton Friedman2. Potrivit acestuia, într-o economie
capitalistă există o singură responsabilitate a organizaţiilor de afaceri: aceea de
a utiliza resursele şi de a se angaja în acele activităţi care să maximizeze
profiturile pe termen lung cu respectarea legii şi a competiţiei libere3. Managerii
sunt agenţi ai acţionarilor având obligaţia fiduciară (contractuală) de a acţiona
în sensul maximizării satisfacerii intereselor acţionarilor, aceştia fiind
proprietarii organizaţiei şi angajatorii managerilor. Esenţa teoriei de agent este
aceea că singura responsabilitatea a unei organizaţii de afaceri este de a obţine
beneficiul maxim în condiţiile legii.
Punctul de vedere al lui Friedman porneşte de la premisa că nimeni nu
intră în afaceri cu un alt scop decât acela de a obţine cele mai mari câştiguri
posibile. Aceasta este o consecinţă a conceptului „mâinii invizibile”, al lui
Adam Smith4, care subliniază rolul regulator al forţelor pieţei în alocarea
eficientă a resurselor şi în coordonarea organizaţiei.
Baza teoriei de agent este teoria utilitaristă, potrivit căreia consecinţa
unei acţiuni poate fi considerată etică dacă generează mai mult bine (mai multe
venituri) decât rău (costuri). O particularizare a acestei teorii este utilitarismul
financiar: acţiunile care generează o utilitate financiară mai mare sunt mai bune
decât cele care generează o utilitate mai redusă. Potrivit teoriei utilitariste,
singurul criteriu care stă la baza deciziei este analiza cost-beneficiu, adică
raportul eficienţei.
Teoria de agent se focalizează exclusiv pe organizaţia de afaceri şi pe
interesul ei pe termen lung. O decizie este corectă dacă generează un bine strict

1 share (eng.) = parte, holder (eng.) = deţinător; shareholder = acţionar (deţinător de „părţi”);
echivalent cu „stockholder”.
2 Milton Friedman (n.1912), profesor american la Universităţii din Chicago, laureat al Premiul

Nobel pentru Economie (1976), considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago şi
orientării monetarist.
3 Friedman M. (1970), A Friedman Doctrine: the Social Responsibility of Business Is to Increase

Its Profits, New York Times Magazine, New York

4 Adam Smith (1723 - 1790), economist, om politic şi filozof scoţian, autorul lucrării „Avuţia

naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, una din primele încercări de a studia
dezvoltarea istorică a industriei si comerţului în Europa, prin care a contribuit decisiv Această
lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă, furnizând una dintre cele
mai bune argumentări intelectuale pentru capitalism.

47
la nivelul organizaţiei. Este o teorie din categoria pozitivismului economic,
centrată pe următoarea argumentaţie: atunci când un antreprenor decide că
obţinerea de profit nu mai reprezintă unicul scop (sau scopul principal) al firmei
sale, el decide, de fapt, să aloce o parte din veniturile generate de activitatea
economică a firmei sale unor scopuri non – economice (de exemplu, pentru
activităţi sociale). Dar cheltuirea veniturilor firmei în alte scopuri necesită fie
acceptarea scăderii profiturilor, ceea ce echivalează cu cheltuierea banilor şi
diminuarea averilor aproprietarului, fie acceptarea scăderii salariilor, ceea ce
echivalează cu cheltuirea banilor şi diminuarea nivelului de trai al angajaţilor,
fie acceptarea scumpirii produselor şi serviciilor, ceea ce echivalează cu
cheltuirea banilor şi afectarea bunăstării clienţilor. Fenomenul este identic cu
impunerea unei taxe ilegale asupra cuiva, iar evitarea acestei situaţii reclamă
focalizarea strictă asupra profitabilităţii economice. În plus, utilizarea resurselor
unei firme în interes public înseamnă, în această concepţie, că firma îşi arogă
funcţii rezervate statului, pentru care aceasta nu are competenţele suficiente. În
concluzie, teza fundamentală a pozitivismului economic, anume urmărirea în
mod exclusiv şi pur egocentric a randamentului pecuniar de către oamenii de
afaceri este atât un imperativ raţional, cât şi unul moral1.
b. Umanism economic: Teoria stakeholder-ilor sau Modelul
factorilor interesaţi. Punctele de vedere susţinute de pozitivismul economic au
fost larg contestate. În condiţiile globalizării economiei şi a multiplicării
interdependenţelor economice, financiare şi politice, o astfel de abordare
individualistă nu îşi mai găseşte întrutotul argumentaţia, propunându-se un
model mai complex, cel al stakeholder-ilor.
Un număr tot mai mare de oameni de afaceri, dar şi de cercetători,
susţin că o companie nu poate acţiona doar strict în interesul acţionarilor săi.
Amartya Sen2, de exemplu, consideră că pozitivismul economic nu mai poate
descrie satisfăcător realitatea, de unde pericolul eşuării sale. Potrivit punctului
său de vedere3, universul motivaţional - comportamental al unor indivizi este
mult mai variat decât cel teoretizat de pozitivismul economic, iar aspectele non
– egoiste din structura motivaţională trebuie reconsiderate din trei motive
principlae.
(i) aspectele etice ale mecanismului motivaţional sunt excluse în mod
nejustificat de către pozitivismul economic;

1
Vasilescu C.I. (2006), Pozitivism economic vs. Umanism economic, Bucureşti, Idei în Dialog,
nr.8 /23), p. 20
2
Amartya Sen (n. 1933), savant economist indian, laureat al Premiului Nobel pentru
Economie (1998), cu lucrări fundamentale în domeniului teoriei dezvoltării umane şi a
economiei bunăstării
3
Sen A. (1987), On Ethics and Economics, London, Blackwell

48
 (ii) oamenii reali iau în calcul şi scopuri de natură etică, nu numai de
natură economică;
(iii) luarea în considerare a scopurilor de natură etică în combinaţie cu
cele economice poate sta la baza construcţiei unei teorii economice
de succes1 (spre exemplu, decizia voluntară a consumatorilor
americani de a nu mai cumpăra pantofi sport Nike întrucât erau
produşi în fabrici în care se utiliza munca copiilor din ţările lumii a
treia şi orientarea spre oferta mai scumpă a concurenţei nu are o
explicaţie în teoria pozitivismului economic).
Deci, potrivit umanismului economic, un întreprinzător şi firma sa au şi
responsabilităţi sociale care le impun luarea în considerare a intereselor tuturor
celor afectaţi de acţiunile lor, adică a stakeholder-ilor sau factorilor intersaţi.
Umanismul economic identifică drept eroarea majoră a pozitivismului economic
faptul că nu ia în considerare decât interesele proprietarilor unei afaceri, fiind
echivalent cu cu tratarea tuturor factorilor intersaţi drept simple mijloace pentru
atingerea scopurilor proprietarilor2.
Într-o enumerare generică, stakeholderii unei organizaţii de afaceri
sunt:
- acţionarii, care au interese legitime financiare în organizaţie, aşteptând
în mod legitim remunerarea capitalului investit (prin intermediul
dividendelor) şi a riscului asumat (prin intermediul creşterii valorii
acţiunilor deţinute); niciuna dintre aceste posibilităţi de remunerare
nu este garantată, ea depinzând de modul în care evoluează
organizaţia; prin urmare, creşterea sau descreşterea companiei
afectează bunăstarea şi averea acţionarilor.
- angajaţii, care, prin slujbele deţinute, îşi asigură un anumit nivel de
trai, lor şi familiilor lor; în schimbul muncii, abilităţilor şi
competenţelor puse la dispoziţia organizaţiei, ei aşteaptă în mod
legitim salarii, beneficii, tratament corect şi securitate la locul de
muncă.
- furnizorii sunt cei pe care orice firmă se bazează pentru a se
aproviziona cu materii prime care determină, în final, calitatea
produsului finit; furnizorii aşteaptă, în schimb, în mod legitim,
respectarea contractelor şi transparenţa procedurilor de achiziţie.
- clienţii sunt cei care generează veniturile angajaţilor, fără de care
firma nu şi-ar putea finanţa activităţile următoare; în schimbul acestor

1
Vasilescu C.I. (2006), op. cit.
2
Freeman R.E. (2001), A Stakeholder Theory of the Modern Corporation, Ethical
Theory and Business, New Jersey, Prentice Hall apud Vasilescu C.I. (2006), idem

49
 venituri, ei au dreptul legitim la produse şi servicii conforme cu
specificaţiile;
- creditorii pun la dispoziţia organizaţiei resursele financiare necesare
investiţiilor sau ciclului operaţional care lipsesc acesteia; ei aşteaptă
în mod legitim rambursarea la timp a împrumuturilor şi plata
dobânzilor aferente;
- comunitatea pune la dispoziţia organizaţiei, prin intermediul
reprezentanţilor ei aleşi, infrastructura de afaceri, îi dă dreptul de a-şi
construi spaţii şi facilităţi de producţie sau dreptul de a-şi distribui
produsele; de asemenea, organizaţia utilizează resurse umane formate
prin eforturile comunităţii; pe această bază comunitatea trebuie
inclusă în deciziile strategice ale organizaţiei;
- firmele concurente îşi dispută cu organizaţia de afaceri pieţele de
aprovizionare şi de desfacere, având aşteptări legitime legate de
bunele practici concurenţiale (concurenţa loială).
- guvernul şi autorităţile administraţiei publice – Influenţează activitatea
organizaţiei, stabilind cadrul legal de desfăşurare a acesteia.

Guvernul Angajaţii
Administraţia publică

Cadrul legal Timp, eforturi,

Comunitatea competenţe Acţionarii
Investitorii
Permite Investesc
operarea capital
Orga-
nizaţia Asigură
Îşi dispută de resursele
pieţele afaceri financiare
Competitorii Creditorii

Asigură Cumpără
resursele produsele
materiale

Furnizorii
Clienţii

Fig. 2.1 Relaţiile între organizaţia de afaceri şi stakeholderii săi

Sursa: Frederick W., Post J.E., Davis K., Business and Society.
Corporate Strategy, Public Policy, Ethics., New York, McGraw – Hill Inc.,
pg.10

50
 2.2.2 Originea şi definirea termenului de stakeholder

Studiul stakeholder-ilor este asociat cu etica în afaceri. După puternica

creştere economică de la începutul secolului trecut, s-au manifestat preocupări
în studiul firmei ca instituţie socială majoră, remarcându-se studiile lui A.Berle
şi G.Means1, R. Coase2 şi C. Barnard3. Aceştia au fost printre primii care au
susţinut că scopul unei firme este de a servi societatea, iar managementul
trebuie să transmită angajaţilor acest sens moral.
Studierea termenului şi implicaţiilor sale este un subiect de o tot mai
mare actualitate. Importanţa sa a a fost semnalată şi de Henry Mintzberg4, care
afirma că, “pe lângă acţionari şi cererile lor de rentabilizare a a capitalului
investit, alţi parteneri joacă un rol important în organizaţie”5. Scopul
organizaţiei devine, astfel, conştientizarea şi adaptarea la cerinţele acestor
grupuri de interesaţi.
Analizând istoric evoluţia conceptului, se poate constata că dezvoltarea
lui s-a făcut după anii 1960, primele contribuţii în acest sens remarcându-se prin
largi prezentări ale termenului, utilităţii sale şi aplicabilităţii în management.
Într-un raport al Standford Research Institute în 1963, termenul de stakeholder a
fost definit astfel: “acele grupuri fără suportul cărora organizaţia ar înceta să
mai existe” 6. În anii 1970, Russel Ackoff evidenţiază importanţa acestor grupuri
de parteneri, care pot juca un rol în firmă, şi, propune luarea lor în seamă pentru
interesul general al firmei7. În aceeaşi perioadă, aducerea conceptului într-un loc
central în organizaţie îi aparţine lui William Dill, susţinut de cercetătorii de la
Wharton School, care a iniţiat un proiect de cercetare cu privire la stakeholderii
organizaţiei, având ca scop formularea şi interpretarea unei strategii într-un
mediu turbulent8.
În anul 1983, Freeman şi Reed au propus următoarea definiţie pentru
stakeholderi: “Stakeholderii reprezintă orice grup sau individ de care firma

1 Berle G.A., Means G. (1932), The Modern Corporation and Private Property, New York
Commerce Charing House
2 Coase R. (1937), The Nature of the Firm, Economica 4, New York
3 Barnard, C. I. (1968), The Functions of the Executive., Harvard University Press, Cambridge
4 Henri Mintzberg (n. 1939), profesor american, important cercetător în domeniul

managementului resurselor umane şi a teoriilormotivaţionale

5 Mintzberg H.(2004), Managers not MBAs, New York, Prentice Hall
6 Stewart R., Allen J.K., Cavender J.M. (1963), The Strategic Plan, Research Report no. 168,

Stanford Research Institute apud Vădăsan I. (2004), Etica afacerilor, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest
7
Ackoff R.L. (1974), Redesigning the Future, New York, John Willey & Sons, apud
Vădăsan I. (2004), idem
8 Dill W.R. (1975), Public Participation in Corporate Planning: Strategic Management in a

Kibitzer’s World, Long Range Planning apud Vădăsan I. (2004), op. cit.

51
depinde pentru supravieţuirea sa”1. Definiţia ţine cont de faptul că firma
dispune de resurse limitate, stakeholderii putând să completeze aceste resurse.
Completând abordarea anterioara, Freeman dă în 1984 cea mai
cunoscută definiţie a termenului, potrivit căreia “stakeholderii sunt grupuri sau
indivizi care, în mod direct sau indirect, sunt afectaţi de realizarea obiectivelor
unei organizaţii sau care pot afecta realizarea acestor obiective”2. Concluzia
acestei definiţii este că organizaţia are o obligaţie etică faţă de interesaţii săi.
Relaţia organizaţie – stakeholderi este reciprocă: organizaţia îi poate afecta pe
stakeholderi, dar şi aceştia pot influenţa, la rândul lor, firma.
Aborări recente privesc stakeholder-ii ca fiind:
- „investitori care au făcut o investiţie riscantă în firmă şi care au ceva
de câştigat sau de pierdut, în funcţie de comportamentul firmei”3.
- ” grupurile sau indivizii care au cereri morale sau legale la adresa
unei firme, pe care aceasta, prin acţiunile sale, le poate respecta, sau
dimpotrivă, nu le poate respecta”4 (prin această explicare a
termenului se subliniază rolul eticii în conduita de afaceri, acţiunea
unei părţi putând avea efecte favorabile sau negative asupra celorlalte
părţi implicate);
- „aceia asupra cărora firma are efecte noncontractuale injuste, pe
care ar dori să le schimbe” sau „indivizi cu propriile valori şi
scopuri, cu care firma interacţionează pentru a obtine un beneficiu
mutual”5 (definiţie care combină etica şi interesul economic al
firmei);
- „acei indivizi sau acele entităţi care contribuie, voluntar sau
involuntar, la activităţile organizaţiei, contribuind la capacitatea
acestei de a crea bunăstare, asumându-şi riscuri şi fiind potenţiali
beneficiari ”6 (definiţie care arată posibilitatea câştigului sau a
pierderii în relaţia organizaţie –stakeholderi);

1 Freeman R.E., Reed D.L. (1983), Stockholders and Stakeholders: A New Perspective in
Corporate Goivernance, California Management Review, Volume XXX, No. 3, p. 88-06 apud
Vădăsan I. (2004), op.cit.
2 Freeman R.E. (1984), Strategic Management: A Stakeholder Approach, Boston, Pitmann apud

Vădăsan I. (2004), idem

3 Clarkson M.B.E., Starik M., Cochran P., Jones T.M. (1994), The Toronto Conference:

Reflections on Stakeholder Theory”, Business and Society, Vol. 33, Issue 1, p. 82, apud Vădăsan
I. (2004), idem
4 Langtry B. (1994), Stakeholders and the Moral responsabilities of Business, Business Ethics

Quaterly, Vol. 4, Issue 1, p. 431 – 443, apud Vădăsan I. (2004), idem

5 Slinger G. (1999), Spanning the Gap – The Theorethical Principles That Connect Stakeholder

Policies to Business Performance, Corporate Governance: An International Perspective, Vol. 7,

No.2, p-. 136 – 147, apud Vădăsan I. (2004), idem
6 Post J.E., Preston L.E.,Sachs S. (2002), Redefining the Corporation. Stakeholder Management

and Organizational Wealth, Stanford University Press

52
 - „o persoană sau grupuri de persoane care au un interes sau implicare
personală directă sau emoţională într-o organizaţie”1 (definiţie care
evidenţiază, pe lângă dimensiunea raţionalismului economic, şi pe cea
spirituală a relaţiei între organizaţie şi stakeholderi);
- „grupuri sau persoane care intră într-o relaţie de afaceri cu firma şi
cu care aceasta acceptă să intre în relaţii de afaceri datorită
intereselor reciproce de ordin economic şi/sau etic; aceste persoane
sau grupuri au dreptul legal şi/sau etic de a formula cereri la adresa
firmei”2. (definiţie completă care cuprinde toate aspectele posibile ale
legăturilor între o organizaţie şi stakeholderii săi).
Cu toate că definiţiile prezentate (reprezentând doar o mică parte
din cele existente în literatura de specialitate) sunt diferite în modul de
enunţare, ele au ca element comun delimitarea stakeholderilor de restul
organizaţiei, precum şi sublinierea importanţei pe care aceştia o au în
cadrul firmei, influenţa exercitată asupra acesteia şi relaţia de interes
economic şi moral mutual ce se stabileşte între ei şi organizaţie.

2.2.3 Clasificarea stakeholder-ilor

Stakeholderii sau factorii interesaţi sunt clasificaţi în funcţie de

relaţia pe care o au cu organizaţia şi de influenţa pe care o exercită în
cadrul acesteia. Principala modalitate de clasificare se realizează
grupându-i în funcţie de modul de interacţiune cu organizaţia de afaceri,
delimitându-se următoarele categorii:
1. Stakeholderii primari. Prima (principala) implicare a organizaţiei
de afaceri este determinată chiar de derularea afacerii în sine, respectiv de
relaţiile directe necesare pentru a-şi realiza misiunea fundamentală: realizarea
bunurilor şi serviciilor pentru societate. Această intercaţiune fundamentală a
firmei cu mediul, în cazul economiilor de piaţă, se realizează prin intermediul
pieţei libere, în care se desfăşoară procese de vânzăre şi cumpărare aflate sub
guvernarea legii cererii şi ofertei. Astfel, firma cumpără materii prime de la
furnizori (costul = costul de achiziţie), împrumută capital de la creditorii (costul
= dobânda), „cumpără” timp, abilităţi şi competenţe de la angajaţi (costul =
salariul) şi vinde produse clienţilor săi (la preţul acceptat de aceştia), de cele
mai multe ori prin intermediul distribuitorilor şi a reţelelor de distribuţie, totul
desfăşurându-se pe pieţe caracterizate prin competiţie. Pe de altă parte, firma
există întrucât acţionarii şi investitorii şi-au asumat riscul creării şi finanţării ei.
Prin urmare, stakeholderii primari sunt: acţionarii (asociaţii) şi investitorii,

1 Pantea I.M. (2003), Analiza strategică – suport al deciziilor investiţionale, Timişoara, Mirton
2
Vădăsan I. (2004), op.cit.

53
angajaţii, creditorii, furnizorii, distribuitorii, clienţii şi competitorii. Modul în
care organizaţia de afaceri interacţionează cu toate aceste entităţi este reflectat
în deciziile manageriale strategice.
2. Stakeholderii secundari. Relaţiile cu mediul ale unei organizaţii de
afaceri trec dincolo de simpla, primara interacţiune cu acţionarii, angajaţii sau
partenerii de afaceri. Un al doilea nivel al implicării în societate a unei firme se
defineşte atunci când alte entităţi îşi exprimă un interes sau scop în cadrul
activităţilor respectivei firme. Aceste entităţi formează grupul stakeholder-ilor
secundari, care sunt afectaţi, direct sau indirect, de interacţiunea de nivel doi a
firmei cu mediul socio – economic. Faptul că aceştia sunt numiţi „secundari”
nu le diminuează importanţa, ci relevă ideea ca intersul lor apare ca o consecinţă
a a activităţilor curente ale organizaţiei (pe când, stakeholder-ii primari
reprezintă chiar baza activităţilor curente ale organizaţiei). În cadrul
stakeholder-ilor secundari se includ: comunităţile locale (autohtone sau străine,
dacă compania operează şi în alte ţări), administraţia publică locală şi centrală
(puterea executivă, legislativă şi juridică), partidele politice, grupurile de
activişti sociali, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile religioase, media,
grupurile de sprijin ale mediului de afaceri, uniunile comerciale etc. De multe,
acest grup al stakeholder-ilor secundari se suprapune pentru companii diferite:
de exemplu, deşi o companie din industria automobilelor şi una din industria
alimentară au stakeholderi primari majoritar diferiţi (având în vedere
caracteristicile complet diferite ale produselor lor), ambele au stakeholderi
secundari similari (mai ales dacă operează în aceaşi arie geografică). În plus,
relaţiile dintre firmă şi stakeholderii secundari nu sunt consecinţe ale jocului şi
regulilor pieţei libere, ci sunt guvernate de principii şi raţionamente mai
apropiate de cele etice şi morale.
Acest model de clasificare pe două niveluri al stakeholder-ilor unei
organizaţii de afaceri permite următoarele concluzii:
- în procesul decizional, organizaţiile de afaceri „împart” puterea
decizională cu toate entităţile impactate, fie că impactul este primar,
fie că este secundar;
- managerii unei organizaţii de afaceri trebuie să deţină cunoştinţe şi
informaţii solide nu doar referitoare la organizarea internă a firmei pe
care o conduc, ci şi la factorii politici şi sociali care determină
contextul în care îşi desfăşoară activitatea;
- acceptarea de către societate a unei firme, legitimitatea ei, depinde de
modul în care ia în considerare întregul ansamblu al stakeholderilor.
Alte clasificări posibile ale stakeholderilor1:

1
Vădăsan I. (2004), op. cit.

54
- în funcţie de investiţiile făcute în firmă există: (i) stakeholderi care o
făvut o investiţie în firmă (acţionari, investitori), (ii) stakeholderi care
nu au făcut o investiţie diectă în firmă (angajaţi, clienţi); această
clasificare este bazată doar pe investiţiile decapital/financiare;
extinzând cadruul clasificării se poate aprecia că şi angajaţii fac
anumite investiţii într-o firmă; de asemenea şi furnizorii pot fi
consideraţi investitori pe termen scurt într-o firmă;
- în funcţie de importanţa interesului există: (i) stakeholderi cu
active/competenţe reduse în organizaţie (acţionari minoritari sau
angajaţii necalificaţi), (ii) stakeholderi cu competenţe şi active
semnificative (acţionarii majoritari, creditorii principali, clienţii şi
angajaţii cu calificare ridicată);
- în funcţie de importanţa relaţiei cu firma există: (i) stakeholderi
principali - fără participarea continuă şi constantă a acestora, firma ar
înceta să existe, aceştia fiind vitali pentru supravieţuirea ei (acţionarii,
angajaţii, creditorii, furnizori, clienţi). (ii) stakeholderi secundari - cei
care afectează sau sunt afectaţi de firmă fără a putea determina în
mod direct, fără contribuţia altor stakeholderi, încetarea existenţei
acesteia (comunitatea, mass-media);
- în funcţie de orientarea firmei există: (i) stakeholderi cu valoare
strategică, spre care se orientează firma spre a-şi atinge obiectivele ei
(clienţii, furnizorii), (ii) stakeholderi cu valoare intrinsecă/socială: cei
spre care se orientează organizaţia dacă urmăreşte şi obiective social-
comunitare: comunitatea, organizaţiile ecologiste;
- în funcţie de natura riscului există: (i) stakeholderi care suportă un
risc legat de relaţia economică cu firma (acţionari, furnizori), (ii)
stakeholderi care suportă un risc referitor la drepturile lor (angajaţii);
- în funcţie de modul de influenţare a organizaţiei există: (i)
stakeholderi activi - cei care fac presiuni asupra organizaţiei în
vederea ameliorării comportamentului acesteia, (ii) stakeholderi
inactivi - cei care nu îşi asumă nicio iniţiativă;
- în funcţie de natura puterii există: (i) stakeholderi cu putere personală,
a căror influenţă derivă din experienţa profesională sau recunoaşterea
de care se bucură (angajaţii cu înalte competenţe), (ii) stakeholderi cu
putere structurală, a căror importanţă derivă din poziţia pe care o
ocupă în cadrul organizaţiei (acţionari, manageri).

55
 2.2.4 Caracteristicile stakehold-erilor. Modelul Mitchell – Agle – Wood

Referitor caracteristicile stakeholderii, pot fi identificate trei

caracteristici principale: puterea, legitimitatea şi urgenţa1.
- puterea reprezintă posibilitatea ca o entitate A să determine o entitate
B să facă ceea ce aceasta nu ar fi făcut în mod obligatoriu în absenţa
exercitării puterii; stakeholderii care deţin acest atribut pot influenţa
deciziile, astfel încât interesul lor să fie luat în considerare, în ciuda
rezistenţei altora; stakeholderii pot dispune de putere şi să o utilezeze
sau să dispună de putere şi să nu o exercite;
- legitimitatea reprezintă corespondenţa dintre opţiunile şi obiectivele
unei entităţi şi cele ale unei organizaţiei; din această perspectivă,
pentru stakeholderi se defineşte interesul legitim, ca fiind acela care
nu contravine obiectivelor de dezvoltare a organizaţiei;
- urgenţa, definită prin două dimensiuni. (i) sensibilitatea la timp -
intervalul de timp în care răspunsul la o cerere produce efecte utile,
după acest interval răspunsul fiind tardiv, iar efectele utile
nesemnificative sau nule şi (ii) aspectul critic al urgenţei - determină
ierarhizarea cererilor în funcţie de importanţa acordată lor într-un
anumit interval de timp, ţinând cont că resursele disponibile pentru
satisfacerea cererilor sunt limitate; stakeholderii care posedă atributul
de urgenţă au nevoie de atenţie imediată, ei cer ceva; uneori vor doar
să atragă atenţia asupra lor prin formularea de cereri urgente.

Puterea
1

4 5
1
Urgenţa
Legitimitate 2
a 6 3

Fig. 2.2 Caracteristicile şi clasificarea stakeholder-ilor potrivit

modelului Mitchell – Agle - Wood
Sursa: Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), Etica afacerilor,
Bucureşti, Paideia

1
Ballet J., de Bry F. (2001), L’entreprise et l’étique, Paris, Editions du Seuil

56
 Pornind de la aceste 3 caracteristici, modelul Mitchell – Agle – Wood
identifică 3 categorii şi şapte grupe de stakeholderi:
1. Stakeholderi care deţin o singură caractersitică (stakeholderi
latenţi), cu trei grupe:
a) Grupa 1 – stakeholderi care deţin doar putere - aceştia pot influenţa
firma, fără însă a avea legitimitate şi fără a emite cereri urgente (de
exemplu, mass-media care poate declanşa campanii de presă ostile
unei companii);
b) Grupa 2 – stakeholderi care deţin doar legitimitate - au legitimitate
din punctul de vedere al intereselor, dar nu deţin putere şi nici nu
emit cereri urgente, prin urmare, nu pot determina un curs dorit al
acţiunii (de exemplu, acţionarii minoritari care doresc distribuirea
de dividende, în timp ce acţionarii majoritari decid reinvestirea
integrală a profitului);
c) Grupa 3 – stakeholderi care emit doar cereri urgente - cererile sunt
stringente, dar nu sunt însoţite de legitimitatea acţiunii şi nici de
puterea de a da un curs dorit acţiunii (de exemplu, angajaţii slab
sindicalizaţi care solicită măriri salariale fără ca productivitatea
muncii să crească);
2. Stakeholderi care deţin 2 caractersitici simultan (stakeholderi
expectanţi):
a) Grupa 4 – stakeholderi care deţin putere şi legitimitate (stakeholderi
dominanţi) - deţin puterea de a-şi impune voinţa şi au legitimitatea
acţiunii, neemiţând însă cereri urgente (acţionarii, managerii,
furnizorii); aceştia au cea mai mare probabilitate de a trece în
categoria a treia;
b) Grupa 5 – stakeholderi care deţin putere şi urgenţă - au capacitatea
de a influenţa organizaţia şi formulează cereri urgente, legitimitatea
lor fiind redusă (de exemplu, acţionarii majoritari care solicită
distribuirea de dividende în condiţiile în care managerii
argumentează utilizarea profitului pentru modernizare şi dezvoltare
sau angajaţii puternic sindicalizaţi, care solicită măriri salariale în
condiţiile scăderii productivităţii); reprezintă un grup de
stakeholderi „periculos”;
c) Grupa 6 – stakeholderi care deţin legitimitate şi urgenţă - au
legitimitatea acţiunilor lor şi formulează cereri urgente, dar nu au
putearea de a-şi impune singuri voinţa fără suportul altor grupuri de
stakeholderi (de exemplu, mici comunităţi afectate ecologic de
activitatea organizaţiei);

57
 3. Grupa 7 – stakeholderi care deţin toate cele trei caracteristici
(stakeholderi de autoritate) - ei impun cursul acţiunilor organizaţiei; modul în
care sunt luate în considerare toate celelalte 6 categorii depinde de voinţa şi
decizia stakeholder-ilor de autoritate.

2.2.5 Matricea de analiză a stakeholder-ilor

Managerii unei organizaţiii trebuie să cunoască în orice activitate sau

proiect care sunt stakeholderii şi care sunt sau pot fi acţiunile şi implicaţiile
lor specifice pentru a fi capabili să conlucreze cu aceştia în orice
moment. Organizaţia, prin managerii săi, trebuie să identifice cauzele şi
dimensiunea unei potenţiale opoziţii la activităţile şi proiectele sale şi să
fie transparentă (este posibil ca anumite entităţi sau indivizi să respingă
anumite proiecte din lipsă de informaţii legate de acel subiect). Pentru a
atinge acest obiectiv este necesară o analiză a stakeholder-ilor. Această
reprezintă o metodă de identificare şi evaluare a importanţei grupurilor
de persoane şi instituţiilor care ar avea o influenţă asupra unei
organizaţii, a proiectelor pe care această intenţionează să le dezvolte.
Influenţa stakeholder-ilor se resimte în cadrul fimei, iar în delimitarea
acestora trebuie să se găsească un răspuns la întrebările:
(i) Care sunt principalii stakeholderi?
(ii) Cum influenţează aceştia deciziile operaţionale şi politicile
organizaţiei?
(iii) Contribuie sau nu la succesul operaţiunilor şi proiectelor
organizaţiei?
Obiectivele analizei stakeholder-ilor sunt:
- identificarea entităţilor care vor influenţa pozitiv sau negativ
întreprinderea sau proiectul;
- anticiparea tipului de influenţă pe care fiecare din aceste entităţi
îl generează;
- dezvoltarea unor strategii care vor permite obtinerea unui
sprijin cât mai ridicat din partea susţinătorilor proiectului şi
reducerea la minimum a obstacolelor care stau în calea realizării
acestuia.
Matricea pentru analiza stakeholder-ilor este un instrument
specific care urmăreşte determinarea listei stakeholder-ilor, rolul acestora
în desfăşurarea activităţilor, impactul unui anumit proiect asupra lor şi
influenţa acestora asupra proiectului.
Exemplu: Analiza stakeholderii din cadrul companiei X (operator
de telefonie mobilă) permite structurarea lor pe două mari categorii:

58
stakeholderii primari, care sunt acţionarii, managerii, angajaţii clienţii,
mediul şi stakeholderii secundari, cum ar fi statul ori comunitatea locală.
Matricea de analiză este următoarea:

Lista stakeholder-ilor Rolul lor în Influenţa Influenţa

desfăşurarea activităţii asupra stakeholder-ilor
activităţii stakeholder-ilor asupra activităţii

Actionarul A Susţinere financiară 5 5

(90 %) şi suport tehnologie
Acţionarul B Aport financiar 5 3
(10 %)
Managerii Planificare, 4 5
organizare,
coordonare, control
Angajaţii Implementare 4 4

Clienţii Beneficiarii 4 5
produselor şi
serviciilor
Statul Sprijin/Opoziţie 3 3

Comunitatea locală Sprijin/Opoziţie 3 3

Mediul Cadrul natural de 4 4

desfăşurare a
acţiunilor
Legendă:
1=fără importanţă 3=relativ importanţi
2=importanţă scăzută 4=foarte importanţi
5= importanţă critică
Fig. 2.3 Exemplu de matrice de analiză a stakeholder-ilor

2.3 Responsabilitatea socială a organizaţiilor de afaceri

2.3.1 Definirea şi conţinutul conceptului de responabilitate socială

În epoca contemporană, nevoia permanentă de schimbare a devenit o

obişnuinţă. Persoanele, atât cele fizice cât şi cele juridice, pentru a se dezvolta şi
a se afirma, trebuie să se adapteze continuu la evoluţia mediului, să caute să
creeze ceva nou, să inoveze în tot ceea ce întreprind.

