Universitatea Galati FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

REFERAT DE

LOCUL INSTRUIRII IN PROCESUL DE INVATARE

 Instruirea este acea activitate care se desfăşoară în cadrul procesului de învăţare „conform
obiectivelor pedagogice generale elaborate la nivel de sistem, în termeni de politică a educaţiei”.
Conceptul de instruire este utilizat frecvent cu cel puţin trei nuanţări: instruire generală, instruire
profesională şi autoinstruire.
Ioan Neacşu defineşte instruirea ca fiind „procesul prin care mediul unui subiect este deliberat
manipulat pentru a învăţa să fie capabil să emită sau să se angajeze într-un comportament specific, în
condiţii specifice şi cu răspunsuri specifice situaţiei”.
Instruirea este acea acţiune intreprinsă cu intenţia de a produce învăţarea. Pentru aceasta este
nevoie de contactul direct între profesor şi elev şi existenţa unei asimetrii informaţionale – profesorul
cunoaşte materia de studiat, în timp ce elevul nu deţine acele informaţii.
Invăţarea şcolară presupune dobândirea unor cunoştinţe, deprinderi şi strategii conform
obiectivelor incluse în cadrul programelor şcolare. Invăţarea se regăseşte în mediul şcolar prin
acţiunile dirijate de profesor pentru asimilarea, interiorizarea şi valorificarea materiei şcolare.
In literatura de specialitate, procesul de învăţare apare în două ipostaze: învăţarea ca proces şi
învăţarea ca produs. Invăţarea ca proces implică dimensiunea afectivă, cognitivă, motivaţională şi
volitivă a personalităţii individului, sarcina cadrului didactic fiind aceea de a dirija învăţarea în sensul
participării active a elevului. Invăţarea ca produs vizează un ansamblu de deprinderi intelectuale şi
psihomotorii, strategii cognitive, atitudini, informaţii logice. Invăţarea ca produs este un ansamblu de
rezultate noi, produse de activitatea procesuală şi se referă la: cunoştinţe, priceperi, noţiuni, modalităţi
de gândire, atitudini şi comportamente.
Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ. Acesta
urmăreşte realizarea funcţiilor generale ale educaţiei prin intermediul unor activităţi specifice de
instruire şi învăţarerealizate la nivelul corelaţiei profesor-elev, într-un context intern (ambianţa
educaţională a şcolii, climatul psihosocial al clasei de elevi) şi extern deschis.
Din perspectiva teoriei şi metodologiei curriculum-ului, procesul de învăţare are ca punct de
plecare stabilirea şi urmărirea consecventă a obiectivelor, iar ca punct final rezultatele elevilor.
Componentele principale ale procesului de învăţare sunt:
1.Obiectivele- cerinţele de instruire şi educaţie
2.Agenţii acţiunii- profesorii şi elevii, uneori şi părinţii
3.Conţinuturile- bazele ştiinţei şi ale culturii adaptate pe nivele de vârstă şi de dificultate
4.Mijloacele de învăţământ şi materialul didactic
5.Formele de organizare a activităţii instructiv educative (pe clase şi lecţii, cercuri de elevi)
6.Câmpul relaţional care include: profesori-elevi, elevi-elevi, grup-clasă
7.Timpul disponibil
Procesul de învăţare îndeplineşte funcţiile de:
-predare (caracterizează, în principal activitatea profesorului şi este ghidată de obiectivele
educaţionale)
 -învăţare (implică elemente ce ţin de personalitatea elevului şi au un aspect personal)
-evaluare (aici responsabilitatea pentru rezultatele actului instructiv educativ aparţin atât
cadrului didactic cât şi elevului)

