Organizare și funcționarea Consiliului European

“Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membere
precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politică de securitate participă la lucrările Consiliului European.”1. Ca releţie
de cooperare între organismele Uniunii Europene, observam legatura între Consiliul European şi
Comisie, deoarece preşedintele său face parte din Consiliul European. De asemenea,
Preşedintele Parlamentului European este prezent la reuniunile Consiliului European.

Consiliul European reprezintă forma actuală a conferinţelor la nivel înalt ale şefilor de
stat sau de guverne ai statelor membre din cadrul Comunităţii. Primul dintre aceste „summituri
europene” a avut loc la Paris în 1961. Din acel moment, au mai avut loc mai multe reuniuni, la
intervale mai mult sau mai puţin regulate, devenind mai frecvente din 1969. Primele summit-uri
al șefilor de stat sau de guverne ale statelor UE aveau loc în februarie și iulie 19612. Acestea erau
summit-uri informale a liderilor Comunității Europene. Summit-ul important a fost ținut
la Haga în 1969, unde a s-a ajuns la un acord referitor la admiterea Marii Britanii în Comunitate
și inițierea de politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând
integrarea peste obiectivele economice.

Summit-ul de la Paris din anul 1974 marchează apariţia denumirii, în sensul ca s-a decis
că astfel de reuniuni ale şefilor de state sau de guverne ar trebui să aibă loc periodic sub
denumirea de „Consiliul European”, permiţând o abordare generală a problemelor privind
construcţia europeană şi asigurând coeziunea necesară a activităţilor Comunităţii.

Tratatul de la Maastricht (1992) a formalizat rolul Consiliului European în procesul

instituţional al Uniunii Europene. Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă
oficială, aceasta este învestit în temeiul Tratatului de la Lisabona, cu atribuţii privind
impulsionarea şi dezvoltarea Uniunii Europene şi rolul de a defini orientările politice generale
ale acesteia, aşa cum este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeana, art. 15, alin. 1
(definirea "direcțiilor și priorităților politicilor generale" ale Uniunii). Este organismul strategic
al Uniunii , acționând ca o președinție colectivă a UE.

1
art. 15, alin. 2, din Tratatul privind Uniunea Europeana;
2
în Paris și Bonn;
 La început aveau loc doar două întruniri pe an, în prezent având loc în medie șase
Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă
întrunirile obișnuite ale Consiliului European, au loc și întruniri extraordinare, ca de exemplu cel
din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11
septembrie3 sau întrunirea extraordinară din 20114. Multe dintre întrunirile Consiliului European
sunt văzute ca puncte esenţiale în istoria Uniunii Europene, în cadrul acestor întruniri, fiind
trasate coordonatele în principalele direcţii de interes ale Uniunii.

În contextul actual şi cu respectarea prevederilor din TUE, la art. 15, alin (3) “Consiliul
European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când
ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un
ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci
când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.”

În TUE se prevede că: “Unuinea dispine de un cadru instituţional care vizează

promovarea intereselor sale, urmărirea intereselor sale, sustinere intereselor sale, ale cetăţenilor
săi şi a continuitaţii politicilor şi acţiunilor sale. Instituţiile Uniunii Europene sunt:

- Parlamentul European;
- Consiliul European
- Consiliul;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană
- Curtea de Conturi.”5

În conformitate cu cele prezentate mai sus, Consiliul European este o instituție oficială a
Uniunii Europene6. În esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și este
considerat ca fiind motorul integrării europene. Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de
influența de a fi compus din liderii naționali. Pe lângă producerea impulsurilor necesare
dezvoltării Uniunii, Consiliul și-a dezvoltat și viitoare roluri, precum „a rezolva problemele
nerezolvate în discuții la nivel inferior”, până la politică externă - acționând în exterior ca „un șef
de stat colectiv”, „ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea
schimbărilor din tratate”.

3
din Statele Unite ale Americii;
4
pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane;
5
Tratatul privind Uniunea Europeana, în Titlul III, Dispoziţii privind Instituţiile, la articolul 13,
alineatul 1;
6
menționat în Tratatul de la Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile
necesare pentru a se dezvolta”;
 Având în vedere că instituțiile sunt compuse din liderii naționali, acesta adună puterea
executivă din statele membre și are așadar o mare influență în domeniile politice ale Uniunii,
precum cea a politicii externe. Exercită de asemenea puterea de desemnare, desemnând
președintele Consiliului, Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politică de Securitate și Președintele Băncii Centrale Europene. Deși Consiliul
European nu are puteri legislative, sub procedura de urgență, un stat învins la vot în Consiliul de
Miniștri poate transmite spre votare legislația către Consiliul European. Având putere peste
organismele executive supranaționale ale UE, alături de alte puteri, Consiliul European a fost
descris ca fiind cea mai mare autoritate a Uniunii..

Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide
cine să participe la ședințe din cauza divizărilor considerabile a puterii executive. Probleme au
apărut în Polonia unde Președintele Poloniei și Primul Ministru al Poloniei erau din diferite
partide politice și avea viziuni diferite asupra politicii externe ca răspuns la criză. A fost și cazul
României, în anumite perioade, datorită disensiunilor şi diferitelor viziuni politice între
Preşedinte ţării si Primul Ministru7.

Președintele Consiliului European

„ Președintele Consiliului European:

(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;

(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu

președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;

(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,

reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate
comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
și politica de securitate.

Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.”8

Președintele este ales de însuși Consiliul European, pentru un mandat de doi ani și
jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată, și acesta reprezintă UE pe plan internațional. În
general, Consiliul European ia deciziile prin consens, însă multe numiri importante se fac cu o

7
Amintim aici doar o perioada, 2007-2008, când au existat disensiuni între Președintele Traian
Băsescu și Primul Ministru Călin Popescu Tăriceanu;
8
Art. 15, alin. 6 din TUE;
majoritate calificată (în special în ceea ce privește președintele său, alegerea candidatului la
funcția de președinte al Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate și a președintelui Băncii Centrale Europene). Consiliul
European se reunește în mod normal de cel puțin patru ori pe an.

“Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi
ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de
culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu
aceeași procedură.”9

Rolul președintelui Consiliului nu este echivalentul unui șef de stat ci doar primus inter
pares , alături de ceilalți șefi de stat europeni. Președintele în funcție are ca principale atribuții
10

pregătirea și conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere executivă alta decât cea de
a reprezenta uneori Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să răspundă Parlamentului
European după fiecare întâlnire a Consiliului European.

Funcția a fost creată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire

la rolul exact si atribuțiile pe care le va avea. Înainte de Tratatul de la Lisabona, președinția era
exercitată rotativ la fel ca sistemul de prezidenție rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

Cabinetul președintelui

Consiliul European nu are propria sa administrație. Suportul administrativ atât pentru

Consiliul European cât și pentru președintele Consiliului este asigurat de Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene. Președintele are, totuși, propriul său cabinet cu câțiva consilieri
privați.

Din 2008, Consiliul European s-a reunit mai des, în special în timpul crizei financiare și a
crizei ulterioare a datoriilor în zona euro. Mai recent, fluxurile de migranți cu destinația UE și
aspectele de securitate internă au ținut foarte ocupat Consiliul European. Începând din 2016, șefii
de stat și de guvern s-au reunit și în configurația „UE-27”11. Aceste reuniuni au fost, la început,
informale, înainte de transmiterea de către Regatul Unit a notificării formale de retragere din UE
în temeiul articolului 50 din TUE în martie 2017. După notificare, pe lângă reuniunile normale,
au avut loc mai multe reuniuni formale „Consiliul European (articolul 50)” cu participarea UE-
27. În plus, membrii Consiliului European se reunesc în formatul „conferințelor
interguvernamentale” (CIG), aceste conferințe ale reprezentanților guvernelor statelor membre
sunt convocate pentru a dezbate și a stabili de comun acord modificări ale tratatelor UE.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009, aceasta era singura

procedură pentru revizuirea tratatelor. În prezent, ea se numește procedura de revizuire ordinară.
9
Art. 15, alin, 5 din TUE;
10
primul printre egali;
11
fără Regatul Unit;
CIG, convocată de președintele Consiliului European, decide asupra modificărilor tratatului în
unanimitate. ROL A. Poziția în cadrul sistemului instituțional al UE În conformitate cu articolul
13 din TUE, Consiliul European face parte din „cadrul instituțional unic” al Uniunii. Însă rolul
său este mai degrabă să asigure un impuls politic general decât să acționeze ca un organism cu
putere de decizie în sensul juridic al cuvântului. Acesta ia decizii cu consecințe juridice pentru
Uniune numai în cazuri excepționale (a se vedea punctul C.2 mai jos), însă a căpătat o serie de
competențe decizionale instituționale. În prezent, Consiliul European este autorizat să adopte
acte cu caracter obligatoriu care pot fi atacate la Curtea de Justiție, inclusiv în cazurile în care
acesta se abține să hotărască (articolul 265 din TFUE).

