Subiectul 1

1. Principiile mostenirii legale

Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali –
acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de moştenitori
sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită
de C. civ. Legiuitorul a stabilit patru clase de moştenitori legali:
- clasa I, numită şi clasa descendenţilor, formată din toţi descendenţii defunctului,
fără limită în grad (copii, nepoţi, strănepoţi etc.);
- clasa a II-a, numită şi clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi,
formată din părinţii defunctului plus fraţii şi surorile acestuia şi descendenţii lor
până la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită şi clasa ascendenţilor ordinari, formată din bunicii,
străbunicii ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din unchii şi mătuşile
defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi surorile bunicilor defunctului.

Dacă din prima clasă de moştenitori există rude care vor şi pot să vină la
moştenire, atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele care fac parte din
celelalte clase de moştenitori, chiar dacă între acestea din urmă s-ar găsi rude de
grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care exclude. Rudele din clasa
a II-a vin la moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor
(sunt renunţători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moştenire. Tot astfel, clasa a
III-a, respectiv clasa a IV-a de moştenitori 34

legali vor fi chemate la moştenire numai în ipoteza inexistenţei rudelor din clasele
anterioare sau în cazul în care acestea nu vor sau nu pot să vină la moştenire. Prin
excepţie pot veni la moştenire rude din clase diferite: atunci când de cuius a
dezmoştenit prin testament (a exheredat) moştenitori rezervatari dintr-o clasă
prioritară. Astfel, rezervatarii exheredaţi vor culege rezerva, iar cotitatea
disponibilă va reveni moştenitorilor din clasa subsecventă, cu condiţia ca de cuius
dă nu fi dispus altfel prin testament. Soţul supravieţuitor al defunctului nu face
parte din nici o clasă de moştenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu
defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soţului supravieţuitor un drept de moştenire
legală, indiferent de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs; prin
urmare, acesta nu exclude şi nu este exclus de nici o clasă de moştenitori.
 Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă –
acest principiu exprimă regula de drept conform cu care înlăuntrul aceleiaşi clase
de moştenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la
moştenire pe rudele de grad mai depărtat.
Excepţii:
1. în clasa a II-a de moştenitori, ascendenţii privilegiaţi nu înlătură de la moştenire
fraţii, surorile defunctului sau descendenţii lor;
2. reprezentarea succesorală (permite uneori chemarea la moștenire a unor
moștenitori de grade diferite).

 Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad – acest
principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din aceeaşi clasă de
moştenitori legali şi având acelaşi grad de rudenie în raport cu defunctul împart
moştenirea în mod egal.
Excepţii:
1. împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a rudelor de
acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
2. împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali
privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite,
din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline), egalitatea se păstrează
numai între fraţii pe aceeaşi linie.

2. Caracterul indivizibil al optiunii succesorale

 caracterul indivizibil – opţiunea succesorală este indivizibilă, nefiind posibilă
acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit bun. Este posibil
însă ca un moştenitor care are atât vocaţie legală cât şi testamentară să poată
opta diferit (art. 1102 C. civ. privind vocația multiplă la moștenire, respectiv art.
752 C. civ. anterior).

Subiectul 2
1. Drepturile sotului supravietuitor in concurs cu celelalte clase de mostenitori
sau in lipsa acestora
În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor trebuie să mai facem unele
precizări în legătură cu cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în
concurs cu copii defunctului dintr-o căsătorie anterioară.
Reglementarea anterioară: Conform art. 939, C. civ. anterior, de cuius nu poate
gratifica pe soţul din ultima căsătorie în limita cotităţii disponibile ordinare, ci
numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a
luat mai puţin, cel mult un sfert din moştenire. Scopul acestei reguli este ocrotirea
copiilor lui de cuius împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima
căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit. Noţiunea de copil în
sensul art. 939 desemnează orice descendent al lui de cuius, dintr-o căsătorie
anterioară, din afara ei sau din adopţie. Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în
următoarele cazuri: de cuius a făcut donaţii ultimului soţ, chiar înainte de
încheierea căsătoriei; de cuius a lăsat legate ultimului soţ, chiar dacă data
testamentului e anterioară încheierii ultimei căsătorii; de cuius a prevăzut
exheredarea descendenţilor în cauză, de această exheredare urmând a beneficia
soţul din ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă specială nu se cumulează cu cea
ordinară, ci se deduce din ea. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile
speciale e controversată în lumina dispoziţiilor L. 319/1944 care sunt aplicabile în
concurs cu prevederile art. 939.
Astfel, drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate exclusiv la cotitatea
disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se seama şi
de noua calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor legal rezervatar. În
toate cazurile în care defunctul a făcut liberalităţi, prima operaţiune e stabilirea
cotităţii disponibile ordinare şi indirect, a rezervei moştenitorilor rezervatari. De
cuius putea să dispună de cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea unor terţi,
fie a rudelor, fie a soţului supravieţuitor. Însă, dacă soţul supravieţuitor vine în
concurs cu un copil din afara ultimei căsătorii el poate fi gratificat numai în
limitele cotităţii disponibile speciale mai sus enunţate. În ipoteza în care această
cotitate disponibilă este mai mică decât cea ordinară, diferenţa va fi destinată
imputării liberalităţilor prin care sunt gratificate alte persoane decât soţul din
ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea) acestor liberalităţi diferenţa urmează
să fie împărţită potrivit regulilor moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii cotităţii
disponibile speciale e reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către
copilul defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau
descendenţii lui pot şi vor să vină la moştenire. Dacă liberalitatea în favoarea
soţului din ultima căsătorie e făcută într-o formă simulată, sancţiunea va fi
nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu depăşeşte limitele cotităţii disponibile
speciale.
Noul Cod civil: conform art. 1090 C. civ., liberalităţile neraportabile făcute soţului
supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei
comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului
care a primit cel mai puţin (se aplică și atunci când descendentul a fost
dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor).
Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea
disponibilă totală şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine
descendenţilor. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni lor” este utilizată
pentru a numi descendenţii dintr-o căsătorie anterioară a soţului decedat,
descendenţii din afara ultimei căsătorii a soţului decedat sau descendenţii
adoptaţi înaintea ultimei căsătorii a soţului decedat
2. Obligatia de garantie intre copartasi
Partajul

Art. 683
Garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse
(1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi
vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului
aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Fiecare este obligat să îl despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul
evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea
datorată de acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv
de coproprietarul prejudiciat.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite
de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj.

Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori garanţi unul către
altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce provin dintr-o cauză anterioară
împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi ceilalţi coindivizari trebuie să-l
despăgubească pe evins, fiecare proporţional cu cota sa de moştenire. Şi coindivizarul
evins suportă pierderea alături de ceilalţi coindivizari.

Subiectul 3

1. Oprirea actelor asupra unei mosteniri nedeschise

Oprirea actelor juridice unei moştenirii nedeschise (art. 956 C. civ.): Dacă prin
lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca
obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele
prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea
ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi
care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii.
Pactul asupra unei moşteniri viitoare (denumirea tradițională) era orice contract
sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data
încheierii lui sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi la
moştenire (art. 965 alin. 2, art. 702 C. civ. anterior). Asemenea pacte sunt
interzise indiferent dacă privesc moştenirea unei terţe persoane sau cea a unuia
dintre contractanţi şi indiferent dacă renunţarea/înstrăinarea s-a făcut cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit.
Condiţii cerute anterior C. civ. pentru ca un pact să fie considerat asupra unei
moşteniri viitoare, nedeschise:
• pactul trebuie să privească o moştenire, adică să aibă ca obiect patrimoniul
succesoral în totalitate sau o cotă-parte din acesta ori bunuri determinate din
moştenire;
• moştenirea să nu fie deschisă; data deschiderii succesiunii în raport de care se
analizează anterioritatea pactului se stabileşte în funcţie de data morţii specificată
în certificatul de deces sau în hotărârea declarativă de moarte. Pactul încheiat
după data 83

morţii stabilită prin hotărâre e valabil chiar dacă ulterior încheierii pactului data a
fost rectificată sau hotărârea declarativă de moarte s-a anulat.
• pactul să nu fie permis expres de lege;
Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este nulitatea
absolută, ce nu poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii, prin confirmare.
În prezent, sancţiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a
următoarelor elemente:
- să existe unui act juridic.
- actul juridic să aibă ca obiect drepturi eventuale, susceptibile de a face parte din
dreptul de moştenire al unuia dintre contractanţi,
- act asupra unei moşteniri nedeschise încă.
- actul să nu fie permis expres de lege - de exemplu posibilitatea descendenţilor, a
ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor de a renunţa la dreptul de
invoca prezumţia de donaţie, ceea ce echivalează cu renunţarea la dreptul de a
cere reducţiunea şi/sau raportul [art. 1091 alin. (4) C. civ., respectiv art. 845 C. civ.
anterior].

2. Nulitatea actului de imparteala

Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate: nulitatea relativă –
nerespectarea condiţiilor de formă, violenţă sau dol (eroarea dă naştere la
supliment de partaj, eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi); nulitatea
absolută – omiterea unui coindivizar de la împărţeală. Principalele efectele
nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv a partajului, iar drepturile
dobândite de terţi sunt supuse caracterului aleatoriu al noului partaj.
Subiectul 4
1. Notiunea de capacitate succesorala
C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de existenţa
acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 957 C. civ., pentru a
succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii. Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală
orice persoană care se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii şi nu are
capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea
dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind distinctă
atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu.
Regulile generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii
succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în
cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare
civilă.
În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii, se impun
unele precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al moştenirii prin
retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală pretinde
drepturi succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii
succesiunii. El este ţinut să dovedească nu doar faptul existenţei sale la momentul
deschiderii succesiunii, ci şi faptul inexistenţei ascendentului său în acel moment.
Dovada se va face cu actele de stare civilă ale moştenitorului şi cu certificatul de
deces sau hotărârea declarativă de moarte a ascendentului reprezentantului.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală sau
testamentară supravieţuieşte lui de cuius şi, dobândind succesiunea acestuia din
urmă, o lasă propriilor săi moştenitori, confundată cu a sa. În acest caz, cel care
pretinde drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere este ţinut să
dovedească atât capacitatea succesorală a autorului lor la data deschiderii primei
succesiuni, cât şi propria lor capacitate succesorală la data decesului autorului lor.
2. Caile procedurale prin care se realizeaza reductiunea
Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin două căi procedurale:
 prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se pot înţelege
direct cu privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se pot înţelege cu privire
la împărţirea bunurilor şi indirect şi la reducţiune.
 pe cale judecătorească – identificăm două situaţii:
a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele îndreptăţite pot
introduce o acţiune în reducţiune – această acţiune e personală, divizibilă şi
prescriptibilă;
b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză să le
predea, beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează predarea lor, iar
rezervatarul se va apăra ridicând excepţia reducţiunii sau introducând o cerere
reconvenţională prin care să ceară reducţiunea.

Dreptul la acţiunea în reducţiune a liberalităţilor excesive se prescrie în termen de

3 ani de la data deschiderii moştenirii sau, după caz, de la data la care
moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul
liberalităţilor. În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută
de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv. Excepţia de
reducţiune este imprescriptibilă extinctiv (art. 1095 C. civ.).

Subiectul 5
1. Nedemnitatea succesorala – notiune, caractere, cazuri
Noţiune şi caractere juridice
Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui moştenitor legal
din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv partea de rezervă din
acea moştenire la care ar fi avut dreptul, precum și decăderea din dreptul de a
culege moștenirea testamentară, deoarece s-a făcut vinovat de săvârşirea unei
fapte grave, prevăzută de lege, faţă de cel care lasă moştenirea ori faţă de
memoria acestuia. Conform Codului civil din 1864 nedemnitatea opera doar
pentru moștenirea legală (în timp ce în planul moștenirii testamentare, opera
revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine ), în timp ce conform C.
civ., nedemnitatea operează atât pentru moștenirea legală, cât și pentru cea
testamentară (iar în planul moștenirii testamentare, operează revocarea
judecătorească a legatelor pentru ingratitudine).
Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
a) conform C. civ. 1864, intervenea doar în cazul moştenirii legale şi numai în
ipoteza săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege; având în vedere
caracterul imperativ şi de strictă interpretare a normelor care reglementa
instituţia nedemnităţii, acestea nu puteau fi aplicate prin asemănare în alte
ipoteze decât cele legale;

Conform C. civ., nedemnitatea intervine atât în cazul moștenirii legale, cât și în

cazul moștenirii testamentare.
b) conform C. civ. 1864, operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea
sau constatarea ei pe cale judecătorească; operând de drept, cel care lasă
moştenirea nu ar putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului culpabil;

C. civ. reglementează atât nedemnitatea de drept, cât și nedemnitatea judiciară,

pentru cazuri diferite. Conform art. 961 C. civ., efectele nedemnităţii de drept sau
judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial
de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie
înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea
faptei care atrage nedemnitatea.
c) conform C. civ. 1864, nu afecta eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de
către defunct în favoarea nedemnului; în cazul în care una şi aceeaşi faptă
constituie o cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii (donaţie,
legat, moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea care a operat de
drept, în temeiul legii, şi va pronunţa revocarea donaţiei/legatului pentru
ingratitudine, dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (art.
829–831, C. civ., respectiv art. 930–931, C. civ.);