59
 În definirea sau redefinirea misiunii unei companii, managerii trebuie să
ţină seama de cerinţele tot mai mari cu privire la asumarea unui rol activ în
societate, acţiune ce poartă numele de “responsabilitatea socială
organizaţională - RSO” (sau, în limba engleză, „CSR – Corporate Social
Responsibility”). Implicarea socială a companiilor a devenit un subiect frecvent
întâlnit datorită unui ansamblu de factori: globalizarea economică, tendinţa de
epuizare a resurselor, creşterea alarmantă a pericolului poluării şi scăderea
rolului sectorului public. CSR devine o componentă tot mai importantă a
interacţiunii mediului de afaceri cu societatea în care îşi desfăşoară activitatea
organizaţiile. Acest termen prezintă interes atât pentru cei ce îl aplică în
activităţile lor curente, cât şi pentru mediul academic care, pentru a crea viitori
manageri responsabili, se implică în studierea sa.
Problemele de management, implicit responsabilitatea socială, devin
mult mai complexe pe măsură ce companiile trec de graniţele naţionale: dacă
este dificil a se ajunge la un consens despre ceea ce constitue un comportament
responsabil social în cadrul propriei culturi, tot atât de dificil este să se
determine valori etice comune mai multor culturi.
Pe măsură ce resursele planetei devin tot mai puţine, un comportament
responsabil din partea celor ce o populează şi o exploatează îşi găseşte
necesitatea şi aplicabilitatea. Datoria oamenilor de a păstra calitatea mediului
înconjurător trebuie să ducă la schimbări sistemice ale modului de acţionare a
populatiei, a pieţei şi a societăţii pentru a trăi într-o armonie perfectă cu toţi
ceilalţi şi cu planeta însăşi.
Sunt trei principii generale conform cărora managerii trebuie să fie
preocupaţi de comportamentul responsabil al organizaţiei.
(i) dreptul unei companii de a exista depinde de responsabilitatea sa faţă
de mediul înconjurător;
(ii) guvernele pot inroduce legi stricte dacă afacerile nu incud în aria lor
standardele sociale;
(iii) o politică caracterizată de responsabilitate socială conduce la
acceptarea socială şi, implicit, consolidează viabilitatea unei firme.
Responsabilizarea activităţilor nu reprezintă, neapărat, o noutate:
majoritatea întreprinderilor, în special cele mici, au fost întotdeauna aproape de
comunităţi şi au căutat să fie nişte buni „cetăţeni”, încă de la începuturile
comerţului. De fapt, mulţi întreprinzători realizează instinctiv că „a face ceea ce
trebuie” – a deservi clienţii, a avea grijă de moralul şi siguranţa personalului, a
fi atenţi faţă de furnizori, a fi concurenţi loiali şi a proteja mediul – înseamnă
bun simţ comercial. Totuşi, în anii din urmă au apărut şi alte stimulente pentru
responsabilitate în activitatea firmelor, printre care presiunea din partea

60
clienţilor, a comunităţilor locale, a autorităţilor de reglementare, băncilor,
finanţatorilor sau a furnizorilor de servicii de asigurare.
Implicarea companiilor în abordarea unor probleme care privesc
societatea a devenit un subiect frecvent pe agenda comunităţii de afaceri şi a
sectorului neguvernamental. Există o serie de motive pentru interesul crescut
faţă de acest subiect, de la nevoia de a găsi surse alternative şi flexibile de
finanţare, la încadrarea într-un context european şi global care impune
companiilor să fie mai responsabile şi mai transparente, de la simpla dorinţă de
a se apropia de un segment de piaţă pe care şi partenerii sau competiţia îl
abordează, la nevoia de a răspunde cât mai eficient şi mai temeinic problemelor
cu care se confruntă fiecare comunitate.
Primul care face referire la acest termen este H.R. Bowen, care
argumentează că o organizaţie are obligaţia de a “urmări acele politici, de a lua
acele decizii, ori de urma acele linii de acţiune care sunt dezirabile şi acceptate
în termeni de obiective şi valori ale societăţii”1. El susţine faptul că acest
concept al responsabilităţii sociale semnifică următoarele:
- afacerile există datorită societăţii, iar comportamentul şi metodele lor
de operare trebuie să coincidă cu obiectivele majore ale societăţii;
- oamenii de afaceri trebuie să se comporte asemenea unor agenţi
responsabili moral faţă de societate.
Responsabilitatea socială mai este văzută ca fiind o consecinţă logică a
obligaţiei care decurge din creşterea puterii (importanţei) sociale ale unei firme,
iar necroelarea acestei creşteri cu asumarea responsabilităţii socială poate
conduce, în cele din urmă, la pierderea acestei puteri sociale şi implicit la
declinul firmei2.
Un alt punct de vedere aparţine lui T. Donaldson, care consideră
responsabilitatea socială drept o obligaţie contractuală pe care firmele o au faţă
de societate. O firmă deţine un rol central în societate şi acest motiv îi permite
să folosească atât resursele umane cât şi pe cele naturale pentru a-şi realiza
funcţiile sale productive şi pentru o obţine un anumit avantaj competitiv,
respectiv pentru a-şi consolida un anumit statut de putere. Ca efect, societatea
are drepturi sociale implicite: în schimbul dreptului de a exploata resurse în
procesele productive, aceasta poate solicita dreptul de a controla aceste
procese.3 Specificul acestui tip de contract se poate schimba pe măsură ce se

1Bowen H.R. (1953), Social Responsibilities of the Businessman, New York, Harper & Row
2Davis K (1975), Five propositions for social responsibility, Business Horizons, vol. 18, no. 3, pp.
19 – 24
3 Donaldson T. (1983), Constructing a social contract for business, în: Donaldson T. and Verjane

P. (eds), Ethical Issues in Business, New Jersey, Prentice Hall, Englewood Cliffs, pp. 153 – 165

61
modifică condiţiile sociale, dar în general acesta rămâne baza legitimităţii
cererii pentru asumarea responsabilităţii sociale1.
D. Wood extinde aceste idei, identificând 3 principii de urmat pentru
responsabilitatea socială2:
(i) organizaţiile de afaceri sunt şi “instituţii sociale” şi aceasta le obligă
să-şi folosească puterea în mod responsabil;
(ii) organizaţiile de afaceri sunt responsabile pentru ceea ce oferă
mediului în care sunt implicate;
(iii) managerii sunt “agenţi morali” care sunt obligaţi să exercite în mod
responsabil prerogativele lor decizionale.
În general, CSR se situează la intersecţia dintre sistemele politic şi cel
cultural respective cel economic3.
De-a lungul timpului, un număr tot mai mare de persoane cu profunde
cunoştinţe academice au susţinut ideea că firmele nu mai pot fi considerate pur
ca instituţii private ci ca instituţii sociale. A.B. Carroll sugerează că
responsabilitatea socială a corporaţiilor este definită având la bază cererile
economice, legale, etice şi sociale pe care societatea le are faţă de afaceri4. În
mod similar, Balabanis a plasat responsabilitatea socială a corporaţiilor la
graniţa dintre aşteptările societăţii de la afaceri şi etica în afaceri5. El
argumentează că responsabilitatea socială a corporaţiilor nu este mai mult decât
un alt aspect al responsabilităţii manageriale ca urmare a dezvoltării
capitalismului. O contribuţie interesantă la această argumentaţie au adus-o
Tuzzolino şi Armandi care au formulat o teorie motivaţională a răspunsului
social al organizaţiilor bazată pe piramida nevoilor a lui Maslow. Conform
acestei teorii, organizaţiile adoptă politici de responsabilitate socială după ce îşi
satisfac nevoile aflate pe primele trei nivele: nevoile de supravieţuire (sau de
raţionalitate a activităţii economice) – obţinerea profitului şi a dividendelor
(nivelul 1), nevoile de securitate – obţinerea şi menţinerea avantajelor
competitive (nivelul 2) şi nevoile de afiliere – participarea în uniuni comerciale
sau patronale ori în grupuri de lobby (nivelul 3). Pe al patrulea nivel este

1 Epstein E. (1987), The corporate social policy process and the process of corporate governance,
American Business Law Journal, vol. 25, pp. 361 – 383
2 Wood D. (1991), Corporate Social Performance Revisited, Academy of Management Review,

vol. 16, no.4, pp. 758-769

3 Jones T. (1983), An integrating framework for research in business and society: a step toward

the exclusive paradigm?, Academy of Management Review, vol. 8, pp. 559- 564
4 Carroll A.B. (1979), A three – dimensional model of corporate performance, Academy of

Management Review, vol. 4, no.4, pp. 497 - 505

5 Balabanis G., Philips H.C., Lyall J. (1998), Corporate social responsibility and economic

performance in the top of British companies: are they linked?, European Business Review,98(1),
25-44

62
plasată nevoia de asumare a rolului social şi comunitar (echivalentă a
nevoii de autorealizare din modelul Maslow).
Nevoia de
autorealizare Piramida nevoilor individuale

Nevoi de stimă

Nevoi de apartenenţă

Nevoi de securitate

Nevoi de supravieţuire

Nevoia asumării
resposabilităţii Piramida nevoilor organizaţionale
sociale
Nevoi de afiliere

Nevoi de securitate

Nevoi de supravieţuire

Fig. 2.4 Analogia între piramida nevoilor individuale şi

piramida nevoilor organizaţionale

Tuzzolino şi Armandi au construit, pornind de la aceste baze teoretice,

piramida nevoilor organizaţionale1, prin extensie a modelului Maslow, a
piramidei nevoilor individuale care include: (i) nevoi fiziologice - foamea,
setea, reproducerea, adăpostirea, odihna etc., (ii) nevoi care ţin de siguranţă şi
protecţie - practic sunt aceleaşi ca mai înainte, dar pe termen lung, aceasta
însemnând stabilitate, protecţie, loc de muncă, pensie etc., (iii) nevoi sociale
(sau de apartenenţă): acceptarea de către grup, prietenie, iubire, familie, (iv)
nevoi care ţin de ego (de stimă) - respect din partea celorlalţi, recunoaştere,

1 Tuzzolino F., Armandi B. (1981), A need – hierarchy framework for assessing corporate social
responsibility, Academy of Management Review, vol. 6, no. 1, pp. 21 – 28

63
răspundere, importanţă, (v) nevoi care ţin de autorealizare: satisfacţie personală,
atingerea propriilor obiective, realizarea propriilor aspirati. (fig. 2.4).
În concluzie, se poate afirma că CSR se referă la considerarea
impactului general pe care o companie îl produce asupra societăţii şi la
necesitatea de a gestiona responsabil şi în mod specific impactul individual
asupra fiecărui grup stakeholderi, în întregul spectru al acestora (de la angajaţi
la comunitate, de la furnizori la clienţi şi de la investitori şi creditori la stat,
păstrând în centrul atenţiei acţionarii). Termenii cheie prin care se concretizează
conceptul diferă de la un sector la altul şi de la companie la companie, dar o
abordare generică a CSR cuprinde următoarele direcţii1:
- drepturile omului;
- condiţiile de muncă în lanţul furnizorilor, dar şi în interiorul
companiei;
- impactul de mediu al proceselor, operaţiunilor, produselor şi
serviciilor;
- impactul asupra comunităţii locale al proceselor, operaţiunilor,
produselor şi serviciilor;
- impactul asupra clienţilor al proceselor, operaţiunilor, produselor şi
serviciilor;
- responsabilitatea investiţiilor.
Toate aceste abordări pro-CSR au avut şi oponenţi. Cel mai de seamă
este economistul neo-liberal Milton Friedman, care considera că singura
responsabilitate a unei organizaţii de afaceri este de maximiza profitul pentru a
respecta drepturile proprietarilor săi, singurele legitime. Din punctul de vedere a
lui Friedman, managerul unei companii care utilizează resursele acesteia pentru
scopuri sociale, non – profit, afectează eficienţa firmei şi lezează drepturile
proprietarilor, ale căror eforturi au fost cele care au determinat, în mod esenţial,
existenţa firmei, iar organizaţia este percepută pur ca o entitate incapabilă de
decizii bazate pe valori2. Friedman susţine că “puţine sunt tendinţele care pot
dărîma fundaţia societăţii libere precum aceptarea de către corporaţii a
responsabilităţii sociale în loc de a face cât mai mulţi bani cu putinţă pentru
acţionarii lor” De mai bine trei decenii de cînd Friedman a scris aceste cuvinte,
problema responsabilităţii sociale a organizaţiilor - ideea conform căreia
afacerile au obligaţia de a servi atât societatea cât şi interesele financiare ale
acţionarilor- a rămas una foarte discutată. Managerii recunosc însă că extinderea
şi aplicarea responsabilitatea socială este o decizie strategică.

1 Whitehouse L. (2006), Corporate Social Responsibility: Views from the Frontline, Journal of
Buisiness Ethics, vol. 63, no.3, pp. 279 – 296
2
Friedman M., op. cit.

64
 Fiecare organizaţie diferă în ceea ce priveşte modul în care
implementează CSR. Aceste diferenţe sunt determinate de o serie de factori,
cum ar fi: dimensiunea organizaţiei, specificul industriei sau sectorului în care
operează organizaţia, cultura organizaţională, cererile stakeholder-ilor şi tradiţia
adoptării de către organizaţie a practicilor de responsabilitate socială. Anumite
organizaţii se focalizează asupra unei singure laturi a CSR, aceea care este
percepută ca fiind cea mai importantă sau în care organizaţia are cel mai mare
impact sau cea mai mare expunere/vulnerabilitate (spre exemplu, drepturile
omului sau protecţia mediului), pe când altele îşi definesc obiective de CSR
multi-dimensionale, care să cuprindă toate aspectele activităţilor lor. Pentru o
implementare de succes, este esenţial ca principiile de responsabilitate socială
să devină parte a valorilor corporative şi a planificărilor strategice, fiind necesar
angajamentul spre respectarea lor atât al managementului, cât şi al angajaţilor.
Mai mult, este foarte important ca strategia de responsabilitate socială să fie
convergentă cu obiectivele specifice ale companiei şi cu nucleul său de
competenţe – forţa de muncă, capacităţile de producţie, know-how-ul financiar
şi comercial, sistemele informaţionale şi tehnologiile1.
Responsabilitatea Socială a Companilor (CSR – Corporate Social
Responsibility) este defintă în variate modalităţi şi de către instituţii politice:
“CSR reprezintă angajamentul continuu pentru un comportament etic şi
participare la dezvoltarea economică prin îmbunătăţirea calităţii vieţii
angajaţilor şi a familiilor acestora, dar şi a comunităţii locale şi a societăţii în
ansamblul ei” (World Business Council for Sustainable Development).
“A acţiona cu responsabilitate socială înseamnă nu numai a îndeplini
prevederile legale, ci a merge dincolo de acestea prin investiţii voluntare în
capitalul uman, în managementul mediului şi în relaţiile cu toate grupurile de
interesaţi” (Comisia Europeană, 2001).
“CSR este un concept prin care companiile integrează, pe bază
voluntară, obiective de afaceri, sociale şi de protecţia mediului în toate
operaţiunile lor productive sau comerciale sau în relaţiile cu grupurile de
interesaţi” (The European Commission, 2002).
În concordanţă cu Business for Social Responsibility, responsabilitatea
socială a unei organizaţii este defintă ca reprezentând „atingerea obiectivelor
comerciale şi financiare prin modalităţi care respectă oamenii, comunităţile,
mediul şi valorile morale”. Un aspect important al definiţiilor posibile este acela
că CSR nu trebuie prevăzută prin acte normative. Astfel, CSR este descrisă ca
„totalitatea acţiunilor realizate pentru a promova un anumit interes social,

1 Tsoutsoura M (2004), Corporate Social Responsibility and Financial Performance, Berkley,

Project of Haas Scool of Business, University of California

65
dincolo de interesul direct al organizaţiei şi dincolo de ceea ce este cerut prin
lege”1.
Definiţiile acestui termen nu pot fi limitative şi nici nu este posibil a fi
încadrate între anumite graniţe precise.
Cele mai importante motive pentru ca o companie să se implice în
proiecte de responsabilitate socială sunt în general următoarele:
- motive etice: modelul celor 3P- profit, persoane, planet; pe lângă a fi
responsabil de realizarea profitului şi de a avea grijă de angajaţi sau
clienţi, este importantă şi contribuţia la îmbunătăţirea situaţiei
comunităţii locale şi a mediului.
- crearea unei imagini pozitive: implicarea în proiectele de
responsabilitate socială va aduce o imagine favorabilă companiei
participante.
- stabilizarea comunităţilor care duce la creştere economică; din ce în
ce mai mulţi oameni vor fi capabili să cumpere produsele pe care
compania le oferă, şi aceşti noi clienţi vor fi atraşi de companiile care
contribuie la bunăstarea societăţii.
- îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţile locale; conlucrând cu
autorităţile locale se acţionează pozitiv asupra relaţiilor viitoare ale
companiei cu aceste autorităţi; încrederea reciprocă şi înţelegerea
cresc, iar acest lucru este benefic atunci când companiile au nevoie de
cooperarea autorităţilor locale pentru implementarea planurilor lor;
- ajută la identificarea angajaţilor cu compania; implicarea în proiecte
CSR creează un sentiment pozitiv puternic în rândul angajaţilor;
unele proiecte sunt realizate astfel încât grupuri de angajaţi să lucreze
împreună în anumite domenii, dezvoltând astfel spiritul de echipă.

2.3.2 Responsabilitate socială, filantropie şi cetăţenie corporativă

Termenul “responsabilitate socială a organizaţiilor” se referă, potrivit

argumentelor din paragrafele anterioare, la comportamentul etic, legal si
filantropic la locul de munca, pe piaţă sau în comunitate. Asumarea
responsabilităţii sociale poate contribui la îmbunătăţirea statutului unei
companii, generând valoare atât pentru acţionari cât şi pentru societate în
ansamblul ei. Donaţiile, sponsorizarea si responsabilitatea socială
organizaţională reprezintă forme prin care firmele pot interacţiona cu
comunitatea în care activează. Diferenţa dintre responsabilitatea socială a unei

1 McWilliams A., Siegel D. (2000), Corporate social responsility and financial performance:
correlation or misspecification?, Strategic Management Journal, vol. 21, nr. 5, pp. 603 – 609

66
companii şi filantropie este că prima presupune dezvoltarea unei strategii de
implicare în comunitate şi un parteneriat din care compania are la rândul său de
câştigat. Spiritul de intrajutorare care stă la baza filantropiei este înlocuit cu o
relatie de reciprocitate, care aduce beneficii ambelor părţi. Majoritatea
companiilor care au în prezent o strategie de responsabilitate socială bine
definită au început cu donaţii sau sponsorizări făcute ad-hoc.
Cu referire la filantropie acest termen este definit ca fiind o contribuţie
în bani sau produse destinată unei cauze caritabile, fără ca cel care a făcut
contribuţia să se aştepte în schimb la servicii, la produse sau chiar la
recunoaşterea contribuţiei. Filantropia organizaţională sau corporativă
presupune utilizarea voluntară a resurselor companiei pentru a produce valoare
socială. Ea include contribuţiile financiare (donaţii în bani), contribuţiile sub
formă de produse şi servicii (donaţii în produse şi servicii pro bono),
voluntariatul şi alte tranzacţii care promovează un subiect, o cauză sau o
organizaţie non-profit. În esenţă, filantropia corporativă se referă la distribuirea
unor resurse pentru anumite cauze, iar responsabilitatea socială se referă la
standarde şi practici în operaţiuni, şi înglobează filantropia, iar cetăţenia
corporativă se referă la calitatea tuturor interacţiunilor dintre companie şi
societate, astfel încât acestea să fie de folos ambelor părţi.
Cetăţenia corporativă este, deci, strategia de afaceri care înglobează
valorile companiilor şi alegerile pe care executivul, manageri si angajaţii le
adoptă zilnic pe masură ce se implică in societate. Conceptul de cetăţenie
corporatistă şi cel al responsabilităţii sociale au un caracter complex şi sunt
folosite împreună.
Cetăţenia corporativă în secolul 21 constitue o tranziţie de la un model
care cuprindea activităţii necorelate între ele la un model conţinând standarde
globale referitoare la promovarea activităţilor filantropice şi bazate pe
voluntariat.

Cetăţenia corporativă

Responsabilitate socială a corporatiilor

Filantropie corporativă

Fig.2.5 Pozitionarea responsabilităţii sociale, filantropiei şi

cetăţeniei corporative

67
 Sunt identificate trei principii importante care definesc esenţa cetăţeniei
corporative. Orice companie ar trebui să le aplice într-o manieră specifică
nevoilor proprii:
(i) minimizarea aspectele negative: a munci pentru a minimiza
consecinţele negative ale activităţilor şi deciziilor asupra grupurilor
de stakeholderi incluzând clienţii, comunitatea, ecosistemul,
angajaţii, acţionarii şi furnizorii prin: operarea etică, sprijinirea
eforturilor pentru a stopa corupţia, sprijinirea drepturilor omului,
prevenirea poluării mediului, tratarea angajaţilor în mod
responsabil, implementarea unei conduite adecvate cu furnizorii,
asigurarea siguranţei angajaţilor, livrarea sigură, produse de calitate
ridicată etc.
(ii) maximizarea beneficiilor: contribuţia la bunăstarea socială şi
economică prin investirea resurselor în activităţi de care beneficiază
atât deţinătorii de interese cât şi ceilalţi colaboratori - participarea
voluntară la rezolvarea problemelor sociale (precum educaţie,
sănătate, dezvoltarea tinerilor, dezvoltare economică, a forţei de
muncă), asigurarea angajărilor stabile, plătirea de salarii
concordante, realizarea de produse cu valori sociale importante etc.
(iii) responsabilitate faţă de colaboratorii cheie: construirea de legături
de încredere care implică transparenţa şi deschiderea, crearea de
mecanisme pentru luarea în considerarea a opiniei stakeholder-ilor,
operarea după un cod de conduită.
Există o serie de motivaţii interne şi externe pentru practicarea
cetăţeniei corporative. Motivaţiile interne incud: tradiţia si valorile morale,
reputaţia şi imaginea, strategia de afaceri, recrutarea şi menţinerea angajaţilor,
pe când cele externe se referă la consumatori şi clienţii, aşteptările din
comunitate, legi şi presiuni politice.

2.3.3 Categorii de responsabilităţi sociale ale unei organizaţii

Responsabilitatea socială a unei firme cumulează patru categorii de

obligaţii cu caracteristici bine precizate, care rezidă din contactul permanent al
organizaţiei cu mediul economic, cu comunitatea şi viaţa socială a acesteia:
responsabilităţi economice, legale, etice şi voluntare. Acestea formează modelul
propus de A.B. Caroll (fig. 2.5).

68
 Responsabilitatea voluntară

Responsabilitatea etică

Responsabilitatea legală

Responsabilitatea economică

Fig. 2.6 Categoriile de responsabilitate a unei organizaţii.

Modelul Caroll
Sursa: Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), Etica afacerilor,
Bucureşti, Paideia

Responsabilitatea economică a fost formulată de M.Friedman „există

doar o singură responsabilitate socială a managerului - să folosească
resursele şi energia în activităţi destinate creşterii profitului atât de mult cât îi
permite regulile şi să se angajeze în competiţia deschisă şi liberă fără
înşelăciune şi fraudă”1.Firmele au un rol esenţial în viaţa economică şi
influenţează societatea, obiectivul lor încadrându-se în sfera producerii de
bunuri şi servicii pe care individul şi comunitatea le solicită. Maximizând
profitul, firma, prin taxele şi impozitele plătite corect şi la timp, va contribui
substanţial la susţinerea culturii, sănătăţii, ordinii publice. De asemenea,
angajaţilor le pot fi oferite stabilitate şi salarii mai bune, iar acţionarilor
dividende sporite.
Responsabilităţile legale derivă din faptul că obiectivele şi acţiunile
firmei trebuie aliniate cadrului legal, comportamentul firmei fiind orientat spre
respectul cuvenit societăţii şi legislaţiei care o protejează. Firma trebuie să
iniţieze acţiuni doar în limitele legilor, să-şi plătească taxele şi impozitele faţă
de stat, organismele fiscali şi consiliile locale, să respecte condiţiile contractuale
legate de calitatea produselor şi serviciilor sau cele privind achiziţiile, să îşi
promoveze corect produsele.
Responsabilităţile etice presupun obligativitatea managerilor şi a
celorlalţi membri ai organizaţiei de a se comporta corect respectând normele
morale, chiar dacă acestea nu se regăsesc precizate în legi şi nu servesc direct
intereselor economice ale firmei. Managerul trebuie să fie corect, cinstit,
imparţial şi să respecte drepturile individului, utilizând un tratament egal,
nediferenţiat, chiar dacă obiectivele şi scopurile organizaţiei nu impun explicit
aceste lucruri. Un cumul de elemente morale, izvorâte din respectarea celor mai

1
Friedman M., op. cit.

69
elementare noţiuni de etică trebuie să conţină: respectarea angajamentelor
făcute, nonviolenţa, ajutorul mutual, respectul pentru persoană, respectul pentru
proprietate.
Responsabilităţile voluntare presupun angajamentul managerului şi a
firmei în acţiuni pur voluntare, izvorâte din dorinţa de a rezolva anumite
probleme sociale prin contribuţii care nu reprezintă obligaţii economice sau
legale, în această categorie incluzându-se activităţi filantropice, caritabile, fără a
avea ca obiectiv obţinerea profitului. Aceste angajamente reprezintă nivelul
superior al responsabilităţii sociale, deoarece ele nu sunt impuse firmei prin
norme, legi şi au ca scop creşterea bunăstării comunităţii.
Responsabilitatea economică şi responsabilitatea legală sunt obligatorii,
în timp ce celelalte tipuri de responsabilitate rămân la latitutudinea fiecărei
organizaţii.
Responsabilitatea socială poate avea mai multe semnificaţii, care pot fi
încadrate în trei categorii generale: obligaţie socială, reacţie socială şi
răspundere socială.
Responsabilitatea socială văzută ca obligaţie socială reprezintă opinia
potrivit căreia o firmă se comportă responsabil din punct de vedere social atunci
când urmăreşte realizarea profitului în limitele constrângerilor legale impuse de
societate. Pentru că societatea susţine afacerea permiţându-i să existe, ea este
obligată să splătească societăţii pentru dreptul acordat de a realiza profit.
Responsabilitatea socială văzută ca reacţie socială reprezintă opinia potrivit
căreia comportamentul organizaţiilor de afaceri trebuie să treacă dincolo de
urmărirea realizării legale a profitului. La nivel minim, organizaţia trebuie să
răspundă pentru efectele ecologice, ambientale şi sociale implicate de acţiunile
lor, iar la nivel maxim organizaţia trebuie să reacţioneze şi să contribuie la
rezolvarea problemelor societăţii, chiar dacă acestea nu îi pot fi atribuite direct.
Responsabilitatea socială văzuă ca răspundere socială susţine comportamentul
social responsabil anticipativ şi preventiv şi nu reactiv. Răspunderea socială
include adoptarea unei poziţii de sprijin pentru problemele publice, acţiuni în
favoarea grupurilor defavorizate, anticiparea nevoilor viitoare ale societăţii şi
acţiuni pentru satisfacerea lor.

2.3.4 Modele de asumare a responsabilităţii sociale

2.3.4.1 Modelul “cutiei de viteze” a responsabilităţii sociale

Potrivit acestui model, asumarea responsabilităţii sociale presupune

mai multe etape sau “trepte de viteză” (fig. 2.6), fiind creat de instituţia
SustainAbility.

70
 1 3 5

R 2 4
Fig. 2.6 Vitezele asumării responsabilităţii sociale

Viteza 1: Îndeplinirea obligaţiilor (“compliance”), etapa care reprezintă

primul contact dintre companie şi o agendă socială, marcată de percepţia că
rolul sectorului de afaceri este „de a face afaceri”, existând şi o oarecare
recunoaştere a unui impact mai larg asupra societăţii, manifestată prin donaţii
caritabile. În această etapă:
- departamentele de relaţii publice şi cele juridice joacă un rol
covârşitor, dar defensiv;
- participarea stakeholder-ilor în companie şi în activităţile sale
(stakeholders) se limitează la filantropia corporativă,
- relaţia cu guvernul este privită din perspectiva respectării obligaţiilor
legale şi plăţii taxelor necesare;
- nu se percepe avanatajul economic al depăşirii obligaţiilor minime;
- principalii factori de motivare sunt mass-media, activiştii şi guvernul.
Viteza 2: Iniţiativa proprie (voluntariatul), stadiul în care o parte din
companii depăşeşte ideea de îndeplinire a obligaţiilor minime, începând să
perceapă responsabilitatea socială ca o chesiune legitimă, care necesită o
abordare constructivă. În această etapă, accentul cade pe măsurarea şi
gestionarea impactului direct al operaţiunilor companiei. Viteza a doua se
caracterizează prin:
- aprofundarea ideei de responsabilitate socială, deşi aceasta este încă
percepută ca un exerciţiu de relaţii publice;
- implicarea grupurilor de interese este mărită, dar de cele mai multe
ori este în continuare unidirecţională:
- relaţiile cu guvernul se referă încă, prioritar, la taxe, respectarea
obligaţiilor legale şi la lobby;

71
 - apar standarde la nivel de sector, elaborate şi adoptate voluntar de
către companii;
- argumentul economic, devenit mai important, se axează pe
managementul riscului şi eficienţă din punct de vedere ecologic;
- presiunea din partea altor companii devine principalul factor de
motivare.
Viteza 3: Parteneriatul, etapa în care compania, precum şi alte companii
din acelaşi sector, încep să acţioneze cu adevărat energic. În acest stadiu, există
o multitudine de iniţiative, a căror număr şi diversitate poate creea şi confuzii.
În viteza a treia, fenomenul CSR se caracterizează prin:
- creşterea rolului şi importanţei experţilor în CSR, care devin
principalii actori, în timp ce conducerea firmelor este doar o simplă
prezenţă la evenimentele majore;
- stabilirea unei comunicări bidirecţionale cu stakeholderii;
- creearea unor relaţii cu guvernele, de tip parteneriat public-privat, sau
chiar tri-sectoriale;
- în acest stadiu argumentul economic se axează pe managementul
riscului şi construirea reputaţiei;
- principala forţă motrice este societatea civilă, anumite structuri
guvernamentale şi companii de top, dar media îşi pierde treptat
influenţa.
Viteza 4: Integrarea, este o etapă în care problemele legate de
responsabilitate sunt percepute ca având o importanţă strategică şi necesitând
răspunsuri integrate. Accentul cade pe integrarea responsabilităţii sociale în
toate aspectele operaţiunilor companiei.
Viteza 5: Re-crearea, este o “viteză” suplimentară, care ia în considerare
apariţia unor noi actori şi forţe de schimbare, stadiu în care responsabilitatea
este percepută nu doar ca afectând produsele sau serviciile, ci ca necesitând
chiar reexaminarea modelelor economice cu care se operează.
Viteza 6: Marşarierul, este o viteză care coexistă cu celelalte. Ideea
emisă de SustainAbility este că măcar o parte din timp, companiile vor dori să
se implice într-un ritm mai redus în practici de tip CSR, cel puţin în anumite
aspecte ale activităţii lor, pentru a nu neglija interesele acţionarilor. Aceasta ste
echivalentă cu replierea, cu renunţarea la anumite activităţi de factură socială.