Articolul 7 alineatul (2)12 din Tratatul privind Uniunea Europeană conferă Consiliului
European competența de a iniția, cu aprobarea Parlamentului European, procedura de suspendare
a drepturilor unui stat membru în urma constatării existenței unei încălcări grave a principiilor
Uniunii. B. Relațiile cu alte instituții Consiliul European ia decizii în mod pe deplin independent
și, de cele mai multe ori, nu necesită o inițiativă din partea Comisiei sau implicarea
Parlamentului. Totuși, Tratatul de la Lisabona menține o legătură la nivel organizațional cu
Comisia, având în vedere că președintele acesteia este membru fără drept de vot al Consiliului
European, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
participă la dezbateri. Mai mult, Consiliul European solicită, deseori, Comisiei să prezinte
rapoarte pregătitoare pentru reuniunile sale. Articolul 15 alineatul (6) litera (d) din TUE
stipulează că președintele Consiliului European prezintă Parlamentului European un raport după
fiecare reuniune a Consiliului European. De asemenea, acesta se întâlnește lunar cu președintele
Parlamentului, precum și cu liderii grupurilor politice și, în februarie 2011, a fost de acord să
răspundă la întrebări scrise adresate de deputați în Parlamentul European în legătură cu
activitățile sale politice. Dar Parlamentul poate exercita, de asemenea, o anume influență
informală prin prezența președintelui său la reuniunile Consiliului European, prin reuniunile
liderilor de partide în cadrul familiilor politice europene corespunzătoare, înaintea reuniunilor
Consiliului European, precum și prin rezoluțiile pe care le adoptă privind punctele de pe ordinea
de zi a reuniunilor, rezultatul întâlnirilor și rapoartele formale prezentate de către Consiliul
European. Prin Tratatul de la Lisabona, noua funcție de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate devine un element suplimentar, care propune și pune în
aplicare politica externă în numele Consiliului European. Președintele Consiliului European
asigură reprezentarea externă a Uniunii în chestiuni referitoare la politica sa externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate.

12
Fişe tehnice UE -2019- www.europarl.europa.eu/factsheets/ro;
 Membri
„(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.”13

Cu excepția președinților de state, a statelor germanofone și a oficialilor europeni, cei mai

mulți membri ai Consiliului European au titlul sau apelativul de „Prim Ministru” datorită faptului
că democrațiile parlamentare sunt predominante în Europa. Cu toate acestea, în țările lor de
origine pot avea titluri sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de „Președinte al
Guvernului” sau „Ministru de stat”. Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei
sunt membrii ai Consiliului, dar nu au drept de vot. Conform tratatelor, Înaltul Reprezentant
participă la Consiliul European, dar formal nu este un membru și deci nu are drept de vot.

Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături
de Președinte și de Președintele Comisiei (fără drept de vot). De regulă la întâlniri participau si
miniștrii de externe naționali, iar Președintele Comisiei era însoţit de un alt membru al Comisiei.
Totuși, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această situație a încetat, având
în vedere că mărimea organismului a devenit destul de mare, o dată cu aderarea noilor state la
Uniune.

Întâlnirile pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă
este necesar. Secretarul General al Consiliului participă și este responsabil pentru organizarea
ședinței precum și de minuta ședinței. Președintele Parlamentului European participă de
asemenea pentru a acorda discursul de deschidere arătând poziția Parlamentului European înainte
ca dezbaterile să înceapă. Pe lângă asta, negocierile includ şi un număr mare de consilieri. Mulţi
dintre aceştia nu pot participa la ședințe, cu excepția a doi delegați pentru fiecare stat. Conform
procedurii, membrii pot chema pentru sfătuire un Reprezentant Permanent din „Grupul Antici”14
dintr-o cameră adiacentă. Grupul este format din diplomați și asistenți care strâng informațiile și
solicitările. Sunt necesari de asemenea și interpreți, având în vedere că membrilor le este permis
să vorbească în limba naţională a statului pe care-l reprezintă sau o alta limbă de circulaţie
internaţională

Sediul și reuniunile

13
Art. 15, alin. 2 din TUE;
14
Grup informal care contribuie la formarea unei idei iniţiale privind poziţiile pe care delegaţiile
diferitelor state le vor lua;
 Convocat de către președintele său, Consiliul European reunește șefii de stat sau de
guvern ai celor 28 de state membre și președintele Comisiei15. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Președintele Parlamentului European este, de obicei, invitat să intervină la începutul reuniunii16.

Consiliului European au loc de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles. Reuniunile durează
de obicei două zile, uneori durează chiar mai mult când sunt mai multe subiecte pe ordinea de zi
sau probleme controversate. Până în 2002 locul de întâlnire a Consiliului avea loc în statul ce
deținea președinția rotativă. Anexa 22 la Tratatul de la Nisa a prevăzut că „Începând cu 2002, o
reuniune a Consiliului European per președinție va avea lor la Bruxelles. În cazul în care
Uniunea va avea 18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”.

Între 2002 și 2004, jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar după
extinderea din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în Clădirea Justus Lipsius17. Totuși,
unele consilii extraordinare au avut loc în statul membru care deține președinția, de exemplu în
2003, a avut loc o reuniune la Roma iar în 2005 în Hampton Court Palacedin Londra. Începând
cu anul 2017, în „Clădirea Europa”18 îşi regăseîte sediul şi Consiluil European.