Comunicare didactică – Comunicare educaţională

Comunicarea didactică a fost definită ca fiind acea comunicare ce are loc într-un cadru
organizat şi în instituţii specilizate, unde persoane specializate „transmit cunoştinţe, formează
deprinderi şi atitudini, iniţiază activităţi în vederea educării generaţiei tinere”.
Pornind de la alăturarea celor două sintagme, comunicare didactică şi comunicare
educaţională, care apare în diferite contexte, este de precizat că o comunicare, pentru a fi didactică va
îndeplini simultan anumite condiţii:
a) comunicarea va fi un act intenţionat
b) comunicarea va avea loc într-un cadru organizat
c) de obicei, această comunicare se desfăşoară în instituţii specializate
d) eficienţa comunicării va face obiectul evaluării pornind de la un ideal dinainte stabilit
Esenţa comunicării educaţionale o descoperim la Emerson: „Ii învaţă pe alţii cel ce dă şi
învaţă de la alţii cel ce primeşte. Nu poate fi vorba de învăţătură atâta timp cât elevul nu este adus în
aceeaşi stare de spirit sau la nivelul la care te afli tu (tu, ca profesor). Are loc o transfuzie. El devine tu
şi tu devii el”.
Comunicarea educaţională presupune din partea profesorului o foarte bună cunoaştere a
psihologiei umane. In relaţia stabilită între profesor şi elev intervine tipul de cunoaştere pe care fiecare
îl are despre celălalt şi care poate avea diferite surse (imagini, stereotipuri ce provin din mediul
sociologic sau din sistemul propriu de valori). O comunicare autentică are loc atunci când cei doi
actori (profesorul şi elevul) se implică total, îşi manifestă cu sinceritate emoţiile, ideile, experienţele,
cooperând cu celălalt şi acordându-şi respect reciproc.
Toate actele de comunicare prin care influenţăm pe ceilalţi, fie ele organizate sau nu,
desfăşurate în instituţii specializate sau nu, pot fi încadrate în sfera comunicării educaţionale. Astfel
remarcăm că orice formă de comunicare didactică este şi o formă de comunicare educaţională.
Clasa este, înainte de toate, un mediu de comunicare în care au loc acţiuni de educare ce
implică comportamentul global al elevilor. Elevul este învăţat să construiască un tip de cunoaştere care
va deveni un produs al competenţei sale. Procesul instructiv-educativ nu mai înseamnă doar o simplă
asimilare de cunoştinţe, ci motivarea elevului pentru a opera cu aceste cunoştinţe şi a le transforma în
acord cu nevoile sale.
A comunica eficient reprezintă un nivel al performanţei în activitatea didactică, nivel pe care
specialiştii îl asociază aptitudinii pedagogice. Astfel aptitudinea pedagogică a fost inclusă printre
principalii factori generatori de succes în activitatea instructiv-educativă.
Structura psihologică a aptitudinilor pedagogice este formată din mai multe componente care
sunt asociate unor tipuri diverse de competenţe, aflate în interdependenţă.
 N.Mitrofan vorbeşte despre:
a) competenţa morală – totalitatea capacităţilor care garantează buna funcţionalitate a
conduitei etico-morale a cadrului didactic;
b) competenţa psiho-pedagogică – ansamblul capacităţilor necesare pentru modelarea
componentelor personalităţii elevilor;
c) competenţa profesional-ştiinţifică – totalitatea capacităţilor necesare familiarizării cu o
anumită disciplină de învăţământ;
d) competenţa psiho-socială – capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu clasa de elevi, dar
şi cu fiecare elev în parte.

Strategii de instruire şi metode de învăţământ

Strategia de instruire reprezintă o formă de dirijare efectivă a învăţării, un ansamblu de
acţiuni orientate în vederea dirijării învăţării pentru a realiza obiectivele anterior stabilite.
Metoda este o cale de urmat care conduce la realizarea ţelului propus. Metoda este o
modalitate a profesorului de direcţionare, însoţită de un control al rezultatelor imediate şi de continuă
ameliorare sau corectare a acestora. Metoda poate fi definită ca un ansamblu organizat de procedee
destinate operaţiilor care conduc la atingerea obiectivelor urmărite.
Pornind de la literatura în domeniu, avem o clasificare generală a metodelor instructiv-
educative:
1.Metode de comunicare:
- metode de comunicare orală: descrierea, explicaţia, demonstraţia, conferinţa, dezbaterea;
- metode de comunicare scrisă;
- metode de comunicare oral-vizuală: instruirea prin filme, tehnicile video;
2.Metode de explorare a realităţii:
- metode de explorare directă a realităţii – observaţia sistematică, experimentul, cercetarea
documentelor istorice, ancheta, studiul de caz;
- metode de exploatare indirectă a realităţii – contactul cu substitutele obiectelor şi
fenomenelor reale;
3.Metode bazate pe acţiune, metode practice
- metode de acţiune reală – exerciţiul, lucrări practice, lucrări de atelier, activităţi creative;
- metode de acţiune simulată sau fictivă – jocuri didactice, jocuri de simulare
(interpretarea de roluri);
Mijloace de instruire
 Mijloacele de instruire reprezintă totalitatea instrumentelor naturale, materiale, tehnice
care au fost adaptate din punct de vedere pedagogic la metodele şi procedeele de instruire, în vederea
realizării eficiente a obiectivelor stabilite la nivelul procesului de învăţământ.
Ioan Cerghit a clasificat mijloacele de instruire astfel:
1.Mijloace informativ-demonstrative: -mijloace intuitiv-obiectuale şi imagistice
-mijloace logico-raţionale
2.Mijloace de exersare şi formare, întâlnite în efectuarea experienţelor de laborator,
aparate sportive, instrumente muzicale;
3.Mijloace audio-vizuale: banda magnetică, CD-ul, diapozitivul.

Forme de organizare a instruirii

Cea mai cunoscută formă de organizare a instruirii care s-a păstrat până în prezent, este
aceea a organizării pe clase şi lecţii.
La nivelul procesului instructiv educativ întâlnim mai multe tipuri de lecţie. Tipul de
lecţie vizează o anumită modalitate de proiectare şi realizare a lecţiei şi care are valoare orientativă
pentru cadrul didactic, ghidându-l în activitatea sa, pe parcursul unei ore şcolare.
Tipuri de lecţie:
1. Lecţia mixtă – urmăreşte mai multe scopuri didactice: comunicare de cunoştinţe,
sistematizare, fixare şi vertificare;
2. Lecţia de comunicare şi însuşire de noi cunoştinţe;
3. Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi – caracteristică unor domenii de activitate
precum desenul, educaţia fizică, lucrul manual;
4. Lecţia de fixare şi sistematizare – urmăreşte în principal consolidarea cunoştinţelor
însuşite, precum şi aprofundarea lor sau completarea unor lacune;
5. Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare – vizează în principal,
constatarea nivelului de pregătire a elevilor.