Conform C. civ. nedemnul este înlătura atât de la moștenire legală, cât și de la cea
testamentară, ceea ce înseamnă că afectează eficacitatea legatelor, însă nu
afectează eficacitatea donațiilor (totuși, aceeași faptă poate reprezenta cauză
comună de ineficacitate a donației, legatului și moștenirii legale, iar dacă sunt
îndeplinite condițiile, este posibil să opereze atât nedemnitatea, revocarea
donației, cât și revocarea legatului pentru ingratitudine).
d) conform C. civ. 1864, este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra
autorului faptei; nedemnitatea unui moştenitor legal nu influenţează drepturile
succesorale ale celorlalţi moştenitori ai lui de cuius; doar în mod excepţional,
nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor nedemnului;

Conform C. civ., nedemnitatea de drept este o sancțiune civilă, iar nedemnitatea

judiciară este o pedeapsă civilă.
e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la
moştenirea celui faţă de care a săvârşit faptul sancţionat cu nedemnitate; acest
fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care nedemnul le are cu
privire la moştenirea altor persoane. De exemplu, săvârşind faptul faţă de tată,
copilul va putea veni la moştenirea lăsată de mamă, având posibilitatea să
dobândească inclusiv acele bunuri pe care mama sa le-ar fi dobândit de la tatăl
său);
f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul săvârşirii
faptei; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, existenţa
discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care au capacitate de
exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se prezumă până la proba
contrară. Dacă fapta de nedemnitate face obiectul unui proces penal, devine
operantă instituţia iresponsabilităţii reglementată de Codul penal.
 Cazurile de nedemnitate
Conform C. civ. din 1864, prin art. 655, erau enumerate limitativ faptele care
atrăgeau sancţiunea nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea;
acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea
omorului a cărui victimă a fost cel despre a cărui moştenire este vorba.
 Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655, pct. 1, C. civ.
din 1864, este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină
aplicabil, trebuiau întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul
constitutiv al infracţiunii de omor; nu interesează dacă infracţiunea s-a consumat
sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul omorului, mobilul sau
scopul infracţiunii;
b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească
rămasă definitivă; întrucât calitatea de condamnat depinde de finalizarea
procesului penal printr-o hotărâre de condamnare, condiţia condamnării nu se
consideră îndeplinită dacă:
- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această situaţie, fapta
nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune, lipseşte temeiul răspunderii
penale, neputând fi vorba despre un condamnat;
- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această ipoteză procesul
penal încetează, calitatea de inculpat pe care moştenitorul a avut-o în cursul
procesului neputând fi convertită în cea de condamnat cerută de art. 655, pct. 1,
C. civ. din 1864;
- amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi este foarte
puţin probabil ca o faptă atât de gravă să formeze obiectul vreunei amnistii, în
ipoteza în care actul de clemenţă intervine înainte ca moştenitorul să
dobândească calitatea de condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi,
deci, posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de condamnare;
- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea statului de a trage
la răspundere penală pe făptuitor, nu mai poate avea loc o judecare care să se
finalizeze printr-o hotărâre de condamnare.

Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior

amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă intervine prescripţia executării pedepsei
aplicate moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va
opera.
 Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit
art. 655, pct. 2, C. civ. din 1864, era nedemn să succeadă acela care a făcut în
contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. Pentru
ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuiau îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire este
vorba; acuzaţia poate îmbrăca forma unui denunţ sau a unei plângeri ori a unei
mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce interesează este ca din actul
care emană de la moştenitor să rezulte neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui
moştenire este vorba de săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea
de a angaja răspunderea penală a celui acuzat;
b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie să
poată atrage pedeapsa cu moartea;
c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, calomnioasă.

Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost exclusă
dintre sancţiunile de drept penal, iar raţiuni de politică penală exclud
reintroducerea în sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, acest caz
de nedemnitate era considerat ca desuet. Susţinerea că am putea considera că
acest caz de nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care acuzaţia calomnioasă
ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu putea fi primită din cel puţin două
motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate sunt de strictă
interpretare şi aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în alte ipoteze
decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii acestui caz de
nedemnitate a avut în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte
a celui despre a cărui moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei
moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu are aceeaşi
consecinţă.
 Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire
este vorba - potrivit art. 655, alin. 3, C. civ. din 1864, era nedemn să succeadă
moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat
aceasta justiţiei. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuiau
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor. Apreciem
că legiuitorul are în vedere infracţiunea de omor, iar nu alte fapte care ar fi avut
ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile cauzatoare de moarte sau alte
infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca scop) moartea victimei (spre exemplu, o
tâlhărie urmată de moartea victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de
nedemnitate;
b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;
c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cerea ca
moştenitorul să cunoască şi alte date cu privire la acest omor (autorul faptei,
mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii acestuia). Stabilirea
acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care urmează a fi stabilită de
instanţă pe bază de probe;
d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit art. 656,
C. civ. din 1864, moştenitorul nu era sancţionat cu nedemnitatea dacă nu a
denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală (numai
fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său ori de un afin.

Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei
excepţii, în doctrina mai veche s-a subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate
aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat
sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea
îndepărtării sale de la moştenirea victimei omorului, moştenitorul ar trebui să
dovedească că are în raport cu autorul omorului calitatea prevăzută de art. 656,
C. civ. anterior; or, în atare context, era practic obligat să divulge identitatea
asasinului.
e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte de
moştenitor major, apreciem că se are în vedere nu atât atingerea unei anumite
vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea obligaţiei de
denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este exclusă în cazul
persoanelor puse sub interdicţie. Cum sancţiunea nedemnităţii implică cu
necesitate existenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei, rezultă că
textul protejează moştenitorul cu vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror
discernământ a fost dovedit, dar care neavând capacitate deplină de exerciţiu
sunt exceptaţi de la aplicarea art. 655, pct. 3, C. civ. din 1864.

În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz era apreciat a fi căzut în

desuetudine.

2. Efectele partajului
Vechiul Cod Civil
Efectele partajului
Textul art. 786, C. civ. anterior consacră regula caracterului declarativ al
partajului. Cu toate acestea, se apreciază că acest efect este doar o ficţiune a legii
menită să asigure egalitatea coindivizarilor. Consecinţa acestei aprecieri se
regăseşte în aceea că ficţiunea, fiind o excepţie, este de strictă interpretare.
Caracterul declarativ şi retroactiv al partajului trebuie interpretat în sensul că
fiecare coindivizar suportă doar consecinţele propriilor acte făcute în timpul stării
de indiviziune. De exemplu, ipoteca instituită doar de un singur coindivizar nu va fi
opozabilă celorlalţi. Actele care intră sub incidenţa efectului declarativ sunt:
partajul propriu-zis; actele echivalente partajului: licitaţia al cărei adjudecatar este
un coindivizar – acesta este un având-cauza al defunctului (în acest caz nu sunt
aplicabile regulile vânzării cumpărării şi vânzarea între coindivizari de bunuri sau
drepturi succesorale. În privinţa bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să
menţionăm următoarele: creanţele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu
s-au stins până la partaj, aceeaşi soluţie aplicându-se şi creanţei preţului
adjudecării de către un terţ la licitaţie a unui imobil succesoral. Efectul declarativ
produce consecinţe nu numai între succesori, admiţându-se, în acest caz,
opozabilitatea erga omnes.
Consecinţele efectului declarativ al partajului sunt următoarele:
a) atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii;
b) drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi dispoziţie
făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se desfiinţează;
c) partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele specifice
acestor acte juridice.

Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori garanţi unul
către altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce provin dintr-o cauză
anterioară împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi ceilalţi coindivizari trebuie
să-l despăgubească pe evins, fiecare proporţional cu cota sa de moştenire. Şi
coindivizarul evins suportă pierderea alături de ceilalţi coindivizari.
Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate: nulitatea relativă –
nerespectarea condiţiilor de formă, violenţă sau dol (eroarea dă naştere la
supliment de partaj, eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi); nulitatea
absolută – omiterea unui coindivizar de la împărţeală. Principalele efectele
nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv a partajului, iar drepturile
dobândite de terţi sunt supuse caracterului aleatoriu al noului partaj.
II. Noul Cod civil
Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune (art. 1143 C. civ.). Moştenitorul
poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau
clauze testamentare care prevăd altfel. Dispoziţiile art. 669-686 se aplică şi
partajului succesoral în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta.
Dispoziţiile art. 1143 alin. (1) C. civ. consacră imprescriptibilitatea dreptului de a
cere ieşirea din indiviziune şi au un caracter imperativ.
Partajul voluntar (art. 1144 C. civ.):
Dacă toţi moştenitorii sunt prezenţi şi au capacitate de exerciţiu deplină, partajul
se poate realiza prin bună învoială, în forma şi prin actul pe care părţile le convin.
Dacă printre bunurile succesorale se află imobile, convenţia de partaj trebuie
încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Dacă nu sunt
prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub
interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe
bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu
respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele
dispărute. 126

Măsuri conservatorii (art. 1145 C. civ.): Bunurile moştenirii pot să facă obiectul
unor măsuri conservatorii, în tot sau în parte, la cererea persoanelor interesate, în
condiţiile legii.
Partaj judiciar: se aplică procedura partajului judiciar din NCPC, art. 980 -996.
Partajul de ascendent (art. 1160-1163 C. civ.): Ascendenţii pot face partajul
bunurilor lor între descendenţi. Partajul de ascendent se poate realiza prin
donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor
prevăzute de lege pentru aceste acte juridice. Partajul realizat prin donaţie nu
poate avea ca obiect decât bunurile prezente. Dacă în partajul de ascendent nu au
fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja
conform legii. Ineficacitatea partajului de ascendent: în caz de omisiune a unui
descendent; și în caz de nerespectare a rezervei succesorale.

Subiectul 7
1. Darul manual
Darurile manuale – suntem în prezenţa unor contracte reale prin care, cu intenţie
liberală, donatorul transmite donatarului proprietatea asupra unui bun mobil al
său, fără a urmări să obţină o contraprestaţie.
Darul manual reprezintă forma cea mai simplă de donaţie, impunând doar tradi-
ţiunea unui mobil donat (pe lângă acordul de voinţă, indispensabil încheierii
contractului).
Darul manual reprezintă o excepţie de la principiul solemnităţii donaţiei prevăzut
de art. 1011 alin. 1 Noul cod civil Astfel, darul manual nu trebuie încheiat ad
validitatem în forma autentică (cerută celorlalte donaţii), dar se supune condiţiilor
de fond ale contractului.
Darul manual este un contract real, deoarece la încheierea sa acordul de voinţă
trebuie „însoţit de tradiţiunea bunului” (art. 1011 alin. 4 Noul Cod Civil). In
consecinţă, predarea, traditiunea, remiterea bunului donat de la donator la
donatar este de esenţa acestei varietăti de donaţie.
De precizat că „tradiţiunea” nu presupune „neapărat o deplasare fizică a bunului”,
ci poate fi realizată şi printr-o „tradiţiune implicită”. De exemplu, în cazul donaţiei
unui autoturism, tradiţiunea se realizează prin predarea cheilor de contact, astfel
încât donatarul să poată intra în posesia efectivă a autovehiculului.
Numai ca excepţie, darul manual operează prin simplul acord de voinţă al părţilor
contractante, atunci când, pentru un motiv sau altul, obiectul acestuia se află deja
în mâinile donatarului (la momentul perfectării contractului).
Obiectul darului manual îl pot constitui numai bunuri mobile corporale cu o
valoare de până la 25.000 lei şi susceptibile de remitere demanu ad manu. Sunt
asimilate acestora titlurile la purtător şi biletele de bancă, întrucât încorporează
valoarea creanţei şi pot fi transmise prin tradiţiune.
Bunurile imobile, precum şi mobilele incorporale (drepturile de creanţă,
drepturile de creaţie intelectuală, fondul de comerţ etc.) nu pot forma obiectul
unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi dobândite
printr-o predare şi primire efectivă. Nu pot forma obiectul darului manual nici
bunurile viitoare, pentru simplul motiv că, neexistând, nici nu pot fi predate.
Dovada predării lucrului (şi deci a încheierii contractului) poate fi făcută, în
principiu, prin orice mijloc de probă (fiind o chestiune de fapt).
De menţionat că donatarul posesor nu are nevoie de dovadă scrisă (fiind pre-
zumat proprietar în baza art. 935 Noul Cod Civil).

2. Stabilirea calculului masei succesorale

Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile
Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile e necesar să se stabilească masa
succesorală, numită şi masă de calcul. Conform art. 1091 C. civ., respectiv art. 849
C. civ. anterior, pentru stabilirea masei de calcul trebuie îndeplinite 3 operaţiuni
succesive:
 stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la data
deschiderii succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu valoare
patrimonială existente la data deschiderii succesiunii (drepturi reale, de creanţă,
de proprietate intelectuală etc.). Nu se iau în considerare bunurile care nu pot fi
valorificate, fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau percepute după
deschiderea moştenirii, adăugirile sau îmbunătăţirile aduse bunurilor moştenirii
după deschiderea ei. Evaluarea bunurilor se face în funcţie de valoarea lor în
momentul deschiderii succesiunii.
 scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine
activul net – din activul brut al moştenirii, format din bunurile identificate şi
evaluate, se scade pasivul, adică obligaţiile defunctului, cheltuielile de
înmormântare, precum şi cele de conservare şi de administrare a patrimoniului
succesoral. Această operaţiune are loc deoarece drepturile moştenitorilor nu pot
fi satisfăcute decât după plata creditelor moştenirii.
 reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către
de cuius – donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa succesorală, ci fictiv, pentru
calcul. Sunt supuse reunirii toate donaţiile indiferent de forma acestora şi
indiferent de persoana donatorului. Donaţiile nu ar putea fi exceptate de la
reunire prin voinţa donatorului. Chiar dacă ar fi scutită de raport, valoarea
donaţiei se adaugă la masa de calcul.