2.3.4.2 Modelul bi – direcţional

Cutia de viteze prezentată de Sustainability este un model general care

priveşte fenomenul responsabilităţi sociale în ansamblu, dar pentru a integra cât
mai bine practicile responsabile în activitatea lor, companiile au nevoie de

72
modele individualizate, care să le permită asumarea de responsabilitate într-un
mod specific fiecăreia. O nouă viziune privind integrarea practicilor
responsabile este dat de directorul instituţiei Accountability, Simon Zadek. El
susţine că procesul de însuşire a practicilor responsabile este unul de învăţare,
ce are două dimensiuni. O dimensiune ce priveşte compania, pe care o numeşte
“organizaţională” şi alta care priveşta societatea, numită de el “societală”,
dimensiuni care împreună definesc modul în care compania îşi va înţelege şi
asuma responsabilitatea socială.
La nivel organizational procesul de asumare a responsabilităţii trece
prin cinci stadii:
I. Defensiv. În stadiul defensiv, compania este ţinta unor atacuri sau
critici din partea mass-media sau a societăţii civile, sau uneori,
chiar a clienţilor, datorită felului în care îşi conduce afacerile,
nerespectând anumite standarde sau producând daune mediului sau
unor persoane. Aceste critici, de obicei neasteptate, sunt
întâmpinate cu negarea veridicităţii lor sau cu neasumarea culpei,
acestea reprezentând esenţa mesajelor transmise de departamentele
juridice si de comunicare.
II. De aliniere (compliance). Stadiul de aliniere este unul al efortului
minim. Compania supusă presiunii publice înţelege că ar trebui să
instituie o politică la nivelul companiei pentru a evita acţiunile care
au dat nastere la critici. Alinierea este privită ca parte naturală a
costurilor unor afaceri, fiind vorba de a proteja imaginea companiei
şi de a reduce riscul unor procese. Modelul consideră că instinctul
companiilor este de a se limita la această aliniere la standarde
minime, fară a se angaja în a rezolva problema în ansamblul său.
III. Managerial. Nivelul managerial denotă o abordare mai matură a
practicilor responsabile, în care compania înţelege că problema este
una de durată, care nu poate fi rezolvată prin eforturi minime şi că
bunele practici necesită o schimbare în managementul şi
operaţiunile companiei de care sunt responsabili cei ce se ocupă de
conducerea companiei, nu un departament juridic sau de relaţii
publice.
IV. Strategic. Acest nivel se caracterizează prin înţelegerea avantajului
competitiv pe care îl poate oferi comportamentul responsabil,
precum şi prin conştientizarea impactului practicilor CSR asupra
firmei pe termen lung. În unele sectoare atingerea nivelului
strategic poate fi vitală, spre exemplu în domeniul produselor
alimentare, unde efectul acestora asupra sanătăţii consumatorului
poate influenţa succesul pe piaţă.

73
 V. Civic. La nivelul civic, compania urmareşte să se asigure că
practicile responsabile vor fi adoptate de tot sectorul sau industria
în care activează. O asemenea "autoreglementare" poate urmări
evitarea unei reglementări din exterior, mai stricte, sau poate porni
din întelegerea mai profundă a rolului pe care sectorul de afaceri îl
joacă în societatea globală.
La nivelul societăţii, procesul de învaţare şi de asumare a
responsabilităţii sociale se referă la capacitatea companiilor de a anticipa şi de a
se adapta percepţiilor societaţii asupra unei anume chestiuni, percepţii care se
află într-o continuă evoluţie. Companiile trebuie să înţeleagă acest proces de
evoluţie al opiniilor privind anumite teme şi să îi răspundă cât mai adecvat. Este
propus un model în 4 etape pentru a întelege stadiile prin care trece o
problemă/temă, pentru a intra în conştiinţa publicului larg.
Potrivit acesteia, etapele parcurse sunt:
I. Latenţa, stadiu în care problema este conştientizată doar de
activiştii din societatea civilă, şi nu este documentată stiinţific.
II. Ascensiunea, stadiu în care problema pătrunde în sfera clasei
politice şi a mass media, şi începe să fie cercetată mai riguros, iar
companiile de vârf experimentează diverse modalitaţi de rezolvare
a acesteia.
III. Consolidarea, stadiu în care s-a dezvoltat deja un set de practici
pentru rezolvarea problemei, s-au realizat iniţiative voluntare,
sectoriale care vizează soluţionarea acesteia, s-au construit
standarde la care se aderă voluntary şi s-au susţinut campanii
publice pentru obligativitatea acestor standarde
IV. Instituţionalizarea, stadiul în care există o legislaţie sau norme
privind problema, iar practicile de soluţionare a acesteia sunt parte
din modelele ideale de funcţionare optimă a unei afaceri.
Acest model este unul individualizat, pentru fiecare companie în parte,
şi permite unei companii să-şi creeze o agendă CSR cât mai sincronizată cu
nevoile şi percepţiile comunitaţii în care activează.

2.3.5 Dimensiunile responsabilităţii sociale a organizaţiilor

2.3.5.1. Modelul Comisiei Europene

I. Dimensiunile interne. În ceea ce priveşte latura internă, CSR s-a

concentrat asupra a două aspecte principale:

74
 (i) adoptarea de proceduri responsabile în relaţiile cu angajaţii,
problemele derivate referindu-se la investiţii în capitalul uman, siguranţă şi
securitate în timpul activităţii, managementul schimbării;
(ii) adoptarea de bune practici ecologice („environmental – friendly”),
problema principală derivată fiind managementul resurselor furnizate de mediu
şi folosite în sistemul operaţional.
Aceste două tipuri de preocupări au creat modalităţile de reconciliere a
dezvoltării sociale cu creşterea competitivităţii. Principalele aspecte legate de
dimensiunea internă a CSR sunt (Comisia Europeană, 2001):
(i) managementul resurselor umane;
(ii) securitatea la locul de muncă;
(iii) adaptare la schimbare;
(iv) managementul impactului mediului şi resurselor naturale.
(i) Managementul resurselor umane
Pentru numeroase companii contemporane, o provocare majoră o
constituie atragerea şi menţinerea angajaţilor cu înaltă calificare. În acest
context, CSR poate include măsuri de tipul: stimularea procesului de învaţare pe
tot parcursul vieţii (“lifelong learning”), acordarea de putere de decizie
angajaţilor (delegare şi management participativ), transparenţă şi o mai bună
informare la nivelul întregii companii, un echilibru general şi sustenabil între
obiectivele/sarcinile de lucru şi nevoile familiale, plăţi şi oportunităţi de carieră
egale pentru femei şi minorităţi (etnice, religioase sau sexuale), promovarea
activă a angajaţilor aflaţi în situaţie de inactivitate datorită unor boli sau
handicapuri permanente sau temporare. O importanţă deosebită pe plan
european se acordă, în contextul acestei dimensiuni, procedurilor de recrutare a
personalului, bazate pe practici non-discriminatorii, facilitând recrutarea
personalului din rândurile minorităţilor etnice sau religioase, a persoanelor în
etate, femeilor sau şomerilor.
(ii) Securitatea la locul de muncă
Securitatea la locul de muncă reprezintă, în mod tradiţional, subiectul a
numeroase reglementări legale, dar companiile şi guvernele caută din ce în ce
mai mult modalităţi adiţionale de promovare a securităţii la locul de muncă,
utilizând aceste aspecte ca şi criterii pentru contractele de achiziţie de servicii şi
produse. Aceste modalităţi, care sunt aplicate în mod voluntar, pot fi privite ca
şi o complementare a cadrului legislativ şi a activităţilor de control, care cad în
sarcina autorităţilor centrale şi locale, urmărind şi promovarea unei culturi
preventive focalizate pe obţinerea unui nivel înalt de securitate ocupaţională. De
asemenea, această dimensiune a fost inclusă în certificarea produselor,
echipamentelor şi serviciilor.

75
 (iii) Adaptarea la schimbare
Economia contemporană în general şi cea europeană în special au
cunoscut importante modificări structurale care au afectat nu numai angajaţii,
dar şi pe ceilalţi deţinători de interese, în primul rând datorită necesităţii
închiderii unor facilităţi de producţie. De la începutul acestui secol, spre
exemplu, au existat mai multe fuziuni şi achiziţii decât oricând anterior. Aceste
transformări au putut fi asociate cu o tendinţă de descreştere a ocupării forţei de
muncă din Europa, ceea ce a implicat crize economice, sociale sau politice la
nivelul comunităţilor locale sau naţionale (Franţa fiind, poate, exemplul cel mai
relevant). În plus, în conformitate cu mai multe studii ale Comisiei Europene,
doar o parte din operaţiunile de restructurare şi-au atins în totalitate ţintele de
reducere a costurilor, de creştere a productivităţii sau de îmbunătăţire a calităţii
produselor sau serviciilor, dar au determinat reduceri în ceea ce priveşte
motivaţia, loialitatea, creativitatea şi satisfacţia angajaţilor. Experienţa
operaţiunilor majore de restructurare realizate în Uniunea Europeana la nivelul
industriei oţelului, cărbunelui sau navală a arătat că restructurările de succes pot
fi realizate mai bine prin eforturi cumulate, implicând autorităţile publice dar şi
reprezentanţii companiilor şi ai angajaţilor. Procesul de restructurare trebuie să
aibă ca obiective, pe lângă criteriile stricte de eficienţă, şi protecţia drepturilor
angajaţilor (dându-le posibilitatea urmării de cursuri de recalificare atunci când
este necesar) sau modernizarea procesului de producţie cu scopul de a creşte
securitatea ocupaţională. Companiile trebuie să îşi asume partea lor de
responsabilitate în asigurarea unui anumit grad de angajare a forţei de muncă şi
trebuie să fie implicate în dezvoltarea locală şi în strategii active pentru pieţele
de muncă, putând reduce astfel impactul restructurărilor pe scară largă.
(iv) Managementul impactului asupra mediului şi al resurselor naturale
Acestă dimensiune este bazată pe următoarea conexiune logică:
reducerea consumului de resurse sau reducerea emisiilor poluante şi a risipei pot
reduce impactul asupra mediului. Concluzia desprinsă de aici este că o utilizare
mai redusă a resurselor poate duce la creşterea profitabilităţii şi competitivităţii.
Privitor la această dimensiune, se poate afirma că investiţiile la nivelul mediului
sunt în general de tipul strategiilor „win - win” – ceea ce este benefic pentru
mediu este benefic şi pentru afaceri.
II. Dimensiunile externe. CSR nu poate rămâne numai în sfera internă
a companiei. Aceasta trebuie extinsă şi în afara companiei, implicând un cerc
larg de grupuri de interesaţi, altele decât cele din interior (cum ar fi angajaţii şi
acţionarii): partenerii de afaceri – furnizori, consumatori şi creditori, autorităţile
publice locale sau centrale sau ONG-uri reprezentând comunitatea locală sau
mediul.
Aspectele principale privind dimensiunile externe ale CSR sunt:

76
 (i) parteneriatele cu comunitatea locală;
(ii) parteneriatele cu partenerii de afaceri;
(iii) drepturile omului;
(iv) protecţia globală a mediului
(i) Comunităţile locale
O dimensiune importantă a CSR este focalizată pe integrarea
companiilor în mediul local. Companiile au o contribuţie majoră la dezvoltarea
comunităţii (mai ales dezvoltarea locală) prin crearea de locuri de muncă sau
plata impozitelor şi taxelor locale. Pe de altă parte, companiile depind de
stabilitatea şi prosperitatea comunităţilor în care operează. De exemplu, o
companie îşi recrutează majoritatea angajaţilor de pe piaţa locală a forţei de
muncă, astfel că va avea un interes direct în crearea ţi dezvoltarea în instituţiile
locale de educaţie a abilităţilor care le sunt necesare. În acelaşi context,
reputaţia unei companii în spaţiul în care activează, imaginea sa ca angajator şi
producător îi influenţează competitivitatea. Companiile interacţionează, de
asemenea, cu mediul fizic: afacerile pot fi răspunzătoare pentru un număr de
rezultate reziduale - zgomot, emisii poluante, contaminarea solului, apei.
Multe companii devin mai implicate în atingerea obiectivelor
comunitare prin intermediul creării de posibilităţi suplimentare de training,
susţinerea acţiunilor de protecţie a mediului, recrutarea persoanelor vulnerabile
la excluziune socială, acordarea de ajutoare pentru întreţinerea copiilor
angajaţilor, sponsorizarea unor echipe sportive locale sau a evenimentelor
culturale ori efectuarea de donaţii şi activităţi caritabile. De asemenea,
companiile multinaţionale se pot implica susţinut în dezvoltarea comunităţii.
Îmbunătăţirea continuă a relaţiilor dintre acestea şi comunitatea locală permite o
mai bună integrare a fililalelor lor pe pieţele locale. Deţinerea unei baze de date
complete privind privind actorii locali, tradiţiile şi potenţialul mediului local
reprezintă un activ intangibil pe care companiile multinaţionale îl pot utiliza.
Suplimentar, instituţiile financiare pot juca un rol special, de sprijin pentru
investiţiile în proiecte care generează beneficii sau reduc disparităţile regionale
(ceea ce este cunoscut sub denumirea de “responsabilitate socială a
investiţiilor”, care va fi tratat pe larg într-un paragraf ulterior).
(ii) Partenerii de afaceri
Acţionând corect faţă de partenerii de afaceri, companiile pot reduce
complexitatea proceselor operaţionale şi pot creşte calitatea produselor. În acest
sens, sunt remarcabile relaţiile în cadrul unor alianţe de afaceri şi joint –
venture-uri sau cu parteneri din reţelele de franciză. Pe termen lung, construcţia
unor relaţii pozitive între actorii economici poate determina o funcţionare
corectă a mecanismelor de piaţă, dar şi respectarea termenelor şi atingerea
obiectivelor în ceea ce priveşte calitatea şi fiabilitatea. Efectul unor activităţi de

77
tip CSR nu vor rămâne limitate doar la compania în sine, ele vor influenţa şi
partenerii acesteia. Acesta este cazul, în special, al marilor companii, care îşi
externalizează o parte a producţiei sau serviciilor către furnizori locali, a căror
supravieţuire şi dezvoltare depinde esenţial de compania de care sunt legaţi.
Unele companii mari demonstrează o puternică responsabilitate socială prin
promovarea în regiunea în care se poziţionează a iniţiativelor antreprenoriale.
Exemple de astfel de activităţi includ programe “mentoriale” pentru start-up-
urile sau IMM-urile locale. În acelaşi context, implicarea marilor companii
poate constitui o importantă cale pentru facilitarea dezvoltării unor noi companii
inovative. Acest lucru poate fi realizat prin preluarea de către marile
întreprinderi a unor pachete minoritare din capitalul social al unor noi IMM-uri
cu potenţial promiţător şi finanţarea dezvoltării acestora. Acest mod de finanţare
oferă avantaje ambelor părţi : un acces mai uşor la resurse financiare şi la pieţe
pentru IMM-uri şi o mai bună utilizare şi aplicare a ideilor inovative pentru
marile companii. Ca parte a responsabilităţilor lor sociale, faţă de companii
există şi aşteptarea de a furniza produse şi servicii în concordanţă cu dorinţele
sau necesităţile consumatorilor şi într-o manieră eficientă, etică şi ecologică.
Companiile care dezvoltă relaţii durabile cu clienţii existenţi sau potenţiali, prin
focalizarea întregii lor strategii pe înţelegerea nevoilor clienţilor şi furnizarea de
produse superioare calitativ, înregistrează o dinamică pozitivă a competitivităţii.
(iii) Drepturile omului
Este recunoscut faptul că activităţile companiilor în domeniul
drepturilor omului şi al angajaţilor lor trebuie să fie mai largi decât cadrul
dreptului muncii. Acesta este situaţia, de exemplu, în care companiile trebuie să
atenţioneze autorităţile politice în privinţa încălcării unor drepturi fundamentale
ale omului. În acest context, guvernele Marii Britanii şi SUA au constituit un
grup de lucru format din corporaţii importante din domeniul petrolului, gazelor
şi mineritului, dar şi din ONG-uri focalizate pe respectarea drepturilor omului.
Rezultatul a fost adoptarea voluntară a unor principii privind securitatea şi
drepturile omului aplicabile în sectoarele extractive şi energetic, materializate în
conduri de conduită pentru aceste sectoare. Acestea pot contribui la promovarea
unor standarde şi norme de muncă internaţionale, eficienţa lor depinzând însă de
implementarea şi controlul corespunzător. Astfel de coduri de conduită impun
subcontractorilor unor companii multinaţionale respectarea unor seturi de
criterii privind salariile, timpul de lucru sau alte condiţii sociale. Ele trebuie
aplicate la fiecare nivel al organizaţiei. Transparenţa totală a informaţiilor este
foarte importantă, inclusiv către comunitatea locală.
(iv) Obiectivele globale de mediu
Datorită efectelor transfrontaliere ale multor afaceri – cu referire la
probleme de mediu sau de consumul unor resurse achiziţionate din diferite părţi

78
ale lumii – companiile devin actori într-un mediu global. În acest mod,
responsabilitatea socială devine un concept internaţional. De exemplu,
companiile pot încuraja şi susţine proceduri de protecţie a mediului prin
impunerea normelor internaţionale şi/sau europene privind managementul şi
produsele pentru furnizorii din lanţul său de aprovizionare. Un alt exemplu îl
constituie investiţiile şi localizarea capacităţilor de producţie în alte ţări, acestea
putând determina un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale a
acestor ţări.
Un rol important în promovarea CSR îl joacă aşa - numitele codurile de
conduită, instrumente esenţiale pentru promovarea drepturilor fundamentale
protecţiei mediului sau a practicilor anticorupţie, mai ales în ţările în care
autorităţile dau greş în stabilirea unor standarde minime. Cea mai mare
provocare legată de aceste coduri este asigurarea că sunt cu adevărat
implementate, monitorizate şi verificate. În acest sens, Comisia Europeană
promovează alinierea tuturor companiilor la codurile de conduită realizate de
organizaţiile internaţionale. Astfel, Comisia Europeană este de părere că astfel e
coduri de conduită ale unei companii ar trebui:
- să fie construite având la bază standardele principale de muncă din
cadrul „Organizaţiei Internaţionale a Muncii” (ILO) şi ghidul OECD
(Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica) pentru
întreprinderi multinaţionale, ca un referinţa a unor standarde
commune minime;
- includerea unui mecanism de evaluare şi verificare a implementării,
precum şi un sistem de aliniere;
- implicarea partenerilor sociali precum şi a altor grupuri de interese
care sunt afectaţi de aceste proiecte de responsabilitate socială;
- împărtăşirea experienţei întreprinderilor europene despre bune
practici.

2.3.5.2 Modelul quadri-dimensional

Este axat pe definirea a patru dimensiuni majore ale responsabilităţii

sociale, fiecare dintre acestea construindu-se ca o sumă de caracteristici –
criterii de evaluare1:
(D1) Dimensiunea Managementul Resurselor Umane conţinând
următoarele criterii de determinare: [K11] nivelul de transparenţă a

1 Pantea I.M., Ştefea P., Munteanu V. (2004), Is CSR a Concept Applicable in Candidate
Countries? Case Study: Romania, 1st International Conference “Small and Medium Enterprises –
Strengths – Weakness – Opportunities –Threats, Lefkada, Greece

79
deciziilor în rândul angajaţilor – măsoară lungimea canalelor informaţionale,
gradul de adoptare a principiilor de management participativ, utilizarea
mecanismelor de feed-back;
[K12] corectitudinea practicilor de angajare – utilizarea de practici
nediscriminatorii şi oferirea de condiţii egale de angajare pentru
femei, minorităţi etnice, religioase sau sexuale, inclusiv
necondiţionarea angajării de renunţarea la principii sau norme
culturale specifice;
[K13] corectitudinea politicilor de promovare – aplicarea de politici în
managementul personalului şi planificarea carierelor care să nu
ţină cont de apartenenţa la o etnie, de convingerile religioase, de
înclinaţiile sexuale sau de apartenenţa la un anumit sex;
[K14] corectitudinea situaţiilor de concediere – aplicarea de măsuri de
concediere doar pe baze profesionale sau de volum al activităţii,
indiferent de etnie, sex sau confesiune religioasă;
[K15] securitatea muncii – respectarea normelor reglementate
legislativ privind protecţia muncii şi gradul de extensie a acestora
prin norme stabilite intern, în mod voluntar, inclusiv cuantificarea
gravităţii accidentelor de muncă.
(D2) Dimensiunea Relaţiilor cu Stakeholderii (acţionari/proprietari,
manageri, creditori, investitori, organisme ale administraţiei publice centrale sau
locale, mai puţin angajaţii, care au fost luaţi în considerare în cadrul primei
dimensiuni), evaluarea acestei dimensiuni făcându-se pe baza următoarelor
criterii:
[K21] independenţa deciziilor manageriale faţă de acţionari/proprietari
– element cheie pentru ceea ce se numeşte guvernanţă corporativă
responsabilă, evaluat prin prisma gradului de inferenţă al
activităţilor/deciziilor celor două grupuri: proprietari şi manageri;
[K22] transparenţa deciziilor manageriale pentru creditori, investitori,
autorităţi publice – punerea la dispoziţie la cerere sau voluntar, la
intervale regulate, a unor elemente privind performanţele
economico – financiare ale companiei;
[K23] respectarea obligaţiilor fiscale – regularitatea plăţii taxelor şi
impozitelor în bugetele publice şi amploarea penalităţilor sau
litigiilor fiscale;
[K24] relaţiile cu concurenţa – aplicarea în mod voluntar de bune
practici şi asigurarea unui mediu concurenţial loial, cu precădere
în domeniul preţurilor sau publicităţii;
(D3) Dimensiunea Comunitate şi Drepturile Omului, evaluată pe baza
următoarelor criterii:

80
 [K31] transparenţa deciziilor pentru publicul larg – accesul actorilor
principali ai societăţii civile sau al persoanelor independente la
informaţii relevante, inclusiv un raport anual privind
responsabilitatea socială;
[K32] implicarea în acţiuni filantropice fără caracter publicitar;
[K33] nivelul legăturilor de afaceri de orice tip cu producătorii de alcool
(mai puţin bere şi vinuri), tutun, arme sau din industria jocurilor
de noroc;
[K34] nivelul legăturilor de afaceri de orice tip cu ţări în care drepturile
omului sunt încălcate;
[K35] relaţii de afaceri cu ţările slab dezvoltate;
[K36] nivelul de implicare a companiei în acţiuni de protecţie a
animalelor –condiţiile în care animalele sunt sacrificate, ingineria
genetică.
(D4) Dimensiunea Mediu, evaluată pe baza a trei criterii:
[K41] impactul asupra mediului – nivelul de afectare prin profil de
activitate sau prin utilizare de tehnologie a condiţiilor de mediu;
[K42] amploarea acţiunilor de implementare a tehnologiilor nepoluante
– criteriul se referă la iniţiativele companiei de a reduce impactul
asupra mediului ori de a-şi îmbunătăţi performanţele de mediu;
criteriul cuprinde procentul din profitul brut investit în
ecologizarea tehnologiilor;
[K43] amploarea litigiilor de natură ecologică – nivelul sancţiunilor sau
numărul avertismentelor acordate de organismele locale sau
naţionale pentru protecţia mediului sau menţionarea companiei în
mass – media în legătură cu derularea de activităţi care afectează
mediul.
Fiecare criteriu aferent fiecărei dimensiuni se evaluează pe o scară de la
0 la 5 atât pentru situaţia actuală (0 – foarte slab/inexistent, 1 – nesatisfăcător, 2
– satisfăcător, 3 – mediu, 4 – bun, 5 –foarte bun), cât şi pentru tendinţa estimată
(0 – dispariţie/înrăutăţire totală, 1 – înrăutăţire rapidă, 2 – înrăutăţire lentă, 3 –
staţionare, 4 – îmbunătăţire lentă, 5 – îmbunătăţire rapidă), pentru fiecare
dimensiune calculându-se un punctaj general ca medie aritmetică simplă a
punctajelor individuale ale criteriilor. Pe baza acestui punctaj şi combinând
două câte două cele patru dimensiuni, se pot forma tablouri cu patra cadrane
(fig.2.6).
Cadranul I, IV – responsabilitate socială bidimensională parţială, bazată
pe accentuarea unei dimensiuni, cealaltă manifestându-se la un nivel redus;
Cadranul II – responsabilitate socială bidimensională integrală, rezultată
prin manifestare accentuată a ambelor dimensiuni;

81
 Cadranul III – responsabilitatea socială bidimensională redusă, rezultată
prin manifestarea slabă a ambelor dimensiuni.

Dimensiunea A
I II
2,5
III IV
0 2,5 5
Dimensiunea B

Figura 2.7 Tabloul – matrice de poziţionare combinată a

dimensiunilor CSR

2.3.6 Beneficii ale asumării responsabilităţii sociale

O analiză a rapoartelor privind strategiile de afaceri în companii vest-

europene şi nord americane care include o componentă referiatoare la CSR
permite identificarea unor elemente de natura efectelor “intangibile”. Acestea
pot contribui la crearea avantajelor competitive, astfel transformându-se în
efecte “tangibile”1.
1. Reputaţia companiei şi îmbunătăţirea imaginii de marcă. O
performanţă organizaţională în domeniul CSR poate contribui la crearea unei
bune reputaţii a companiei, în timp ce rezultatele slabe influenţează nefavorbail
valoarea mărcii. Un mare număr de companii au constat că activităţile legate de
CSR a contribuit la construirea unor bune relaţii cu diverşi stakeholderi şi s-au
dovedit utile în atragerea unor angajaţi buni pe o piaţă a muncii care adesea este
caracterizată printr-o strânsă competiţie. Pentru alte companii, CSR reprezintă o
componentă a imaginii de marcă, ceea ce a permis acestora să pătrundă pe pieţe
cu o cerere crescătoare pentru produse şi servicii bazate pe valoare.
2. Câştigarea şi menţinerea unei “licenţe sociale” pentru operaţiuni.
Pentru companiile în căutarea de resurse, o activitate asociată responsabilităţii
sociale determină obţinerea aşa – numitei licenţe sociale care permite
continuitatea activităţi şi chiar dezvoltarea acesteia. Eşecul în obţinerea
susţinerii comunităţii sau, mai grav, atragerea oprobiului comunităţii non-
guvernamentale poate conduce la creşterea costurilor prin prelungirea
termenelor de acordare a aprobărilor de a derula afaceri.