Alegerea unui singur sediu a fost determinată de o serie de factori, mai ales logistici
(organizarea reuniunilor devenea deosebit de grea o dată cu extinderea UE, în special pentru
statele mici) și de securitate, precum și datorită faptului că la Bruxelles atât Consiliul cât și
jurnaliștii aveau logistica necesară pentru fiecare întâlnire. Stabilind sediul permanent la
Bruxelles, a subliniat faptul că Consiliul European este o instituție a UE și nu un summit al
statelor suverane. Unii au susținut că este, de facto, guvernul UE, în timp ce alții subliniază că
guvernul este Comisia Europeană, care conduce procedurile de zi cu zi ale UE. S-a stabilit astfel
că Consiliul European reprezintă președinția colectivă a UE.

În 2007, căutarea unui loc pentru stabilirea sediului Consiliului a devenit o sursă de
dispută în guvernul Portugaliei care dorea ca noul tratat al Uniunii să fie semnat
în Lisabona, Portugalia. Guvernul belgian, a dorit să nu creeze un nou precedent și a insistat ca
reuniunile regulate ale Consiliului să aibă loc la Bruxelles, ca de obicei. Asta a însemnat că după
semnarea tratatului, desfășurarea dineului și a fotografiei de familie, Consiliul a mers la
Bruxelles pentru a discuta alte subiecte de pe ordinea de zi. Copiind modelul de „călătorii în
circuit” al Parlamentului European, a dus la proteste din partea grupurilor de protecție a mediului
care a descris situația ca fiind ipocrită și a solicitat scăderea emisiilor de carbon în călătoriile de-
a lungul Europei pentru aceeași reuniune doar pentru motive politice.

15
articolul 15 alineatul (2) din TUE;
16
articolul 235 alineatul (2) din TFUE;
17
sediul oficial al Consiliului European pâna în anul 2017;
18
la capătul de nord al complexului istoric adiacent „Résidence Palace” pentru a fi utilizată
pentru reuniunile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene;
 În acest moment nu există planuri pentru organizarea unui Consiliu în afara Bruxelles-
ului, cu excepția unor motive excepționale (de exemplu, o grevă a controlorilor de trafic aerian
din ianuarie 2012 aproape a forțat liderii de stat să se întâlnească la Luxembourg).

Competențe

La nivel instituțional Consiliul European oferă UE „impulsurile necesare dezvoltării

acesteia” și îi definește „orientările și prioritățile politice generale”19. De asemenea, acesta decide
cu majoritate calificată cu privire la formațiunile Consiliului și calendarul președințiilor rotative.
Chestiuni de politică externă și de securitate Consiliul European definește principiile și
orientările generale ale politicii externe și de securitate comune (PESC) și adoptă deciziile
privind strategiile comune de punere în aplicare a acesteia20. Acesta decide în unanimitate dacă
este cazul să recomande statelor membre să adopte măsuri vizând definirea treptată a unei
politici de apărare comune a Uniunii21.
În cazul în care un stat membru intenționează să se opună adoptării unei decizii din
rațiuni vitale de politică națională, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita
Consiliului European să se pronunțe cu privire la chestiunea în cauză, în vederea adoptării în
unanimitate a unei decizii22.
Aceeași procedură poate fi aplicată dacă statele membre decid să stabilească o cooperare
consolidată în acest domeniu23.
Guvernanța economică și cadrul financiar multiannual, din 2009, criza datoriilor
suverane a transformat Consiliul European și summiturile țărilor din zona euro în actori
principali în ce privește confruntarea repercusiunilor crizei bancare mondiale. Mai multe state
membre au primit pachete de ajutoare financiare prin acorduri ad-hoc sau temporare asupra
cărora s-a hotărât la nivelul de șefi de stat sau de guvern și care au fost, mai apoi, ratificate de
statele membre. În viitor, ajutoarele financiare vor fi acordate prin intermediul Mecanismului
european de stabilitate permanent. Guvernele statelor membre, cu participarea activă a Comisiei,
Parlamentului și BCE, au elaborat un tratat internațional – Tratatul privind stabilitatea,
coordonarea și guvernanța (denumit și „Pact fiscal”) –, care permite un control mai strict al
politicilor bugetare și socioeconomice ale statelor membre. Din ce în ce mai mult, acest lucru
ridică semne de întrebare cu privire la rolul Comisiei Europene și al Parlamentului European în
guvernanța economică a zonei euro. Consiliul European joacă, de asemenea, un rol important în
semestrul european. La reuniunea sa de primăvară, emite orientări politice privind reforma
macroeconomică, fiscală și structurală și politicile de sporire a creșterii economice.
La reuniunea, Consiliul European a contribuit, de asemenea, la depășirea impasului
produs în procesul de luare a deciziilor la nivelul UE. Cu toate acestea, componența sa
interguvernamentală și procedurile de luare a deciziilor pot reduce dezvoltarea federală a
integrării europene în general. Schimbările cu caracter instituțional introduse de Tratatul de la
Lisabona nu au fost, încă, evaluate.