Totuşi, în reglementarea anterioară nu erau supuse reunirii: donaţiile

remuneratorii; cheltuielile făcute de către de cuius chiar şi pentru întreţinerea
unor persoane faţă de care nu avea obligaţia legală de întreţinere; darurile
obişnuite; cheltuielile de nuntă. În prezent, în C. civ., se prevede că nu se va ţine
seama în stabilirea rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în
măsura în care nu sunt excesive, nici de sumele cheltuite pentru întreţinerea sau,
dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a
soţului şi nici de cheltuielile de nuntă.
În privinţa actelor cu titlu oneros există, conform art. 1091 alin. 4 C. civ., respectiv
art. 845 C. civ. anterior, o prezumţie relativă de donaţie în favoarea moştenitorilor
rezervatari, în ipoteza în care o înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un
succesibil în linie dreaptă este făcută cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei
sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează
numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului
supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare (în art.
845 C. civ. anterior era indicată doar rezerva uzufructului sau cu sarcina unei
rente viagere, iar prezumţia de donaţie putea fi invocată numai de către
moştenitorii rezervatari care nu au consimţit la încheierea actului).
După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Conform
reglementării anterioare, regula este că evaluarea se face în funcţie de valoarea
de circulaţie a bunurilor donate la data deschiderii succesiunii, dar după starea lor
din momentul încheierii contractului de donaţie (art. 849 C. civ. anterior). Sumele
de bani se iau în considerare în funcţie de valoarea lor nominală, iar
dezmembrămintele dreptului de proprietate se evaluează utilizându-se legislaţia
financiară.
Conform C. civ., se ia în considerare valoarea la data deschiderii moştenirii a
bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din
care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Dacă
bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data
înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de
valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de
starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor intrate în
patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea
bunurilor nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care
l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va
supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele
inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul
donatarului şi data deschiderii moştenirii. Ordinea efectuării operaţiilor pentru
stabilirea masei succesorale dispusă de C. civ. este următoarea: stabilirea activului
net la care se adaugă donaţiile, iar din valoarea lor reunită se scade pasivul. În
literatura de specialitate se arată că această ordine e eronată: dacă pasivul
depăşeşte activul, creditorii ar urma să-şi recupereze creanţa şi din donaţii care
pentru ei nu fac parte din moştenire. De aceea, se admite că se scade mai întâi
pasivul din activ, apoi se adună donaţiile; dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii
suportă insolvabilitatea, masa succesorală fiind reprezentată, în acest caz, de
valoarea donaţiilor.

Subiectul 8
1. Obligatiile donatorului
Obligaţiile donatorului – contractul de donaţie naşte în sarcina donatorului
următoarele obligaţii:
 obligaţia de predare a bunului care formează obiectul donaţiei;
 obligaţia de conservare a bunului, în cazul în care predarea este amânată
pentru o dată ulterioară încheierii contractului; în caz de pieire sau deteriorare a
bunului, răspunderea sa va fi angajată potrivit regulilor generale;
 obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor ascunse; transmiterea
dreptului făcându-se cu titlu gratuit, o asemenea obligaţie are un caracter
excepţional,
1. Codul civil anterior: obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse
exista numai în următoarele cazuri: dacă obligaţia de garanţie contra evicţiunii sau
cea contra viciilor ascunse este prevăzută expres în contract (art. 828 alin. 2 C.
civ.); dacă evicţiunea provine din faptul personal al donatorului (art. 828 alin. 3 C.
civ.); dacă vinovăţia donatorului îmbracă forma dolului, donatorul răspunde
pentru pagubele ce rezultă din viciile ascunse ale lucrului, cunoscute de el şi
neaduse la cunoştinţa donatarului (art. 998 C. civ.); dacă donaţia este cu sarcini,
donatorul datorează garanţie contra evicţiunii şi a viciilor ascunse în limita valorii
sarcinilor.
2. Noul Cod civil: În executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol
şi culpă gravă (art. 1017 C. civ.). Garanţia contra evicţiunii (art. 1018)d: donatorul
nu răspunde pentru evicţiune decât dacă a promis expres garanţia sau dacă
evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea
contractului. În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul
răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul. Garanţia contra viciilor ascunse (art.
1019 C. civ.): Donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.
Totuşi, dacă a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la
încheierea contractului, donatorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat
donatarului prin aceste vicii. În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora,
donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzătorul.
Obligaţiile donatarului – donaţia pur gratuită naşte în sarcina donatarului doar o
obligaţie morală, de recunoştinţă faţă de donatar. În cazuri expres şi limitativ
prevăzute de lege, nerespectarea acestei obligaţii creează posibilitatea revocării
donaţiei pentru ingratitudine. Există posibilitatea ca prin contract donatorul să
impună donatarului executarea anumitor obligaţii. Este cazul donaţiei cu sarcini
(sub modo), care poate fi definită ca reprezentând acea donaţie prin care
donatarul se obligă faţă de donatar la executarea unei prestaţii determinate. Ca
modalitate a actului juridic, sarcina constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu
face. Sarcina poate fi stipulată: în favoarea donatorului (de exemplu, obligaţia de
a plăti o datorie pe care gratificatul o are faţă de un terţ); în favoarea donatarului
(de exemplu, obligaţia de a absolvi o facultate); în acest caz, obligaţia se justifică
numai dacă donatorul are cel puţin un interes moral, altfel donatarul nu se poate
obliga faţă de el însuşi (caz în care donaţia este pur gratuită); în favoarea unui terţ
(de exemplu, obligaţia de plăti o rentă viageră soţiei donatorului).
2. Regimul juridic al liberalitatilor reziduale
legatul rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi impune gratificatului
obligaţia ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către dispunător,
ceea ce va mai exista în patrimoniul gratificatului din obiectul liberalităţii.
Majoritatea autorilor îl considerau nul, iar dacă obligaţia de a lăsa ca legat
rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii, era considerată nulă şi liberalitatea făcută
instituitului.
În prezent, legatul rămășiței este reglementat expres în art. 1001-1005 C. civ.,
fiind permis: dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce
rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în
favoarea acestuia din urmă (art. 1001 C. civ.). Instituitul are drept de dispoziție,
libertatea de dispoziție neputând fi 85

cenzurată nici a posteriori de către dispunător sau moştenitorii săi (art. 1004
privind independența patrimonială a instituitului): liberalitatea reziduală nu îl
împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori
sumele obţinute în urma încheierii acestora (art. 1002). Instituitul nu poate
dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi
reziduale. Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin
donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al
dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor
imputate asupra rezervei sale succesorale (art. 1003 C. civ.).

Subiectul 9
1. Efectele fata de terti ale contractului de donatie
Efectele faţă de terţi ale contractului de donaţie – opozabilitatea efectelor
contractului de donaţie este supusă regulilor generale. Astfel:
1. Codul civil anterior:
- pentru bunurile mobile, se aplică dispoziţiile cuprinse în art. 1909–1910 C. civ.
anterior, prevăzute în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă şi posesor al
lucrului;
- pentru drepturile de creanţă, opozabilitatea este condiţionată de notificarea
cesiunii făcute prin intermediul executorilor judecătoreşti sau acceptarea acesteia
de către debitorul cedat prin înscris autentic; faţă de debitorul cedat, cesiunea
produce efecte şi prin acceptarea pe care acesta o face prin înscris sub semnătură
privată;
- pentru bunurile imobile, trebuie respectate formalităţile de publicitate
imobiliară (înscrierea în cartea funciară).
În materia donaţiilor există reguli speciale cu privire la publicitatea imobiliară.
Astfel:
 Neînscrierea în cartea funciară poate fi invocată de orice persoană care are
interes (art. 819, teza I C. civ. anterior). În materie de donaţie, sunt terţi şi
succesorii cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari ai donatorului.
 Lipsa înscrierii în cartea funciară nu poate fi invocată de către acele persoane
care aveau obligaţia efectuării acestei înscrieri (art. 819, teza a II-a C. civ.
anterior), ex.: reprezentanţii minorului sau a persoanei puse sub interdicţie. Art.
820 C. civ. recunoaşte minorilor şi interzişilor judecătoreşti o acţiune în
despăgubiri în contra persoanelor cărora li se poate imputa neîndeplinirea
obligaţiilor de înscriere în cartea funciară.
 În ipoteza în care un imobil este înstrăinat prin vânzare şi ulterior donat, chiar
dacă donatarul îndeplineşte primul formalităţile de publicitate, cumpărătorul
poate cere instanţei să acorde preferinţă înscrierii sale, întrucât a dobândit
imobilul cu titlu oneros. (art. 30, L. nr. 7/1996). Înscrierea în cartea funciară a
dreptului donatarului devine opozabilă terţilor după zece ani de la data
înregistrării cererii.
2. Noul Cod civil
Opozabilitatea efectelor contractului de donaţie este supusă regulilor generale:
a) pentru bunurile mobile, se aplică dispoziţiile cuprinse în art. 935 și următoarele
(a se vedea, în special, art. 939) C. civ..;
b) pentru drepturile de creanţă, opozabilitatea este condiţionată de notificarea
cesiunii sau acceptarea acesteia;
c) pentru bunurile imobile, trebuie respectate formalităţile de publicitate
imobiliară:

Conform art. 891 privind conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun,
în cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească,
prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud
reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular,
indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea
funciară.
Art. 908. Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii.
(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri
provizorii, dacă:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost
efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive
anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat
efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă
cu situaţia juridică reală a imobilului.
(4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a
fost admisă acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât
împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii
întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva
terţilor care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un
act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă,
întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Art. 909. Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare.
(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare
este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care
a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond
introdusă pe cale separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de
asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată,
cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a
fost notată în cartea funciară.
(2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin
donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei
dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani,
socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.
2. Evaluarea bunurilor in cazul raportului prin echivalent
Conform art. 1153 C. civ. în vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în
considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont
de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul
judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie. Dacă bunul a fost
înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la
data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea,
la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul
dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă
la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în
considerare. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei,
corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului
şi data realizării raportului.
Conform art. 1154 C. civ. privind ameliorările şi degradările bunului donat în cazul
raportului în natură, donatarul are dreptul să recupereze, proporţional cu cotele
succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate,
precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la data raportului.
Totodată, donatarul este răspunzător de toate degradările şi deteriorările care au
micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile. Donatarul poate
reţine bunul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile
făcute, afară de cazul în care creanţa lui se compensează cu despăgubirile pe care
le datorează.

Subiectul 10
1. Legatul uzufructului

Legatul uzufructului este acela prin care testatorul poate transmite, dupa decesul

sau, nuda proprietate unei persoane si dreptul de uzufruct asupra unui bun sau
patrimoniu, alteia. La moartea uzufructuarului, nudul proprietar dobandeste
deplina proprietate a bunului legat.  De regula, legatul uzufructului este lasat in
favoarea sotului defunctului si are caracter viager, iar nuda proprietate, in
favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmand ca la moartea sotului dreptul
de proprietate transmis sa se intregeasca ).
Cu privire la natura juridică legatului uzufructului, trebuie facuta distincţie după
cum legatul are ca obiect nuda proprietate sau uzufructul:
 atunci când legatul are ca obiect nuda proprietate, legatul este universal, cu
titlu universal sau cu titlu particular după cum vizează întregul patrimoniu
succesoral, o fracţiune a acestuia sau un bun ori anumite bunuri
determinate, privite în mod singular.
 dacă legatul are ca obiect uzufructul asupra unuia sau mai multor bunuri
determinate, legatul este cu titlu particular.
 dacă legatul are ca obiect uzufructul asupra întregii mase succesorale sau
numai asupra unei fracţiuni din aceasta, legatul este tot cu titlu particular,
desi are ca obiect o universalitate sau o parte din aceasta. Explicatia este ca
legatul uzufructului nu poate conferi vocatie succesorala la intreg
patrimoniul defunctului si nu este cuprins in enumerarea limitativa e
legatelor cu titlu universal pe care o face codul civil.
2. Imparteala amiabila
2. Partajul amiabil
Conform art. 730, alin. 1 C. civ. anterior, partajul amiabil se poate realiza atunci
când toţi indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de exerciţiu.
Pentru dovedirea convenţiei nu se cere forma scrisă, trebuind să fie întrunite
condiţiile cerute de art. 1191 şi urm., C. civ. anterior. Forma scrisă este însă cerută
imperativ de L. nr. 7/1996 pentru ca moştenitorii să poată dispune de bunurile
succesorale. Partajul amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară
consfinţită printr-o hotărâre de expedient sau în cadrul procedurii succesorale
notariale. Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa cum doresc. Odată
realizat partajul în mod valabil nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt
partaj.
Subiectul 11
1. Testamentul autentic – notiune, avantaje, procedura de autentificare
Testamentul autentic – este testamentul autentificat de notarul public; prin
încheiere acest testament a fost investit de notar cu formulă autentică, în
condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor (art. 1043 C. civ./
art. 860, C. civ. anterior, L. 36/1995 şi Regulamentul său de aplicare). Această
formă testamentară prezintă următoarele avantaje:
- pot testa şi persoanele care nu ştiu carte, precum şi cele care din cauza
infirmităţii, bolii ori din orice alte cauze nu pot semna;
- contestarea testamentului e dificilă;
- conţinutul testamentului e verificat de către notar pentru a nu cuprinde
dispoziţii contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare;
- în cazul în care este contestat, sarcina probei revine celui care îl contestă; un
exemplar original se păstrează în arhiva notarului astfel încât nu poate fi sustras,
distrus sau ascuns.

Dezavantajele cunoscute sunt:

- presupune cheltuieli;
- necesită timp pentru îndeplinirea formalităţilor;
- nu asigură secretul deplin al dispoziţiilor testamentare.

Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de către notarul

public după indicaţiile şi voinţa testatorului, după cum poate fi redactat de către
testator însuşi ori de către un terţ după indicaţiile testatorului. Testatorul trebuie
să se prezinte personal la notariat pentru autentificare. Pentru motive temeinice,
lăsate la aprecierea notarului, autentificarea se va putea face şi în afara sediului
notarului. Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor
legale, sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută (el va putea fi însă valabil ca
testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului - principiul conversiunii actelor juridice, art. 1050 C. civ. privind
conversiunea formei testamentare). Subliniem că testamentul autentic face
dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale
notarului, percepute cu propriile simţuri, în limitele atribuţiilor conferite de lege şi
menţionate în încheierea de autentificare. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii
din testament şi din încheiere, testamentul autentic face dovada până la proba
contrară deoarece notarul a luat act de declaraţiile testatorului, neavând
posibilitatea să le verifice.
Conform art. 1044 C. civ. referitor la întocmirea testamentului autentic, testatorul
îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi
apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se expres
îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de
ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar. După citire,
dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă. Testamentul
este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar.
Există dispoziții speciale cu privire la autentificarea în situații particulare în art.
1045 C. civ., care privesc pe testator: imposibilitatea scrierii, imposibilitatea
dialogului verbal, imposibilitatea vederii, iar sancțiunea nerepetării formalităților
indicate este nulitatea absolută.
Conform art. 1046 C. civ., în scop de informare a persoanelor care justifică
existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să
îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic,
potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai
după decesul testatorului
2. Retractarea revocarii voluntare a testamentului
Retractarea revocării (art. 1053 C. civ.): dispoziţia revocatorie poate fi retractată
în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament. Retractarea unei
dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care
testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a
testatorului rezultă din împrejurările concrete, cu aplicarea dispoziţiilor privind
înscrierea în registrul naţional notarial. Retractarea unei dispoziţii revocatorii
făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va
înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial. Întrucât revocarea
este un act unilateral, ea poate fi retractată. În principiu, deoarece retractarea
reprezintă tot o revocare, retractarea revocării poate fi făcută în aceleaşi condiţii
ca şi revocarea, cu precizarea că în cazul revocării tacite prin înstrăinarea sau
distrugerea obiectului legatului ori prin distrugerea testamentului nu poate exista
retractare. Dacă testatorul va voi să revină asupra revocării care a operat în
modurile amintite anterior, va trebui să întocmească un nou testament. Efectele
retractării revocării voluntare diferă de la caz la caz, în funcţie de împrejurările
cauzei şi de voinţa testatorului (ex.: dacă legatul din testamentul iniţial a fost
revocat expres printr-un testament ulterior, revocarea testamentului ulterior nu
va atrage redobândirea eficacităţii legatului iniţial decât atunci când aceasta
reiese din voinţa testatorului).
Subiectul 12
1.Ascendentii privilegiati
Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cuius, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie. Ei fac parte din clasa a 2-a de mostenitori legali.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel:
a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între aceştia
în mod egal;
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţii vor
lua ½ din moştenire, cealaltă ½ revenind colateralilor privilegiaţi indiferent de
numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua ¼ din moştenire. Caracterele
juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele:
vin la moştenire numai în nume propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt
moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

2. Imparteala judiciara
VECHIUL COD CIVIL
Partajul judiciar
Partajul judiciar are loc atunci când:
a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există
coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj;
b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea
tutelară nu şi-a dat acordul la împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere ieşirea din
indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest lucru putând să-l facă chiar şi
cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi de
drepturi asupra masei indivize, cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori
moştenitorilor anomali, aceştia primind individual şi în mod direct de la defunct
anumite bunuri. Tot astfel, nudul proprietar nu poate cere partajul contra
uzufructuarului fiindcă nu au drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază
de alte acţiuni prin aceea că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă
calitate: de reclamant în ceea ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce
priveşte cota parte revenind din succesiune fiecăruia dintre ceilalţi coindivizari. În
ceea ce îi priveşte pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la
urmărirea părţii indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca, la
cererea lor, să se facă partajul întregii averi succesorale (art. 1825, C. civ.
anterior). În acest caz se apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume
propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face plata
creanţelor în timpul derulării acţiunii de partaj acesta nu mai poate continua
întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În privinţa creditorilor
moştenirii, problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări direct bunurile
succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor.

Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu

deplină. Această condiţie este cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi
nu translative, pentru că se realizează o transformare profundă a dreptului de
proprietate, drepturile 123

indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra
unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii trebuiesc reprezentaţi,
respectiv asistaţi. În ceea ce priveşte introducerea cererii de către un minor sub
14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face şi fără încuviinţarea
autorităţii tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de
către instanţa de judecată. Dacă minorul vine în concurs cu unul sau ambii părinţi
este necesară numirea unui curator în condiţiile art. 132 şi 105, alin. 3, C. fam.,
existând contrarietate de interese.
Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala, titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse
împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului, locul unde se află şi
persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă există trei sau mai mulţi
coindivizari, partajul poate fi realizat şi parţial, restul rămânând la cerere în
indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când toţi coindivizarii solicită
ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de
către instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa
succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moştenirii
succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune
probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora,
instanţa de judecată va proceda direct, prin hotărârea care o pronunţă, la
stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a
cotelor-părţi ce se cuvin fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori
le au faţă de alţii, a pasivului moştenirii, după care se va proceda la atribuirea în
natură a loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a
acestora între moştenitori (art. 6735, C. pr. civ. anterior). În ipoteza în care
moştenirea nu poate fi împărţită direct de către instanţă întrucât sunt necesare
evaluări ale bunurilor succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea
printr-o încheiere de admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a
persoanelor care au vocaţie la moştenire, a cotelor ce revin acestora, a creanţelor
pe care coindivizarii le au unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii.
Prin aceeaşi încheiere se va numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi
formularea propunerilor de formare a loturilor ce urmează a fi atribuite
coindivizarilor. Această încheiere poate fi completată printr-o nouă încheiere dacă
între timp se descoperă că există şi alţi moştenitori sau alte bunuri supuse
împărţelii. Eventual, în această perioadă, până la pronunţarea hotărârii de
împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate dispune scoaterea din masa de
împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare. Pentru menţinerea egalităţii în
drepturi a coindivizarilor se impune stabilirea valorii de circulaţie a bunurilor
indivize la data împărţelii, dar avându-se în vedere starea acestora din momentul
deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau sporul de valoare trebuie să fie
suportată, respectiv să profite, tuturor coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce
revine fiecăruia. Loturile formate de expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota
parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi atribuite în principiu în natură de
instanţă cu respectarea art. 741, alin. 1, C. civ. anterior. De aceea, fără
consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor bunurilor
succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii în bani,
atât timp cât atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor
rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de drept, fiindcă trebuie urmărită
salvgardarea valorii economice a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor
instanţa va ţine seama în lipsa acordului 124

părţilor de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor,

faptul că unii dintre coindivizari au adus îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu
acordul celorlalţi. Eventuala diferenţă valorică între loturi va fi compensată prin
plata unor sume de bani (sulte) în favoarea coindivizarilor ale căror loturi au
valoare mai mică decât cota lor parte. Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea
partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi valorifice drepturile pe calea
executării silite. În situaţia în care împărţeala în natură a unui bun sau chiar a
întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor coindivizari,
instanţa de judecată va putea proceda, printr-o încheiere, la atribuirea provizorie
a întregului bun celui/celor care au solicitat acest lucru stabilindu-se termenul în
care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari. Dacă sultele sunt achitate la timp,
instanţa îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului
cauzei. În caz contrar, bunul poate fi încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii.
Pentru motive temeinice (art. 67310, alin. 3, C. pr. civ. anterior) instanţa va putea
proceda chiar şi la atribuirea definitivă a bunului.
Atunci când nici partajul în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile sau
când toţi indivizarii solicită acest lucru se va proceda la vânzarea bunurilor
succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul executorului judecătoresc,
prin licitaţie. Sumele astfel rezultate sunt mai apoi împărţite prin hotărâre
judecătorească între coindivizari conform cu cotele lor legale. Menţionăm că
această metodă de partaj este extremă şi nu poate fi impusă împotriva voinţei
coindivizarilor. Cu titlu extraordinar, instanţa poate decide închiderea dosarului
atunci când nu s-a putut realiza nici una dintre modalităţile de partaj prevăzute de
lege (art. 67314, alin. 3. pr. civ. anterior).
NOUL COD CIVIL
Partaj judiciar: se aplică procedura partajului judiciar din NCPC, art. 980 -996.

Subiectul 14
1. Cotitatea disponibila a sotului in concurs cu copii din afara ultimei casatorii
Reglementarea anterioară: Conform art. 939, C. civ. anterior, de cuius nu poate
gratifica pe soţul din ultima căsătorie în limita cotităţii disponibile ordinare, ci
numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a
luat mai puţin, cel mult un sfert din moştenire. Scopul acestei reguli este ocrotirea
copiilor lui de cuius împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima
căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit. Noţiunea de copil în
sensul art. 939 desemnează orice descendent al lui de cuius, dintr-o căsătorie
anterioară, din afara ei sau din adopţie. Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în
următoarele cazuri: de cuius a făcut donaţii ultimului soţ, chiar înainte de
încheierea căsătoriei; de cuius a lăsat legate ultimului soţ, chiar dacă data
testamentului e anterioară încheierii ultimei căsătorii; de cuius a prevăzut
exheredarea descendenţilor în cauză, de această exheredare urmând a beneficia
soţul din ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă specială nu se cumulează cu cea
ordinară, ci se deduce din ea. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile
speciale e controversată în lumina dispoziţiilor L. 319/1944 care sunt aplicabile în
concurs cu prevederile art. 939.

Astfel, drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate exclusiv la cotitatea

disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se seama şi
de noua calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor legal rezervatar. În
toate cazurile în care defunctul a făcut liberalităţi, prima operaţiune e stabilirea
cotităţii disponibile ordinare şi indirect, a rezervei moştenitorilor rezervatari. De
cuius putea să dispună de cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea unor terţi,
fie a rudelor, fie a soţului supravieţuitor. Însă, dacă soţul supravieţuitor vine în
concurs cu un copil din afara ultimei căsătorii el poate fi gratificat numai în
limitele cotităţii disponibile speciale mai sus enunţate. În ipoteza în care această
cotitate disponibilă este mai mică decât cea ordinară, diferenţa va fi destinată
imputării liberalităţilor prin care sunt gratificate alte persoane decât soţul din
ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea) acestor liberalităţi diferenţa urmează
să fie împărţită potrivit regulilor moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii cotităţii
disponibile speciale e reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către
copilul defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau
descendenţii lui pot şi vor să vină la moştenire. Dacă liberalitatea în favoarea
soţului din ultima căsătorie e făcută într-o formă simulată, sancţiunea va fi
nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu depăşeşte limitele cotităţii disponibile
speciale.
Noul Cod civil: conform art. 1090 C. civ., liberalităţile neraportabile făcute soţului
supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei
comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului
care a primit cel mai puţin (se aplică și atunci când descendentul a fost
dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor).
Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea
disponibilă totală şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine
descendenţilor. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni lor” este utilizată
pentru a numi descendenţii dintr-o căsătorie anterioară a soţului decedat,
descendenţii din afara ultimei căsătorii a soţului decedat sau descendenţii
adoptaţi înaintea ultimei căsătorii a soţului decedat

2. Vocatia succesorala

Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la moştenire, presupune

ca persoana care invocă drepturi succesorale cu privire la o moştenire să aibă
chemare la acea moştenire.
În dreptul nostru, chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care
vorbim de vocaţie succesorală legală, fie în temeiul voinţei lui de cuius
manifestată prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în prezenţa
vocaţiei succesorale testamentare.
Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în anumite
limite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în caz de moştenire
vacantă (vocație reziduală). Vocaţia succesorală testamentară poate fi conferită,
în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală.
Noţiunea de vocaţie succesorală este susceptibilă de două înţelesuri. Într-o
accepţie generală, chemarea la moştenire desemnează vocaţia potenţială,
eventuală a unor persoane de a avea drepturi succesorale cu privire la o
moştenire. Spre exemplu, toţi descendenţii lui de cuius, indiferent de gradul de
rudenie cu defunctul, au aptitudinea generală de a culege moştenirea acestuia. În
literatura de specialitate se apreciază că vocaţia succesorală generală este
aplicabilă numai în materia numai moştenirii legale.
Apreciem că şi moştenirea testamentară cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei
succesorale generale. Un exemplu în acest sens îl constituie situaţia în care
persoana legatarului este aleasă de un terţ (desemnat de testator) dintr-un cerc
de persoane restrânse stabilit de testator; fiecare dintre aceste persoane are o
vocaţie eventuală de a moşteni pe testator, însă această nu înseamnă că toate vor
beneficia de legatul instituit, ci doar acea persoană aleasă de către terţul
desemnat de testator.
Accepţiunea concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică determinarea,
dintre mai mulţi moştenitori care au vocaţie succesorală generală, a
moştenitorilor efectivi ai lui de cuius. Spre exemplu, dintre toţi descendenţii lui de
cuius se vor selecta doar aceia care vor culege efectiv moştenirea lăsată de
defunct. Vocaţia succesorală concretă cunoaşte aplicare nu doar în materia
moştenirii legale, ci şi în cea a moştenirii testamentare.
Subiectul 15
1. Dreptul de abitatie a sotului supravietuitor
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. nr. 319/1944 abrogată, art.
973 C. civ.) – din momentul deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor are, în
afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în
concurs, un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;
b) nu are o locuinţă proprie („nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă
locuinţă corespunzătoare nevoilor sale”);
c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;
d) de cuius nu a dispus altfel.

Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă
locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea
obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare. 40

Acest drept are următoarele caractere juridice: este un drept real, având ca obiect
casa de locuit şi terenul aferent în măsura necesară folosirii locuinţei; este un
drept temporar, durând până la ieşirea din indiviziune, însă cel puţin 1 an de la
data deschiderii moştenirii sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor; este
un drept personal, inalienabil (neputând fi închiriată partea casei ce nu e folosită)
şi insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii soţului supravieţuitor); este conferit
de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.
2. Efectele renuntarii
Efectele renunţării (art. 1121 C. civ.).Succesibilul care renunţă este considerat că
nu a fost niciodată moştenitor. Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe
care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar
fi acceptat moştenirea.
Prezumţia de renunţare. 1. Conform art. 1112 C. civ., este prezumat, până la
proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea
deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în
condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103. Citaţia
trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele
prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi
exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103, va fi
prezumat că renunţă la moştenire. Prezumţia de renunţare operează numai dacă
citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de
expirarea termenului de opţiune succesorală.
2. Conform art. 1113, privind reducerea termenului de opţiune, pentru motive
temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat,
cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi
exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa
judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103. Succesibilul care nu
optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a
renunţat la moştenire.
Renunţarea frauduloasă (art. 1122 C. civ.). Creditorii succesibilului care a renunţat
la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi
priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea.
Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către
succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei
acestuia.
Revocarea renunţării (art. 1123 C. civ.). În tot cursul termenului de opţiune,
renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată
de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile art. 1120
aplicându-se în mod corespunzător. Revocarea renunţării valorează acceptare,
bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva
drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri.
Subiectul 16.
1. Capacitatea succesorala a persoanelor
C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de existenţa
acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 957 C. civ., pentru a
succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii. Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală
orice persoană care se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii şi nu are
capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea
dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind distinctă
atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu.
Regulile generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii
succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în
cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare
civilă.
În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii, se impun
unele precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al moştenirii prin
retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală pretinde
drepturi succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii
succesiunii. El este ţinut să dovedească nu doar faptul existenţei sale la momentul
deschiderii succesiunii, ci şi faptul inexistenţei ascendentului său în acel moment.
Dovada se va face cu actele de stare civilă ale moştenitorului şi cu certificatul de
deces sau hotărârea declarativă de moarte a ascendentului reprezentantului.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală sau
testamentară supravieţuieşte lui de cuius şi, dobândind succesiunea acestuia din
urmă, o lasă propriilor săi moştenitori, confundată cu a sa. În acest caz, cel care
pretinde drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere este ţinut să
dovedească atât capacitatea succesorală a autorului lor la data deschiderii primei
succesiuni, cât şi propria lor capacitate succesorală la data decesului autorului lor.
2. Reductiunea liberalitatilor de uzufruct si renta viagera
Reducţiunea unor liberalităţi speciale (art. 1098 C. civ.): dacă donaţia sau legatul
are ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră,
moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a
fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea
beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun.
Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face
potrivit dreptului comun.

Subiectul 17
1. Efectele nedemnitatii fata de nedemn
Conform C. civ. din 1864: sancţiunea nedemnităţii avea ca efect principal
desfiinţarea calităţii de moştenitor legal a nedemnului. Astfel fiind, lipsa unui titlu
care să confere nedemnului drepturi asupra moştenirii face ca acesta să nu poată
reclama partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit în temeiul legii. Dacă autorul
faptului de nedemnitate ar fi fost descendent, părinte sau soţ supravieţuitor în
raport cu de cuius, atunci el pierde şi orice drept asupra rezervei succesorale la
care ar fi avut dreptul; aceasta deoarece dreptul la rezerva succesorală este
condiţionat de venirea efectivă la moştenire, iar nedemnitatea desfiinţând
retroactiv vocaţia succesorală a nedemnului, desfiinţează şi dreptul la rezervă.
Partea de moştenire care s-ar fi cuvenit nedemnului va fi culeasă de către
comoştenitorii legali sau de către moştenitorii legali subsecvenţi. Dacă nedemnul
era moştenitor rezervatar, atunci nedemnitatea va profita legatarilor şi
donatarilor ale căror drepturi ar fi putut fi restrânse în ipoteza în care ar fi adus
atingere rezervei succesorale a moştenitorului nedemn. În ipoteza în care
nedemnul intră în posesia bunurilor ce i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal, el este
ţinut să restituie adevăraţilor moştenitori tot ceea ce a primit. Potrivit regulilor
generale, restituirea se face în natură, iar dacă restituirea în natură nu mai este
posibilă, ea se va face prin echivalent bănesc; trebuie precizat că nedemnul este
privit de lege ca posesor de rea-credinţă, fiind de drept în întârziere de la data
intrării sale în posesia bunurilor succesorale. Dat fiind reaua-credinţă a
nedemnului, posesia sa asupra bunurilor moştenirii nefiind utilă, el nu va putea
invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 485 C. civ. (respectiv art.. 928 privind
uzucapiunea şi dobândirea fructelor); prin urmare, el va trebui să restituie, odată
cu bunurile succesorale, toate fructele (indiferent de natura lor: naturale,
industriale sau civile) percepute şi nepercepute, consumate sau neconsumate.
Restituirea se face tot în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, va fi restituită
valoarea lor. Sumele de bani încasate de către nedemn de la debitorii moştenirii
produc dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la data chemării în judecată potrivit
dreptului comun.
În virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, nedemnul are dreptul să i se
restituie toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunurile succesorale; fiind
tratat ca posesor de rea-credinţă, el nu va putea pretinde restituirea cheltuielilor
voluptuarii, însă va avea dreptul să le ridice, dacă acest lucru este posibil. Dacă
nedemnul a făcut plăţi în contul datoriilor succesiunii, este îndreptăţit la
restituirea lor. Până la plata acestor cheltuieli, nedemnului îi este recunoscut un
drept de retenţie asupra bunurilor succesorale, în limita creanţei sale.
Conform C. civ.:
Nedemnul este decăzut din dreptul de a moșteni în succesiunea lui de cuius.
Conform art. 960 C. civ. nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât
şi de la cea testamentară. Înlăturarea sa profită comoștenitorilor, moștenitorilor
subsecvenți, legatarilor, donatarilor ( inclusiv prin eventuala scutire a
liberalităților de necesitatea respectării rezervei succesorale).
Dacă nedemnul intră în posesia bunurilor moştenirii, el este obligat să le restituie.
Posesia sa este de rea-credinţă (art. 960 alin. 2 C. civ.). Nedemnul este, în acest
caz, obligat la restituire în natură. Sumele de bani încasate de la debitorii
moștenirii trebuie restituite cu dobânda datorată din data încasării lor.
În cazul în care această ipoteză nu este posibilă, restituirea se face prin echivalent,
după cum urmează:
a) dacă pieirea/înstrăinarea este totală, nedemnul va restitui valoarea mai mare a
bunului: de la data luării sale în posesie/data pieirii/data înstrăinării; nedemnul nu
va avea această obligație dacă pieirea este fortuită iar el dovedeşte că bunul ar fi
pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat moștenitorului/-lor
(totuși, în orice situație, nedemnul trebuie să cedeze moștenirii indemnizaţia
încasată/ dreptul de a primi indemnizaţia pentru a pieire);
b) dacă există o pierdere parțială, nedemnul trebuie să o achite doar dacă se
datorează culpei sale.
Cheltuielile restituirii se suportă exclusiv de nedemn.
Nedemnul trebuie să restituie și fructele obținute/posibil să fie obținute și şi să îl
indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Anterior, nedemnul are dreptul la plata/ deducerea cheltuielilor făcute cu bunul și
cu producerea fructelor, aplicându-i-se regulile accesiunii realizate de posesorul
de rea-credință.
Drepturile și obligațiile nedemnului față de moștenire renasc cu caracter
retroactiv. Nedemnul trebuie să primească de la moștenire sumele pe care le-a
achitat creditorilor acesteia.
2. Acceptarea propriu-zisa si fortata
Conform art. 1108 C. civ., acceptarea poate fi expresă sau tacită. Acceptarea este
expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor
printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. Acceptarea este tacită când
succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de
moştenitor.
Înregistrarea actelor de acceptare (art. 1109 C. civ.): în situaţia în care acceptarea
este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în
registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Actele cu valoare de acceptare tacită. Conform art. 1110 C. civ., actele de
dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii
atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori
determinaţi;
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de
dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează
acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că
succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. Sunt considerate a fi de
administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară
pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Acceptarea forţată (art. 1119 C. civ.), când succesibilul care, cu rea-credinţă, a
sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie
supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar
dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile
sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia
ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat. Este ţinut să plătească
datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu
propriile sale bunuri

Subiectul 18.
1. Donatiile indirecte
Donaţiile indirecte – ceea ce caracterizează donaţiile indirecte este existenţa
intenţiei de a gratifica, intenţie care se manifestă însă indirect, în cadrul unui alt
act juridic decât contractul de donaţie. Condiţiile de formă impuse în materia
donaţiilor nu sunt aplicabile în cazul donaţiilor indirecte, având în vedere că actele
juridice prin care acestea se realizează nu sunt contracte de donaţii. În schimb,
vor trebui respectate condiţiile de fond speciale prevăzute pentru donaţii, precum
şi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru actul juridic prin care se
realizează indirect liberalitatea. Exemple: stipulaţia pentru altul, renunţarea la un
drept, remiterea de datorie.
2. Substitutiile fideicomisare
VECHIUL COD CIVIL
Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate
(testament/donaţie) prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul liberalităţii
(legatar/donatar), numit instituit sau grevat/fiduciar, să conserve bunurile primite
şi să le transmită, în tot/în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită
substituit/fideicomisar, desemnată tot de către dispunător (art. 803 C. civ.
anterior)
Pentru ca liberalitatea să constituie o substituţie fideicomisară, trebuie să fie
îndeplinite 3 condiţii:
• să existe două sau mai multe liberalităţi având acelaşi obiect în favoarea a două
sau mai multe persoane desemnate de dispunător, liberalităţi care urmează să fie
executate succesiv;
• bunul care formează obiectul liberalităţilor să fie indisponibilizat prin voinţa
dispunătorului; legea interzice ca un bun să fie declarat inalienabil prin voinţa
omului. Clauza de inalienabilitate e valabilă doar dacă se justifică temporar printr-
un interes serios şi legitim.
• dispunătorul să stabilească ordinea succesorală pentru cazul morţii
gratificatului.
Substituţia fideicomisară e sancţionată cu nulitatea absolută şi totală a ambelor
liberalităţi. Nulitatea nu va putea fi acoperită prin confirmarea/
ratificarea/executarea voluntară a legatului de către moştenitorii dispunătorului,
Este însă posibil ca una dintre liberalităţile instituie să fie valabilă dacă cealaltă a
devenit ineficace datorită unor cauze intervenite până la deschiderea succesiunii.
Noul Cod civil
Substituția fideicomisară: conform art. 993, dispoziţia prin care o persoană,
numită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care
constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit,
desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de
lege.
Regula: este interzisă sub sancțiunea nulității absolute.
Excepția: Conform art. 994 C. civ. privind substituţia fideicomisară, o liberalitate
poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau
legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le
transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător. Instituitului i se
aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la fiduciar. Incapacităţile de a
dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu
instituitul şi cu substituitul.
Liberalitatea fideicomisară nu poate avea decât un singur grad (art. 996 alin. 3 C.
civ.).
Natură juridică: aparent, a doua liberalitate, în favoarea substituitului, este
calificată de noul Cod civil ca o sarcină care grefează prima liberalitate făcută
instituitului. Apare ca o stipulaţie pentru altul, deși de fapt nu este așa. alte două
explicaţii pot face trimitere la aplicarea regulilor condiţiei.
Conform art. 995, pentru a fi eficace a doua liberalitate trebuie ca: obiectul
sarcinii trebuie să fie acelaşi cu cel al liberalităţii iniţiale, prevăzută de dispunător
în persoana instituitului; obiectul sarcinii trebuie identificat în patrimoniul
instituitului la data exigibilităţii celei de-a doua liberalităţi. Conform art. 995 alin.
(2) operează subrogaţia reală cu titlu particular, adică transferul de regim juridic
asupra oricărui bun care înlocuieşte în patrimoniu substituitului valoarea
mobiliară obiect al substituţiei fideicomisare.
Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului. Substituitul dobândeşte
bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului (art.
996 alin. 1 și 2 C. civ.). Nu există două transmisiuni, deci nu se stabilește o ordine
succesorale pentru cazul morţii unei alte persoane. Dacă instituitul este
moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa
succesorală (art. 998 C. civ.). În caz de ineficacitate a substituţiei (art. 1000 C. civ.),
atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul
liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că
bunul
Subiectul 19
1. Conditiile de fond la testament
Dispoziţiile testamentare trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate din
dreptul comun.
În ceea priveşte consimţământul, voinţa testatorului trebuie să fie liber
exprimată, adică să nu fie alterată de un viciu de consimţământ. Testamentul este
valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost
viciat, conform art. 1038 alin. (1) C. civ..
Eroarea şi violenţa sunt mai rar întâlnite.
Dolul este cel mai des întâlnit şi îmbracă forma captaţiei şi sugestiei. Dolul
presupune utilizarea de mijloace viclene şi frauduloase de către o persoană care e
beneficiarul dispoziţiei testamentare sau chiar de către un terţ, cu intenţia de a
înşela buna-credinţă a testatorului şi de a-l determina să dispună într-un mod pe
care nu l-ar fi ales din proprie iniţiativă.
Dolul presupune:
a) utilizarea de mijloace viclene, frauduloase; la captaţie acestea sunt directe şi
brutale (ex. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, interceptarea
corespondenţei, abuzurile de influenţă şi autoritate), la sugestie aceste mijloace
sunt mai subtile şi indirecte (ex. şiretenii, afirmaţii mincinoase la adresa unor
moştenitori legali, specularea unor sentimente ale testatorului); simpla simulare a
grijii şi afecţiunii ori prestarea de servicii şi îngrijiri interesate nu constituie
manopere frauduloase;
b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă;

c) manoperele dolosive să fi avut un rol determinant la încheierea testamentului.