1
Munteanu V., Ştefea P., Pantea I.M. (2004), Beneficiile responsabilităţii sociale a companiilor,
în vol. Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice „Ziua Economistului”, Reşiţa

82
 3. Crearea sau îmbunătăţirea reputaţiei în rândurile investitorilor şi
instituţilor financiare. În comunitatea internaţională a investitorilor există o
tendinţă crescătoare de a folosi factorii de determinare a performanţelor sociale
şi de mediu în scopul evaluării oportunităţilor de investire într-o anume
companie, şi aceasta deoarece performanţele sociale şi de mediu reprezintă
indicatorii de bază pentru trei dintre vectorii potenţialului viitor de
profitabilitate: agilitatea sau adaptabilitatea companiei, durabilitatea avantajelor
competiţionale ale firmei şi calitatea managementului strategic al acesteia. În
plus faţă de investitorii instituţionali, şi investitorii - persoane fizice se ghidează
în deciziile de investiţii tot după criterii sociale şi de mediu. Companiile care
pot demonstra faptul că acţionează în sensul reducerii riscurilor sociale şi de
mediu, precum şi viitoarele obligaţii legate de acestea, pot beneficia de o
bonitate financiară ridicată şi de dobânzi reduse. O mulţime de companii cred ca
cele mai bune practici ale CSR pot crea mai multe oportunităţi în termenii
accesului la capital şi alte resurse de finanţare.
4. Reducerea riscului aferent afacerilor. În condiţiile unei pieţe de o
complexitate crescătoare, cu o mai intensă monitorizare a activităţii companiei
de către stakeholderi, managementul riscului devine esenţial pentru succesul
afacerii. Companiile încep să înţeleagă faptul că, dacă nu investesc timp şi
resurse pentru înţelegerea aşteptărilor stakeholderilor şi aducerea preocupărilor
acestora în prim plan, se poate ajunge la o creştere a riscului afacerii în termenii
amânărilor sau anulărilor de proiecte, lipsei de comunicare în relaţiile publice
sau prejudicierea reputaţiei companiei. De exemplu, recunoscând puterea
comunităţilor şi municipalităţilor, Canadian Pacific Railway (CPR) a lansat un
proces de reangajare a comunităţilor pe plan local pentru soluţionarea disputelor
legate de proximitatea cartierelor rezidenţiale sau comerciale faţă de liniile
existente de cale ferată. Aceasta a contribuit la evitarea implicării justiţiei şi a
aplicării reglementărilor guvernamentale, care pot conduce la creşterea costului
de desfăşurare a afacerilor.
5. Motivaţia şi productivitatea angajaţilor. Un mare număr de companii
au raportat că programele lor în domeniul CSR au avut ca efect creşterea
moralului şi motivaţiei angajaţilor, acestea, la rândul lor, transpunându-se într-o
creştere a productivităţii. Practicile de personal favorabile angajaţilor
demonstrează că aceştia contează pentru companie, faptul conducând la
creşterea productivităţii.
6. Atragerea şi menţinerea angajaţilor. Argumente empirice tot mai
convingătoare demonstrează că firmele cu o puternică responsabilitate socială
sau reputaţie în domeniul sustenabilităţii afacerii reuşesc, adesea, recrutarea şi
reţinerea angajaţilor de excepţie pe pieţe cu o concurenţă intensă. Un studiu al
World Resources Institute (WRI) şi Initiative for Social Innovation through

83
Business (ISIB) din 1999 a relevat faptul că absolvenţii programelor de MBA
iau în considerare în alegerea locului de muncă, pe lângă nivelul salariului sau
responsabilităţile postului, şi criterii de natura valorilor corporative. CSR
reprezintă un criteriu cu o importanţă crescătoare în decizia de alegere a locului
de muncă. De asemenea, reputaţia de loc de muncă bun înlesneşte atragerea
forţei de muncă în regiuni relativ îndepărtate sauu în domenii percepute ca
periculoase.
7. Concurenţa în privinţa accesului la resurse. O tradiţie bună în
gestiunea performanţelor sociale şi de mediu şi o dorinţă demonstrată de a
coopera cu stakeholderii în ce priveşte preocupările lor poate creşte rata de
succes în competiţia cu alte firme pentru accesul la resurse precum energia,
mineralele, pădurile. Companiile cu o bună reputaţie vor avea mai multe
oportunităţi decât competitorii în termenii accesului la resruse. O bună reputaţie
a unei companii în ce priveşte negocierea şi onorarea înţelegerilor cu grupuri şi
comunităţi autohtone, cărora li s-a asigurat o parte din beneficii ( în termeni de
locuri de muncă, redevenţe etc.), a susţinut accesul firmei la proiecte în noi
regiuni.
8. Accesul pe piaţă/la clienţi. Un număr mare de companii au resimţit
faptul că investiţile în CSR au ca efect îmbunătăţirea accesului la pieţe, inclusiv
creşterea loialităţii clienţilor, ameliorarea siguranţei poziţionării companiei pe
pieţele existente şi creşterea atractivităţii pentru pieţe noi. Există dovezi certe
asupra faptului că oamenii iau în considerare ceea ce fac firmele pentru a
înţelege modul în care acestea îi vor trata ca şi clienţi.
9. Valorile corporative: “Ce este bine să se facă”. Un număr tot mai
mare de companii identifică CSR ca fiind “ceea ce este bine să se facă”. CSR
este parte componentă a identităţii organizaţionale. Unele companii se percep ca
lideri în industriile în care îşi desfăşoară activitatea şi doresc să menţină această
poziţie, iar conceptul strategic “fă ce se cere” este modul potrivit pentru a atinge
acest obiectv.
10. Satisfacerea aşteptărilor în shimbare a stakeholderilor. Un
important factor pentru multe companii este extinderea ariei de cuprindere a
noţiunii de stakeholderi şi natura dinamică a aşteptărilor acestora. Pe parcursul
ultimilor 15 ani, definiţia acestui termen s-a lărgit dincolo de grupul tradiţional,
alcătuit din guverne, acţionari şi salariaţi, incluzând organizaţiile de mediu,
activiştii sociali, furnizori, comunităţi şi alte grupuri speciale de interese. Acest
grup extins al stakeholderilor a devenit mai global în ce priveşte sfera de
influenţă, manifestând o înţelegere mai profundă ca oricând a afacerilor. Din ce
în ce mai mult, stakeholderii doresc nu numai să fie informaţi referitor la
activităţile organizaţiei şi performanţa acesteia, ci să fie implicaţi în stabilirea
unor obiective în domeniul social şi al mediului. Un număr tot mai mare de

84
companii au realizat înţelegerea aşteptărilor stakeholderilor lor şi incorporarea
acestora în procesele de planificarea conducerii afacerilor. De exemplu,
aşteptările în plină schimbare reprezintă factorul cheie care a încurajat
companiile din industria extractivă pentru regândirea modului în care acestea
fac afaceri. Acestea se află sub presiunea de a demonstra relevanţa lor pentru
societate şi capacitatea lor de a respecta şi proteja valorile importante ale
societăţii. Aceasta a condus către o reevaluare internă a rolului companiei şi a
relaţiei acesteia cu mediul în care aceasta operează.
11. Reduceri de costuri. Un număr important de companii au raportat că
programele lor în domeniul CSR au condus la reducerea costurilor. Majoritatea
acestora au fost atribuite programelor de mediu. De exemplu, DuPont a realizat
beneficii financiare prin reducerea consumului energetice şi refolosirea a
reziduurilor. Unele parteneriate între companii şi cîţiva clienţi importanţi au
condus la elaborarea unor bucle de reciclare a reziduurilor. S-au constat reduceri
anuale ale costurilor de 15.000 USD. În general, toate companiile au manifestat
dorinţa de a exprima CSR şi în termeni financiar.
12. Îmbunătăţirea relaţiilor cu stakeholderii. Companiile responsabile
fac încercări de îmbunătăţire a relaţiilor cu stakeholderii prin intermediul
activităţilor din domeniul CSR. Când stakeholderii se conving că firmele sunt
dispuse să le asculte preocupările şi conlucrează pentru a le satisface, se creează
acea încredere indispensabilă pentru rezolvarea disputelor şi divergenţelor.
Companiile din sectorul extractiv şi chimic au realizat eforturi pentru a
reconstrui canalele de comunicare cu municipalităţile şi comunităţile şi pentru a
redobândi încrederea, fapt care să le permită să treacă de la rezolvarea
disputelor prin intermediul justiţiei către o modalitate mai colaborativă de
rezolvare a acestui gen de situaţii, fără a implica justiţia. Adesea, această
abordare conduce la soluţii inovative care să nu fi putut dezvoltate altfel.
13. Furnizarea unor date valoroase pentru planificarea strategică. Un
număr important de companii au raportat că implicarea stakeholderilor s-a
dovedit importantă pentru înţelegerea problemelor legate de sustenabilitate.
Astfel, acestea au dezvoltat Codul de Valori şi Angajamente (Statement of
Values and Commitments - SoVaC), cadrul conceptual al politicii de ghidare a
deciziilor de afaceri. SoVaC este utilizat ca bază pentru auditul social şi
procesele de raportare care sunt orientate către ciclurile de planificare a afacerii
pentru a îmbunătăţi performanţele întreprinderii în domeniul CSR. Astfel,
compania încorporează punctul de vedere al stakeholderilor în procesele sale
deczionale.
14. Stimulează inovarea şi generează idei. Examinând nucleul afacerii
prin prisma CSR, companiile au identificat oportunităţi pentru inovarea şi
dezvoltarea unor noi posiblităţi de afaceri. SSe poate afirma că angajaţii care

85
sunt mulţumiţi de munca pe care o prestează şi percep faptul că angajatorul
respectă şi recunoaşte contribuţia acestora la locul de muncă tind să devină mai
creativi şi mai dedicaţi dezvoltării unor soluţii pentru problemele cu care se
confruntă.
15. Relaţii mai bune cu organismele de reglementare. Companiile care
demonstrează că se angajează în practici care satisfac sau depăşesc
conformitatea cu cadrul legal pot dezvolta relaţii mai bune cu agenţii regulatori,
ceea ce poate semnifica o monitorizare mai puţin aspră. Câteva sisteme
legislative naţionale încep să recunoască şi să remunereze companiile care
demonstrează că sunt responsabile din punct de vedere social şi al mediului,
necesitând mai puţine inspecţii şi birocraţie şi acordând acestora tratament
preferenţial de urgenţă când se solicită alte forme de avize guvernamentale.
Astfel, se poate percepe o legătură între activităţile companiei din domeniul
CSR şi relaţiile mai bune cu regulatorii şi guvernele.

2.3.7 Costurile programelor de responsabilitate socială

Asumarea unor programe de responsabilitate socială sunt şi purtătoare

de costuri. În implementarea unui program de tip CSR este obligatorie
comparaţia, pe termen lung, a beneficiilor generate cu costurile implicate. O
listă a acestor csturi este prezentată în continuare:
1. Costurile financiare ale unui program CSR poate fi transferat la
client sub forma unui preţ majorat. Majorarea preţului conduce la o poziţie
concurenţială mai puţin favorabilă, deschizând oportunităţi pentru competitorii
care nu şi-au asumat responsabilităţi sociale şi care au menţinut preţul iniţial.
Mărirea rezonabilă a preţului nu reprezintă neapărat o scădere a profitului
global; dimpotrivă, se pot câştiga noi clienţi sau se intensifică loialitatea
clienţilor tradiţionali dacă se obţine adeziunea publicului la programul social.
2. Costul efectiv al programelor sociale. Majoritatea programelor
sociale nu pot fi susţinute fără un cost efectiv. În anumite cazuri, costurile
programelor sociale pot fi acoperite de veniturile mari, pe termen scurt, în alte
situaţii însă acest lucru nefiind posibil. În general, afacerile se derulează pe
durate lungi, obţinerea eficienţei impunând managerilor o conduită care să
asigure continuitatea şi sustenabilitatea organizaţiei şi a afacerilor acesteia, fiind
deci obligatorie implicarea doar în acele programe care să nu afecteze firma pe
termen lung.
3. Profitabilitatea şi eficienţa organizaţiei pot fi afectate de
programele sociale în care aceasta este implicată. Specialiştii în domeniu arată
că în condiţiile în care firma, prin programele sociale promovate, se menţine în

86
obiectivele, misiunea şi scopurile propuse, se pot obţine beneficii şi profituri
notabile; în caz contrar, aceste programe pot afecta bunul mers al firmei.
4. Firmele pot utiliza programe neadecvate sau chiar ilegale, fără a
realiza acest lucru. Multe firme instituie programe sociale care să prevină
anumite probleme constatate de ele, dar generează astfel probleme noi; există
firme care, prin programele derulate, avantajează la angajare categoriile
minoritare, considerând că un astfel de program este deosebit de echitabil şi
moral, fără a sesiza aspectul discriminatoriu.
5. Un alt cost al implicării sociale îl reprezintă lipsa de interes a
publicului..Nu toţi oamenii sunt interesaţi sau doritori de a fi implicaţi în
rezolvarea problemelor sociale, însă majoritatea lor pretind ca organizaţiile de
afaceri să se angajeze prin proiecte şi efort financiar în viaţa socială. În cazul
eşecului sau slabei receptivităţi a programelor, se poate manifesta riscul
afectării reputaţiei.

2.3.8 Tipuri de programe CSR

I. Promovarea unei cauze. Este un tip de program prin care

compania contribuie cu bani sau alte resurse pentru a creşte implicarea şi
preocuparea publicului referitor o cauză sau pentru a mobiliza publicul să
doneze ori să participe voluntar în sprijinul unei cauze. Obiectivul principal îl
constituie comunicarea persuasivă în sprijinul unuia dintre obiectivele de mai
sus. Investiţia principală a companiei constă în finanţarea şi/sau implementarea
campaniei de comunicare.Dacă în urma campaniei rezultă fonduri sau alte
bunuri, acestea sunt de obicei preluate şi gestionate de unul sau mai mulţi
parteneri (instituţii publice sau organizaţii neguvernamentale).
Printr-o campanie de promovare a unei cause se urmăreşte:
- stimularea preocupării publicului pentru o cauză (de exemplu, prin
prezentarea unor statistici sau a unor mărturii despre numărul de
bătrâni sau de copii fără adăpost sau despre numărul de câini
vagabonzi care sunt ucişi în fiecare zi);
- convingerea publicului a a afla mai multe despre o cauză (de
exemplu,. accesând un site, participând la un seminar, solicitând o
broşură sau un pachet educaţional);
- convingerea publicului de a face donaţii în banii pentru a sprijini o
cauză (de exemplu, pentru acţiuni de ecologizare);
- convingerea publicului de a face donaţii în valori ne-financiare (de
exemplu, haine, aparate electrocasnice, cărţi, jucării);
- convingerea publicului de a a participa într-un fel sau altul alături
de cauză (de exemplu, să semneze o petiţie, să participe la un

87
 eveniment memorial, la un concert de protest, la o expoziţie de artă
etc.);
II. Marketingul legat de o cauză. Este un tip de program de CSR
prin care o companie se angajează să doneze în favoarea unei cauze o sumă care
depinde de vânzările pe care le realizează într-o anumită perioadă. În mod
obişnuit, o campanie de CRM (“Cause Related Marketing”) implică o “ofertă”,
care:
- este valabilă pentru o anumită perioadă de timp;
- se referă la un produs anume al companiei;
- se realizează în beneficiul unui ONG sau al unui alt partener, care
are legitimitate în privinţa cauzei şi capacitatea de a administra
banii.
O campanie de CRM oferă cele mai multe beneficii pentru toate
părţile implicate: consumatorii pot contribui, în mod gratuit, în favoarea ONG-
ului sau a cauzei lor favorite, ONG-ul primeşte o sumă semnificativă de bani,
într-un mod relativ facil, compania îşi impulsionează vânzările şi crează o
legătură profundă şi memorabilă între brand şi consumatori. Marketing-ul legat
de o cauză este cel mai potrivit pentru companii care:
- au produse care se adresează unei categorii largi de clienţi;
- au canale de distribuţie extinse şi bine puse la punct;
- au nevoie să-şi diferenţieze produsele faţă de produsele concurente.
Este cazul companiilor din domenii ca servicii financiare, transport,
telecomunicaţii etc. Un alt criteriu este capacitatea de care dispune
departamentul de marketing al companiei. Pentru că finalitatea unei campanii de
CRM constă şi în creşterea vânzărilor, departamentul de marketing trebuie să
ofere suport pentru realizarea planului de campanie, stabilirea pieţelor ţintă,
realizarea şi implementarea mixului de comunicare, stabilirea şi aplicarea
instrumentelor de evaluare.
III. Marketing social. Este un program de CSR prin care compania
îşi propune să schimbe un comportament negativ sau să convingă publicul să
adopte un comportament pozitiv. Chiar dacă în cadrul programului sunt folosite
şi tactici care urmăresc creşterea gradului de informare sau de educare,
obiectivul principal îl constituie schimbarea de comportament.De aceea, pentru
ca o campanie de marketing social să fie justificată, problema pe care o
abordează trebuie să afecteze un număr semnificativ de personae, iar rezolvarea
ei să fie urgentă (dacă nu s-ar adopta comportamentul dorit, ar exista riscuri
majore). Cele mai des întâlnite probleme ţin de:
- ameninţări la adresa vieţii sau a siguranţei (de exemplu, siguranţa în
trafic, violenţa în familie, pregătirea în vederea dezastrelor naturale,
prevenirea accidentelor);

88
 - sănătate (de exemplu, cancer la sân, tulburări de alimentaţie, diabet,
afecţiuni ale inimii, HIV);
- mediu (de exemplu, folosirea pesticidelor, poluarea aerului,
reciclarea, protejarea rezervaţiilor naturale etc.);
- implicarea civică (de exemplu, voluntariat, participarea la vot,
donarea de sânge, prevenirea crimelor sau a infracţiunilor etc.);
O campanie de Marketing Social are succesul dorit atunci când există
o legatură între profilul companiei şi problema socială.
IV. Acţiuni filantropice. Este un tip de program prin care compania
contribuie în mod direct, cu bani sau produse, la sprijinirea unei cauze.
Acţiunile filantropice sunt cel mai vechi tip de iniţiativă de CSR. Pentru mult
timp, companiile au avut contibuţii dispersate şi întâmplătoare. În ultima vreme
însă există tendinţa de a alinia aceste contribuţii la strategia de afaceri.
Astfel, companiile:
- îşi aleg cauzele pe care le sprijină în concordanţă cu obiectivele de
afaceri;
- tind să intre mai degrabă în parteneriate pe termen lung (cu un
ONG sau o instituţie) decât să aibă o implicare formală într-o
cauză;
- îşi extind opţiunile în ceea ce priveşte donaţiile, de la bani la alte
resurse (de exemplu, produsele în exces, expertiza tehnică, punerea
la dispoziţie a canalelor de distribuţie);
- îşi implică mai mult angajaţii în alegerea cauzelor.
Formele activităţilor filantropice:
- donaţii în bani (de exemplu, compania oferă bani într-un program
pentru ajutorarea persoanelor fără adăpost);
- finanţări (de exemplu, compania lansează un program propriu de
finanţare la care pot depune proiecte ONG-urile de mediu)
- burse (de exemplu, compania iniţiază un program de burse de
studiu pentru tineri defavorizaţi);
- donaţii în produse sau servicii (de exemplu, o companie IT donează
calculatoare pentru şcolile din mediul rural; o companie de
telecomunicaţii oferă linii telefonice speciale pentru a ajuta la
strângerea de fonduri);
- oferire de expertiză (de exemplu, o companie cu profil medical
ajută la realizarea unor materiale de informare despre droguri);
- acces la canalele de distribuţie, locaţiile sau echipamentele
companiei (de exemplu, o firmă de transport îşi pune la dispoziţie
maşinile de marfă pentru a duce provizii unor sinistraţi; un lanţ de
benzinării oferă recipiente pentru colectarea uleiului de motor uzat).

89
 V. Voluntariat în comunitate. Este un tip de iniţiativă prin care
compania îi încurajează pe angajaţii săi să acţioneze voluntar în sprijinul
comunităţii, al unui ONG sau al unei cauze. Voluntariatul angajaţilor este o
formă clasică de CSR. Noutatea în ultima perioada este reprezentată de tendinţa
companiilor de a folosi voluntariatul pentru a da mai mult impact altor iniţiative
sociale sau pentru a servi obiectivelor de afaceri şi comunicării valorilor
companiei.
Printre acţiunile pe care le poate face o companie pentru a stimula
voluntariatul angajaţilor se numără:
- promovarea voluntariatului ca valoare organizaţională;
- recomandarea anumitor cauze prin intermediul comunicării
interne;
- recrutarea şi organizarea echipelor de voluntari;
- sprijinirea angajaţilor în efortul de a găsi o cauză potrivită,
oferindu-le resurse sau programe de “matching” (de exemplu, prin
intermediul intranetului, al unor cataloage, al unor programe
software etc.);
- oferirea de zile libere plătite, pe care angajaţii să le folosească
pentru a voluntaria;
- acordarea de finanţări ONG-urilor care reuşesc să îi convingă pe
angajaţii companiei să acţioneze voluntar (de exemplu, sumele
donate sunt proporţionale cu numărul de ore voluntariate de
angajaţii companiei pentru un anumit ONG);
- recunoaşterea angajaţilor care s-au remarcat în cadrul acţiunilor
de voluntariat (de exemplu, prin newsletter-ul intern, prin insigne
sau alte obiecte onorifice, prin prezentări în cadrul evenimentelor
interne ale companiei etc.)
VI. Practici de afaceri responsabile social. Practicile responsabile
social sunt iniţiative prin care o companie îşi îmbunătăţeşte, în mod voluntar,
modul de operare, în aşa fel încât să contribuie la binele general al comunităţii
şi la protejarea mediului.Pentru ca o iniţiativă să fie considerată ca făcând parte
din CSR, este esenţial caracterul ei voluntar. Cu alte cuvinte, nu poate fi
considerată ca fiind o iniţiativă de CSR o schimbare pe care compania o adoptă
ca urmare a presiunilor din partea autorităţilor, a organizaţiilor
neguvernamentale sau a consumatorilor. O companie poate opera schimbări
pentru adoptarea unor practici responsabile social în domenii ca:
- designul locaţiilor în care operează (de exemplu, proiectarea
sediilor, a unitătăţilor de producţie sau de desfacere în aşa fel încât
să existe un nivel mai mare de siguranţă, să fie protejat mediul, să
scadă consumul de energie etc.);

90
 - îmbunătăţirea proceselor de producţie (de exemplu, eliminarea
deşeurilor, reducerea nivelului de substanţe chimice folosite ca
îngrăşăminte etc.)
- retragerea unor produse care pot fi considerate dăunătoare, chiar
dacă nu sunt ilegale (exemplul McDonalds de a retrage in 2004
porţiile “Supersize” de cartofi prăjiţi şi de băuturi carbogazoase);
- alegerea unor materiale de producţie şi de ambalare care să
protejeze mediul (de exemplu, să permită reducerea cantităţii de
deşeuri, să faciliteze procesul de reciclare, să elimine emisiile
toxice etc.);
- oferirea de informaţii obiective despre produse (de exemplu,
ambalajele să conţină şi informaţii despre efectele negative
potenţiale ale consumului, volumul de activităţi fizice necesar
pentru a arde caloriile sau grăsimile pe care le conţine un produs
etc.);
- dezvoltarea de programe care să urmărească binele angajaţilor (de
exemplu, asistenţa medicală, consiliere psihologică, facilităţi pentru
recreere sau sport etc.);
- asigurarea unor politici de marketing responsabile în special în
ceea ce îi priveşte pe copii (de exemplu, să retragă programele de
marketing ale unor produse cu potenţial dăunător din şcoli etc.);
- îmbunătăţirea accesului la produsele comercializate pentru
persoanele cu dizabilităţi (de exemplu, rampe de acces în
magazine, formate alternative de tipărire, site-uri web accesibile
etc.).
- implicarea companiilor petroliere - Shell a iniţiat dialogul cu
guvernele din ţările în care activează, pentru sprijinirea
consumatorilor cu venituri reduse şi energiile alternative, în timp ce
OMV a anunţat, la rândul său, că se va implica în procesul de
responsabilizare socială, finanţând proiecte pentru reducerea
riscurilor în comunităţile vulnerabile în faţa dezastrelor naturale

2.3.9 Rentabilitatea socială a investiţiilor (RSI)

2.3.9.1 Definirea şi calculul RSI

Timp de decenii, economişti şi analişti ai politicilor publice sau ai

managementului microeconomic au utilizat modele economice de tipul analizei
cost – beneficiu sau a analizei eficacităţii şi eficienţei pentru a surprinde efectele
programelor investiţionale publice sau private. Analiza cost – beneficiu, spre

91
exemplu, este în mod tipic realizată la iniţierea unei investiţii pentru a determina
care variantă investiţională generează cele mai bune rezultate pentru un cost dat
sau dacă investiţia respectivă merită a fi realizată. Indicatorul denumit
Rentabilitatea Socială a Investiţiilor, definit ca o măsură a eficienţei sociale a
unei investiţii, diferă, din punct de vedere informaţional, de acest tip de analiză
prin faptul că permite managerilor să identifice căi pentru maximizarea nu doar
a beneficiilor de natură financiară, ci şi a celor de natură socială.
Paşii pentru calcularea RSI sunt prezentaţi în continuare, pornind de
la metodologia dezvoltată de Global Social Venture Competition.
1. Determinarea efectului non – financiar al unui proiect de investiţii
- de exemplu, o investiţie de valoare I de modernizare tehnologică va determina
reducerea cu p1 % a emisiilor de noxe şi cu p2 % a riscului de accidente de
muncă, echivalent cu reducerea cu Q1 tone emisiei de noxe şi cu Q2 a
numărului accidentelor de muncă.

I (unităţi monetare) → Q1, …, Qi, …, Qn (efect cantitativ)

2. Exprimarea monetară a efectelor cantitative – reducerea emisiei de

noxe determină o reducere a costurilor sociale (sănătate, intervenţii publice de
refacere a mediului) de c1 u.m./tonă (valori determinate de organismele de
protecţie a mediului), iar reducerea numărului de accidente de muncă determină
o reducere a costurilor sociale (sănătate, alocaţii, oportunităţi de carieră) de c2
u.m./accident (determinat de organismele de securitate a muncii şi de compania
care implementează noua tehnologie)

Q1, …, Qi, …, Qn → C1 = c1 x Q1, …, Ci = ci x Qi, …,

Cn = cn x Qn
(efecte de natura reducerii costurilor)

3. Însumarea tuturor efectelor de natura reducerii costurilor,

obţinându-se „efectul social total” pentru anul j al investiţiei I:

ESTj = C1 + … + Ci + … + Cn

4. Discontarea (actualizarea) EST pentru determinarea valorii

actualizate a acestuia pentru un orizont de timp de n ani pentru care se prevede
că efectele sunt reale şi manifeste:

VAEST = EST1/(1+a) + ..... ESTj/(1+a)j + ... + ESTn/(1+a)n

92
 5. Determinarea rentabilităţii sociale a investiţiei

RSI = VAEST/I

Obs. Variaţiile pot fi şi pozitive, în sensul creşterii unor costuri dacă

efectul social este negativ.

2.3.9.2 Principii pentru determinarea obiectivă a RSI

1. Considerarea atât a impactului pozitiv, cât şi a impactului negativ

a unei investiţii. Pentru a creiona o imagine completă a valorii sociale generate
de un actor economic printr-o investiţie, trebuie cunoscute şi evaluate ambele
tipuri de impacturi, şi cele pozitive şi cele negative (vezi observaţia de la
încheierea paragrafului anterior). De cele mai multe ori, companiile tind să
supraevalueze efectele pozitive şi să le neglijeze pe cele negative.
2. Considerarea impactului generat de sau asupra ansamblui
stakeholder-ilor (interni şi externi). În majoritatea cazurilor companiilor care
practică evaluări ale responsabilităţii sociale se constată o focalizare doar pe
componenta externă a impactului acţiunilor, ignorând dimensiunea internă a
acestora. Întrucât scopul calculării RSI este cel de a asigura suport pentru
managementul companiei în obţinerea unei creşteri durabile şi a unor avantaje
echitabile atât pentru stakeholder-ii externi cât şi pentru cei interni,
cuantificarea impactului social intern este la fel de importantă. Această evaluare
internă poate conţine inclusiv măsurarea unor elemente de cultură
organizaţională (plasarea pe scara dimensiunilor culturale individualism –
comunitarism sau orientare pe termen lung – orientare pe termen scurt) sau de
management al conflictelor organizaţionale.
3. Considerarea doar a acelor efecte care sunt în mod evident
produse de activităţile organizaţiei. O frecventă problemă care poate apărea în
determinarea RSI este cea privitoare la faptul dacă o organizaţie trebuie să îşi
asume responsabilitatea sau poate să revendice efectele unei anume acţiuni.
Echivalenţa acestei probleme o reprezintă o clasificare a impactului în impact
direct şi indirect. În anumite evaluări ale responsabilităţii sociale
organizaţionale, organizaţia însăşi se autocreditează cu crearea de efecte sociale
care, în fapt, nu sunt direct generate de acţiunile sale. Desigur că această
tendinţă se manifestă doar în cazul impactului pozitiv. Modul de calcul a RSI
trebuie să pornească de la stabilirea proporţiei în care un efect este creat de către
acţiunile unei companii.

93
 4. Cuantificarea şi valorizarea doar a efectelor care decurg logic din
procesul investiţional. Efectele considerate în calcul RSI trebuie să fie generate
în mod evident de o anumită investiţie. În cazul în care ele sunt efectul cumulat
al mai multor proiecte investiţionale ale organizaţiei, se impune repartizarea
efectelor pe fiecare proiect (acest lucru este, însă, dificil, cheile de repartizare
fiind dificil de construit şi nu întru-totul obiective; ele pot fi de natura valorii
investiţiei, de natură tehnologică sau de natura orizontului de timp în care se
produc efectele).
5. Evitarea identificării între valorizarea economico – financiară şi
cea socială a unui efect. La evaluarea RSI, apare riscul unei confuzii:
organizaţia poate presupune că determină efectul social al unei investiţii, iar, în
fapt, să calculeze efectul economico – financiar al acesteia Un exemplu este
concludent: o organizaţie poate calcula veniturile generate de reutilizarea
deşeurilor considerând că măsoară în acest fel impactul social al investiţiei în
noua tehnologie de recuperare şi refolosire a deşeurilor. Dar această valorizare a
efectului este de natură financiară, fiind orientată înspre organizaţie şi înspre
rezultatele ei economico - financiare. Măsura corectă este cea a evaluării
impactului social public determinat de reducerea necesarului de spaţii de
depozitare a deşeurilor puse la dispoziţie de comunitate, care reprezintă
valoarea socială reală a investiţiei (desigur, mult mai dificil de cuantificat,
având în vedere că nu se bazează pe existenţa unor preţuri de piaţă).
6. Stabilirea unor criterii pentru evaluarea RSI care să aibă
relevanţă pentru întreaga industrie de apartenenţă. În aceaşi manieră în care
analiştii financiari compară companiile dintr-un sector prin intermediul unui set
de indicatori economico – financiari universali (profitabilitate, rentabilitate,
echilibru, gestiune a resurselor etc.), şi RSI trebuie calculată într-un mod
“transferabil” la nivelul întregului sector, astfel încât comparaţia între efectele
sociale să fie neutră şi să evidenţieze poziţia unei organizaţii faţă de cea mai
bună performanţă organizaţională socială din industrie (organizaţie care poate fi
denumită “leader social sectorial”). Această condiţie este la fel de importantă
pentru societăţile care administrează sau deţin participaţii la un număr mare de
organizaţii (cazul societăţilor de investiţii financiare este, poate, cel mai
relevant), fiind evidentă utilitatea creării unui algoritm de cuantificare a RSI
convergent pentru toate companiile din portofoliu, astfel încât să poată întocmi
o ierarhie a responsabilităţii sociale şi a interveni acolo unde RSI se apropie de
zero sau este negativă. Se impune calcularea unui indice sectorial de
responsabilitate socială astfel:

ISRSI = RSIp/RSIl

94
 unde: RSIp – rentabilitatea socială a investiţiei proprii;
RSIl – rentabilitatea socială a unei investiţii de referinţă în
sector (efectuată de “leader-ul social”).
O încadrare a unei investiţii în context sectorial poate urma scara
următoare:

ISRSI >1  (0,9 - 1)  (0,75 –  (0,5 – 0,75) < 0,5

0,9)
Efect Efect social Efect social Efect social Efect social Efect social
social excepţional, foarte bun, prin bun, organi- mediu, în mod neglijabil, or-
determină investiţia anali- zaţia are colateral or- ganizaţia nu
schimba- zată orga- între obi- ganizaţia ur- reprezintă un
rea “lea- nizaţia se ectivele măreşte inves- factor de
der-ului manifestă ca un strategice tiţii de tip RS responsabilitate
social promotor de invetiţionale socială în
sectorial” responsabilitate şi respon- sector
socială sabilitatea
scială

7. Analizarea indicatorului în comparaţie cu investiţii similare

efectuate de companie în trecut (evaluarea dinamicii responsabilităţii sociale a
investiţiilor). Este utilă determinarea unui indice a responsabilităţii sociale a
unei investiţii care să aibă ca bază o investiţie de referinţă, astfel încât să fie
posibilă ierarhizarea investiţiilor efectuate de o organizaţie şi prin prisma
efectelor sociale pe care le generează. Acest indice organizaţional IORSI este
calculat cu relaţia:

IORSI = RSIc/RSIr

unde: RSIc – rentabilitatea socială a investiţiei analizate;

RSIr – rentabilitatea socială a unei investiţii de referinţă în
organizaţie (cea care a generat efectele sociale cele mai remarcabile).
O încadrare a unei investiţii în context sectorial poate urma
scara următoare:

95
IORSI >1  (0,9, 1)  (0,75 –  (0,5 – < 0,5
0,9) 0,75)
Efect Efect social Efect social Efect social Efect social Efect social
social excepţional, foarte bun, bun, inve- mediu, în neglijabil,
determină investiţia stiţia are ca mod cola- investiţia nu
schimbarea reprezintă obiectiv şi teral in- are obiective
referinţei de un factor de response- vestiţia de natură
RS la nivel de impunere a bilitatea urmăreşte socială
organizaţie responsabi- socială generarea
lităţii soci- de impact
ale social

8. Identificarea factorilor de risc care afectează calculul RSI,

echivalent cu alegerea fundamentată a ratei de discontare. Modul de alegere a
ratei de discontare din formula de calcul a valorii actualizate a efectelor sociale
ale unei investiţii determină în mod esenţial rezultatul obţinut pentru valoarea
RSI. Valoarea aleasă trebuie să respecte principiile de alegere utilizate şi în
metodele de evaluare financiară, pornind de la o rată de bază, la care se adaugă
un coeficient de risc care să înglobeze ansamblul de riscuri care pot greva
investiţia.
9. Realizarea unei analize de sensibilitate prin care să se identifice
factorii – cheie care influenţează proiectul investiţional din perspectivă socială.
Analiza de sensitivitate arată volatilitatea RSI la modificarea anumitor ipoteze
de lucru. Sensibilitatea la acţiunea unui factor se măsoară ca modificare relativă
a valorii RSI la modificarea cu un anumit procent a acelui factor:

SRSI = (RSI/RSI)/(F/F).