19
articolul 15 alineatul (1) din TUE;
20
articolul 26 din TUE;
21
în conformitate cu articolul 42 alineatul (2) din TUE;
22
articolul 31 alineatul (2) din TUE;
23
articolul 20 din TUE;
 Merită menționat faptul că președintele Consiliului European prezintă în mod regulat
rapoarte Parlamentului European.

Politica externă și de securitate

De la începutul anilor 1990, politica externă și de securitate a reprezentat un element
important în cadrul summiturilor Consiliului European. Decizii luate în acest domeniu au inclus:
— securitatea internațională și lupta împotriva terorismului; — politica europeană de vecinătate
și relațiile cu Rusia; — relațiile cu țările mediteraneene și cu Orientul Mijlociu. Reunindu-se la
10 și 11 decembrie 1999, la Helsinki, Consiliul European a decis să consolideze PESC24 prin
dezvoltarea capacităților militare și nemilitare de gestionare a crizelor. Reunindu-se la 12
decembrie 2003, la Bruxelles, Consiliul European a aprobat Strategia europeană de securitate.
Reunindu-se la Bruxelles la 22 și 23 iunie 2016, Consiliul European a fost de acord că trebuie
lansată o cooperare structurată permanentă (PESCO), pentru a consolida securitatea și apărarea
Europei. PESCO a fost instituit prin decizia Consiliului din 11 decembrie 2017. Toate statele
membre ale UE participă la PESCO, excepție făcând Danemarca, Malta și Regatul Unit.

Extindere

Consiliul European a stabilit termenii pentru fiecare rundă de extindere a UE. La

Copenhaga, în 1993, acesta a pus bazele pentru încă un val de aderare (criteriile de la
Copenhaga). La întâlnirile din anii următori s-au specificat într-un mod și mai amănunțit
criteriile de admitere și reformele instituționale necesare în prealabil. Consiliul European de la
Copenhaga (12-13 decembrie 2002) a decis aderarea la 1 mai 2004 a Ciprului, Republicii Cehe,
Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei și Sloveniei. România și
Bulgaria s-au alăturat Uniunii la 1 ianuarie 2007. Reunindu-se la 3 octombrie 2005, la
Luxemburg, Consiliul a aprobat cadrul de negocieri cu Croația și Turcia privind aderarea
acestora la UE. Tratatul de aderare cu Croația a fost semnat la 9 decembrie 2011, iar Croația a
aderat la 1 iulie 2013.

Reforma instituțională

Reuniunea Consiliului European de la Tampere (15-16 octombrie 1999) a stabilit

modalitățile de elaborare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Consiliul
European de la Helsinki (decembrie 1999) a convocat conferința interguvernamentală pentru
pregătirea Tratatului de la Nisa.

Consiliul European de la Laeken (14 și 15 decembrie 2001) a hotărât să convoace o

Convenție pentru viitorul Europei, care a elaborat Tratatul constituțional, care nu a avut succes.
După doi ani și jumătate de impas instituțional, Consiliul European din 21-22 iunie 2007 a

24
Politica externă şi de securitate Comună;
adoptat un mandat detaliat pentru Conferința interguvernamentală care a dus la semnarea
Tratatului de la Lisabona, la 13 decembrie 2007, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

La 25 martie 2011, a adoptat o decizie de modificare a articolului 136, prin care s-a
permis crearea Mecanismului european de stabilitate. La 29 iunie 2018, Consiliul European a
adoptat decizia privind componența Parlamentului European, care le permite statelor membre să
pună în aplicare măsurile interne necesare pentru organizarea alegerilor pentru legislatura 2019-
2024.

La 23 martie 2018, Consiliul European (articolul 50), reunit în formula UE-27, a adoptat
orientările privind cadrul pentru viitoarele relații cu Regatul Unit după Brexit. Potrivit
orientărilor, UE își dorește un parteneriat cât mai strâns posibil cu Regatul Unit, care să acopere,
printre altele, cooperarea comercială și economică, securitatea și apărarea. La 29 iunie 2018,
Consiliul European (articolul 50), în formula UE-27, a analizat situația actuală a negocierilor
legate de Brexit și a adoptat concluzii cu privire la progresele înregistrate. Acesta a salutat
progresele suplimentare înregistrate cu privire la textul juridic al acordului de retragere. Cu toate
acestea, liderii au evidențiat faptul că unele aspecte importante nu au fost convenite încă.

Concluzii

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadrul UE, acesta
este instituţia care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană.