Manoperele dolosive pot proveni şi de la un terţ care nu beneficiază de
testament, indiferent dacă s-a înţeles sau nu cu beneficiarul. Sancţiunea pentru
vicierea consimţământului e nulitatea relativă. Termenul de prescripţie curge de
la data deschiderii succesiunii. Instanţa va aprecia existenţa viciilor în funcţie de
fiecare dispoziţie testamentară în parte. Există posibilitatea ca un viciu să afecteze
una sau mai multe dispoziţii testamentare, fără a fi afectată validitatea întregului
testament. În ceea ce priveşte obiectul, validitatea dispoziţiilor testamentare se
apreciază în raport cu fiecare act juridic închis în testament, obiectul trebuind să
îndeplinească condiţiile din dreptul comun. Validitatea obiectului testamentului
se apreciază la data deschiderii succesiunii. Sancţiunea neîndeplinirii condiţiilor de
validitate a obiectului este nulitatea absolută. În ceea ce priveşte cauza, aceasta
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute în materia contractelor. Validitatea
cauzei se apreciază în raport cu data redactării testamentului. Sancţiunea
aplicabilă pentru cauză ilicită sau imorală este nulitatea absolută.
2. Inceputul prescriptiei dreptului de optiune succesorala
2. Termenul de opţiune
Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca
succesibilul să decidă în cunoştinţă de cauză. Moştenitorii pot decide încă de la
data deschiderii moştenirii, dar nimeni nu îi poate obliga în acest sens.
Conform art. 1103 C. civ., dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de
un an de la data deschiderii moştenirii și se aplică dispozițiile referitoare la
suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. Termenul de 1 an
este un termen de decădere, spre deosebire de C. civ. anterior unde era prevăzut
un termen de prescripție de 6 luni. Termenul de opţiune curge:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după
deschiderea moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se
face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă
moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea
de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această
din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă
testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de
rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este
ulterioară deschiderii moştenirii.
Tocmai pentru a lua o hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză, legea le pune la
dispoziţie şi un termen pentru a face inventarul şi a delibera. În plus, amintim că
imediat ce moştenirea s-a deschis creditorii succesorali pot cere executarea
creanţelor succesibililor. Aceştia, însă, nu pot fi obligaţi la plată decât dacă
acceptă moştenirea.

Subiectul 20
1. Obligatiile donatarului
Obligaţiile donatarului – donaţia pur gratuită naşte în sarcina donatarului doar o
obligaţie morală, de recunoştinţă faţă de donatar. În cazuri expres şi limitativ
prevăzute de lege, nerespectarea acestei obligaţii creează posibilitatea revocării
donaţiei pentru ingratitudine. Există posibilitatea ca prin contract donatorul să
impună donatarului executarea anumitor obligaţii. Este cazul donaţiei cu sarcini
(sub modo), care poate fi definită ca reprezentând acea donaţie prin care
donatarul se obligă faţă de donatar la executarea unei prestaţii determinate. Ca
modalitate a actului juridic, sarcina constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu
face. Sarcina poate fi stipulată: în favoarea donatorului (de exemplu, obligaţia de
a plăti o datorie pe care gratificatul o are faţă de un terţ); în favoarea donatarului
(de exemplu, obligaţia de a absolvi o facultate); în acest caz, obligaţia se justifică
numai dacă donatorul are cel puţin un interes moral, altfel donatarul nu se poate
obliga faţă de el însuşi (caz în care donaţia este pur gratuită); în favoarea unui terţ
(de exemplu, obligaţia de plăti o rentă viageră soţiei donatorului).
2. Modul de efectuare a raportului. Exceptii de la obligatia de raport
C. civ. prevede două modalităţi de efectuare a raportului:
- în natură (prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală);
- prin echivalent (cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar întoarce la masa
succesorală valoarea lui).
Raportul prin echivalent se realizează pe trei căi:
a) prin preluare – comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală,
pe cât posibil, bunuri de aceeaşi natură şi calitate cu acelea raportabile, ţinând
seama de cotele succesorale ale fiecăruia;
b) prin imputaţie – valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la
raport – cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce reprezintă diferenţa
dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei;
c) în bani – moştenitorul obligat la raport depune la masa succesorală o sumă de
bani care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.

Conform reglementării anterioare, raportul imobilelor se face, de regulă, în

natură, prin reducerea efectivă a imobilului la masa succesorală. Prin urmare,
donaţia se desfiinţează cu caracter retroactiv, moartea donatorului operând ca o
condiţie rezolutorie. Se înregistrează şi o serie de alte efecte: dacă imobilul a
pierit fortuit total/parţial, înainte/după deschiderea succesiunii, donaţia nu e
supusă raportului; dacă imobilul a fost asigurat, indemnizaţia nu e supusă
raportului; dacă imobilul a fost expropriat, despăgubirile sunt supuse raportului;
donatorul răspunde pentru degradările sau deteriorările care au micşorat
valoarea imobilului din fapta sa culpabilă; pentru cheltuielile necesare şi utile are
un drept de creanţă garantat cu dreptul de retenţie asupra imobilului; sarcinile
reale, cu excepţia ipotecilor, se desfiinţează prin efectul raportului în natură. De
asemenea, sunt cunoscute şi excepţii de la regula raportului în natură a
imobilelor: dacă donatorul a impus/a autorizat efectuarea raportului prin luare
mai puţin; dacă imobilul a pierit din culpa donatarului; dacă imobilul a fost
înstrăinat/ipotecat de donatar înainte de deschiderea succesiunii. În toate aceste
cazuri, evaluarea se face în raport de datele existente în momentul deschiderii
succesiunii.

Subiectul 21
1. Revocarea testamentului pentru neindeplinirea sarcinii
VECHIUL COD
Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – în acest caz, sarcina de care este
afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant s-o execute. În caz de neexecutare,
persoanele interesate (terţul beneficiar, creditorul acestuia, executorul
testamentar) pot cere executarea silită. Revocarea legatului poate fi cerută de
către persoanele care, în cazul admiterii unei astfel de acţiuni ar beneficia de
efectele revocării (moştenirii legali, legatarul universal sau cu titlu universal sau
particular, creditorii acestora prin intermediul acţiunii oblice). Terţul beneficiar nu
poate cere revocarea pentru că aceasta nu-i procură nici un beneficiu. Termenul
de prescripţie a acţiunii în revocare e de 3 ani şi începe să curgă de la data
stabilită pentru executarea sarcinii; dacă o astfel de dată nu a fost stabilită,
prescripţia curge de la data deschiderii succesiunii ori de la cea de la care
reclamantul a cunoscut sau a trebuit să cunoască neexecutarea. În principiu,
revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate interveni numai atunci când
neexecutarea se datorează culpei legatarului. Dacă neîndeplinirea sarcinii se
datorează cazului fortuit sau forţei majore, revocarea va opera numai dacă din
intenţia testatorului reiese că sarcina are semnificaţia unei condiţii rezolutorii.
Noul Cod civil:
- Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii: conform art. 1069 C. civ., revocarea
judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a
sarcinii instituite de testator. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage
revocarea numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este
condiţionată de executarea sarcinii. Instituţia revocării legatului pentru
neexecutarea sarcinii reţine o reglementare nejustificat diferită de cea a revocării
donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, sub aspectul definirii răspunderii pentru
neexecutare şi a termenului de intentare a acţiunii: Dreptul la acţiunea în
revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la
care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la
care sarcina trebuia executată (art. 1070 C. civ.).

2. Prezumtia de donatie
Potrivit art.1091(4) noul Cod Civil „Pana la dovada contrara, instrainarea cu titlu
oneros catre un descendent ori un ascendent privilegiat sau catre sotul
supravietuitor este prezumata a fi donatie daca instrainarea s-a facut cu rezerva
uzufructului, uzului ori abitatiei sau in schimbul intretinerii pe viata ori a unei
rente viagere. Prezumtia opereaza numai in favoarea descendentilor,
ascendentilor privilegiati si a sotului supravietuitor al defunctului, daca acestia nu
au consimtit la instrainare”

Subiectul 22
1. Revocarea voluntara a testamentului. Facerea unui nou testament
Revocarea voluntară a testamentului
- expresă (art. 1051 C. civ.): Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în
parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă
diferită de aceea a testamentului revocat. Revocarea expresă a testamentului
făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va
înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial.
- tacită (art. 1052 C. civ.): testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin
distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului
olograf de către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate
prin ştergere se semnează de către testator. Distrugerea, ruperea sau ştergerea
testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu
condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă. Testamentul ulterior nu îl revocă
pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau
incompatibile cu acesta. Efectele revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate
sau revocare a testamentului ulterior.
2. Acceptarea sub beneficiu de inventar. Conditii de forma
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un mod de acceptare al succesiunii
folosit atunci când succesibilul nu are certitudinea solvabilităţii succesiunii.
Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea
punându-se la adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu
bunurile sale personale, dincolo de activul succesoral aşa cum se întâmplă în cazul
acceptării pure şi simple. Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor
succesiunii aceştia trebuie să fie informaţi, de unde necesitatea formulării unei
declaraţii exprese a succesibilului, şi într-o anumită măsură protejaţi, de unde
necesitatea întocmirii unui inventar.
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar poate fi făcută numai în faţa
notarului public, fiind opozabilă creditorilor succesiunii din momentul înscrierii în
registrul special prevăzut de L. 36/1995. Efectele acestei declaraţii se produc doar
dacă ea a fost precedată sau urmată de întocmirea unui inventar al bunurilor
succesorale în formă notarială. Omisiunea voluntară a declarării unor bunuri duce
la acceptarea pură şi simplă a moştenirii, pe când omisiunea involuntară poate fi
îndreptată printr-un supliment de inventar. Inventarul trebuie făcut în termenul
de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală, altfel succesibilul este
considerat renunţător.
Efectul principal şi specific al acceptării sub beneficiu de inventar este
împiedicarea producerii confuziunii între patrimoniul succesoral şi patrimoniul
personal al succesibilului. În acest sens, discutăm despre separaţia de patrimonii,
limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului moştenirii. Separaţia
de patrimonii implică urmărirea de către creditorii moştenirii doar a activului
succesoral, dar şi imposibilitatea creditorilor succesibilului de a îndrepta asupra
acestuia (înainte de plata pasivului).

Subiectul 23
1. Persoanele care nu au capacitate succeorala
Următoarele persoane care nu au capacitate succesorală:
a) persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt în
fiinţă la data deschiderii succesiunii – includem în această categorie: copilul născut
mort, predecedaţii, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu
beneficiază de prezumţia instituită de 412 C. civ. (timpul legal al concepției);
b) comorienţii – în baza reglementării anterioare, art. 21, D. nr.31/1954 dispunea
că în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată;
în lipsa unui text expres, opera prezumția morții concomitente. Conform art. 957
alin. 2 C. civ., dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una
a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta. Textul
de lege citat vizează acele situaţii în care două sau mai multe persoane care au
vocaţie succesorală una faţă de alta (doar aici prezintă interes) decedează în astfel
de împrejurări ce nu permit stabilirea cu certitudine a ordinii în care au intervenit
decesele, neputându-se proba că una ar fi supravieţuit alteia. Spre exemplu, dacă
un tată şi cei trei fii ai săi decedează într-un naufragiu/incendiu/catastrofă aeriană
nu vom putea stabili cu precizie cine cui a supravieţuit; într-o atare ipoteză, ei
sunt prezumaţi că au murit concomitent. Consecinţa imediată a prezumţiei morţii
concomitente este aceea că persoanele considerate comorienţi nu se pot moşteni
una pe cealaltă căci – neexistând la data morţii celeilalte – nu au capacitate
succesorală. Dispoziţia legală menţionată prezintă importanţă nu numai în situaţia
în care comorienţii au vocaţie succesorală reciprocă, ci şi în cazul vocaţiei
succesorale unilaterale. În cazul în care soţii dintr-o căsătorie putativă sunt
comorienţi, iar sancţiunea nulităţii căsătoriei intervine după decesul lor, soţul care
a fost de bună credinţă (care ar fi avut vocaţie succesorală unilaterală la
moştenirea celuilalt soţ) nu va putea să vină la moştenirea soţului de rea-credinţă;
aplicându-se prezumţia morţii concomitente, el este lipsit de capacitate
succesorală, condiţie generală a dreptului la moştenire.
c) codecedaţii – prin codecedaţi se înţeleg două sau mai multe persoane care au
decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, dar în
împrejurări diferite, nefiind comorienţi. Altfel spus, situaţia codecedaţilor se
aseamănă cu cea a comorienţilor prin imposibilitatea obiectivă a determinării
unei ordini a deceselor; elementul care le diferenţiază priveşte împrejurările în
care intervin decesele. În reglementarea anterioară, în absenţa unui text de lege
expres, prezumţia morţii concomitente se aplica şi în cazul codecedaţilor,
pornindu-se de la imposibilitatea dovedirii capacităţii succesorale. Conform C. civ.,
dispozițiile art. 957 alin. 2 C. civ. sunt aplicabile si pentru codecedați, în sensul că
dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit
alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.
2. Incetarea executiunii testamentare
Încetarea execuţiunii (art. 1085 C. civ.). Execuţiunea testamentară poate înceta:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi
îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de
cazul în care instanţa decide prelungirea termenului.