Riscul social al investiţiei creşte odată cu creşterea indicatorului de

sensibilitate.
Aşa cum s-a precizat, măsurarea RSI nu este întotdeauna un demers
facil. Dacă măsurarea performanţelor financiare porneşte de la elemente bine
fundamentate (care au ca izvor documentar primordial documentele anuale sau
periodice de raportare contabilă), performanţele sociale nu se bazează pe
documente standardizate sau unanim acceptate de mediul public sau de afaceri.
Descurajarea organizaţiilor în calculul performanţelor lor sociale porneşte de la
următoarele probleme pe care această tentativă le-ar putea întâmpina:
- exprimarea valorică a efectelor generate de o investiţie are, adeseori,
o componentă subiectivă, neexistând o evaluare de piaţă; pe de altă
parte, mai ales în cazul investiţiilor publice (efectuate de guvern sau

96
 administraţia locală), dar şi în cazul investiţiilor organizaţiilor
private individuale, efectele pozitive sunt aproape întotdeauna
supraevaluate, iar cele negative ocultate; din această perspectivă,
credem că promotorii introducerii în economia românească a
calcului RSI ar putea fi societăţile care deţin sau administrează un
număr mare de organizaţii– interesul acestora nu se focalizează pe o
anumită investiţie, ele putând întocmi o ierarhie din punctul de
vedere al responsabilităţii sociale investiţionale a companiilor din
portofoliu fără a-şi leza prin aceasta interesele de natură financiară.
- datele necesare pentru efectuarea unei comparaţii reale sectoriale nu
sunt întotdeauna disponibile, astfel încât indicatorul ISRSI să nu
aibă consistenţă;
- orizontul de timp în care se produc efectele sociale ale unui proiect
de investiţii este uneori greu de încadrat, iar efectele în timp îşi
modifică valoarea.

97
98
 CAPITOLUL 3
TEME PRINCIPALE ALE ETICII AFACERILOR
Obiectivele capitolului:
❖ definirea şi conceptualizarea aspectelor eticii relaţiilor de muncă,
de la discriminare la utilizarea muncii copiilor;
❖ cunoaşterea problemelor specifice de natură etică specifice
corporaţiilor moderne şi acţionariatului acestora;
❖ argumentarea necesităţii unui marketing etic;
❖ conştientizarea problemelor morale şi legale pe care le generează
corupţia şi impactul acestei asupra mediului de afaceri;
❖ definirea prcaticilor de tip „whistle – blowing” şi descrierea
aspectelor etice legate de acestea;

3.1 Etica relaţiilor de muncă

3.1.1 Discriminarea şi acţiunile discriminatorii

Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în

virtutea apartenenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social.
Discriminarea este o acţiune individuală, dar dacă membrii aceluiaşi grup sunt
trataţi sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un model social de
comportament. În ştiinţele sociale, termenul face trimitere, în general, la un
tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat1.
Cercetările efectuate au identificat existenţa mai multor tipuri de
discriminare. În general, este operată distincţia între discriminarea directă şi cea
indirectă. Primul tip apare atunci când tratamentul diferenţiat este generat în
mod intenţionat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament
are la bază o decizie inechitabilă luată anterior2. De exemplu, discriminarea
directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală şi o slujbă
similară sunt plătite în mod diferenţiat datorită faptului că una dintre acestea
aparţine unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare atunci când cele
două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziţii
diferite, deşi aveau aceeaşi pregătire. Au fost propuse alte două tipologii, având
la bază distincţia între discriminarea intenţionată şi conştientă şi cea
neintenţionată, precum şi între discriminarea practicată de indivizi şi grupuri şi

1 Banton M. (1998), Discriminarea, DU Styl, Bucureşti, pag. 30

2
Idem, pag. 33

99
cea practicată de instituţii1.
Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii pentru practicarea
discriminării.
- teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea
este „produsul stratificării sociale bazată pe distribuţia inegală a
puterii, statusului şi bogăţiei între grupuri”2; grupurile dominante
încercă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare;
cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii
grupurilor cu status superior au tendinţa să discrimineze mai mult
decât cei ai grupurilor subordonate3.
- teoria conflictelor reale elaborată de Carolin şi Muzafer Sherif susţine
că discriminarea apare în condiţiile competiţiei pentru resurse limitate
care există între două grupuri; în acest context indivizii tind să
favorizeze membrii propriului grup4.
- teoria identităţii sociale elaborată de Henry Tajfel arată că indivizii au
tendinţa să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru
ca acest grup să obţină o poziţie superioară altor grupuri; acest fapt
conduce la dobândirea unei identităţii sociale pozitive la nivel
individual5.
- teoria Interacţiunii Comportamentale, dezvoltată de Richard Bouhris,
John Turner şi Andre Gagnon arată că discriminarea în favoarea
propriului grup este un lucru pur raţional din punct de vedere
economic; indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe membrii propriului
grup şi, pe cale de consecinţă, să îi defavorizeze pe membrii altor
grupuri pentru a îşi maximiza câştigul personal; alocând mai multe
resurse membrilor grupului de care simt că aparţin, indivizii se
aşteaptă ca şi aceştia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor
de reciprocitate.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării şi asupra cărora s-au
centrat cele mai multe studii sunt: minorităţile etnice, rasiale, religioase,
grupurile de imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea
practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat

1 Mallick K. (1995), Individual Discrimination, în Magill F. (coord.), International Encyclopedia

of Socialogy, Fitzroy Dearborn Publishers
2 Bouhris R., Turner J., Gaugnon A. (1997), Interdependence, Social Identity and Discrimination,

în Oakes P., Ellemers N.,Haslam A. (coord.), The Social Psycholgy of Stereotiping and Group
Life, Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge, Massachusetts, pag. 274
3 Ibidem, pag. 285
4 Sherif M., Sherif C. (1956), An Outline of Social Psychology. Revised Edition, Harper &

Brothers, New York

5 Tajfeli H. (1981), Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press,

Cambridge

100
studiilor referitoare la discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor cu
dizabilităţi, precum şi a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării
cele mai investigate au fost sistemul educaţional, piaţa muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile
şi din puncte de vedere economic. Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a
discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăţi de integrare pe
piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi
plătiţi la nivel inferior celor care aparţin grupurilor favorizate), vor avea
dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din
punct de vedere economic şi îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de
sărăcie1.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii
menite să asigure egalitatea de şanse a persoanelor care fac parte din grupuri
supuse în mod tradiţional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă
numele de Acţiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub
denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o
„discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de şanse pentru toţi
cetăţenii, indiferent de grupul căruia îi aparţin. Discriminarea Pozitivă şi
Acţiunea Afirmativă presupun pe de o parte recunoaşterea dezavantajelor
acumulate de grupurile respective, precum şi dezvoltarea de politici şi de
practici care ajută la depăşirea lor. Domeniile principale în care s-au focalizat
acţiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piaţa muncii, educaţia şi
locuirea.

3.1.2 Hărţuirea morală

Hărţuirea morală la locul de muncă constituie o problemă importantă

pentru forţa de muncă din economiile contemporane. Costurile pe care le
implică sunt considerabile, atât pentru angajaţi, cât şi pentru întreprinderi.
Dincolo de aspectul economic, hărţuirea morală trebuie considerată un
comportament abuziv, contrar eticii şi, în consecinţă, inacceptabil în mediul de
muncă.
Nu există o definiţie unică, acceptată la nivel internaţional pentru
hărţuirea morală. Un exemplu de definiţie este următoarea: “Hărţuirea morală
la locul de muncă este un comportament iraţional, repetat, faţă de un angajat

1Miller S.M. (1996), The Great Chain of Poverty Explanation, , în Oyen E., Miller S.M., Samad
S.A. (coord.) , Poverty: A Global Review – Handbook on International Poverty Research,
Scandinavian University Press, Oslo, Stockholm, Copenhaga, Boston

101
sau grup de angajaţi, constituind un risc pentru sănătate şi securitate”1. În
cadrul acestei definiţii:
(i) prin “comportament iraţional” se înţelege acel comportament pe
care o persoană raţională, ţinând cont de toate împrejurările, îl
consideră că victimizează, umileşte, discreditează sau ameninţă;
(ii) termenul “comportament” include acţiuni individuale sau de grup;
(iii) un sistem de muncă poate fi folosit ca mijloc de victimizare,
umilire, discreditare sau ameninţare;
(iv) sintagma “risc pentru sănătate şi securitate” se referă la riscul de
afectare a sănătăţii mentale sau fizice a unui angajat.
Hărţuirea morală la locul de muncă poate să implice o exercitare greşită
a unei funcţii sau abuz de funcţie, faţă de care persoanele vizate pot întâmpina
dificultăţi în a se apăra. Hărţuirea morală poate implica atât agresiuni verbale şi
fizice, cât şi acţiuni mai subtile, precum discreditarea activităţii unui coleg de
muncă sau izolarea socială a acestuia. Hărţuirea morală poate include fenomene
de violenţă fizică şi psihică.
Orice persoană din orice organizaţie poate fi victima hărţuirii morale.
Conform rezultatelor unei anchete la nivelul Uniunii Europene2, 9% dintre
angajaţii din Uniunea Europeanp, respectiv 12 milioane de persoane, au afirmat
că au fost supuşi hărţuirii morale la locul de muncă, de-a lungul unei perioade
de 12 luni, în anul 2000. Există totuşi, diferenţe mari între statele membre UE,
privind incidenţa acestui fenomen. Este posibil ca aceste diferenţe să se datoreze
şi diferenţelor culturale dintre state privind atenţia acordată acestui fenomen,
precum şi între procedurile necesare înregistrării şi comunicării lui. Cazurile de
hărţuire morală sunt mai frecvente în activităţile cu solicitări crescute şi cu un
nivel redus de autocontrol al activităţii, care conduc la niveluri ridicate de
anxietate.
Există două tipuri de hărţuire morală:
(i) hărţuirea ca o consecinţă a unui conflict interpersonal agravat;
(ii) cazul în care victima nu a fost implicată în conflict, dar se află în
mod accidental într-o situaţie în care devine obiectul agresiunilor
exercitate de autorul hărţuirii; transformarea unei persoane în “ţap
ispăşitor” este un exemplu al acestui tip de hărţuire morală.
Printre factorii care măresc probabilitatea de producere a hărţuirii
morale se numără:

1Cf. Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate în Muncă

2Cea de a treia anchetă europeană privind condiţiile de muncă 2000, Fundaţia Europeană pentru
Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, Luxembourg 2001,
http://www.eurofound.ie/publications/EFO121.htm

102
 - cultura organizaţională care tolerează comportamentul de hărţuire
morală sau nu îl recunoaşte ca reprezentând o problemă;
- schimbări organizatorice rapide;
- nesiguranţa locului de muncă;
- relaţii deficitare între personal şi conducere, precum şi nemulţumirea
personalului faţă de stilul de conducere;
- relaţii deficitare între colegii de muncă;
- niveluri excesive de solicitare în muncă;
- deficienţe în politica de personal şi insuficienţa valorilor comune;
- niveluri ridicate de stres legat de activitatea profesională;
- solicitări contradictorii (conflict de rol) sau neclarităţi în fişa postului
(ambiguitate de rol).
Hărţuirea morală poate fi agravată datorită unor factori individuali şi
situaţionali, cum ar fi discriminarea, intoleranţa, problemele personale şi
consumul de alcool sau de droguri.
Pentru victimele hărţuirii morale, consecinţele pot fi semnificative.
Simptomele fizice, mentale şi psihosomatice sunt bine cunoscute, de exemplu:
stres, depresie, scădere a stimei de sine, sentimente de autoculpabilizare, fobii,
tulburări de somn, afecţiuni digestive sau cardiace. Aceste simptome sunt
similare cu cele de stres posttraumatic, care apar după diferite experienţe
traumatizante, precum calamităţi sau agresiuni. Simptomele hărţuirii morale se
pot menţine mai mulţi ani după producerea incidentului. Alte consecinţe pot fi
izolarea socială, probleme familiale şi economice cauzate de absenţele de la
locul de muncă sau de pierderea locului de muncă.
În ceea ce priveşte organizaţia, costurile legate de hărţuirea morală se
pot concretiza în creşterea absenteismului şi a fluctuaţiei de personal, scăderea
eficienţei şi a productivităţii atât pentru victimele hărţuirii morale cât şi pentru
ceilalţi colegi, din cauza climatului psihosocial negativ de la locul de muncă.
Costurile datorate despăgubirilor legale pot fi, de asemenea, ridicate.
Prevenirea hărţuirii morale la locul de muncă este un element cheie
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă la locul de muncă şi evitarea excluderii
sociale. Este important să se adopte din timp măsuri pentru evitarea deteriorării
climatului de la locul de muncă; angajatorii nu trebuie să aştepte până când apar
reclamaţii din partea victimelor. În unele cazuri, totuşi, este dificil să se facă
diferenţa dintre hărţuirea morală şi conflictele interpersonale. Cea mai eficientă
strategie ar putea fi cea care foloseşte două niveluri, cuprinzând atât eforturile
concrete împotriva hărţuirii morale, cât şi îmbunătăţirea climatului psihosocial
de muncă. Implicarea angajaţilor şi a reprezentanţilor lor în această strategie
reprezintă un factor cheie pentru succes.

103
 Îmbunătăţirea generală a climatului psihosocial la locul de muncă
implică:
- a da posibilitatea fiecărui angajat de a alege modul în care îşi
realizează sarcinile de muncă; -
- a reduce volumul de activităţi monotone şi repetitive;
- a furniza informaţii suplimentare privind obiectivele activităţii;
- a evita confuziile privind rolul şi sarcinile de muncă.
Crearea unei culturi organizaţionale având norme şi valori împotriva
hărţuirii morale presupune:
- conştientizarea, de către întregul personal, a fenomenului de hărţuire
morală;
- analiza gradului de extindere a fenomenului şi a naturii sale;
- dfuzarea normelor şi valorilor la toate nivelurile întreprinderii, de
exemplu prin manuale destinate personalului, întâlniri informative,
buletine informative;
- verificarea cunoaşterii normelor şi valorilor întreprinderii de către toţi
angajaţii;
- îmbunătăţirea responsabilităţii şi competenţei conducerii în abordarea
conflictelor şi realizarea unei comunicări eficiente;
- stabilirea unui persoane de contact independente pentru angajaţi;
- implicarea angajaţilor şi a reprezentanţilor acestora în evaluarea
riscurilor şi în prevenirea hărţuirii morale.
Formularea unei politici cu direcţii clare pentru interacţiuni sociale
positive trebuie să cuprindă:
- asumarea implicării etice, atât a angajatorilor cât şi a angajaţilor,
pentru încurajarea unui climat fără hărţuire morală;
- evidenţierea tipurilor de acţiuni acceptate şi a celor neacceptate;
- comunicarea consecinţelor pe care le atrage nerespectarea normelor şi
a valorilor întreprinderii, inclusiv a sancţiunilor corespunzătoare;
- indicarea locului şi a modului în care victimele pot primi ajutor; (v)
garantarea dreptului de a face o esizare fără teama represaliilor;
- explicarea procedurii de efectuare a unei sesizări;
- clarificarea rolului îndeplinit de manager, conducătorul locului de
muncă, persoana de contact/sprijin, reprezentanţi sindicali;
- punerea la dispoziţie a informaţiilor referitoare la serviciile de
consiliere şi asistenţă pentru victimă si pentru autorul hărţuirii
morale;
- păstrarea confidenţialităţii.

104
 3.1.3 Hărţuirea sexuală

Hărţuirea sexuală constă în comportamente de ameninţare,

constrângere, intimidare, umilire, realizate de către o persoană împotriva alteia.
Aceste comportamente sunt de natură sexuală şi pot fi verbale, non-verbale sau
fizice. De cele mai multe ori, persoana care hărţuieşte abuzează de funcţia
îndeplinită la locul de muncă, cu scopul de a obţine anumite beneficii de natură
sexuală din partea persoanei hărţuite. Efectele unor astfel de comportamente
sunt negative, afectează atât persoana hărţuită, cât şi organizaţia în care aceasta
lucrează, în special pentru că performanţa persoanei scade, iar negocierea
aspectelor privind promovarea, formarea, salarizarea etc. nu rămân procese
obiective, ci sunt afectate şi influenţate de comportamentele negative ale
persoanei care hărţuieşte.
În multe organizaţii, hărţuirea sexuală există cu adevărat. Îmbracă
forme diferite şi ajunge la nivele de gravitate foarte variate. Modul în care
apare, se menţine şi se manifestă depinde de fiecare organizaţie în parte, de
anumiţi parametri precum: dinamica specifică a locului de muncă, numărul şi
structura angajaţilor, sensibilitatea pe care angajatorii, patronii, şefii, managerii,
supervizorii o au în privinţa acestei problematici, cantitatea de informaţie pe
care o deţin în privinţa consecinţelor pe care hărţuirea sexuală le are sau le poate
avea.
Nu există un moment prestabilit în care hărţuirea sexuală apare într-o
organizaţie. Poate apărea în momentul recrutării, la angajare, se poate reflecta în
termenii şi condiţiile încheierii contractului de muncă, pe parcursul derulării
activităţilor de zi cu zi, poate apărea în momentele în care se promovează şi/sau
se formează personalul sau în situaţiile în care se fac concedieri.
În funcţie de forma în care se manifestă şi de contextele specifice în
care apar, comportamentele de hărţuire sexuală au consecinţe foarte grave, care
pot fi de natură1:
- psihologică, precum: (i) depresie, anxietate, şoc, negare, stres,
tulburări ale somnului; (ii) furie, teamă, frustrare, iritare, instabilitate
emoţională; (iii) nesiguranţă, jenă, ruşine; (iv) confuzie, neputinţă,
tulburări de concentrare, atacuri de panică; (v) stimă de sine scăzută,
neîncredere în capacităţile proprii, hipersensibilitate; (vi) izolare,
autoblamare;
- fizică, precum: (i) dureri puternice de cap, migrene, oboseală,
epuizare; (ii) letargie, ameţeli, tulburări de vedere, afectiuni
dermatologice; (iii) probleme gastrointestinale, ulcer; (iv) fluctuaţii

1
Aninoşanu L. (2006), Hărţuirea sexuală la locul de muncă, Bucureşti, CPE, pag. 3

105
 ale greutăţii, tulburări de alimentaţie; (v) palpitaţii, creşterea tensiunii
arteriale; (vi) disfuncţii sexuale, tulburări hormonale;
- cu impact asupra performanţei şi carierei, precum: (i) satisfacţie
scăzută la locul de muncă, demotivare; (ii) performantă scăzută; (iii)
pierderea oportunităţilor de promovare; (iv) absenteism, mai mult
timp petrecut în concediu medical; (v) schimbarea obiectivelor de
carieră; (vi) lipsa ataşamentului faţă de organizaţie, lipsa de iniţiativă,
de interes pentru muncă; (vii) neîncredere în competenţele proprii;
(viii) predispoziţie spre erori profesionale, depăşirea ermenelor,
neîndeplinirea sarcinilor, calitate scăzută a modului de îndeplinire a
sarcinilor; (ix) neutilizarea totală a potenţialului.
Companiile în care hărţuirea sexuală, în oricare dintre formele sale, este
tolerată, nu oferă angajaţilor/angajatelor un mediu de lucru sănătos, ci unul ostil,
intimidant, în care oamenii nu îşi gestionează corect şi profesionist relaţiile de
muncă. Mediul ostil, intimidant se manifestă prin atmosferă tensionată, prin
scăderea treptată a performanţei, prin dezinteres faţă de muncă şi, implicit, prin
fluctuaţie de personal şi lipsa ataşamentului faţă de angajator. Are impact
negativ asupra calităţii muncii prestate şi asupra productivităţii. Acestea sunt
consecinţele clasice ale unui mediu de muncă permisiv în ceea ce priveşte
comportamentele de hărţuire sexuală. Pe de altă parte, au productivitate
crescută, pe termen lung, acele companii care investesc în menţinerea unui
mediu de lucru sănătos, neconflictual, care răspunde nevoilor fiecărei persoane
angajate în acea companie. Acest tip de companii acordă atenţie crescută
rezultatelor, dar şi procesului prin care rezultatele au fost obţinute, în particular
aceasta traducându-se în relaţiile dintre oamenii care formează o companie.
Hărţuirea sexuală influenţează, de asemenea, performanţa. Persoanele
direct afectate dezvoltă anxietate, impulsivitate, iritare, depresie, teamă,
frustrare, confuzie, scăderea încrederii în sine. Hărţuirea sexuală conduce şi la
stres în muncă, care, la rândul său, aduce cu sine rate foarte crescute ale
absenteismului, scăderea motivaţiei şi a interesului pentru aducerea la
îndeplinire a sarcinilor, diminuarea eficienţei muncii, perturbări ale
productivităţii, creativităţii şi competitivităţii, dar şi oboseală şi o plajă largă de
afecţiuni fizice, unele dintre ele aducând persoana supusă hărţuirii sexuale în
incapacitate de muncă.
Hărţuirea sexuală nu are consecinţe numai asupra persoanei direct
afectate. Este un fenomen care afectează întreg mediul de lucru, iar simptomele
sale sunt contagioase, transmiţându-se şi afectând şi performanţa
angajaţilor/angajatelor care sunt numai martori/martorie la aceasta, nefiind
implicaţi/implicate direct.

106
 Costurile (pierderile) companiei, cauzate de comportamente de hărţuirie
sexuală, sunt multiple:
(i) costuri provenite din scăderea performanţei şi calităţii muncii
persoanelor afectate;
(ii) costuri provenite din creşterea ratei de absenteism a persoanelor
afectate;
(iii) costuri provenite din fluctuaţia de personal şi necesitatea de a
reorganiza procese de recrutare.
O politică fermă de prevenţie a cazurilor de hărţuire sexuală, pusă în
practică şi monitorizată cu seriozitate, pune compania la adăpost, securizând
investiţia în fiecare angajat. Desigur, întotdeauna probabilitatea ca resursele
umane să migreze către alte companii, mai atractive la momentul respectiv,
există. Însă această probabilitate este mult mai prezentă atunci când o persoană
resimte, la locul de muncă, presiune, teamă, ostilitate. O mare parte din timpul
zilnic pe care această persoană ar trebui să îl dedice activităţilor legate de postul
său se va transfera către activităţi şi strategii de evitare a situaţiei stresante şi
creatoare de disconfort. În consecinţă, o companie care nu este sensibilă la
confortul fizic şi psihic al angajaţilor/angajatelor sale, are şanse mari să se
regăsească în situaţia de a face un „bilanţ”, în care principalele cifre cu valori
negative reprezintă costuri de recrutare, costuri de angajare, costuri de formare
profesională, costuri provenite din absenţe repetate şi concedii medicale, costuri
provenite din sarcini realizate neperformant şi cu întârziere.
Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă
efectuată în anul arată că în România, populaţia de femei tinere (sub 30 de ani)
din mediul urban, care lucrează în firme şi, în special, în acele firme care
operează în servicii are nivel crescut de risc, 4.7% din populaţie cunoaşte pe
cineva care, în ultimii doi ani, a fost victimă a hărţuirii sexuale, în 90% dintre
cazuri victimele hărţuirii sexuale sunt femei, în 81% dintre cazuri victimele au
între 16 şi 30 de ani, în 55% dintre cazuri, agresorul a fost un şef sau un director
şi în 24% un patron.
Formele de manifestare sunt1:
- forme uşoare: priviri, atingeri, gesturi, limbaj cu conotaţie sexuală (în
România, raportată de 12,9% din populaţia adultă a ţării);
- solicitarea de relaţii sexuale prin promisiuni: invitaţia la întâlniri
amoroase, cu promisiunea angajării sau promovării, cererea de relaţii
sexuale cu promisiunea unei recompense (în România, raportată de
1,9% din populaţia adultă a ţării);

1
Aninoşanu L., op. cit. , pag. 4-5

107
 - forme grave: ameninţări şi forţarea victimei - sărut fără permisiune,
solicitarea de relaţii sexuale, cu ameninţare, încercarea de a avea relaţii
sexuale, cu folosirea forţei în România, raportată de 1,7% din populaţia
adultă a ţării)
Codul penal, în articolul 223, pedepseşte hărţuirea unei persoane care se
manifestă prin ameninţare sau constrângere, având scopul de a obţine satisfacţii
de natură sexuală. Presupune în mod necesar ca persoana care hărţuieşte să
abuzeze de calitatea sau de influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la
locul de muncă. Pentru ca un caz de hărţuire sexuală să fie pedepsit penal, este
necesar ca persoana hărţuită să facă plângere.
Legea privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, 202/2002
defineşte hărţuirea sexuală ca fiind un comportament nedorit, de natură sexuală.
Poate fi un comportament verbal, nonverbal sau fizic care are ca scop sau efect:
(i) atingerea demnităţii persoanei şi/sau (ii) crearea unui mediu degradant, de
intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensator. Această lege prevede că
hărţuirea sexuală a unei persoane de către o altă persoană la locul de muncă sau
în alt loc în care aceasta îşi desfăşoară activitatea reprezintă discriminare după
criteriul de sex. În consecinţă, este interzis ca deciziile privind o persoană să fie
afectate de acceptarea sau respingerea, de către această persoană, a unui
comportament ce ţine de hărţuirea sexuală a acesteia.
Sunt considerate discriminare după criteriul de sex orice
comportamente definite drept hărţuire sexuală, care au drept scop:
- să creeze la locul de muncă o atmosferă de intimidare, de ostilitate sau
de descurajare pentru persoana afectată;
- să influenţeze negativ situaţia persoanei angajate în ceea ce priveşte
promovarea profesională, remuneraţia sau veniturile de orice natură
ori accesul la formarea şi perfecţionarea profesională, în cazul
refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ţine de
viaţa sexuală.
Obligaţiile angajatorului pentru prevenirea şi eliminarea oricăror
comportamente considerate discriminare după criteriul de sex:
- să includă, în regulamentele de ordine interioară, sancţiuni disciplinare
pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi,
prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate, de
umilire sau ofensatoare, prin acţiuni de discriminare;
- să informeze toţi angajaţii cu privire la interzicerea hărţuirii sexuale la
locul de muncă, inclusiv prin afişarea, în locuri vizibile, a
prevederilor din regulamentul de ordine interioară, pentru prevenirea
oricărui act de discriminare după criteriul de sex;

108
 - să informeze, imediat ce a fost sesizat, autorităţile publice abilitate cu
aplicarea şi controlul legislaţiei privind egalitatea de şanse şi
tratament între femei şi bărbaţi1.