În 1974, la Sammit-ul de la Paris, presedintele francez Valery Giscard d’Estaing propune

să fie instituţionalizate organisme de cooperare politică, la cel mai înalt nivel, sub forma
Consiliului European. Acesta nu deţine putere economică la nivelul U.E., influenţa sa
manifestându-se cu pregnanţă la nivel informal ,deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care
stabiliesc durecţiile de urmat în politica Uniunii.

Articolul 10 din TUE face o trecere în revistă a principiilor care stau la baza reprezentării
cetaţenilor U.E. şi a statelor member, astfel:

“ (1) Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.

(2) Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în
Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor
naționale, fie în fața cetățenilor lor.

(3) Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în
mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.
(4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la
exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.”

Necesitatea apatiţiei şi crearea unui cadru legal optim pentru funcţionarea diferitelor
organisme în cadrul Uniunii Euroepe se fundamentează pe mai multe principii şi are la baza
anumite ratiuni:

Consolidarea caracterul democratic și eficacitatea funcționării instituțiilor, pentru a le

permite acestora să-și îndeplinească mai bine, într-un cadru instituțional unic, misiunile care le
sunt încredințate.

Parcurgerea unei noi etape în procesul de integrare europeană inițiat prin constituirea
Comunităților Europene.

Moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile
universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale persoanei, precum și libertatea,
democrația, egalitatea și statul de drept.

Importanța istorică a sfârșitului divizării continentului european și necesitatea stabilirii

unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare.

Atașamentul față de principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept.

Atașamentul față de drepturile sociale fundamentale definite în Carta socială europeană,

semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, și în Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor din 1989.

Solidaritatea dintre popoarele lor, respectând totodată istoria, cultura și tradițiile acestora,
consolidarea economiilor naționale, să asigure convergența acestora, precum și să stabilească o
uniune economică și monetară care presupune, conform dispozițiilor prezentului tratat și ale
Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, o monedă unică și stabilă.

Promovarea progresul economic și social al popoarelor lor, ținând seama de principiul

dezvoltării durabile și în cadrul realizării pieței interne, al consolidării coeziunii și protecției
mediului, precum și să pună în aplicare politici care asigură progrese concomitente în domeniul
integrării economice și în celelalte domenii.

Punera în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea

treptată a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună, în
conformitate cu dispozițiile articolului 42, consolidând astfel identitatea Europei și independența
acesteia în vederea promovării păcii, securității și progresului în Europa și în întreaga lume.
 Facilitarea liberei circulații a persoanelor, asigurând totodată siguranța și securitatea
popoarelor lor, prin instaurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în conformitate cu
dispozițiile prezentului tratat și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene,

Continuarea procesului de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, în conformitate cu
principiul subsidiarității.

Universitatea "Nicolae Titulescu"- Bucuresti

Facultatea de Drept

Referat,

“Curtea de Justiție a Uniunii Europene: organizare și procedură”

Disciplina universitara : : Instituțiile Uniunii Europene

Profesor: Prof. Univ. Dr. Augustin FUEREA

 Student anul I (zi in regim ID), grupa 7,

Biru Danut Emanuel

22.03.2019

Compunerea și organizarea Curtii de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția jurisdictională a Uniunii, având

funcția de a verifica legalitatea actelor instituţiilor Uniunii și ale statelor membre, precum și
de a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii.
CJUE este formată din 2 instanțe, respectiv:
 Curtea de Justitie, care se ocupa de cererile de hotarare preliminara adresate de
instantele nationale si de anumite actiuni în anulare și recursuri;
 Tribunalul, care se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în
principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile
comerciale.
Curtea de Justitie este compusă din 28 de judecatori si 11 avocati generali. Judecatorii si
avocatii generali sunt desemnati de comun acord de guvernele statelor membre, dupa
consultarea unui comitet al carui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea
candidaţilor de a exercita functiile respective. Mandatul acestora este de sase ani si poate fi
reinnoit. Acestia sunt alesi din randul personalitatilor care ofera toate garantiile de
independenta si care intrunesc conditiile cerute pentru exercitarea, in tarile lor, a celor mai
inalte functii jurisdictionale sau a caror competenta este recunoscuta25.

Judecatorii Curtii de Justitie il desemneaza din randul lor pe presedinte si pe

vicepresedinte, pentru o perioada de trei ani care poate fi reinnoita. Presedintele conduce
lucrarile Curtii de Justitie si prezideaza sedintele si deliberarile in cazul celor mai mari
complete de judecata. Vicepresedintele il asista pe presedinte in exercitarea functiilor sale si
il inlocuieste in caz de impiedicare.

