Războiul de reîntregire națională (1914-1918)

Personalități marcante ale României

La începutul secolului XX, Europa trăia sub influența intensificării conflictelor între cele
două tabere ale marilor puteri influente: Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, ambele tabere cu
viziuni înspăimântătoare asupra razboiului generalizat. Desăvârșirea dezideratului național unitar
trebuia coroborată cu marile schimbări ce aveau loc la nivel european; ar fi fost o mare greșeală
ca România să nu se implice în conflictul generalizat, care la finele lui avea să aducă schimbări
importante cu privire la configurația general-europeană. Diplomația României într-o perioadă
crucială din istoria omenirii precum si personalitățile marcante care au contribuit la viziunea
plenară a idealului național, au dus in cele din urmă la desăvârșirea unui ideal unitarist. Pe
parcursul acestei lucrări voi aduce in discuție două personalități marcante, oameni cu viziune,
idealiști și care au contribuit masiv la traseul diplomatic al Romaniei in prima jumătate a secolului
XX: Ilie Grămadă și Ion Nistor.

Ilie Grămadă, personalitate marcantă ce s-a consacrat științei istoriei, s-a născut în Suceava
în anul 1911 în Stroiești, Ducatul Bucovinei (pe acea vreme). Și-a dedicat viața culturii fiind un
dascăl de excepție și cercetător a încurajat în mode deosebit performanțele academice, fiind chiar
el însuși un exemplu în acest sens. Deși s-a stins din viață în anul 1981, Ilie Grămadă s-a bucurat
mult timp de prețuirea și stima contemporanilor săi, fiind și acum un reper în lumea culturală
românească. Activitatea sa științifică și de cercetare este vastă, cuprinzând multe articole și lucrări
cu accente pe războiul de reîntregire națională (1914-1918. Din anul 1949 și până la pensionare,
în 1977, a desfășurat activitate didactică la Universitatea ieșeană, la Facultatea de Filozofie și la
Facultatea de Istorie. A publicat peste 60 de studii și articole istorice, la care se adaugă peste 150
de articole și recenzii diverse. A fost secretar științific al Filialei Iași a Academiei Române (1951-
1959), director al Teatrului Naționa (1959-1969) și director al Editurii Junimea (1970-1972.
Ilie Grămadă a avut preocupări diverse: pentru teologie, istorie medievală universală,
istoria filosofiei, istoria artei. Printre cele mai importante lucrări ale sale putem enumera:
Confucianismul și morala creștină, în ”Candela”, Cernăuți 1942; Cruciadele, București 1971; De
la conștiința de neam – trăsătură distinctă a istoriei românilor, în ”Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, 1978. Marea Unire, avea să-l găsească pe Ilie Grămadă elev la școala primară din satul
său natal, dar profundele explicații și semnificații ale acesstui act istoric covârșitor din viața
națiunii române, a lăsat o puternică amprentă asupra lui Ilie Grămadă, acesta dedicându-și întreaga
viață științei istoriei și culturii.
O altă personalitate marcantă a secolului XX, care a contribuit în mod direct la reîntregirea
națională precum și la cristalizarea dezideratului național de unitate al statului român este Ion
Nistor. Acesta s-a născut la 4 augut 1876 în Bivolărie, Vicovu de Sus, districtul Rădăuți, jud.
Suceava. A fost un reputat istoric și militant unionist bucovinean, membru al Comitetului de
organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia
a redactat ”Actul unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității
din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al
Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, a fost ministru de stat,
reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al
cultelor și artelor. Casa memorială Ion Nistor de la Bivolărie, astăzi localitate componentă a
orașului Vicovu de Sus, a fost organizată și deschisă în anul 1993 de Societatea pentru Cultură și
Literatură Română în Bucovina (SCLRB) și de Primăria Vicovu de Sus.
Membru al conducerii Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina din 1913,
profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române
din același an, Ion Nistor s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților
bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular al Academiei Române, a evocat un
capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și,
tot în același an, a publicat Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața
românilor bucovineni. În perioada 1919-1939, în plan politic și public, a avut responsabilități
dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în
1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în
1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor
în guvernul Gheorghe Tătărăscu.
În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul
Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece, în colecția Hurmuzachi, a editat revista
Junimea literară, a publicat Istoria Basarabiei, a susținut Buletinul Codrul Cozminului. Lucrarea
sa cea mai reprezentativă este Problema ucraineană în lumina istoriei, iar Societatea pentru
literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți,
Rădăuți și Botoșani. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea Istoria Bucovinei,
rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză Istoria României, care nu a
fost încă publicată. Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei
și a cauzei naționale s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina
istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galiția în Tessalia și de la
Nistru până la Tisa”, a afirmat istoricul ieșean Ion Toderașcu.
Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet
pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsă i-a fost majorată
cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.
Despre starea lui în ultimii ani de viață vorbește un citat din ultimele sale scrieri: „Aștern pe hârtie
aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii,
care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și
Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în
cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga. Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui
Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.
Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele
eroilor de la Mărășești!”—Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957).
În concluzie, ambele personalități, atât Ilie Grămadă cât și Ion Nistor au avut preocupări
similare, în sensul că s-au dedicat științei istoriei precum și culturii. Totodată, ambele personalități
au contribuit, fie în mod direct sau indirect, la actul istoric covârșitor al unității naționale.
Dezideratul național al unirii a fost posibil datorită sacrificiilor făcute de români de-a lungul
timpului precum și sentimentului de apartenență la conștiința națională de neam. Ilie Grămadă si
Ion Nistor, au demonstrat aceste lucruri, prin activitățile pe care i-au animat de-a lungul vieții, de-
a le aduce un omagiu de natură științifică urmașilor.