3.1.4 Utilizarea muncii copiilor

Utilizarea muncii copiilor este un termen care se referă la angajarea

(legală sau ilegală) a persoanelor sub o anumită vârstă pentru a presta diferite
munci. Termenul desemenează o exploatare sistematică a copiilor, obligaţi să
depună o muncă peste capacităţile lor fizice sau psihice, fiind astfel împiedicaţi
să se dezvolte, limitându-li-se accesul la educaţie sau servicii de sănătate şi cu
compensaţii financiare reduse. Interzicerea muncii copiilor, cu anumite excepţii,
vizează interesul lor de dezvoltare pe termen lung, în dauna unui interes
financiar de scurtă durată.
În majoritatea ţărilor lumii, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este
considerat incorect şi exploatator faptul că un copil, sub o anumită vârstă (în
general, 14 - 16 ani), prestează diferite muncii, cu excepţia acelora cu caracter
domestic –gospodăresc (inclusiv agricole) sau a activităţilor şcolare. Cu toate
acestea, doar ţările cu un anumit garad de dezvoltare interzic prin lege utilizarea
muncii copiilor. În astfel de ţări, unui angajator îi este interzis să încheie un
contract de muncă cu copii. Vârstă minimă la care poate fi încheiat un contract
de muncă fără acordul părinţilor şi fără alte restricţii variază de la o ţară la alta
(de exemplu, pentru a încheia un contract de muncă în România vârsta minimă
este de 15 ani, iar în Statele Unite ale Americii este de 16 ani). În alte ţări însă,
mai puţin dezvoltate, munca copiilor nu este explicit interzisă de lege. Familiile
sărace din aceste ţări se bazează pe munca depusă de copiii lor pentru a-şi
asigura supravieţuirea şi a obţine anumite venituri. Aceste munci sunt, cel mai
adesea, aprobate de autorităţi întrucât nu pot fi încadrate în categoria muncilor
industriale (care, în prezent, sunt interzise, pentru copii, în cvasitotalitatea
ţărilore lumii). Organizaţia Internaţională a Muncii estimează că pe glob,
aproximativ 246 milioane de copii sunt exploataţi prin muncă, nici o ţară
nefiind lipsită de acest flagel. Exploatarea muncii copiilor există chiar şi acolo
unde a fost declarată ilegală, fiind frecvent înconjurată de un zid al tăcerii şi al
indiferenţei.
Cele mai grave forme ale muncii copiilor sunt2:

1Aninoşanu L., op. cit., pag. 16 - 17

2 CONVENŢIA nr. 182 - privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi
acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptata la cea de-a 87-a sesiune a Conferintei
Generale a Organizatiei Internationale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999

109
 (i) toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu:
vânzarea de sau comerţul cu copii, servitutea pentru datorii şi
munca de servitor, precum şi munca forţată sau obligatorie, inclusiv
recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor
în conflictele armate;
(ii) utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării,
producţiei de material pornografic sau de spectacole pornografice;
(iii) utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul unor activităţi
ilicite, mai ales pentru producţia şi traficul de stupefiante,
(iv) muncile care, prin natura lor sau prin condiţiile în care se exercită,
sunt susceptibile să dăuneze sănătăţii, securităţii sau moralităţii
copilului.
Tipurile de muncă admise din punct de vedere moral şi legal sub o
anumită vârstă includ: ajutorul dat părinţilor pentru a administra gestionarea
gospodăriei sau a micilor afaceri pe care aceştia le derulează (de exemplu,
vânzarea de produse în magazinul familiei), activităţi de ghid turistic în
regiunile agroturistice sau unde turismul organizat nu are o dezvoltare foarte
mare, munca în magazinele de suveniruri în staţiuni turistice, munca voluntară
în folos comunitar efectuată prin intermediul şcolii sau a unor organizaţii non –
guvernamentale (păstrând un număr maxim de ore zilnic), activităţi artistice
(copii – actori, copii – cântăreţi).
Factorii care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin
muncă a copilului sunt:
- starea de sărăcie a familiilor;
- climatul familial - în interiorul familiei putându-se manifesta o serie
de cauze care pot influenţa negativ viaţa copilului: relaţii tensionate
între părinţi, insuficienţe material-financiare, nivel cultural scăzut,
lipsa de comunicare intrafamilială;
- dezorganizarea familială, noţiunea care se referă la oricare dintre
următoarele tipuri de structuri familiale: concubinaj, familie formată
dintr-un singur părinte ca rezultat al decesului celuilalt, divorţ,
încarcerare şi abandon; o familie poate fi considerată dezorganizată şi
dacă este vorba de alcoolism sau violenţă domestică;
- nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie
la perpetuarea unor mentalităţi şi modele culturale care favorizează
munca copilului;
- grupul de prieteni, care poate avea în multe cazuri o influenţă
importantă în dezvoltarea personalităţii şi integrării sociale a
copilului; mulţi dintre copiii declară că şi-au găsit de lucru cu ajutorul
prietenilor care munceau şi ei;

110
 - lipsa formelor alternative de învăţământ pentru copiii care prezintă
risc de abandon şcolar;
- climatul şcolar ostil faţă de nevoile reale ale copiilor cu dificultăţi în
familie; aceşti copii fac parte din categoria celor aflaţi în dificultate,
ceea ce implică din partea şcolii un program educaţional care să
răspundă nevoilor emoţionale, intelectuale şi comportamentale ale
acestora; din păcate, şcoala, ca instituţie, are tendinţa de a se debarasa
de “elevii-problemă”;
- extinderea în plan social a mentalităţii de inutilitate a învăţării;
- lacunele de ordin legislative în numeroase ţări şi aplicarea defectuoasă
a legislaţiei în vigoare.
Prinipalele consecinţe sunt legate de raportul dintre munca copiilor şi
educaţie. Relaţia dintre formarea individuală prin educaţie şcolară şi implicarea
copiilor în muncă are o dublă natură. Pe de o parte, implicarea copiilor în forme
grave de muncă determină participarea redusă a acestora la procesul
educaţional, iar pe de altă parte, lipsa posibilităţilor de a merge la şcoală face ca
implicarea în muncă să fie singura alternativă viabilă. Multe familii preferă să-şi
trimită copii la muncă, gândindu-se că astfel ei vor dobândi abilităţi care le vor
folosi mai mult decât educaţia şcolară. Şcoala este percepută ca o pierdere de
timp şi de bani (în familiile care sunt confruntate cu probleme socio-economice
grave, educaţia este slab valorizată).
Soluţiile posibile pentru eradicarea fenomenului vizează:
- necesitatea organizării unor servicii de consiliere psihologică şi
îndrumare profesională adresate familiilor în dificultate, care să
furnizeze acestora suportul social în vederea depăşirii perioadelor de
criză;
- intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi
sensibilizare a opiniei publice la problematica copiilor angrenaţi în
forme grave de muncă;
- coordonarea la nivel naţional şi transnaţional a eforturilor vizând
eliminarea fenomenului;
- implicarea comunităţii în controlul acestui fenomen;
- monitorizarea cazurilor de abandon şcolar şi a celor care nu au fost
înscrişi niciodată la o şcoală;
- monitorizarea de către profesionişti a copiilor care muncesc şi a
familiilor acestora;
- crearea de forme alternative de învăţământ în vederea recuperării
şcolare a copiilor analfabeţi şi a celor care au abandonat şcoala;

111
 În România, situaţiile cele mai frecvente privitoare la munca copiilor
relevate de controalele efectuate de organismele pentru inspecţia muncii se
referă la:
- prestarea muncii fără întocmirea contractelor individuale de muncă1;
- prestarea muncii de către copiii cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani
timp de 8 ore/zi, deşi Codul Muncii prevede durata timpului de
muncă ca fiind de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână;
- prestarea orelor suplimentare de către copiii cu vârsta cuprinsă între
15 şi 18 ani, deşi prin Codul Muncii este interzisă prestarea muncii
suplimentare pentru tinerii în vârstă de până la 18 ani;
- prestarea muncii pe timp de noapte de către tinerii cu vârsta cuprinsă
între 15 şi 18 ani, deşi tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu
pot presta muncp de noapte conform Codului Muncii;
- neacordarea pauzei de masă tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18
ani, deşi Codului Muncii tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază
de o pauză de masă de cel puţin 30 minute, în cazul în care durata
zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4 ore şi jumătate;
- neacordarea concediului suplimentar tinerilor cu vârsta cuprinsă între
15 şi 18 ani, deşi tinerii de până la 18 ani beneficiază de un concediu
de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare conform Codului
Muncii.
Studiile întreprinse în Romînia au scos în evidenţă şase activităţi
principale în care sunt implicaţi copiii:
(i) Cerşetoria - copiii cerşesc în diferite locuri (staţii de metrou,
intersecţii, complexe comerciale, autobuze, parcări şi orice alte
zone aglomerate), invocând situaţia dramatică a familiilor lor. de
multe ori, sunt însoţiţi de fraţii lor mai sau de animale (cîini);
printre pericolele pe care le implică cerşetoria se numără: frigul şi
căldura extreme, riscul de accidentare, poluarea din intersecţii etc.;
(ii) Spălarea maşinilor - este o activitate prestată în intersecţii sau în
parcări, de obicei, de către adolescenţi sau chiar de către copii mai
mici şi constă în spălarea rapidă a parbrizelor şi a farurilor
maşinilor; principalele pericole la care sunt expuşi copiii sunt
accidentele, inhalarea gazelor de eşapament, violenţele verbale şi
fizice ale conducătorilor auto;
(iii) Vânzarea de mărfuri - reprezintă o formă de muncă mai puţin
periculoasă şi se referă la vânzarea la preţuri mici a unor mărfuri,

1
Cf. Programului Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copiilor,
www.inspectmunc.ro

112
 cum ar fi ziare, hărţi, deodorante de maşină etc.; unii copii îşi
însoţesc părinţii la piaţă, ajutându-i să vândă diferite produse:
fructe, legume, obiecte de artizanat etc.; aceste activităţi sunt ilicite;
(iv) Încărcarea şi descărcarea de mărfuri este una dintre cele mai grave
forme de exploatare; acest tip de muncă se face de către adolescenţi
(dar nu exclude copiii mai mici) în depozite mari, complexe
comerciale, şantiere de construcţii sau orice zone comerciale, în
general; deşi aceasta este o formă de muncă care presupune un mare
efort fizic din partea copiilor, este, în general, foarte prost plătită;
(v) Menajul reprezintă munca prestată de copii în cadrul familiilor lor
sau ale altora, în cazul în care părinţii sunt îndatoraţi; în mod
tradiţional, fetele prestează cu precădere acest tip de muncă;
(vi) Colectarea deşeurilor este mai des întâlnită în rândul copiilor şi
familiilor de rromi; printre deşeurile pe care copiii le reciclează se
numără fierul, sticla sau hârtia; pericolul acestei forme de muncă
este mediul cu care copiii intră în contact în fiecare zi: gropi de
gunoi şi şantiere de construcţii abandonate.

3.2 Aspecte etice ale acţionariatului.

Etica pe pieţele financiare
3.2.1 Legătura între organizaţiile de afaceri şi proprietarii lor

În timp, sensul conceptului de proprietar sau acţionar al unei organizaţii

de afaceri s-a modificat mult. În momentul apariţiei primelor societăţi pe acţiuni
(secolele XVIII – XIX), formate ca mici afaceri şi extinse ulterior, un acţionar
se comporta realmente ca un adevărat proprietar, fiind fidel firmei sale şi
manifestând preocupări pentru dezvoltarea pe termen lung a afacerii,
conducând-o “cu mână de fier”, totul foarte puţin asociat cu un sentiment de
responsabilitate faţă de angajaţi sau faţă de partenerii de afaceri ori comunitate.
Cu două secole şi jumătate în urmă, naşterea unei organizaţii de afaceri (o
corporaţie) se făcea cu un scop industrial sau comercial şi de transport maritim.
Evoluţia economică a făcut ca în prezent, ca urmare a unor numeroase fuziuni,
preluări şi achiziţii, obiectul de activitate al unei organizaţii de afaceri să se
diversifice (rămânând însă grupat, în majoritatea cazurilor, în jurul unuia
principal; de exemplu, băncile, în jurul serviciilor principale de creditare, au
dezvoltat activităţi de asigurări), marile corporaţii având divizii pe fiecare tip de
activitate specific şi pe fiecare zonă geografică în care îşi desfăşoară activitatea
sau îşi vinde produsele. Indiferent de spectrul de activităţi şi domenii în care
este implicată, scopul organizaţiei de afaceri rămâne, peste timp, acela de a

113
genera profit. Modificările au survenit însă în modul de manifestare a
proprietarilor: dat fiind numărul foarte mare de acţionari ai unei corporaţii,
aceştia nu mai sunt proprietari în sensul deplin al cuvântului, având drepturi şi
răspunderi limitate faţă de organizaţia de afaceri în care şi-au incorporat
capitalul (de unde, termenul de “corporaţie”). Aceşti acţionari sunt mai degrabă
investitori care deţin împreună proprietatea asupra unei firme şi deleagă
atribuţiile executive managerilor. Pentru mulţi astfel de investitori, cu mici
pachete de acţiuni, scopul se “individualizează”: ei doresc să obţină un profit pe
termen scurt prin vânzarea la Bursă la un preţ mai bun a acţiunilor achiziţionate,
fiind interesaţi de activitatea şi problemele interne ale organizaţiei doar în
măsura în care acestea pot influenţa cotaţiile pe pieţele bursiere şi nedeţinând
vreo posibilitate de control sau putere decizională semnificativă. Desigur că
marii acţionari îşi păstrează multe din caracteristicile proprietarilor deplini, dar
şi aceştia deleagă funcţiile executive. Ei păstrează însă controlul asupra firmei,
deciziile lor fiind cele care determină strategia firmei sau numirea echipei
manageriale1.
În economia de piaţă modernă s-au conturat două abordări privind
legătura dintre acţionari, ca proprietari ai organizaţiilor de afaceri şi aceste
organizaţii însăşi. Într-o abordare a capitalismului clasic (pozitivismul
economic), acţionarii sunt singurii stakeholderi cu adevărat importanţi, ceilalţi
fiind luaţi în considerare doar în măsura în care pot aduce beneficii acţionarilor.
Conducerea executivă a organizaţiei (managerii) au răspunderi cvasiexclusive
faţă de acţionari, întrucât aceştia au creat şi susţin dezvoltarea corporaţiei prin
capitalul investit şi prin riscul asumat. Scopul principal al organizaţiei de
afaceri, din această perspectivă, este de a genera profituri prin care să
remunereze capitalul investit (mecanismul de remunerare – repartizarea de
dividende acţionarilor) şi de a creşte valoarea organizaţiei pentru a recompensa
riscul asumat (posibilitatea de recompensare – diferenţa favorabilă de cotaţie
bursieră a acţiunilor). Modelul responsabilităţii soclale (umanismul economic)
consideră că o organizaţie de afaceri trebuie să se raporteze la un ansamblu de
stakeholderi, în centrul acestora rămânând acţionarii. Alături de ei însă,
organizaţia trebuie să se preocupe de interesele angajaţilor, clienţilor,
furnizorilor şi comunităţii. În această abordare, acţionari dobândesc şi
responsabilităţi.
Corporaţiile moderne sunt caracterizate de următoarele:

1
Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), Etica afacerilor, Bucureşti, Paideia, pag.
430

114
 - în calitate de persoană juridică (trăsătură provenită din statutul legal),
corporaţiile au drepturi şi obligaţii la fel ca şi ceilalţi cetăţeni ai unui
stat;
- nominal se află în proprietatea acţionarilor, dar există independent de
aceştia;
- deţine proprietatea asupra bunurilor sale; aceste bunuri nu aparţin
acţionarilor decât ca şi cotă – parte nematerializată din valoarea totală
a lor;
- proprietatea este fragmentată – o corporaţie are mulţi sau foarte mulţi
acţionari (de la câţiva la câteva milioane), astfel încât nici unul dintre
ei nu se poate considera proprietar deplin al al acesteia, în sensul
clasic al termenului;
- salariaţii, furnizorii sau clienţii încheie contracte cu corporaţia, nu cu
acţionarii ei;
- separarea administratorilor (a managerilor sau conducerii executive)
de proprietari – din această perspctivă are loc şi o separare a
intereselor manifestate: interesele acţionarilor sunt orientate pe profit
şi pe obţinerea de dividende cât mai mari, interesele managerilor sunt
orientate spre creşterea şi dezvoltarea companiei, ceea ce le aduce
salarii mai mari, putere şi prestigiu;
- conducerea este exercitată de managementul numit de acţionari,
influenţa acestora manifestându-se prin intermediul deciziilor luate
prin vot în Adunarea Generală a Acţionarilor.
Analizând aceste trăsturi, pot fi enumerate următoarele drepturi ale
acţionarilor într-o corporaţie1:
- dreptul de a dispune de stocul de acţiuni după dorinţă şi în condiţiile
legii (de a-l vinde la preţul considerat convenabil);
- dreptul de a vota în Adunarea Generală în corelaţie cu numărul de
acţiuni deţinute;
- dreptul de a fi informaţi despre starea companiei (rezultatele
economico –financiare: cifră de afaceri, profit, rentabilitate);
- dreptul de a-i acţiona în justiţe pe manageri în cazul unor presupuse
conduite incorecte;
- anumite drepturi reziduale în cazul falimentului şi lichidării
corporaţiei.
Se observă că printre aceste drepturi nu se regăseşte în mod explicit şi
dreptul garantat la dividende, respectiv la o parte din profit. Acestea sunt
condiţionate, în ultimă instanţă, de competenţa managerilor dovedită în

1
Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), op.cit., pag. 424

115
conducerea corporaţiei astfel încât să se obţină profit, dar şi de decizia celorlaţi
acţionari referitoare la destinaţia acestui profit.
Pornind de la aceleaşi trăsături ale corporaţiei, se pot sintetiza
următoarele obligaţii care revin managerilor1:
- obligaţia de a acţiona în beneficiul companiei, atât din perspectiva
obţinerii performanţelor financiare pe termen scurt, cât şi din
perspectiva asigurării supravieţuirii organizaţiei pe termen lung;
- obligaţia de a conduce corporaţia cu profesionalism, competenţă,
seriozitate şi eficienţă;
- obligaţia de a depune toate eforturile de care sunt capabili pentru
asigurarea succesului firmei (o obligaţie de ordin destul de general,
întrucât este destul de greu cuantificabilă, fiind astfel şi posibil
generatoare de conflicte cu acţionarii).

3.2.2 Modele de implicare a acţionarilor în capitalizarea

corporaţiilor

Modelul anglo – saxon (Statele Unite, Australia, Marea Britanie).

Rolul esenţial în asigurarea capitalizării corporaţiilor revine Bursei. Majoritatea
companiilor îşi găsesc sursele de finanţare pe pieţele bursiere pe care acţionează
un număr foarte mare de investitori de diferite mărimi, care cumpără şi vând
acţiuni într-un ritm rapid, astfel că structura proprietăţii este dispersată şi în
continuă modificare (întrucât motivul participării la tranzacţiile bursiere al
majorităţii investitorilor este obţinerea de profituri din vânzarea de acţiuni la un
preţ superior celui de achiziţie). În acest fel, corporaţiile de acest tip fac apel la
capitalul public (nu în sensul că ar aparţine statului, ci că aparţine publicului
larg). Din acest motiv, corporaţiile trebuie să fie transparente, în sensul de a
oferi informaţii relevante celor care doresc să investească.
Problemele etice tipice acestui model sunt:
- corelaţia între salariile managerilor şi performanţe şi loialitatea
mangerilor în cazul unor oferte de achiziţii a companiei – ei se pot
lăsă influenţaţi de ofertanţi pentru a susţine în faţa acţionarilor
importanţi oportunitatea vânzării; în schimbul acestui “lobby”, dar şi
ca o compensaţie pentru o eventuală concediere sau pentru trecerea pe
o poziţie inferioară de către noii proprietari (care vor instala propria
conducere executivă), ei primsc sume consistente de bani (denumite
“golden parachute”2);

1 Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), op.cit., pag. 425

2
Golden parachute (eng.) = paraşuta de aur

116
 - există pericolul manipulării documentelor de raportare contabilă
pentru a face compania mai atractivă (cazul Enron este de
notorietate);
- practicile de tip “insider trading”, adică tranzacţionarea unor
pachete de acţiuni sau altor instrumente financiare (de tipul
opţiunilor) între membri organizaţiei (CEO, directori, acţionari
majoritari), în general reprezentând mai mult de 10 % din
capitalizarea firmei; operaţiunile de tip “insider trading” pot fi
perfect legale, dar termenul este utilizat frecvent cu referire la
practici, ilegale în multe jurisdicţii, prin care membri ai organizaţiei
sau alte persoane apropiate acestora tranzacţionează acţiuni sau
instrumente financiare pe baza unor informaţii non – publice
(denumite “informaţii privilegiate”) obţinute ca urmare a realizării
de către respectivii “insideri” a obligaţiilor profesionale avute în
cadrul corporaţiei; cei care utilizează informaţiile privilegiate, în
detrimentul celorlaţi investitori, cresc riscul pieţei de capital,
diminuând încrederea investitorilor; cele mai multe practice de
“insider trading” sunt raportate în Statele Unite ale Americii.
Modelul European (Franţa, Germania). Corporaţiile sunt integrate în
reţele formate dintr-un număr mic de mari investitori, între care băncile joacă un
rol esenţial. În acest mod, sursele principale de finanţare sunt cele bancare şi
investiţiile instituţionale. Desigur că şi acţiunile acestui tip de corporaţii sunt
cotate şi tranzacţionate la Bursă, dar marii acţionari sunt instituţionali, care nu
participă, în general, în mod curent la tranzacţii Obiectivul principal îl
reprezintă conservarea puterii, influenţei şi a cotei de piaţă în sector şi mai puţin
atingerea unei anumite cotaţii (valori) a acţiunilor companiei. Siguranţa
locurilor de muncă este mai importantă, existând şi o semnificativă orientare
spre obţinerea avantajelor tehnologice. Aspectul cel mai caracteristic al
modelului este acela că şi alte categorii de stakeholderi joacă un rol foarte
important în strategia organizaţiei
Principalele probleme etice ale acestui model se referă la:
- irelavanţa micilor acţionari în raport cu marii investitori instituţionali;
- găsirea răspunsului la întrebarea “Cât de echitabilă este faţă de
acţionari asumarea unor responsabilităţi sociale sporite?”, respectiv
stabilirea corectă, justă a volumului de resurse care, prin punerea la
dispoziţie către alte categorii de stakeholderi, consumă din drepturile
acţionarilor.

117
 3.2.3 Etica şi pieţele financiare globale

Pieţele financiare globale reprezintă spaţiile fizice sau virtuale pe care

se tranzacţionează titluri financiare – acţiuni, derivate, obligaţiuni, valută etc.
Principalele caracteristici ale pieţelor financiare globale sunt:
- nu au limite spaţiale sau temporale, caracteristică provenită din
progresele tehnologice înregistrate în domeniul comunicaţiilor;
- dintre toate tipurile de pieţe, sunt cel mai puţin reglementate şi mai
puţin supuse unor bariere de intrare sau de ieşire (oricine poate
tranzacţiona titluri financiAre pe orice bursă din lume, fără restricţii
semnificative).
Acţionarii, investitorii şi jucătorii pe pieţele financiare pot avea o
influenţă globală (care depăşeşe graniţele organizaţionale sau naţionale) prin cel
puţin patru mecanisme1:
(i) printr-o implicare directă, prin decizia de a cumpăra acţiuni ale unei
companii străine (de exemplu, un investitor american poate
cumpăra la Bursa din Paris un pachet de acţiuni ale companiei
Alcatel – companie franceză);
(ii) prin cumpărarea de acţiuni ale unei comapnii din propria ţară, care
operează însă pe plan mondial, vânzându-şi produsele şi serviciile
în toată lumea (de exemplu, un investitor englez cumpără acţiuni la
Bursa din Londra la British Petroleum, companie petrolieră
britanică cu operaţiuni pe tot globul);
(iii) prin achiziţia şi deţinerea de acţiuni ale unor corporaţii
multinaţionale, care au filiale, activităţi şi interese în toată lumea
(de exemplu, un acţionar german care cumpără acţiuni al companiei
petroliere Shell la Bursa din New York);
(iv) prin plasarea de capital în fonduri de investiţii, al căror obiect de
activitate îl reprezintă valorificare< acestor capitaluri pe pieţele
financiare globale.
Din punct de vedere etic, caracteristicile pieţelor financiare şi
mecanismele de joc pe aceste pieţe pot ridica probleme de tipul:
- pot genera conflicte la nivelul controlului resurselor financiare –
mecanismul democraţiilor de tip occidental se bazează pe dreptul
cetăţenilor de a se pronunţa asupra alocării şi administrării resurselor
(inclusiv a celor financiare) de către guvernanţi aleşi democratic şi
care răspund în faţa alegătorilor; dar permeabilitatea foarte mare a
barierelor de intrare şi ieşire a capitalurilor şi investitorilor pe pieţele

1
Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V., op. cit., pag. 444

118
 financiare diminuează foarte mult autoritatea guvernelor, resursele
financiare pe aceste pieţe fiind alocate potrivit intereselor şi
obiectivelor jucătorilor şi nu potrivit intereselor guvernelor, care, cel
puţin teoretic, reprezintă interesele cetăţenilor;
- pot permite şi încuraja intervenţii speculative – este evident faptul că
jocul pe pieţele financiare are ca principal obiectiv obţinerea unor
câştiguri din vânzarea şi cumpărarea de titluri, ceea ce conferă jocului
un caracter speculativ intrinsec; acest fapt nu ridică probleme etice
decât în situaţia în care speculaţiile determină prăbuşirea unor
companii; în acest caz, efectele negative nu se manifestă doar asupra
acţionarilor care îşi pierd economiile (dar care şi-au asumat în mod
voluntar acest risc), ci şi asupra tuturor stakeholder-ilor companiei
respective (angajaţii şi pierd locurile de muncă, furnizorii rămân
neplătiţi, băncile nu îşi recuperează creditele etc.), care nu sunt
implicaţi în nici un fel în evoluţiile Bursei;
- pot determina o competiţie inechitabilă între ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare – pieţele financiare sunt mult mai dereglementate
şi liberalizate decât pieţele de bunuri şi servicii; în perioadele de
creştere economică în ţările în curs de dezvolatre, investitorii sunt
atraşi să îşi plaseze fondurile în economiile acestor ţări; la apariţia
simptomelor unei scăderi economice în aceste ţări, aceste fonduri
“părăsesc” foarte rapid economiile respective, determinând o
escaladare a colapsului economic; intrările şi ieşirile de capital sunt
foarte rapide; în schimb, penetrarea de către ţările în curs de
dezvoltare a pieţelor de bunuri şi servicii ale ţărilor dezvoltate este
mult mai dificilă, ceea ce împiedică valorificarea produselor
economiilor lor în mod optim; consecinţe ale unor astfel de
dezechilibre structurale au fost crizele din Mexic, Brazilia, Asia de
Sud – Est sau Argentina;
- pot reprezenta surse de finanţare ale unor afaceri ilegale – întrucât sunt
puţin reglementate şi neaflate sub controlul foarte strict al guvernelor
naţionale, pieţele financiare globale pot fi utilizate pentru procurarea
de resurse financiare de susţinere a unor afaceri ilegale, de la trafic de
troguri la trafic de carne vie sau terorism.
O categorie aparte de acţionari sunt aşa – numiţii acţionari militanţi,
reprezentaţi de organizaţii ale societăţii civile sau grupri ecologice, care
achiziţionează acţiuni ale unor companii în care s-au înregistrat probleme de
natură etică sau ecologică. Deţinerea acestor pachete de acţiuni nu are o
motivaţie financiară, ci urmăreşte posibilitatea de a influenţa din interior
politicile companiei (de exemplu, GreenPeace a cumpărat acţiuni la companii

119
petroliere importante pentru a determina îmbunătăţirea politicilor de mediu ale
acestora). Problema principală a acestui tip de acţionari constă în tentaţia
reprezentanţilor organismelor civile sau ecologice respective de a renunţa la
promovarea ideilor iniţiale în schimbul unor avantaje.

3.3 Etica în marketing

Marketingul poate fi definit ca „o funcţie organizaţională şi ca o serie

de procese destinate creării, comunicării şi livrării de valoare către clienţi şi
gestionării relaţiei cu aceştia în avantajul organizaţiei şi al acţionarilor
acesteia”1. Din această definiţie reiese rolul deţinut în societate de cei implicaţi
în activităţile de marketing: ei sunt responsabili cu desfăşurarea de acţiuni care
să îi determine pe consumatorii din diferite segmente de piaţă ca, în schimbul
unui preţ, să beneficieze de produse şi servicii care să le satisfacă nevoile şi să
le îndeplinească aşteptările şi dorinţele. În derularea acestor acţiuni, trebuie să
se ţină cont de constrângeri interne (determinate de necesitatea obţinerii
profiturilor) şi externe (de ordin legal, concurenţial sau ecologic).
Având în vedere că marketingul are ca scop determinarea şi influenţarea
comportamentului de cumpărare şi că lupta concurenţială este, în economia
contemporană, tot mai intensă şi lipsită de scrupule, o problemă importantă care
se ridică este aceea dacă lucrătorii în domeniul marketingului, ca şi categorie
profesională, pot fi tentaţi să se comporte neetic pentru a-şi atinge obiectivele.
Nu de puţine ori, lucrătorii din marketing sunt acuzaţi că lansează şi
promovează pe piaţă produse de calitate slabă pentru a putea concura prin preţ
pe anumite segmente de piaţă. De asemenea, acuzele aduse se referă la o mărire
semnificativă a preţurilor (fie pentru a „conserva” imaginea mărcii, fie pentru a
salva profiturile grevate de costurile ridicate ale campaniilor publicitare),
privându-i astfel pe clienţii cu posibilităţi materiale mai reduse de accesul la
anumite produse şi servicii. Există voci care afirmă chiar că a cheltui banii pe
publicitate înseamnă o irosire a resurselor economice. Alţi contestari ai
avântului luat de marketing în lumea contemporană subliniază că acesta, ca
instituţie, are un puternic impact negativ asupra societăţii, putând manipula în
mod neetic consumatorii împotriva voinţei lor.2 Desigur că toate acestea sunt
doar opinii, însă o analiză a rolului marketingului în definirea conduitei etice în
afaceri este absolut obligatorie.

1American Marketing Association (2002), www.marketingpower.com

2 Darmon R.Y. (2006), Marketingul etic – un mit?, în Dăianu D.,Vrânceanu R. (coord.),
Frontierele etice ale capitalismului, Bucureşti, Polirom, pag. 213

120
 Principalele probleme de natură etică ale marketingului se referă la
responsabilitatea colectivă şi individuală a lucrătorilor din marketing privind
efectele economice, sociale şi psihologie determinate prin activitatea lor.1
A. Responsabilitatea generală (colectivă) a marketingului pentru
efectele economice ale activităţii. Lucrătorii din marketing îndeplinesc un rol
major în economia contemporană: ei pun la dispoziţia clienţilor şi
consumatorilor potenţiali informaţii relevante privitoare la gama sortimentală de
bunuri şi servicii realizată de organizaţia pe care o deservesc. Aceste bunuri şi
servicii sunt dorite de diferite categorii de consumatori la un preţ pe care aceştia
să şi-l permită şi care să fie disponibile la locul şi în cantităţile dorite. Dar, pe
lângă acest lucru, marketingul urmăreşte să ofere organizaţiei avantaje, în
primul rând prin blocarea sau limitarea accesului la piaţă al unor competitori.
Există trei moduri prin care marketingul îşi poate realiza acest obiectiv:
(i) marketingul urmăreşte fidelizarea faţă de marcă prin consolidarea
unor brand-uri puternice şi dezvoltarea unei legături la nivelul
subconştientului colectiv între numele mărcii şi aşteptările clienţilor
privitoare la calităţile produselor sau serviciilor; unor noi
competitori le este foarte greu să depăşească această fidelitate a
consumatorilor faţă de mărcile cu tradiţie;
(ii) cei ce se ocupă de marketing pentru firme mari pot beneficia din
partea mediei de tratamente preferenţiale pentru publicitate, pe care
un nou – venit pe piaţă le obţine cu greu;
(iii) lipsa de resurse ale noilor – veniţi pentru campanii de publicitate şi
promovare puternice, ştiut fiind faptul că există un anumit prag pe
care cheltuielile de marketing trebuie să îl atingă pentru a deveni
eficiente.
Prin urmare, intrarea pe piaţă este dificilă în multe sectoare, ceea ce
face ca mărcile de tradiţie să controleze pieţele. Concentrarea pieţei duce la o
concurenţă mai scăzută, mai ales la nivelul preţurilor prin următorul mecanism:
pe pieţele caracterizate printr-un număr mic de competitori, scăderea preţului de
către o firmă (pentru a atrage un număr mai mare de clienţi) este foarte probabil
de a fi urmată de o decizie similară a concurenţei, deci avantajul competitiv prin
preţ dispare, iar motivaţia reducerii preţurilor nu există; în consecinţă, cu cât
sunt mai puţine firme pe piaţă, cu atât acestea sunt mai puţin motivate să
concureze în privinţa preţurilor, iar lipsa acestei concurenţe echivalează cu
preţuri mai mari pentru consumatori şi profituri mai mari pentru producători.