Avocatii generali asistă Curtea. Acestia au rolul de a prezenta, cu deplina impartialitate

şi in deplina independenta, opinie juridica numita „concluzii” in cauzele care le sunt
25
Art. 253 TFUE
repartizate. Grefierul este secretarul general al institutiei, ale carei servicii le conduce sub
autoritatea presedintelui Curtii pentru o durata de 6 ani. Curtea poate judeca in sedinta
plenara, in Marea Camera (cincisprezece judecatori) sau in camere de cinci sau de trei
judecatori. Curtea se intruneste in sedinta plenara in cazurile speciale prevazute de Statutul
Curtii (printre altele, atunci cand trebuie sa pronunte destituirea Ombudsmanului sau sa
dispuna din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligatiile ce ii revin)
si atunci cand apreciaza ca o cauza prezinta o importanta exceptionala. Curtea se intruneste
in Marea Camera la cererea unui stat membru sau a unei institutii care este parte intr-un
proces, precum si in cauzele deosebit de complexe sau de importante. Celelalte cauze sunt
solutionate in camere de cinci sau de trei judecatori. Presedintii camerelor de cinci judecatori
sunt alesi pentru perioada de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecatori pentru perioada de
un an.

Competenţe
Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curtii i-au fost atribuite competente jurisdictionale
bine definite, pe care le exercita in cadrul procedurii intrebarilor preliminare si al diferitelor
categorii de actiuni.
In aces sens, Curtea de Justitie a Uniunii Europene are competenta de a efectua un control
judecătoresc atât asupra actelor juridice ale Uniunii, cât si asupra actelor statelor membre,
având următoarele atributii:
o controlează legalitatea actelor instituţiilor Uniunii Europene;
o se asigură că statele membre îşi respectă obligaţiile care le incumbă din
dispozitiile tratatelor;
o interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanţelor naţionale;
Cazurile privind atribuirea contractelor de achizitie publică sunt aduse în fata Curtii de
Justitie a Uniunii Europene, în principal, prin intermediul întrebărilor preliminare formulate
de către instantele nationale, precum si prin intermediul actiunilor formulate împotriva
statelor membre în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către aceste.
In ceea ce priveste atributiile jurisdictionale, Curtea îndeplineste functii care în statele
membre ar fi atribuite unor tipuri de instante diferite, în functie de sistemele nationale ale
acestora. Astfel, spre exemplu, Curtea se pronuntă în calitate de:
 curte constitutională atunci când interpretează dreptul Uniunii sau în cazul exercită
un control de legalitate asupra actelor Uniunii sau cu privire la respectarea de către
statele membre a obligaţiilor care le incumbă în temeiul dreptului Uniunii;
 curte administrativă în cazul în care exercită controlul legalitătii inacţiunii instituţiilor
Uniunii;
 instantă civilă atunci când judecă cererile care au ca obiect acordarea de daune-
interese;
  instantă de recurs în cazul în care judecă recursurile introduse împotriva hotărârilor
pronunţate de Tribunal.

Diferitele tipuri de proceduri

Procedura întrebărilor preliminare

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt
instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi
omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele
naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un
aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să
verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunţare a unei
hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de dreptul
Uniunii. Elementele pe care trebuie să le contină cererea de hotarâre preliminară sunt
următoarele:
 un rezumat al obiectului litigiului, precum si al faptelor relevante, astfel cum au fost
constatate sau, cel putin, prezentarea datelor factuale pe care se bazează întrebarea prealabilă;
 redarea continutului dispozitiilor nationale susceptibile să se aplice si identificarea,
dacă este cazul, a jurisprudentei nationale relevante, indicând în mod precis elementele de
identificare (de exemplu, pagina unui jurnal oficial sau a unui anumit repertoriu de
jurisprudenţa, eventual cu trimitere la site-uri internet);
 explicarea motivelor care au determinat instanta de trimitere să se întrebe cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispozitii ale dreptului Uniunii, precum si a legăturii pe
care o stabileste între aceste dispozitii si legislatia natională aplicabilă litigiului national;
 identificarea dispozitiilor dreptului Uniunii relevante în spetă;
 eventual, un rezumat al argumentelor esenţiale ale părţilor din acţiunea principal;

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei
ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci
când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură
obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean
european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate
că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate
părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot
participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie.
 Dintre procedurile ce se derulează în fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene, procedura
hotărârilor preliminare are un rol esential în dezvoltarea principiilor importante ale dreptului
Uniunii, mai multe dintre aceste principii fiind statuate în urma unor întrebări preliminare.