Subiectul 24
1. Natura juridica a dreptului special de mostenire a sotului supravietuitor
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (reglementate anterior de L.
319/1944, în prezent de art. 970-974 C. civ.)
În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul supravieţuitor trebuie
să îndeplinească şi o condiţie specială: aceea de a avea calitatea de soţ la data
deschiderii moştenirii. Nu interesează durata căsătoriei, sexul soţului
supravieţuitor ori starea lui materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau
despărţiţi în fapt ori trăiau împreună. În cazul divorţului, până la rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor păstrează calitatea de soţ chiar
dacă celălalt a decedat în cursul procesului ori după pronunţarea hotărârii dar
înainte de rămânerea ei definitivă. În cazul constatării nulităţii sau anulării
căsătoriei soţul supravieţuitor nu are calitatea de soţ deoarece nulitatea produce
efecte retroactive şi asta chiar dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt
soţ. În cazul nulităţii căsătoriei există o excepţie: pentru căsătoria putativă –
situaţia căsătoriei nule ori anulate când unul sau ambii soţi a/au fost de bună
credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează calitatea de soţ dintr-
o căsătorie anulabilă până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
anulare sau de constatare a nulităţii căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se
pune problema determinării masei succesorale. În masa succesorală intră
bunurile proprii ale soţului decedat şi partea sa din bunurile comune în
devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de determinarea masei succesorale, se
face împărţirea bunurilor comune ale celor doi soţi, în funcţie de contribuţia
fiecăruia la dobândirea acestor bunuri. Partea ce revine lui de cuius intră în masa
succesorală, iar partea soţului supravieţuitor revine acestuia în calitatea sa de
coproprietar, conform regulilor din dreptul familiei, iar nu în calitatea lui de
moştenitor.
2. Acceptarea voluntara expresa
1. Acceptarea moștenirii. Conform art. 1108 C. civ., acceptarea poate fi expresă
sau tacită. Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau
calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.
Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea
să îl facă decât în calitate de moştenitor.
Înregistrarea actelor de acceptare (art. 1109 C. civ.): în situaţia în care acceptarea
este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în
registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Actele cu valoare de acceptare tacită. Conform art. 1110 C. civ., actele de
dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii
atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori
determinaţi;
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de
dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează
acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că
succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. Sunt considerate a fi de
administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este

Subiectul 25
1. Drepturile mostenitorilor: clasa a 3-a si a 4-a
Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de cuius nu are
moştenitori din primele două clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la
moştenire, este chemată la moştenire clasa ascendenţilor ordinari, adică bunicii,
străbunicii etc. lui de cuius, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopţia cu efecte depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii
se efectuează conform principiului proximităţii gradului de rudenie, bunicii
înlăturând de la moştenire pe străbunici. Caracterele juridice ale dreptului la
moştenire al ascendenţilor ordinari sunt următoarele: vin la moştenire doar în
nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari
conform C. civ. (erau sezinari conform C. civ. 1864); nu sunt obligaţi la raportul
donaţiilor.
 Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de cuius nu are
moştenitori din primele trei clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la
moştenire, este chemată la moştenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii,
mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor lui de cuius, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. Colateralii ordinari vin la
moştenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii şi mătuşile înlătură pe verii
primari şi pe fraţii şi surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea.
Între rudele de grad egal, moştenirea se împarte pe capete. Caracterele juridice
ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele: pot veni la
moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt
moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
2. Caracterele rezervei succesorale
Caracterele juridice ale rezervei:
 este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii disponibile
de care de cuius a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a putea beneficia de
rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la moştenire, întrunind toate condiţiile
cerute de lege;
 are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită imperativ de
lege, dar legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea acceptării
ei; în plus, menţionăm că dreptul la rezervă e un drept propriu, născut în
persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu
dobândit de la defunct;
 este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în funcţie
de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;
 este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi
atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani;
 este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori
exheredării, în primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii liberalităţilor
excesive.

Subiectul 26
1. Conditiile reprezentarii
Instituţia reprezentării succesorale (art. 965–969 C. civ.) a fost creată de către
legiuitor pentru a permite unui moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit
reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit
reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală
permite reprezentantului să culeagă partea din moştenire care s-ar fi cuvenit
reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este admisă numai în
privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a descendenţilor din fraţii şi surorile
defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această condiţie
nu trebuie interpretată în sens de predeces pentru că astfel nu s-ar putea
reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă reprezentarea
pentru că, neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui de cuius, se
prezumă că la data deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi şi, în consecinţă
pot fi reprezentaţi. Reprezentarea nu poate opera decât trecând din grad în grad
vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi fost
în viaţă la data deschiderii moştenirii ar fi avut vocaţie succesorală concretă la
moştenirea lui de cuius. Totuși, conform C. civ., nedemnul, chiar aflat în viaţă la
data deschiderii moştenirii, poate fi reprezentat (dar renunțătorul nu poate fi
reprezentat), ceea ce înseamnă că substanța acestei condiții nu mai este întru
torul de actualitate;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege
moştenirea lui de cuius – adică să aibă capacitatea succesorală, să aibă vocaţie
succesorală generală proprie la moştenirea lui de cuius care prin reprezentare se
transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că descendenţii din fraţi şi
surori pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea
inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cuius, să nu fi renunţat la moştenirea lui de
cuius, să nu fi fost exheredat de cuius.

Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cuius, iar nu faţă de reprezentat.

2. Exheredarea – sanctiune
Exheredarea (art. 1074 și urm. C. civ.) este dispoziţia testamentară prin care
testatorul îi înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi
dintre moştenitorii săi legali. Orice persoană fiind liberă să dispună de bunurile
sale cum doreşte, inclusiv pentru momentul morţii sale, de cuius poate
dezmoşteni pe succesorii săi legali, total (pe moştenitorii legali nerezervatari) şi
parţial (pe cei care au dreptul la rezervă). Prin urmare, exheredarea este acea
dispoziţie prin care testatorul înlătură de la succesiune pe unul sau pe mai mulţi
moştenitori legali. Prin exheredare, moştenitorul legal, fie el şi nerezervatar,
pierde numai emolumentul moştenirii, calitatea sa de moştenitor păstrându-se. În
această calitate, exheredatul poate cere anularea/constatarea nulităţii
dispoziţiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor, constatarea
caducităţii acestora, iar exheredaţii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor
excesive. Exheredarea poate fi:
- directă (expresă), intervenind atunci când de cuius dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a succesorilor săi legali. Ea poate fi: totală, când îi
vizează pe toţi moştenitorii legali ai lui de cuius sau parţială, când de cuius îi
înlătură de la succesiune numai pe unul sau mai mulţi moştenitori legali. În acest
caz, dacă de cuius nu a instituit legatari, succesiunea va fi culeasă de
comoştenitorii celui dezmoştenit sau de moştenitorii subsecvenţi conform
regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.
- indirectă, intervenind atunci când de cuius, fără a menţiona expres înlăturarea
moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari ce culeg întreaga
moştenire sau, dacă există rezervatari, numai cotitatea disponibilă. Dacă legatul e
ineficace, dar din cuprinsul testamentului rezultă voinţa neîndoielnică a lui de
cuius de a înlătura de la moştenire pe succesorii legali, exheredarea rămâne
valabilă; în caz contrar, ineficacitatea legatului determină culegerea moştenirii de
către succesorii legali.
- cu titlu de sancţiune, intervenind atunci testatorul dispune prin testament că
moştenitorii vor pierde dreptul lor la moştenire dacă atacă testamentul cu acţiune
în justiţie. Acest fel de exheredare se referă, în principiu, la moştenitorii legali dar
îi poate privi şi pe legatarii universali/cu titlu universal care ar ataca un legat cu
titlu particular. Exheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor
moştenitorilor rezervatari şi nu îi poate împiedica pe succesori să ceară
constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri.

SUbiectul 27
1. Transmiterea mostenirii. Transmisiune cu caracter indivizibil

o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ acceptarea

sau renunţarea la întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil); şi faţă de acest
caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele şi datoriile defunctului sunt împărţite
între moştenitori din ziua deschiderii succesiunii (art. 1155 C. civ., coroborat cu
art. 1442 și cu 1460 C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din moştenire printr-o
cerere extraordinară reglementată prin dispoziţiile L. nr. 18/1991, L. nr. 112/1995,
L. nr. 1/2000, L. nr. 10/2001.

2. Petitita de ereditate. Dovada calitatii de mostenitor. Efecte

Petiţia de ereditate este acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală sau
testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască această
calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de o persoană care
pretinde a fi adevăratul moştenitor. Acţiunea nu era reglementată de lege, fiind
însă aplicată în practica judiciară şi recunoscută ca atare de doctrină. În prezent
este reglementată de art. 1130 C. civ.: moştenitorul cu vocaţie universală sau cu
titlu universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor
contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor,
posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.
Efectele recunoaşterii calităţii de moştenitor (art. 1131 C. civ.): recunoaşterea
calităţii de moştenitor îl obligă pe deţinătorul fără titlu al bunurilor din
patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor
prevăzute la art. 1635-1649. În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul
fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, se aplică dispoziţiile art. 960 alin. (3).
Obiectul specific al acţiunii îl constituie calitatea de moştenitor, predarea
bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Majoritatea autorilor califică această acţiune ca având un caracter real întrucât
consecinţa esenţială a admiterii ei este transmiterea proprietăţii patrimoniului
succesoral, cu efecte şi în ceea ce îi priveşte pe terţi. Cu toate acestea aceeaşi
autori nu rămân constanţi şi în privinţa caracterului imprescriptibil al acestei
acţiunii, părerea dominantă fiind cea conform căreia acţiunea în petiţie de
ereditate este prescriptibilă în termenul general de 3 ani aplicabil drepturilor
personale.
Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu universal,
indiferent dacă vocaţia sa este legală sau testamentară. Acţiunea nu profită decât
reclamantului fiind, deci, divizibilă.
Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi succesor universal
sau cu titlu universal, şi care posedă bunurile succesorale în această calitate. Din
această cauză, natura adevărată a acţiunii se poate stabili numai după ce pârâtul
şi-a precizat poziţia faţă de cererea reclamantului: se apără în calitate de succesor
sau în altă calitate. 120

Dovada calităţii de moştenitor se poate face fie cu testamentul în cazul legatarilor

fie cu certificatul de căsătorie în cazul soţului, fie cu orice mijloc de probă în cazul
rudelor.
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârât, este obligat să înapoieze
reclamantului toate bunurile succesorale. În cazul în care a fost de bună credinţă
pârâtul păstrează fructele percepute, iar pentru bunurile înstrăinate restituie
preţul lor. Dacă el a fost de rea credinţă restituie fructele, iar pentru bunurile
vândute valoarea lor. Pârâtul de bună-credinţă are dreptul la despăgubiri pentru
toate cheltuielile făcute cu bunurile succesorale, în timp ce pârâtul de rea
credinţă primeşte doar cheltuielile necesare, eventual cele provocate de
obţinerea fructelor. În privinţa actelor încheiate de pârât cu terţii de aplică
regulile cunoscute din materia efectelor nedemnităţii.
Subiectul 28
1. Donatiile intre soti
Donaţiile între soţi – excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor – în timpul
căsătoriei soţii îşi pot face reciproc liberalităţi. Acestea pot avea ca obiect numai
bunuri proprii ale soţului donator şi sunt supuse condiţiilor de fond şi formă
prevăzute de lege în această materie. Conform art. 937 din C. civ. anterior orice
donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă/ respectiv
conform art. 1031 C. civ. orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai
în timpul căsătoriei; se are în vedere prezumţia că soţul donatar ar fi abuzat de
influenţa pe care o avea asupra soţului donator, determinându-l să încheie un
asemenea contract. Revocarea se poate face ad nutum, expres sau tacit, oricând
după încheierea contractului, indiferent dacă căsătoria mai fiinţează ori s-a
desfiinţat sau a încetat. Acest drept discreţionar de revocare aparţine numai
soţului donator, nu şi succesorilor lui în drepturi, şi nu ar putea fi anihilat printr-o
clauză contrară. Mai mult, existenţa acestui drept este recunoscută chiar fără a fi
stipulat expres în contract. Anterior C. civ., după moartea soţului donator, donaţia
devine definitivă şi irevocabilă. În C. civ., soțul poate revoca donația doar în
timpul căsătoriei. Fiind exceptate de la principiul irevocabilităţii, donaţiile între
soţi pot cuprinde clauze incompatibile cu irevocabilitatea de gradul II. Întrucât
donatorul are posibilitatea de a revoca oricând donaţia, fără a justifica vreo cauză,
donaţia între soţi nu se revoca pentru survenienţă de copil (art. 937 alin. 3 C. civ.
anterior) sau pentru neexecutarea sarcinii ori pentru ingratitudine. După moartea
soţului donator, succesorii săi vor putea invoca cauzele de revocare a donaţiei.
Sunt contrare principiului revocabilităţii donaţiilor între soţi şi sancţionate cu
nulitatea absolută: a) donaţiile mutuale făcute între soţi prin acelaşi act (doar în
art. 938 C. civ. anterior); b) donaţiile deghizate [art. 1030 alin. (1) C. civ.]. c)
donaţiile prin interpunere de persoane [art. 1030 alin. (2) C. civ.]. Legea prezumă
absolut că sunt persoane interpuse orice rude ale donatarului la a cărei moştenire
acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu
donatorul.
Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-
credinţă (art. 1032 C. civ.).
Caducitatea donaţiilor. Conform art. 1030 C. civ., donaţiile făcute viitorilor soţi sau
unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care
căsătoria nu se încheie.
2. Prezumtia de renuntare si readucerea termenului de optiune succesorala
Prezumţia de renunţare. 1. Conform art. 1112 C. civ., este prezumat, până la
proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea
deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în
condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103. Citaţia
trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele
prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi
exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103, va fi
prezumat că renunţă la moştenire. Prezumţia de renunţare operează numai dacă
citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de
expirarea termenului de opţiune succesorală.
2. Conform art. 1113, privind reducerea termenului de opţiune, pentru motive
temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat,
cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi
exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa
judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103. Succesibilul care nu
optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a
renunţat la moştenire.