1
Darmon R.Y. (2006), op.cit, pag. 214 - 227

121
 Pentru a preîntâmpina asemenea practici, în majoritatea ţărilor piaţa este
reglementată prin legi care au menirea de a stimula concurenţa şi de a corecta
practicile concurenţiale neetice.
B. Responsabilitatea generală (colectivă) a marketingului pentru
efectele sociale ale activităţii. Aprecierea responsabilităţii sociale a
marketingului şi a lucrătorilor din acest domeniu este dificilă, dar se pot
considera ca fiind generale problemele referitoare la:
I. Responsabilitatea marketingului pentru produsele vândute. În
general, marketingul „trebuie să vândă orice”, dacă există cerere pe piaţă la un
preţ care să asigure obţinerea unui profit. Dincolo de acest obiectiv primar, sunt
esenţiale pentru marketing conceperea şi vânzarea unor produse de calitate şi
care să nu dăuneze sănătăţii, vieţii sau valorilor consumatorului.
Există însă şi excepţii semnificative de la acest principiu, de exemplu
vânzarea băuturilor alcoolice, a tutunului sau a revistelor pentru adulţi. În ciuda
imapctului negativ demonstrat asupra sănătăţii fizice sau psihice a oamenilor, a
avertismentelor obligatorii pe ambalaje, a interzicerii publicităţii, a
comercializării doar în anumite condiţii sau a condamnărilor în justiţie,
companiile din sectoarele respective continuă să producă şi să vândă (industria
tutunului sau a băuturilor spirtoase sunt printre cele mai prospere din lume).
Există susţinători ai aşa – numitului marketing altruist, care cer ca marketingul
să fie responsabil cu modificarea atitudinii consumatorilor cu privire la
comportamente dăunătoare sănătăţii (dependenţa de antidepresive, curele de
slăbire intense, fumatul etc.)1. Acest lucru este dificil de realizat doar prin
intermediul marketingului, trebuind să fie asumat şi de autorităţile politice sau
ale societăţii civile.
II. Responsabilitatea marketingului pentru manipularea
consumatorilor. O problemă etică importantă este dacă marketingul şi lucrătorii
din domeniu pot crea nevoi şi determina consumatorii să cumpere lucruri pe
care aceştia nu le doresc cu adevărat. Se consideră că acest lucru nu corespunde
adevărului, un argument fiind faptul că peste 80 % din noile produse lansate pe
piaţă nu sunt bine primite de consumatori, fiind chiar respinse.2 Deşi cei care
susţin existenţa acestei influenţe psihologice a marketingului afirmă că
producătorii concep produsul, creind apoi nevoia pentru el, experienţa arată că
procesul real, efectiv, se derulează invers: mai întâi marketingul studiază piaţa,
identifică nevoile consumatorilor nemulţumiţi de oferta existentă, transmiţând

1 Petty R.E., Caciopp J.T. (1996, Guest Editorial: Adressing Disturbing and Disturbed Consumer
Behavior: Is It Necessary to Change the Way We Conduct Behavioral Science?, Journal of
Marketing, no. 33,pp. 1 - 8
2 Bolding W., Morgan R., Staelin R.(1977), Pulling the Plug to Stop the New Product Drain,

Journal of Marketing research, no. 34, pp. 164 - 176

122
compartimentelor de cercetare – dezvoltare şi de producţie să realizeze acele
produse şi servicii care sunt dorite şi acceptate. Influenţa exercitată de
marketing asupra consumatorilor este mai degrabă de tipul intensificării
nevoilor existente sau activării celor latente decât de tipul creării unor nevoi noi.
III. Responsabilitatea marketingului pentru influenţarea sistemului de
valori. Numeroase acuze îndreptate asupra lucrătorilor din marketing susţin că
aceştia stimulează aşteptările membrilor claselor sociale mai sărace pentru a
achiziţiona produse şi servicii scumpe, promovând astfel un sistem de valori pur
materialist. Criticii marketingului afirmă că acesta stimulează materialismul,
adică determină acordarea unei importanţe excesive bunăstării materiale în
defavoarea unor valori spirituale, cum ar fi libertatea, altruismul sau dezvoltarea
intelectuală. Prin campanii publicitare persuasive, toţi îşi doresc maşini
puternice sau parfumuri produse de case celebre. Dacă din punct de vedere
financiar un consumator nu îşi poate permite un anumit produs, acestuia i se
induce o stare de frustrare şi numulţumire.
Orientarea societăţii spre un stil de viaţă şi un sistem de valori
materialiste nu poate fi imputată însă doar marketingului. Sunt răspunzătoare
pentru acest lucru însăşi societatea şi sistemul economic, care se bazează pe
consumism şi producţia de masă, iar marketingul nu este decât o parte şi un
simptom ale acestui sistem, pe care desigur că îl deserveşte şi îl ajută să se
întreţină.
IV. Responsabilitatea marketingului pentru promovarea kitsch-ului şi a
non – valorilor. O altă problemă etică ridicată în faţa marketingului se referă la
promovarea prostului – gust şi a non – valorilor în societate. Produsele
promovate nu sunt mereu perfecte, iar reclamele realizate nu sunt întotdeauna
de calitatea cea mai bună, unele fiind chiar, din contră, de o foarte slabă calitate.
În această ultimă categorie însă se încadrează însă un număr mic de produse
publicitare, suficient însă pentru a crea întregului domeniu al publicităţii o
imagine oarecum defavorabilă.
Gustul este însă relativ, variind în funcţie de societate, regiune, vârstă,
sex sau persoană. Ceea ce ar trebui să facă reclamele s-ar putea reduce la a
încerca să nu ofenseze categoriile de consumatori cărora nu li se adresează (de
exemplu, nu ar trebui maltratată limba literară doar datorită faptului că o
anumită reclamă are ca şi grup - ţintă un segment de populaţie mai sărac sau
neinstruit). Acest lucru este extrem de dificil de realizat în condiţii ideale,
întrucât lucrătorii din publicitate nu pot delimita perfect grupurile – ţintă şi nici
nu le pot sincroniza cu audienţa canalelor media, consumatorii din anumite
categorii sociale nevizate de mesajele publicitare putând astfel auzi sau vedea
aceste mesaje care nu le sunt adresate şi care, într-un fel, îi pot deranja sau chiar
ofensa. Oricât de dificil ar fi, cei care activează în marketing ar trebui să evite

123
ofensarea potenţialilor cumpărători întrucât astfel vor crea o imagine proastă
asupra produselor şi mărcilor.
V. Responsabilitatea marketingului pentru efectele de mediu. Cantităţile
imense de deşeuri rezultate din ambalaje contribuie la poluarea mediului, iar
apelul la un marketing ecologic din acest punct de vedere este tot mai stringent.
Dar poluarea nu este doar materială: dacă ceea ce văd sau aud consumatorii în
reclame le lezează valorile estetice, publicitatea poate fi considerată un factor de
poluare. O altă formă de poluare nematerială prin marketing este legată de
agresivitatea cu care lucrătorii din domeniu îi abordează pe clienţii potenţiali
pentru a-şi vinde produsele şi serviciile, invadându-le intimitatea (spam-urile şi
mail-uri publicitare fiind cel mai recent exemplu de poluare electronică).
C. Răspunderea individuală a celor care lucrează în marketing.
Lucrătorii din marketing dispun de mult mai multe informaţii despre produse
decât clienţii, ei putând profita de această asimetrie informaţională transmiţând
consumatorilor informaţii selective sau eronte: furnizarea intenţionată de
informaţii false, inducerea în eroare, omiterea unor informaţii relevante, oferirea
de date neimportante, dar care pot influenţa clientul în decizia de achiziţionare a
produselor sau serviciilor promovate sau o combinaţie a acestor variante.
I. Furnizarea de informaţii false. Există cazuri când cei care activează
în domeniul marketingului inventează cu bună ştiinţă astfel încât să îşi protejeze
interesele în defavoarea intereselor clienţilor. Astfel, se poate pretinde că
produsele promovate fac lucruri pe care de fapt nu le fac sau au caracteristici
care în realitate nu există. De asemenea, se poate afirma de către unii lucrători
din domeniul marketingului că fac prospectare de piaţă pentru a identifica
nevoile clienţilor, având însă drept unic scop vinderea propriilor produse către
respondenţi. În astfel de situaţii, există o intenţie clară şi deliberată de a induce
în eroare consumatorii pentru a-i determina să cumpere un anumit produs, fie că
acesta poate sau nu să le aducă satisfacţia promisă. Sunt cazuri de practică
neetică, interzise de toate codurile de conduită ale lucrătorilor în domeniu.
Dar există şi situaţii în care graniţa între etic şi neetic este foarte
volatilă. De exemplu, în reclame se apelează la exagerări, care însă nu pot trece
de barierele unei judecăţi critice raţionale (este evident că doar prin utilizarea
unei creme cineva nu poate întineri cu 20 de ani sau că o maşină nu poate
parcurge în marşarier o pantă de 60 de grade). Acestea doar stimulează dorinţa
şi nevoile, selecţia fiind determinată de raţiunea destinatarului mesajului.
Oamenii au început să se obişnuiască cu limbajul hiperbolic al reclamelor şi să
nu dea pe deplin crezare tuturor acestora. Eficienţa reclamelor nu mai constă în
exagerarea calităţilor produsului, ci în capacitatea de a motiva (negativ sau
pozitiv) consumatorul.

124
 II. Inducerea în eroare. Există cazuri când marketingul şi cei care
activează în marketing acţionează deliberat în modalităţi prin care să îi
determine pe clienţi să ajungă la concluzii false1.Un caz tipic îl reprezintă
supradimensionarea ambalajelor, care îl poate face pe consumator să creadă că
şi cantitatea pe care o va achiziţiona este mai mare. Aici se încadrează şi
promoţiile de diferite tipuri, cu câştiguri după trageri la sorţi, situaţie menţionată
însă doar după achiziţionare. Astfel de practici sunt considerate neetice şi
interzise categoric de asociaţiile profesionale.
Însă şi aici există situaţii plasate la graniţa între etic şi neetic: folosirea
preţurilor psihologice este un exemplu legal, dar a cărui moralitate este
acceptată de unii şi contestată de alţii.
III. Omiterea unor informaţii relevante. Şi în această categorie se pot
întâlni situaţii total neetice sau de tipul celor pentru care linia de demarcaţie
între acceptabil şi inacceptabil este mai greu de trasat. Ascunderea deliberată a
faptului că un medicament are efecte secundare nocive sau promovarea jocurilor
piramidale fără detalierea riscurilor de pierdere a banilor sunt practici total
neetice, care se bazează pe ignoranţa şi lipsa de informaţii a clienţilor pentru a
creşte profiturile producătorilor, fiind în societatea contemporană total interzise.
Mai greu de decis în privinţa aspectul etic este în situaţia prezentării produselor
prin comparaţie cu altele (celebrele reclame cu eterna bază de comparaţie
„detergentul obişnuit”) sau cu prezentarea unor informaţii astfel încât să fie
destul de greu lizibile sau descifrabile (la fel de celebrele fonturi reduse care
menţionază că „preţurile nu conţin TVA” sau ca „promoţia este valabilă în
limita stocului disponibil”).
IV. Colectarea de informaţii intime şi/sau irelavante. Lucrătorii din
domeniul marketingului pot colecta, stoca şi utiliza informaţii de natură intimă
despre consumatori sau pot furniza acestora informaţii irelevante în scopul de a-
i determina să achiziţioneze un anumit produs sau serviciu.
Prima categorie face referire la acele acţiuni ale celor care activează în
marketing prin care, în cadrul unor tehnici specifice de chestionare şi sondare,
culeg informaţii intime despre consumatori şi despre comportamentul acestora
în scopul de a putea dezvolta tehnici de manipulare a comportamentului de
cumpărare. În acest sens, problema etică majoră este de a găsi un prag dincolo
de care nu se poate trece în ceea ce priveşte studierea dorinţelor, nevoilor sau
înclinaţiilor oamenilor pentru a determina care le sunt slăbiciunile şi a folosi
aceste slăbiciuni pentru dirijarea comportamentului de cumpărare (de exemplu,
este neetică şi interzisă introducerea în sondaje a preferinţelor sexuale).

1Preston L.E. (1976), A Comment on „Defining Misleading Advertisinf” and Deception in

Advertising, Journal of Marketing, nr. 40, pp. 54 - 60

125
 Din a doua categorie fac parte informaţiile care par extrem de
importante, dar, în fond, complet irelevante pentru definirea caracteristicilor
unui produs sau serviciu. În acest fel se urmăreşte manipularea consumatorilor
prin intermediul emoţiilor, mai ales când este vorba de produse destinate
familiei sau cosmetice. Un alt exemplu de acest fel este legat de apelul la frică,
la teamă, în care principiul de bază constă în dramatizarea consecinţelor
negative ale neutilizării unui anumit produs sau ale folosirii unei alte mărci
decât cea a producătorului respectiv. Consumatorii doresc să achiziţioneze
produsul pentru a evita consecinţe cu efect negativ sau chiar catastrofal1.
V. Influenţarea segmentelor de piaţă dezavantajate. În unele cazuri,
lucrătorii din marketing se adresează unui public – ţintă cu multe vulnerabilităţi
(de vârstă, morale, materiale sau de poziţionare socială), inducându-le dorinţa
de a cumpăra produse şi servicii pe care nu le pot cumpăra sau utiliza. Un
exemplu îl pot constitui copiii, cărora li se poate induce dorinţa de a avea
obiecte pe care părinţii lor nu le pot cumpăra din considerente financiare sau nu
vor să le cumpere din dorinţa de a da un anumit curs educaţiei copiilor lor (cu
referire la jucării, computere sau produse alimentare). O altă problemă de natură
morală o reprezintă frustrarea generată în rândul persoaneler cu probleme
materiale de reclamele care conexează posesia anumitor produse (automobile,
telefoane mobile sau servicii bancare) de un anumit statut social. În prezent, ca
o manifestare a publicităţii responsabile social, tot mai mule mesaje publicitare
resping şi chiar ironizează asocierea între deţinerea unor bunuri materiale şi o
anumită poziţie socială.
VI. Publicitatea subliminală. Actualmente, se desfăşoară dezbateri
intense privind măsura în care publicitatea poate influenţa destinatarii fără ca
aceştia să fie conştienţi că au fost expuşi la la un „şoc” informaţional. Psihologii
numesc acest fenomen influenţă şi percepţie subliminală. Deşi primele studii
efectuate în deceniile 6 – 7 ale secolului trecut sugerau că reclamele subliminale
sunt foarte eficiente2, cercetările ulterioare au infirmat aceste ipoteze,
dovedindu-se că mecanismele de apărare ale oamenilor continuă să fie
funcţionale chiar şi în subconştient, iar puterea publicităţii subliminale de a-i
determina pe consumatori să cumpere se află sub semnul întrebării3. În prezent,
publicitatea subliminală este interzisă de codurile de etică specifice domeniului.

1
Desigur că acest exemplu nu face referire la prezentarea în programe de popularizare a
consecinţelor neutilizării echipamentelor de securitate auto (de exemplu, centura de
siguranţă).
2
Dember W.N. (1961), The Psichology of Perfection, New York, Holt, Rinehart & Winston
3Moore T.E. (1982), Subliminal Advertising: What You See Is What You Get, Journal of
Advertising, nr. 46, pp. 27 - 47

126
 VII. Vânzarea prin exercitarea de presiuni puternice. Nu de puţine ori,
agenţii de marketing şi de vânzare sunt instruiţi să facă presiuni asupra
consumatorilor, mai ales când activează în domenii ca asigurări de viaţă sau al
tranzacţiilor bursiere ori imobiliare. Presiunea constă în forţarea clienţilor să
cumpere produse sau servicii pe care nu le aveau în vedere, fără a le lăsa timpul
necesar pentru a reflecta la posibilitatea unei astfel de achiziţii. În această
privinţă, un rol important revine legiuitorilor care trebuie să intervină pentru a-i
proteja pe consumatori de presiunile exercitate de unele activităţi cu caracter
neetic (de exemplu, prin introducerea obligativităţii acordării unor perioade „de
graţie” în care clienţii se pot răzgândi).

3.4 Corupţia şi afacerile

3.4.1 Cauzele apariţiei şi dezvoltării corupţiei

Actele de corupţie nu se apar pur şi simplu, ele sunt determinate de

factori favorizanţi, de o serie de condiţii strâns legate între ele. Există o mare
varietate a formelor de corupţie, fiecare determinată de un anumit complex de
factori şi de un anumit context socioeconomic.
Organizaţia Transparency International a stabilit trei elemente care
definesc dimensiunea actului de corupţie:
(i) poziţia pe care o ocupă făptuitorul în ierarhia socială sau
instituţională (corupţia de la nivelurilor de vârf are un impact mai
mare, pentru că oferă un model de conduită sau poate impune un
anumit comportament);
(ii) valoarea obiectului faptei de corupţie (cuantumul mitei este mai
mare pentru persoanele cu atribuţii de conducere sau control decât
în cazul altor angajaţi întrucât deciziile acestora sunt de natură a
crea avantaje sau dezavantaje mai mari);
(iii) efectul sau impactul faptei de corupţie (contractarea ilicită de către
o primărie a unei firme pentru salubrizarea localităţii poate
prejudicia toţi contribuabilii dintr-un oraş, în timp ce o „atenţie”
dată la un ghişeu al aceleiaşi primării nu afectează decât pe mituitor
şi pe cei care solicită un anumit serviciu).
Cauzele care determină fenomenul corupţiei au fost explicate parţial de
sociologi şi jurişti, dar nu au fost acceptate în unanimitate.
Corupţie înseamnă în primul rând, o abatere de la moralitate, de la
exercitarea corectă a datoriei. Corupţia presupune, de regulă, obţinerea de
avantaje patrimoniale pe căi ilicite, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu de
către cel care se lasă corupt, dar şi de cel care corupe sau de o terţă persoană.

127
Dar faptele de corupţie pot exista şi atunci când se urmăresc sau se obţin nu
numai avantaje materiale, ci şi politice sau administrative, promovări în carieră
pe criterii care nu ţin de competenţele profesionale. De asemenea, există
corupţie şi atunci când se acordă avantaje sau drepturi pe criterii de rudenie,
prietenie, colegialitate de partid, deci când se promovează principiul clientar
sau interesul de grup. Corupţia începe cu ascunderea sau deformarea realităţii,
pentru a obţine anumite foloase la care nu se poate ajunge pe calea legii şi a
adevărului. Corupţia, ca fenomen global infracţional, cunoaşte o diversitate
foarte mare, atât în domeniul public cât şi în cel privat, manifestându-se atât
activ cât şi pasiv (printr-o atitudine de indiferenţă)
În analiza fenomenului de corupţie, cel puţin două cauze se disting clar
şi se condiţionează reciproc. Pe de o parte, există dorinţa individului de a se
îmbogăţi rapid şi fară efort, uneori prin orice mijloace, iar pe de altă parte
restricţiile sau reglementările care se doresc a fi ocolite.
Birocratic şi complicat, aparatul funcţionarilor acţionează, de multe ori,
fără nici o reţinere în interes propriu. Diferenţierile sociale şi materiale faţă de
cei din exterior dar şi în cadrul corpului funcţionarilor duc la o stare de
insatisfacţie şi generează posibilitatea acceptării unei mite. Astfel, s-a ajuns ca
pentru obţinerea „bunăvoinţei funcţionarului public” pentru soluţionarea unei
probleme legale să se dea mită.
Corupţia în rândurile funcţionarilor din organismele de control
economic şi social are trei moduri principale de operare:
(i) modul participativ, care presupune cooperarea subiecţilor asupra
cărora se exercită controlul economic sau social de către funcţionari
publici sau de către angajaţi ai organismelor de control; în acest
sens, unii angajaţi din organismele de control intră în legături de
cooperare cu persoane din cadrul organizaţiilor de afaceri sau
instituţiilor supuse controlului şi, împreună, desfăşoară activităţi
ilicite în scopul obţinerii de foloase materiale (exemplele sunt
multiple, din păcate, în rândurile membrilor Gărzii Financiare sau a
diferitelor inspecţii de specialitate);
(ii) cooptarea sau atragerea într-un lanţ infracţional a unor funcţionari
cu atribuţii de decizie sau demnitari care fac parte din organismele
de control social;
(iii) modelul dominaţiei, care constă în aceea că în conducerea unui
organ de control se „strecoară” (întâmplător sau determinat)
persoane imorale şi care dirijează acţiunile celor din subordinea lor
în interesul lor sau al complicilor lor, pentru a obţine beneficii
personale.

128
 O problemă esenţială cu care se confruntă orice ţară, inclusiv România,
este lipsa unui salariu corespunzător al funcţionarilor publici şi inexistenţa unor
sisteme de stimulente materiale semnificative şi corespunzătoare a acestora. În
ultimul timp, se constată apariţia unor noi forme de corupţie
concretizate în deturnarea treptată a patrimoniului public, transferări ilegale de
capital şi bunuri, deturnările organizate de fonduri publice, bancruta
frauduloasă, abuzuri în gestionarea bunurilor, falsuri în documente, trafic de
influenţă, scoaterea din ţară a unor valori şi bunuri aparţinând patrimoniului
cultural naţional, traficul de droguri, armament, substanţe radioactive şi valută
falsă. În România, sunt bine cunoscute cazurile legate de privatizarea unor
societăţi comerciale aduse mai intâi în pragul falimentului pentru a exista
motivul înstrăinarii lor la valori subevaluate. De asemenea, acordarea creditelor
bancare fără garanţii, folosirea acestor credite în alte scopuri şi fără a urmări
eficienţa utilizării lor au adus unele bănci (care păreau foarte solide) şi societăţi
comerciale cu capital de stat în stare de faliment.
Interferenţa dintre sectorul privat şi cel public poate constitui o altă
sursă de corupţie căci la contactul dintre întreprinzător şi administraţia publică
poate intervini tentaţia eludării legii şi birocraţiei cu preţul apelării la mituire.
Economia etatistă, bazată pe proprietatea comună, fară o elementară
cointeresare managerială materială poate genera corupţie. Dar şi trecerea la
economia de piaţa în lipsa capitalului privat a condus la apariţia şi afirmarea
unor indivizi lipsiţi de scrupule, care utilizează orice mijloace pentru a-şi atinge
scopul ilicit (apelând deseori la principiul machiavelic: „scopul scuză
mijloacele”).
Acceptarea sau descurajarea corupţiei este legată şi de mentalităţile
naţionale sau de tradiţiile istorice. Ceea ce pentru o formă de organizare socială
sau pentru o societate înseamnă corupţie, pentru o alta poate fi acceptat ca fiind
ceva funcţional. Practica socială poate sancţiona sau accepta o serie de acte,
considerându-le sau nu ca reprezentând acte de corupţie şi sancţionându-le sau
nu din punct de vedere legal ori moral. Dar, în general, comportamente care au
fost acceptabile şi legitime în baza unor norme tradiţionale devin inacceptabile
şi corupte când sunt văzute prin prisma normelor moderne.

3.4.2 Efectele corupţiei

3.4.2.1 Costurile fiscale ale corupţiei

Corupţia reprezintă acel fenomen social în cadrul căruia un funcţionar

public îşi foloseşte poziţia socială pentru a pretinde şi a obţine un avantaj de

129
orice fel nemeritat şi necuvenit, în schimbul exercitării sau neexercitării unui
rol pentru care este plătit.
Costurile care însoţesc manifestarea fenomenului corupţiei sunt de
natura costurilor contabile sau fiscale, echivalente costurilor de corupere a
funcţionarului public, respectiv contravaloarea avantajelor (bani sau bunuri) pe
care solicitantul unui serviciu (la care are sau nu dreptul) îl oferă
funcţionarului public pentru ca acesta să-i presteze un serviciu respectiv sau să
se abţină de la exercitarea unei funcţii pe care avea obligaţia să o exercite.
I. În cazul prestării unui serviciu pe care funcţionarul public are
obligaţia să-l presteze, costul contabil reprezintă un transfer unilateral (fară
echivalent în prestare de servicii efective), adică are conţinutul economic al
unui impozit. Într-adevăr, funcţionarul public este obligat (şi plătit chiar de
către solicitantul în cauză, prin impozitul oficial pe care-l virează către bugetul
de stat) să presteze un serviciu. El va presta acest serviciu, dar va pretinde un
avantaj suplimentar, iar întrucât pentru acest avantaj suplimentar nu prestează
un serviciu distinct, rezultă că avantajul respectiv capată conţinutul unui
impozit sui-generis (de exemplu, eliberarea unei adeverinţe oarecare, la care
solicitantul are dreptul legal, dar cel care trebuie să o elibereze solicită bani sau
bunuri).
II. În cazul prestării unui serviciu pe care funcţionarul public nu este
obligat sa-l presteze, funcţionarul public primeşte o remuneraţie pentru
prestarea unui serviciu la care nu era obligat. Aceasta înseamnă ca funcţionarul
public foloseşte poziţia sa (sau infrastructura şi resursele la care acces prin
poziţia sa) pentru a obţine nişte beneficii, pentru care oferă o contraprestaţie.
Din perpectiva solicitantului acelui serviciu, avantajul oferit funcţionarului
public echivalează, din punct de vedere economic, cu o taxă şi nu cu un
impozit. Din perspectiva funcţionarului public, actul reprezintă cel puţin
depăşirea atribuţiilor de serviciu sau chiar folosirea patrimoniului public în scop
personal.
III. În cazul abţinerii de la exerciareai unei acţiuni de către
funcţionarul public obligat la exercitarea ei, funcţionarul public primeşte o
remuneraţie pentru a nu face ceea ce îi revine ca atribuţii de serviciu (de
exemplu, neefectuând procedurile de control). Din perspectiva solicitatului,
avantajul oferit funcţionarului public este echivalent tot cu o taxă, din puctul de
vedere al conţinutului economic.
IV. În cazul neexercitării unei acţiuni interzise de către funcţionarul
public. Se consideră încadrarea costurilor asociate acestui caz la categoria
impozitului sui - generis, din următoarele raţiuni: (i) prin lege, atribuţiile de
serviciu ale funcţionarului public constau, în acest caz, în abţinerea de a face
ceva, prin urmare este vorba despre prestarea unui serviciu la care funcţionarul

130
public este obligat; (ii) întrucât funcţionarul public primeşte un avantaj pentru a
se abţine de la exercitarea unei acţiuni, fiind plătit pentru această abţinere
(direct de către stat şi indirect chiar de către solicitant), rezultă că acest
funcţionar primeşte un avantaj nemeritat şi necuvenit pentru a face ceea ce este
deja obligat şi plătit să nu facă.
V. În cazul exercitării unei acţiuni interzise, de către funcţionarul
public, costurile asociate sunt de tipul taxelor din următorul considerent:
solicitantul serviciului de exercitare a unei acţiuni interzise beneficiază de
prestarea unui serviciu la care nu este îndreptăţit, în schimbul avantajului
nemeritat şi necuvenit oferit funcţionarului public; aşadar funcţionarul public
asigură o contraprestaţie în schimbul avantajului primit (indiferent dacă
valoarea contraprestaţiei se ridică sau nu la valoarea avantajului primit).
La toate aceste categorii de costuri contabile, se adaugă şi costul
înregistrat de către bugetul public prin faptul că funcţionarii publici corupţi nu
declară veniturile suplimentare obţinute în mod nemeritat şi necuvenit ca
urmare a corupţiei şi deci, nu plătesc impozit pe aceste venituri. Se pune
problema dacă această pierdere este una absolută sau relativă. În mod clar,
pierderea suferită de buget este una relativă, deoarece impozitele aferente
sumelor procurate ca avantaj nemeritat şi necuvenit funcţionarilor publici
corupţi au fost odată plătite de către cei care suportă direct costul contabil al
corupţiei (în ipoteza că veniturile respective sunt câştigate în mod legal, adică
obţinute în activitatea oficială a acestora). Pe termen mediu şi lung, va exista o
tentaţie a celor care suportă costul contabil al coruperii (corupătorii) de a
recupera sumele monetare necesare tot pe căi oculte, din economia subterană.
Efectul fiscal implicit al corupţiei este de o gravitate care nu poate fi, în
nici un caz, subestimată. Presiunea fiscală suplimentară afectează
comportamentele de consum, de economisire şi de investire, schimbă chiar şi
comportamentele de disciplină fiscală sau de conformare sociale, alterând
spiritul civic, cu efecte extrem de nocive asupra moralei sociale.
Limitarea corupţiei (prin limitarea drastică a cauzelor coruptibilităţii)
este, din toate aceste raţiuni, o obligaţie a autorităţilor publice.

3.4.2.2 Costurile economice ale corupţiei

Cele mai importante costuri ale corupţiei sunt cele necontabile sau
economice. Importanţa lor rezidă în două caracteristici:
(i) impactul asupra comportamentului economic este considerabil mai
mare decât al costurilor contabile (ca sferă şi intensitate);
(ii) termenul pe care se produce acest impact este lung şi foartelung.

131
 Un prim cost necontabil al corupţiei este cel al selecţiei accesului la
bunurile publice pe baza capacităţii (şi disponibilităţii) de a suporta costul
contabil al corupţiei. Persoana care solicită prestarea unui serviciu sau
exercitarea unei acţiuni de către funcţionarul public obligat să facă (să presteze
sau să exercite) acest serviciu, dar care nu-şi poate permite (moral sau material)
oferirea avantajului nemeritat şi necuvenit către funcţionarul public în cauză, va
renunţa să solicite acel drept al său, deşi l-a plătit o dată prin impozitele oficiale
achitate către bugetul public. Acesta renunţare are cel puţin două efecte:
(i) pe de o parte, privează persoana solicitantă de a beneficia de un
drept al său, ceea ce slăbeşte suportul social pe care acesta îl acordă
formei de organizare a societăţii care a produs această situaţie
(multe persoane consideră corupţia ca pe un flagel inacceptabil al
societăţii democratice şi al economiei de piaţă);
(ii) pe de altă parte, slăbeşte însuşi sistemul instituţiilor statului,
deoarece acesta este afectat în imagine şi credibilitate; în acest fel
bunurile şi serviciile publice devin obiecte comerciale.
Un al doilea cost necontabil al corupţiei este scăderea prestigiului şi
autorităţii instituţiilor publice. Deşi acest cost este dificil de cuantificat
(eventual, el ar putea fi măsurat în mod indirect prin indicatori de tip social sau
cultural), el are o mare importanţă în dezvoltarea, construcţia şi dinamica
instituţională.
Un al treilea cost necontabil al corupţiei este reprezentat de alterarea
gravă a sistemului de valori al societăţii. Prin intermediul corupţiei, se
deformează sau chiar se inversează criteriile de selecţie socială (în primul rând
profesională) a persoanelor. Coruptia poate avea ca efect popularea unor centre
de decizie socială de importanţă fundamentală cu persoane incompetente sau cu
impostori sau, şi mai grav, cu persoane competente, dar care au obiective
diferite de interesul instituţiei pe care o reprezintă - obiective personale, de
grup, politice. Tot prin intermediul corupţiei, se introduc diferenţe nelegale şi
nelegitime între persoane cu privire la dreptul la sănătate, la educaţie sau la
ajutor social, adică cu privire la acele drepturi care nu pot face obiectul unor
tranzacţii comerciale supuse legilor pieţei. Corupţia este cea care introduce
criterii de eligibilitate bazate pe piaţă (criterii comerciale) în domenii care ţin de
dreptul natural (stipulat implicit în contractul social pe care se edifică statul şi
instituţiile sale).
Un al patrulea cost al corupţiei este scăderea credibilităţii societăţii în
plan extern. În perioadele în care investiţiile străine (îndeosebi cele directe)
reprezintă un stimulent economic pentru reformele structurale care sunt
necesare în economia naţională, imaginea unui stat corupt în care înalţi
funcţionari publici sunt susceptibili (uneori dovediţi) de a fi corupţi şi în care

132
zilnic se petrec evenimente care conţin elemente de corupţie sau coruptibilitate,
este un semnal descurajant. Limitarea sau controlul strict al corupţiei au, şi ele,
desigur, costul lor. Pe termen lung, însă, acest cost este cu mult mai mic decât
costul păstrării sau exacerbării corupţiei.