Subiectul 29
1. Substitutiile fideicomisare – sanctiune
Regula: este interzisă sub sancțiunea nulității absolute.
Excepția: Conform art. 994 C. civ. privind substituţia fideicomisară, o liberalitate
poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau
legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le
transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător. Instituitului i se
aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la fiduciar. Incapacităţile de a
dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu
instituitul şi cu substituitul.
În trei cazuri sancţiunea nulităţii absolute era controversată în baza reglementării
anterioare, iar aceste cazuri inițial au fost tratate ca nule, iar ulterior au fost
validate de doctrină și practică:
a) fideicomisul fără obligaţie, adică situaţia în care dispunătorul îi adresează
gratificatului rugămintea ca, în cazul în care bunurile care au făcut obiectul
liberalităţii vor mai exista în patrimoniul său, să le transmită la moartea sa unei
anume persoane, desemnată de dispunător. Majoritatea autorilor considerau o
asemenea liberalitate valabilă.
b) legatul rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi impune gratificatului
obligaţia ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către dispunător,
ceea ce va mai exista în patrimoniul gratificatului din obiectul liberalităţii.
Majoritatea autorilor îl considerau nul, iar dacă obligaţia de a lăsa ca legat
rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii, era considerată nulă şi liberalitatea făcută
instituitului.
În prezent, legatul rămășiței este reglementat expres în art. 1001-1005 C. civ.,
fiind permis: dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce
rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în
favoarea acestuia din urmă (art. 1001 C. civ.). Instituitul are drept de dispoziție,
libertatea de dispoziție neputând fi 85

cenzurată nici a posteriori de către dispunător sau moştenitorii săi (art. 1004
privind independența patrimonială a instituitului): liberalitatea reziduală nu îl
împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori
sumele obţinute în urma încheierii acestora (art. 1002). Instituitul nu poate
dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi
reziduale. Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin
donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al
dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor
imputate asupra rezervei sale succesorale (art. 1003 C. civ.).
c) dublul legat condiţional, adică situaţia în care dispunătorul instituie două legate
cu acelaşi obiect în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie –
rezolutorie pentru instituit şi suspensivă pentru substituit. Exemplu: se lasă legat o
casă lui X sub condiţia rezolutorie a morţii acestuia fără copii; aceeaşi casă se lasă
legat şi lui Y sub condiţia suspensivă ca X să moară fără posteritate.
Nu constituie substituţii fideicomisare:
2. Legatul cu titlu universal
Legatul cu titlu universal (art. 1056 C. civ.) – este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
Prin fracţiune a moştenirii se înţelege fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta,
fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din
moştenire (de exemplu legatul uzufructului), fie proprietatea sau un
dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote părţi din universalitatea
bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor.
Legatul cu titlu universal conferă beneficiarului vocaţie succesorală la o fracţiune
din moştenire, exprimată matematic sau prin indicarea unei mase de bunuri
succesorale (ex. totalitatea bunurilor mobile, totalitatea bunurilor imobile; o
fracţiune din bunurile imobile etc. – a se vedea și art. 894 C. civ. anterior). Dacă au
fost instituiţi mai mulţi legatari cu titlu universal asupra aceleaşi fracţiuni din
patrimoniu, iar unii dintre aceştia nu vor/nu pot să vină la moştenire, aceasta va
profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Legatarul cu titlu universal profită de
renunţarea/înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a
moştenitorilor rezervatari dacă venirea acestora la moştenire ar fi micşorat
fracţiunea ce se cuvenea legatarului cu titlu universal. Legatul universal şi cel cu
titlu universal au aceeaşi natură juridică. Diferenţa dintre ele e doar cantitativă.
Legatarul cu titlu universal poate fi determinat prin aceleaşi modalităţi ca şi
legatarul universal; atât cel universal cât şi cel cu titlu universal sunt succesorii în
drepturi şi obligaţii ai testatorului, ceea ce înseamnă că sunt obligaţi şi la
suportarea cotei-părţi de datorii şi sarcini corespunzătoare fracţiunii din
patrimoniu ce au moştenit-o.

Subiectul 30
1. Data deschiderii succesiunii
Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a cărui moştenire
este vorba. Data deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data deschiderii
procedurii succesorale notariale, aceasta din urmă fiind întotdeauna ulterioară
celei dintâi. Aplicând principiul general de probaţiune conţinut de art. 249
n.C.pr.civ., rezultă că cel care invocă drepturi asupra patrimoniului succesoral are
sarcina să dovedească atât faptul morţii, precum şi data (uneori chiar şi ora,
minutul) morţii. Dovada morţii şi a datei sale se face prin certificatul de deces,
eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza certificatului medical
constatator al decesului sau a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte
rămasă definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a intervenit aceasta nu sunt
percepute de către agentul constatator ex propriis sensibus, menţiunile acestuia
făcute în actul de stare civilă cu privire la deces şi data lui pot fi combătute prin
orice mijloc de probă. Astfel, orice persoană interesată poate promova o acţiune
în justiţie în anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a
menţiunilor înscrise pe acesta (art. 57, L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă). Dacă data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de
moarte de către instanţă este contestată, această dată poate fi rectificată printr-o
acţiune în justiţie, dovada datei reale putând fi făcută prin orice mijloc de probă.
Tot prin orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar
minutul în care a intervenit decesul celui despre a cărui moştenire este vorba.
Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece în funcţie de
acest moment se determină:
 sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală, precum şi
drepturile lor asupra moştenirii;
 compunerea şi valoarea masei succesorale;
 data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 1 an de decădere/ 6 luni
de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală;
 momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la succesiune;
 validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că
legiuitorul român, spre deosebire, spre exemplu, de legiuitorul german sau
elveţian, sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei succesiuni
nedeschise);
 începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul de
partaj succesoral (în caz de pluralitate de moştenitori);
 legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi
succesorale succesive.

2. Ordinea reductiunii liberalitatilor exesive

Reducţiunea liberalităţilor excesive are în vedere respectarea unei anumite ordini;
astfel, legatele se reduc înaintea donaţiilor (regulă imperativă), legatele se reduc
toate deodată şi în mod proporţional (regulă dispozitivă - legea permite ca de
cuius să stabilească prin testament plata cu preferinţă a unor legate în raport cu
altele), donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea
mai nouă (regulă imperativă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată, se reduc simultan şi
proporţional cu valoarea lor ca şi legatele, donatorul având dreptul să stabilească
şi o ordine preferinţă. Vechimea donaţiilor se apreciază după momentul când
acesta a dobândit dată certă, cel mai târziu la moartea donatorului. Dacă
beneficiarul donaţiei supusă reducţiunii e insolvabil, se va reduce donaţia
următoare.
Subiectul 31
1. Testamentele privilegiate
Testamentul situaţiilor extraordinare, utilizabil în caz de epidemii, catastrofe
(cutremur, inundaţie, incendiu, accident nuclear, chimic etc.), războaie sau alte
împrejurări neobișnuite (art. 1047 alin. 1 lit. a). Acest testament trebuie încheiat
în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, prin acesta înţelegând
în primul rând funcţionarii care au studii juridice şi atribuţii de reprezentare a
instituţiilor (secretarul consiliului local, secretarul consiliului judeţean, primarul,
prefectul etc.).
 Testamentul bolnavilor internaţi, utilizabil în situaţia în care notarul public nu
are acces în instituţia sanitară de stat sau privată, de exemplu datorită instituirii
carantinei. Acest testament trebuie încheiat în faţa directorului, a medicului şef al
instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa
medicului de gardă. Acest testament era cunoscut anterior sub denumirea de
testament făcut în timp de boală contagioasă – este testamentul alcătuit în faţa
unui membru al consiliului local, asistat de doi martori, de persoanele bolnave sau
sănătoase, care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a altei boli
contagioase (art. 872 C. civ. anterior).
 Testamentul maritim – este testamentul întocmit de persoanele care se află la
bordul unui vas sub pavilion românesc, indiferent că fac parte din echipaj sau sunt
călători, în faţa comandantului navei sau a unui înlocuitor al său asistat de ofiţerul
intendent de bord/de înlocuitorul său şi 2 martori (art. 874, 881, C. civ.). Această
formă de testament nu poate fi folosită în porturi sau dacă vasul se apropie de un
port unde se află un agent diplomatic/consular român. Testamentul se redactează
în două exemplare originale. Dacă vasul ancorează într-un port străin în care
există un agent diplomatic sau consular român, un exemplar se predă acestuia
pentru a fi expediat în ţară. Dacă ancorează într-un port românesc, ambele
exemplare se predau organului portuar pentru a fi expediate biroului notarial de
la domiciliul testatorului.
În legătură cu testamentele privilegiate reţinem că trebuie întocmite în forma
scrisă şi să respecte cerinţa actului separat. Sub sancţiunea nulităţii, acestea
trebuie să fie semnate de către testator; dacă nu poate semna, se face menţiune
despre aceasta şi despre cauza care l-a împiedicat să semneze; trebuie semnate şi
de către agentul instrumentator şi de către cei doi martori ori de cel puţin un
martor, arătându-se cauza pentru care cel de-al doilea martor n-a putut semna.
Testamentele privilegiate trebuie să cuprindă şi data întocmirii, pentru a se putea
dovedi împrejurările excepţionale ce au justificat întocmirea lor. Aceste
testamente îşi produc efectele dacă testatorul a decedat în împrejurările
excepţionale în care au fost redactate. Dacă testatorul supravieţuieşte acestor
evenimente, testamentele sunt valabile o perioadă limitată de timp.
Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi
putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă
testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze. Termenul nu
se aplică dispoziţiei testamentare prin care se recunoaşte un copil (art. 1048 C.
civ.).
În reglementarea anterioară, testamentele militarilor şi cel făcut în timp de boală
contagioasă erau valabile 6 luni de la încetarea împrejurărilor excepţionale;
testamentul maritim avea o valabilitate de 3 luni de la încetarea împrejurării ce a
justificat întocmirea sa.
Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de
cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face
menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze. Aceste dispoziții sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1047 alin. 3 și 4). Se aplică
dispozițiile privind deschiderea testamentului olograf.
2. Atributiile executorului testamentar
Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme imperative.
Dacă nu a fost numit un executor testamentar şi dispoziţiile testamentare sunt
executate de succesorul universal, acesta nu e ţinut să respecte limitele impuse
de lege executorilor testamentari.
˃Codul civil anterior: Atribuţiile executorilor testamentari sunt mai restrânse sau
mai extinse după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina.
 Atribuţiile executorului testamentar fără sezină sunt:
- supraveghează şi controlează modul cum se execută dispoziţiile cuprinse în
testament, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii;
- trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor
succesorale;
- dacă există moştenitori minori interzişi sau absenţi, este obligat să ceară
punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor succesorale pentru care
există pericolul de înstrăinare/pierdere/înlocuire/distrugere;
- dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor, executorul va
cere vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru apărarea validităţii
testamentului (art. 916, C. civ.).
 Atribuţiile executorului testamentar cu sezină sunt:
- poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate sau de
gen, care formează obiectul unor legate cu titlu particular;
- poate urmări pe debitorii moştenirii şi poate încasa creanţele moştenirii;
- poate cere vinderea bunurilor succesorale şi încasa preţul pentru asigurarea
sumelor de bani necesare pentru plata legatelor.

Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii succesiunii.

Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau de la data când
execuţiunea testamentară a devenit posibilă. Dacă dispoziţiile testamentare
referitoare la bunurile mobile au fost executate, sezina încetează. Menţionăm că
sezina executorului testamentar se deosebeşte de sezina conferită de lege
ascendenţilor şi descendenţilor defunctului. Deşi C. civ. o numeşte posesiune,
sezina executorului e o simplă detenţiune precară, mobilele fiind deţinute în
numele moştenitorilor ce sunt proprietarii lor şi adevăraţii posesori. Executorul
testamentar e un simplu custode.
˃Noul Cod civil:
Executorul are un drept de administrare (art. 1079 C. civ.): Executorul
testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de
cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a
conferit în mod expres acest drept. Prin testament, dreptul de administrare poate
fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.
Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive
temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.
Nu se mai face distincția cu sezină/fără sezină. Executorul testamentar:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi
minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea
moştenitorilor;

c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente

pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor
succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie,
pentru a apăra validitatea sa;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin
testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea
achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
- Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea
bunurilor moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de
către executor a fost aprobat de toţi moştenitorii.
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o
remuneraţie în sarcina moştenirii (art.1083 C. civ.). Puterile executorului
testamentar nu pot fi transmise. Executorul are obligaţia de a da socoteală.
Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise. Misiunea executorului
testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi continuată
de către persoana care preia acea funcţie.
Obligaţia de a da socoteală şi răspunderea executorului (ART. 1081 C. civ.): La
sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este
obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori
rezervatari. Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului. Executorul
testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor
testamentare. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari,
răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a
împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.