3.5. Whistle - blowing

3.5.1 Definiţii şi interpretări ale conceptului

Într-o traducere riguroasă, termenul englezesc “whistle – blowing”

înseamnă „a sufla în fluier”, deci „a face un oarecare zgomot”. Întrucât
traducerea, deşi plastică, nu poate fi considerată suficient de completă, va fi
păstrat termenul englezesc. Ca o definiţie generală, “whistle – blowing”
desemnează dezvăluirea de către un membru sau un fost membru al unei
organizaţii a unor informaţii care scot în evidenţă comportamentul imoral şi/sau
ilegal al acelei organizaţii, comportament care a fost păstrat în secret până
atunci şi care afectează sau ar putea afecta în viitor interesul general al
comunităţii ori societăţii. Câteva aspecte importante ale acestei definiţii trebuie
semnalate:
- “whistle – blowing-ul” este un tip de acţiune care se declanşează din
interiorul organizaţiei, putând fi realizată doar de cineva care aparţine
sau a aparţinut organizaţiei; din acest punct de vedere, următoarele
acţiuni NU nu reprezintă “whistle – blowing”: (i) informarea poliţiei
despre o crimă de către martorul acesteia şi nici mărturia în privinţa
respectivei crime depusă în faţa unui tribunal, (ii) relevarea de către
un jurnalist în articolele sale a practicilor ilegale sau imorale derulate
de către o corporaţie; în exemplele de mai sus, atât martorul crimei
cât şi reporterul deţin informaţii incriminatoare, dar nu sunt obligaţi,
printr-o prevedere contractuală, de a le menţine confidenţiale; situaţia
este complet diferită în cazul unui angajat care este obligat la
loialitate faţă de companie, dar devine conştient de conduitele imorale
şi acţiunile ilegale desfăşurate de aceasta; informaţia incriminatoare
este, de regulă, obţinută de angajat în cursul desfăşurării activităţilor
sale curente, iar astfel de informaţii sunt, în general, de natură strict
confidenţială, astfel încât angajatul are obligaţia contractuală de a nu
le divulga în public întrucât se pot produce prejudicii materiale sau de
imagine companiei angajatoare; transmiterea în public a acestor
informaţii poate fi considerată de compania angajatoare ca violând
obligaţiile contractuale pe care angajatul şi le-a asumat în momentul
angajării;

133
 - infomaţia trebuie să existe ca atare, adică să aibă un subiect; simpla
dizidenţă sau opinie contrară a unui angajat faţă de compania sa nu
reprezintă “whistle – blowing”; “whistle – blowing-ul” implică, deci,
divulgarea unor informaţii concrete cu caracter non – public;
“whistle-blower-ii”1 consideră că mesajele lor transmise în public îi
vor alerta pe receptorii acestor mesaje în privinţa unor aspecte pe care
aceştia nu le cunosc şi a căror importanţă şi dimensiune nu le
conştientizează întrucât au fost ţinute în secret; spre deosebire de
“whistle-bloweri”, dizidenţii organizaţionali au opinii contrare faţă de
cele ale organizaţiei referitoare la aspecte care sunt cunoscute
publicului, încercând să câştige interesul acestuia faţă de o anumită
situaţie;
- informaţia desecretizată trebuie să se refere la caracteristici
semnificative ale comportamentelor dăunătoare ale organizaţiei, deci
ea trebuie să aibă o importanţă publică, şi nu personală; se consideră
că un anagjat este “whistle-blower” şi dacă face publice informaţii
privind practicile legale ale organizaţiei, dar care sunt contrare
interesului public general (de exemplu, în Statele Unite un grup de
angajaţi a deconspirat eforturile lobby – stice ale unei companii din
industria laptelui de a convinge Guvernul să stabilească un anumit
preţ minim pentru lapte); astfel de informaţii pot alerta publicul şi
asociaţiile de protecţie a consumatorilor, astfel încât să declanşeze
acţiuni care să contracareze campania de lobby; totuşi, relevarea
incompetenţei manageriale sau scurgerea de informaţii care determină
un anumit curs al evenimentelor nu sunt considerate acţiuni de tipul
“whistle-blowing” întrucât ele au o puternică natură subiectivă sau
egoistă;
- informaţia trebuie transmisă pe alte canale de comunicare decât cele
utilizate în mod normal de către companie; există “whistle-blowing”
extern, când informaţia trece de graniţele organizaţiei, dar şi “whistle-
blowing” intern, când informaţia este transmisă unor alte
departamente sau unor niveluri superioare fără a urma procedurile
organizaţionale; în multe organzaţii, angajaţii sunt instruiţi şi chiar
încurajaţi să raporteze instanţelor organizaţionale sau CEO despre
conduita ilegală sau imorală a superiorilor lor direcţi, existând
proceduri pentru înregistrarea acestor raportări şi asigurarea
confidenţialităţii; există organizaţii care desemnează reprezentanţi ai
angajaţilor (denumiţi “ombudsmani”), cu rolul de a transmite

1
Cei care practică „whistle – blowing”

134
 nemulţumirile şi plângerile angajaţilor; angajaţii care utilizează aceste
proceduri nu sunt consideraţi “whistle-blower-i”, întrucât se bazează
pe canale oficiale, dar un angajat din departametul de resurse umane
care constată că Serviciul Salarizare nu calculează corect sporurile
cuvenite angajaţilor din Serviciul Pază şi Întreţinere şi transmte un
mesaj în această privinţă în reţeaua internă (Intranet) este un “whistle-
blower” intern;
- se impune luarea în considerare a celor spre care se îndreaptă acţiunea
de “whistle-blowing”; atât în “whistle-blowing-ul” intern, cât şi în cel
extern, relevarea informaţiei trebuie făcută într-o modalitate care să
determine o schimbare dorită; simpla transmitere către un terţ a unei
informaţii privind un lucru prost – făcut în organizaţie nu reprezintă,
în mod necesar, “whistle-blowing”; de exemplu, transmiterea de către
directorul financiar către membrii familiei sale a faptului că
organizaţia intenţionează să identifice căi de exonerare de la plata
impozitelor nu reprezintă “whistle-blowing”, în schimb transmiterea
către Administraţia Fiscală a acestui lucru este o speţă tipică de
“whistle-blowing”;
- relevarea informaţiei trebuie făcută în mod voluntar, şi nu ca urmare a
unei obligaţii legale, deşi această distincţie poate fi realizată cu greu
în practică; este evident că directorul financiar din exemplul de mai
sus va putea fi chemat în instanţă ca martor în cazul unui proces de
evaziune fiscală declanşat împotriva companiei (şi va fi obligat să se
prezinte), dar începerea procesului nu poate fi făcută fără acţiunea sa
voluntară de deconspirare;
- “whistle-blowing-ul” poate fi văzut ca un protest moral, având ca scop
corectarea anumitor deficienţe sau comportamente greşite, şi nu o
răzbunare sau beneficii personale (promovarea, de exemplu); de
aceea, este foarte important ca destinatarii mesajelor de deconspirare
să fie capabili să tragă o linie de demarcaţie între “whistle-blower-ii”
veritabli şi luptele şi intrigile dintre grupurile de interese din interiorul
unei organizaţii.
Luând în considerare toate aceste aspecte menţionate, se poate da o
definiţie completă penru “whistle-blowing”1: “”Whistle – blowing-ul”
reprezintă o dezvăluire voluntară a unor informaţii non – publice, realizată ca
un protest moral de către un membru sau un fost membru al unei organizaţii, pe
canale de comunicare independente de cele stabilite prin procedurile
organizaţionale, destinată unui public îndreptăţit să le cunoască, având ca

1
Boatright J.R. (1999), Ethics and the Conduct of Business, New Jersey, Prentice Hall, pag. 109

135
subiect conduita morală, ilegală sau contrară interesului public a organizaţiei,
dezvăluire făcută cu scopul corectării acestei conduite”.

3.5.2 Argumente pro şi contra protejării şi încurajării

“whistle - blower-ilor”. Aspecte juridice

A. Argumente împotriva “whistle-blowing-ului”. Există un număr

important de probleme care se ridică în contextul discuţiilor referitoare la
construcţia unui cadru legislativ privind “whistle-blowing-ul”, iar adversarii
acestuia se bazează pe rmătoarele raţionamente:
- o recunoaştere a “whistle-blowing-ului” ca fiind un drept legal poate
deschide poarta unor abuzuri; “whistle-blowing-ul” poate fi utilizat de
angajaţi nemulţumiţi pentru a protesta împotriva deciziilor companiei
sau de a se răzbuna împotriva acesteia; unii angajaţii pot folosi
“whistle-blowing-ul” ca o protecţie împotriva propriilor lor
incompetenţe sau performanţelor slabe (de exemplu, invocarea
“whistle-blowing-ului” ca motiv al unei concedieri, deşi aceasta poate
avea ca motivaţie pur şi simplu incompetenţa); acestea sunt
argumente de tipul: “A interzice unui angajator să concedieze pe
motiv de incompetenţă sau să sancţioneze pe motiv de indisciplină un
anagajat care a protestat anterior împotriva unei conduite imorale
sau ilegale a managementului îi încurajează pe toţi angajaţii să – şi
ia măsuri asiguratorii anti - concediere sau anti – sancţionare prin
declanşarea preventivă a unor acţiuni şi plângeri de tip “whistle-
blowing””1;
- o legislaţie excesiv de protectivă a “whistle-blowing-ului” ar putea
încălca drepturile managerilor de a-şi conduce afacerile în
modalitatea pe care o consideră corespunzătoare şi ar putea aduce
încă o încorsetare legislativă pe lângă cele existente deja, cu efecte
asupra eficienţei economico – financiare a companiei; o legislaţie
foarte încurajatoare pentru “whistle-blowing” ar determina apelarea
foarte frecventă la instanţele judecătoreşti pentru a revizui, a modifica
sau a anula multe decizii privind politicile de personal; o astfel de
creştere a litigiilor de muncă ar putea, de asemenea, “să creeze o
cultură organizaţională bazată pe delaţiune şi ar constitui o
ameninţare pentru spiritul de cooperare şi de încredere pe care ar
trebui să se bazeze relaţiile solide de muncă”2;

1 Westin A.F. (1981), Whisle Blowing! Loyality and Dissent in the Corporation, New York,
McGraw – Hill, pg. 134
2
Idem, pag. 136

136
 - dacă “whistle-blowing-ul” este protejat legal, se pune întrebarea “Care
este reparaţia legală pentru anagajaţii concediaţi injust?”; repunerea
în drepturi (reangajarea), care reprezintă, în mod obişnuit, soluţia
legală prevăzută în contractele de muncă şi în procedurile sindicale
pentru cazurile de concediere incorectă, poate să nu fie fezabilă
pentru angajaţii care sunt percepuţi ca neloiali (aşa cum, de multe ori,
sunt consideraţi “whistle-blower-ii”); cu toate acestea, ca o alternativă
la reangajare, “whistle-blower-ilor” le poate fi oferit un aranjament
financiar pentru a compensa o parte a prejudiciilor determinate de
concediere; o astfel de compensaţe poate fi stabilită prin negociere,
prin arbitraj sau prin hotărâre judecătorească determinată de o acţiune
în justiţie a angajatului concediat pentru neloialitate.
B. Argumente pro “whistle-blowing”. Argumentul principal în
favoarea unui cadru legislativ care să protejeze “whistle-blowing-ul” este de
factura utilitaristă, luând în considerare beneficiile sociale create de “whistle-
bloweri”. Astfel, există un beneficiu direct constând în cunoaşterea publică a
unor situaţii de comportament corporativ ilegal sau imoral, care ar putea fi
utilizate ca exemple de evitat în viitor. Aceste beneficii pot deveni realitate doar
dacă “whistle-blower-ii” sunt încurajaţi să vină în public şi să facă cunoscute
informaţiile pe care le deţin; Astfel, “angajaţii corporaţiilor sunt printre primii
care ştiu despre deversările industriale de pesticide în cursurile apelor, despre
defectele ascunse de proiectare a automobilelor sau despre efectele secundare
adverse ale unor medicamente. Ei sunt primii care identifică şi posibilităţile
tehnice de a preveni erorile de proiectare sau factorii de poluare. Dar, cel mai
adesea, lor li se interzice dreptul la exprimare şi la a evidenţia public erorile şi
neglijenţele corporaţiilor sau guvernelor. A tăcea, însă, doar din considerente
ale datoriei profesionale are un impact direct asupra societăţii, mediului şi
consumatorilor”1. Desigur că acest argument trebuie pus în balanţă şi cu cele
prezentate ca fiind împotriva protecţiei “whistle-blowing-ului”, respectiv cu
luarea în considerare unor neajunsuri majore pe care o incidenţă foarte mare a
cazurilor de “whistle-blowing” le pot determina. În măsura în care eficienţa
companiei este puternic afectată – fie ca urmare a unor reglementări extrem de
restrictive, fie ca urmare a scăderii loialităţii angajaţilor – dreptul la “whistle-
blowing” nu poate fi justificat în totalitate într-o manieră utilitaristă.
Un al doilea argument pentru relementarea “whistle-blowing-ului”
porneşte de la dreptul individual fundamental la libera exprimare. Trebuie
făcută, totuşi, o distincţie între dreptul la exprimare ca argument legal şi ca
argument moral. În general, drepturile constituţionale (aşa cum este şi cel la

1Nader R., Petakas P.J., Blackwell K. (1972), Whistle Blowing: The Report of the Conference on
Professional Responsability, New York, Grossman

137
libera exprimare) protejează indivizii împotriva unor abuzuri ale guvernelor sau
ale administraţiei şi mai puţin în relaţiile cu angajatorii privaţi. În consecinţă,
liberatea de exprimare, ca drept legal constituţional, nu împiedică în mod
implicit ca o corporaţie să ia decizii de sancţionare împotriva “whistle-blower-
ilor”. Acest lucru este mai puţin valabil în cazul angajaţilor din sectorul public,
care pot acţiona ca “whistle-blower-i” în calitate de cetăţeni.
Pentru a justifica “whistle-blowing-ul,” trebuie să se găsească un
răspuns la câteva întrebări înainte de a decide demararea unei acţiuni de acest
tip într-un caz specific:
- Este situaţia de o suficientă importanţă morală pentru a justifica
“whistle-blowing-ul”? Dezvăluirea unor efecte secundare letale ale
unui medicament recent lansat pe piaţă este un exemplu de justeţe
morală a acţiunii “whistle-blowing” întrucât este în interesul vieţii şi
sănătăţii oamenilor. Dar nu întotdeauna situaţia este atât de clară, de
bine delimitată: de exemplu, dacă medicamentul respectiv nu este
letal, ci provoacă doar dureri temporare şi un discomfort de o
oarecare durată, dar constituie un tratament eficient a unei boli grave,
justeţea morală a “whistle-blowing-ului” este mai dificil de
argumentat şi trebuie analizat cât de serioase pot fi efectele negative
comparativ cu cele benefice şi care ar fi impactul unei campanii
publice privind aceste efecte negative (cu cât mai puternice sunt
efectele negative, cu atât mai justificat este “whistle-blowing-ul”).
- Sunt cunoscute toate aspectele situaţiei şi este inţeleasă deplin
semnificaţia cazului? “Whistle-blowing-ul” are, în multe cazuri,
implicaţii serioase, putând determina pierderi ireparabile dacă este
nefundamentat sau greşit interpretat. Un potenţial “whistle-blower”
are, aşadar, obligaţia riguroasă faţă de cei posibil afectaţi de a se
asigura că acuzaţiile aduse sunt bine fundamentate. El trebuie să îşi
documenteze afirmaţiile şi să obţină cât mai mule dovezi posibile.
Veridicitatea acţiunii creşte atunci când se bazează pe fapte
verificabile şi nu pe bănuieli, prejudecăţi sau zvonuri. Aceste
consideraţii pornesc de la premise că angajaţii au, de cele mai multe
ori, acces doar la o parte din elemenele constitutive ale unei situaţii
sau deţin o expertiză limitată, putând astfel să îşi creeze imagini
incomplete sau impresii false. Cu cât “whistle-blowing-ul” porneşte
mai din vârful organizaţiei sau de la persoane cu o puternică
implicare în proiectele companiei, cu atât poate fi mai argumentat.
- Au fost parcurse alte proceduri înainte de a decide acţiunea de tip
“whistle-blowing”? Recurgerea la “whistle-blowing” ar trebui să fie
“de ultimă instanţă”, după parcurgerea altor proceduri sau etape. Ea

138
 este justificată doar atunci când nu există alternative morale fezabile.
Răspunsul la această întrebare depinde şi de politica pe care compania
o adoptă în ceea ce priveşe eventualele dezvăluiri privind practice şi
conduitele imorale sau ilegale: dacă există proceduri şi sunt încurajate
astfel de dezvăluiri, situaţiile de “whistle-blowing” intern pot să fie
puţine şi nu foarte justificate moral; de asemenea, dacă organizaţia
este transparentă spre exterior, comunică bine cu societatea civilă,
situaţiile de “whistle-blowing” extern pot fi evitate. Însă, în cazul în
care organizaţia este blocată intern, birocratică, cu o imagine publică
nefavorabilă, incapabilă să dea soluţii, apelarea la “whistle-blowing”
este justă.
- Care este cea mai bună modalitate de acţiune de tip “whistle-
blowing”? O dată luată decizia de a “ieşi în public”, se nasc şi alte
întrebări: Cui trebuie prezentate şi dezvăluite informaţiile? – acelora
care au cea mai mare capacitate de a rezolva problema; Cât de multă
informaţie trebuie prezentată public? – atât de multă încât să
sensibilizeze destinatarul, dar să afecteze cât mai puţin eficienţa
companei; Acţiunea trebuie făcută în anonimat sau prin prezentarea
identităţii “whistle-blower-ului”? – răspunsul la această întrebare este
dependent de protecţia pe care o poate obţine “whistle-blower-ul” şi
de intenţiile sale viitoare: de părăsi sau de a rămâne în companie.
Este, de asemenea, important ca “whistle-blower-ul” să prezinte doar
aspectele obiective ale evenimentului sau cazului, abţinându-se de la
declanşarea unei cruciade împotriva companiei sau a unor atacuri la
persoană. Organizaţiile adoptă, adesea, o politică de discreditare a
“whistle-blower-ilor”, descriindu-i fie ca incompetenţi, fie ca
persoane neadaptate sau cu diferite probleme, încercând să le distrugă
imaginea şi reputaţia. De aceea, “whistle-blower-ii” trebuie să îşi
construiască planuri clare de acţiune, să nu acţioneze impulsiv şi să
anticipeze reacţiile posibile.
- Care este responsabilitatea şi rolului individului în companie?
Justificarea “whistle-blowing-ului” depinde nu doar de evitarea răului
produs de alţii, ci şi de rolul particular ocupat de “whistle-blower” în
organizaţie. Un angajat este mai puternic justificat în a recurge la
“whistle-blowing” atunci cât evenimentul negativ este în legătură cu
activitatea sa în cadrul organizaţiei. Atunci când persoana este un
profesionist independent, “whistle-blowing-ul” trebuie judecat în
puternică legătură cu etica profesională. Un avocat sau un contabil are
o importantă obligaţie de a acţiona conform “whistle-blowing” în
anumite circumstanţe (contabilul trebuie să semnaleze acţiunile

139
 fiscale ilegale ale companiei la care este angajat), şi îi este
restricţionată sau chiar interzisă acţiunea (un avocat trebuie să
acţioneze strict înspre realizarea interesului clientului său).
- Care sunt şansele de success? În măsura în care justificarea “whistle-
blowing-ului” este binele public, este important de a se recurge la o
acţiune de acest tip doar dacă există şanse rezonabile de a obţine acest
bine. “Whistle-blowing-ul” poate eşua din multe cauze: uneori
greşeala aparţine “whistle-blower-ului” care nu reuşeşte să prezinte
cazul într-un mod interesant pentru public, astfel încât să atragă o
susţinere semnificativă,; alteori, organizaţia se dovedeşte prea
puternică sau publicul insuficient de sensibil.

140
 BIBLIOGRAFIE
1. Ackoff R.L. (1974), Redesigning the Future, New York, John Willey &
Sons,
2. Aninoşanu L. (2006), Hărţuirea sexuală la locul de muncă, Bucureşti,
CPE
3. Balabanis G., Philips H.C., Lyall J. (1998), Corporate social
responsibility and economic performance in the top of British
companies: are they linked?, European Business Review,98(1), pp. 25-
44,
4. Ballet J., de Bry F. (2001), L’entreprise et l’étique, Paris, Editions du
Seuil
5. Banton M. (1998), Discriminarea, DU Styl, Bucureşti, pag. 30
6. Barnard, C. I. (1968), The Functions of the Executive., Harvard
University Press, Cambridge
7. Bergson H.L. (1932), Les deux sources de la morale et de la religion,
Paris, Les Presses Universitaires de France
8. Berle G.A., Means G. (1932), The Modern Corporation and Private
Property, New York Commerce Charing House
9. Boatright J.R. (1999), Ethics and the Conduct of Business, New Jersey,
Prentice Hall
10. Bolding W., Morgan R., Staelin R.(1977), Pulling the Plug to Stop the
New Product Drain, Journal of Marketing research, no. 34, pp. 164 –
176
11. Bouhris R., Turner J., Gaugnon A. (1997), Interdependence, Social
Identity and Discrimination, în Oakes P., Ellemers N.,Haslam A.
(coord.), The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life,
Blackwell Publishers, Oxford, Cambridge, Massachusetts
12. Bowen H.R. (1953), Social Responsibilities of the Businessman, New
York, Harper & Row
13. Brudtland G. H. (1987), Our Common Future (Burtland Report),
Oxford University Press, Oxford
14. Carroll A.B. (1979), A three – dimensional model of corporate
performance, Academy of Management Review, vol. 4, no.4, pp. 497 –
505
15. Clarkson M.B.E., Starik M., Cochran P., Jones T.M. (1994), The
Toronto Conference: Reflections on Stakeholder Theory”, Business and
Society, Vol. 33, Issue 1, p. 82
16. Coase R. (1937), The Nature of the Firm, Economica 4, New York

141
17. Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), Etica afacerilor,
Bucureşti, Paideia
18. Darmon R.Y. (2006), Marketingul etic – un mit?, în Dăianu
D.,Vrânceanu R. (coord.), Frontierele etice ale capitalismului,
Bucureşti, Polirom
19. Davis K (1975), Five propositions for social responsibility, Business
Horizons, vol. 18, no. 3, pp. 19 – 24
20. Dember W.N. (1961), The Psichology of Perfection, New York, Holt,
Rinehart & Winston
21. Dewey J. (1972), Democraţie şi educaţie, Bucureşti,Cartea Românească
22. Dill W.R. (1975), Public Participation in Corporate Planning:
Strategic Management in a Kibitzer’s World, Long Range Planning
23. Donaldson T. (1982), Corporations and Morality, Prentice – Hall Inc.,
Englewood Cliffs, New Jersey
24. Donaldson T. (1983), Constructing a social contract for business, în:
Donaldson T. and Verjane P. (eds), Ethical Issues in Business, New
Jersey, Prentice Hall, Englewood Cliffs, pp. 153 – 165
25. Durant W. (1926), The Story of Philosophy. New York, Simon and
Schuster
26. Epstein E. (1987), The corporate social policy process and the process
of corporate governance, American Business Law Journal, vol. 25, pp.
361 – 383
27. Franklin B. (1961), The Autobiography and other Writings, New York,
New American Library
28. Frederick W., Post J.E., Davis K., Business and Society. Corporate
Strategy, Public Policy, Ethics., New York, McGraw – Hill Inc.
29. Freeman R.E. (1984), Strategic Management: A Stakeholder Approach,
Boston, Pitmann
30. Freeman R.E. (2001), A Stakeholder Theory of the Modern
Corporation, Ethical Theory and Business, New Jersey, Prentice Hall
31. Freeman R.E., Reed D.L. (1983), Stockholders and Stakeholders: A
New Perspective in Corporate Goivernance, California Management
Review, Volume XXX, No. 3, p. 88-06
32. Friedman M. (1970), A Friedman Doctrine: the Social Responsibility of
Business Is to Increase Its Profits, New York Times Magazine, New
York
33. Ionescu G. (2005), Marketizarea, democratizarea şi etica afacerilor,
Bucureşti, Economica
34. Jhons G. (1988), Comportament organizaţional, Economica, Bucureşti

142
35. Jones T. (1983), An integrating framework for research in business and
society: a step toward the exclusive paradigm?, Academy of
Management Review, vol. 8, pp. 559- 564
36. Kant I. (1972), Întemeierea metafizicii moravurilor, Bucureşti, Editura
Ştiinţfică şi Enciclopedică
37. Kant I. (1995), Critica raţiunii practice, Bucureşti, Iri
38. Langtry B. (1994), Stakeholders and the Moral responsabilities of
Business, Business Ethics Quaterly, Vol. 4, Issue 1, p. 431 – 443,
39. Mallick K. (1995), Individual Discrimination, în Magill F. (coord.),
International Encyclopedia of Socialogy, Fitzroy Dearborn Publishers
40. McWilliams A., Siegel D. (2000), Corporate social responsility and
financial performance: correlation or misspecification?, Strategic
Management Journal, vol. 21, nr. 5, pp. 603 – 609
41. Miller S.M. (1996), The Great Chain of Poverty Explanation, , în Oyen
E., Miller S.M., Samad S.A. (coord.) , Poverty: A Global Review –
Handbook on International Poverty Research, Scandinavian University
Press, Oslo, Stockholm, Copenhaga, Boston
42. Mintzberg H.(2004), Managers not MBAs, New York, Prentice Hall
43. Moore T.E. (1982), Subliminal Advertising: What You See Is What You
Get, Journal of Advertising, nr. 46
44. Munteanu V., Ştefea P., Pantea I.M. (2004), Beneficiile
responsabilităţii sociale a companiilor, în vol. Sesiunii de Comunicări
Ştiinţifice „Ziua Economistului”, Reşiţa
45. Murray D (1999), Cele 7 valori esenţiale. IMM-urile şi beneficiarii lor,
Fundaţia „Osana”, Tg. Mureş
46. Nader R., Petakas P.J., Blackwell K. (1972), Whistle Blowing: The
Report of the Conference on Professional Responsability, New York,
Grossman
47. Nietzsche F. (1994), Genealogia moralei, Bucureşti, Humanitas
48. Pantea I.M. (2003), Analiza strategică – suport al deciziilor
investiţionale, Timişoara, Mirton
49. Pantea I.M., Ştefea P., Munteanu V. (2004), Is CSR a Concept
Applicable in Candidate Countries? Case Study: Romania, 1st
International Conference “Small and Medium Enterprises – Strengths –
Weakness – Opportunities –Threats, Lefkada, Greece
50. Petty R.E., Caciopp J.T. (1996, Guest Editorial: Adressing Disturbing
and Disturbed Consumer Behavior: Is It Necessary to Change the Way
We Conduct Behavioral Science?, Journal of Marketing, no. 33,pp. 1 –
8
51. Platon (2002), Banchetul şi alte dialoguri, Bucureşti, Mondero

143
52. Platon (2005), Republica, Bucureşti, Antet XX
53. Post J.E., Preston L.E.,Sachs S. (2002), Redefining the Corporation.
Stakeholder Management and Organizational Wealth, Stanford
University Press
54. Preston L.E. (1976), A Comment on „Defining Misleading Advertisinf”
and Deception in Advertising, Journal of Marketing,nr. 40,pp. 54 – 60
55. Rousseau J. – J. (1967), The Social Contract and Discourse on the
Origin and Foundation of Inequlaity Among Mankind, New York,
Washington Square Press
56. Sen A. (1987), On Ethics and Economics, London, Blackwell
57. Sherif M., Sherif C. (1956), An Outline of Social Psychology. Revised
Edition, Harper & Brothers, New York
58. Slinger G. (1999), Spanning the Gap – The Theorethical Principles
That Connect Stakeholder Policies to Business Performance, Corporate
Governance: An International Perspective, Vol. 7, No.2, p-. 136 – 147
59. Spinoza B. de (2004), Etica, Bucureşti, Antet
60. St. Toma d’Aquinas (1947), The Summa Theologicae, New York
61. Stewart R., Allen J.K., Cavender J.M. (1963), The Strategic Plan,
Research Report no. 168, Stanford Research Institute
62. Tajfeli H. (1981), Human Groups and Social Categories, Cambridge
University Press, Cambridge
63. Tsoutsoura M (2004), Corporate Social Responsibility and Financial
Performance, Berkley, Project of Haas Scool of Business, University of
California
64. Tuzzolino F., Armandi B. (1981), A need – hierarchy framework for
assessing corporate social responsibility, Academy of Management
Review, vol. 6, no. 1, pp. 21 – 28
65. Vădăsan I. (2004), Etica afacerilor, Timişoara, Editura Universităţii de
Vest
66. Vasilescu C.I. (2006), Pozitivism economic vs. Umanism economic,
Bucureşti, Idei în Dialog, nr.8 /23
67. Weber M. (2003), Etica protestantă şi spiritul capitalismului,
Bucureşti, Humanitas
68. Westin A.F. (1981), Whisle Blowing! Loyality and Dissent in the
Corporation, New York, McGraw – Hill
69. Whitehouse L. (2006), Corporate Social Responsibility: Views from the
Frontline, Journal of Buisiness Ethics, vol. 63, no.3, pp. 279 – 296
70. Wood D. (1991), Corporate Social Performance Revisited, Academy of
Management Review, vol. 16, no.4, pp. 758-769

144
71. Zaiţ D. (coord.) (2002), Management intercultural. Valorizarea
diferenţelor culturale, Economica, Bucureşti
72. www.eurofound.ie/publications
73. www.marketingpower.com

145
 CUPRINS
CAPITOLUL 1
NOŢIUNI DE TEORIA GENERALĂ A ETICII 5
1.1 Evoluţia eticii ca ramură a filozofiei: epoci,
curente şi personalităţi 5
1.2 Domenii ale eticii 11
1.2.1 Metaetica 12
1.2.1.1 Teorii metaetice 12
1.2.1.2 Psihologia morală 14
1.2.2 Etica normativă 17
1.2.3 Etica aplicată 26
1.2.3.1 Etica medicală 27
1.2.3.2 Bioetica 31
1.2.3.3 Etica mediului 32
1.2.3.4 Etica profesională 34
1.2.3.5 Etica tehnologiei informaţiei 36
1.2.3.6 Etica mass-media 38
CAPITOLUL 2
ETICA ŞI ORGANIZAŢIILE DE AFACERI 41
2.1 Conţinutul eticii afacerilor. Concepte şi
probleme specifice 41
2.2 Factorii interesaţi (stakeholder-ii) ai organizaţiei 47
2.2.1 De la pozitivismul economic la
umanismul economic 47
2.2.2 Originea şi definirea termenului
de stakeholder 51
2.2.3 Clasificarea stakeholder-ilor 53
2.2.4 Caracteristicile stakehold-erilor.
Modelul Mitchell – Agle – Wood 56
2.2.5 Matricea de analiză a stakeholder-ilor 58
2.3 Responsabilitatea socială a organizaţiilor de afaceri 59
2.3.1 Definirea şi conţinutul conceptului
de responabilitate socială 59
2.3.2 Responsabilitate socială, filantropie
şi cetăţenie corporativă 66
2.3.3 Categorii de responsabilităţi sociale
ale unei organizaţii 68
2.3.4 Modele de asumare a responsabilităţii sociale 70
2.3.4.1 Modelul “cutiei de viteze”

146
 a responsabilităţii sociale 70
2.3.4.2 Modelul bi – direcţional 72
2.3.5 Dimensiunile responsabilităţii sociale
a organizaţiilor 74
2.3.5.1. Modelul Comisiei Europene 74
2.3.5.2 Modelul quadri-dimensional 79
2.3.6 Beneficii ale asumării responsabilităţii sociale 82
2.3.7 Costurile programelor de responsabilitate
Socială 86
2.3.8 Tipuri de programe CSR 87
2.3.9 Rentabilitatea socială a investiţiilor (RSI) 91
2.3.9.1 Definirea şi calculul RSI 91
2.3.9.2 Principii pentru determinarea
obiectivă a RSI 93
CAPITOLUL 3
TEME PRINCIPALE ALE ETICII AFACERILOR 99
3.1 Etica relaţiilor de muncă 99
3.1.1 Discriminarea şi acţiunile discriminatorii 99
3.1.2 Hărţuirea morală 101
3.1.3 Hărţuirea sexuală 105
3.1.4 Utilizarea muncii copiilor 109
3.2 Aspecte etice ale acţionariatului.
Etica pe pieţele financiare 113
3.2.1 Legătura între organizaţiile de afaceri
şi proprietarii lor 113
3.2.2 Modele de implicare a acţionarilor
în capitalizarea corporaţiilor 116
3.2.3 Etica şi pieţele financiare globale 118
3.3 Etica în marketing 120
3.4 Corupţia şi afacerile 127
3.4.1 Cauzele apariţiei şi dezvoltării corupţiei 127
3.4.2 Efectele corupţiei
3.4.2.1 Costurile fiscale ale corupţiei 129
3.4.2.2 Costurile economice ale corupţiei 131
3.5. Whistle – blowing 133
3.5.1 Definiţii şi interpretări ale conceptului 133
3.5.2 Argumente pro şi contra protejării şi încurajării
“whistle - blower-ilor”. Aspecte juridice 136
BIBLIOGRAFIE 141

147