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor

Actiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor este reglementată de articolele 258 –

260 din TFUE. Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către
statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de
Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului
membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această
procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la
Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii.
Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în
practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea
obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi
sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a
conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor
penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei
măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la
propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor.
Actiunea nu este disponibilă în mod direct persoanelor fizice sau juridice din statele
membre. Acestia au totusi o posibilitate indirectă de a utiliza actiunea - particularii au dreptul
de a înainta Comisiei Europene o plângere având ca obiect orice măsură sau practică a unui
stat membru pe care acestia o consideră a fi neconformă cu dreptul Uniunii.
Însă, desi persoanele fizice sau juridice au dreptul de a solicita Comisiei investigarea
cazului, ele nu pot impune deferirea acestuia Curtii. Sesizarea nu obligă Comisia să urmeze
procedura legală, în această situaţie Comisia fiind suverană în aprecierea formulării actiunii.
Astfel, în situatia în care Comisia răspunde sesizării primite că nu există o încălcare, acest
răspuns nu poate fi contestat.
O conditie pentru admisibilitatea actiunii este existenta unei încălcări de către statele
membre a obligatiilor lor. Obligatiile statelor membre sunt diverse si de natură diferită,
putând fi atât obligatii de diligentă, cât si obligatii de rezultat.
Este necesar ca neîdeplinirea invocată să fie certă si nu întemeiată pe o prezumtie,
cerintă care se impune pentru a permite Curtii să se pronunte în cunostintă de cauză.
Încălcarea trebuie să fie imputabilă statului membru, indiferent dacă aceasta este
rezultatul intentiei sau neglijentei acestuia ori a dificultătilor tehnice întâmpinate de statul
respectiv. Prin stat se înţelege statul membru care a încălcat dreptul Uniunii, respectiv
organismele nationale – organe legislative, organe executive, autorităti publice independente
regionale sau locale care prin acte sau omisiuni sunt responsabile de neîndeplinirea
obligaţiilor. În situatia în care actiunea este introdusă de către Comisia Europeană, o conditie
pentru admisibilitatea actiunii este derularea procedurii prealabile de încălcare. În cazul în
care actiunea este introdusă de un stat membru, este necesară doar depunerea unei sesizări la
Comisia Europeană. Nu este obligatorie emiterea de către aceasta din urmă a unui aviz
motivat la sesizarea în cauză, pentru admitrea actiunii fiind suficient ca pretinsa abatere să fi
fost adusă la cunostinta Comisiei Europene de către statul membru.
Statele membre au obligatia de a pune în aplicare dreptul Uniunii în cadrul sistemelor
juridice naţionale, respectiv: de a adopta măsuri în sensul transpunerii, cu respectarea unor
termene limită, a normelor Uniunii în propriile sisteme juridice; de a asigura conformitatea
normelor interne cu cele ale Uniunii si aplicarea corectă a acestora. Neîndeplinirea acestor
obligaţii poate lua forma unei acţiuni sau a unei inactiuni. Astfel: Actiunea poate consta în
adoptarea unei norme contrare dreptului Uniunii sau în aplicarea necorespunzătoare a actelor
normative ale Uniunii. Inactiunile pot consta în omisiuni, cum ar fi necomunicarea Comisiei
Europene de către statele membre către a actelor normative nationale care transpun
directivele, sau abtineri, cum ar fi neconformarea legislatiei nationale cu cerintele dreptului
Uniunii.

Tipuri de încălcări care determină declansarea procedurii prealabile de încălcare

(infringement) de către Comisia Europeana
Există trei cazuri care conduc la declansarea acestei proceduri, si anume:
1. Non-comunicarea - omiterea notificării actelor normative nationale care transpun si
implementează directivele, respectiv încălcarea obligatiei de a notifica Comisiei Europene
atât legislatia de transpunere, cât si cea care asigură implementarea actelor normative ale
Uniunii;
2. Non-conformarea - neconformarea legislatiei nationale la cerintele normelor
Uniunii, respectiv nerespectarea obligatiei de a avea legislatia natională în deplină
concordantă cu cerintele actelor Uniunii din domeniul respectiv;
3. Aplicarea greşită - aplicarea necorespunzătoare a actelor normative ale Uniunii,
respectiv încălcarea obligatiei de a asigura aplicarea întocmai a dispoziţiilor dreptului
Uniunii.

Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei
instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament,
directivă, decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile
introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului
(cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe
de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții.
Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi
îndeosebi acţiunile introduse de persoane private. Acest tip de acţiune îi permite Curţii să
controleze legalitatea actelor adoptate de către instituţiile, organele sau organismele
europene. Astfel, Curtea pronunţă anularea actului în cauză, în cazul în care consideră că
acesta nu este în conformitate cu dreptul Uniunii Europene

Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui
organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu
poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când
s-a constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a
acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de
a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii
precum acţiunea în anulare.

Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate
împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat,
Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi
judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza
Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.

Procedura în Fata Curții de Justitie a Uniunii Europene

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, dacă este cazul, o fază
orală, care este publică. În etapa orală are loc sustinerea pledoariilor în sedintă si a
concluziilor avocatului general în sedintă publică. Însă, Curtea poate decide judecarea cauzei
fără audierea pledoariilor. De asemenea, în cazul în care consideră că o anumită cauză nu
ridică o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, ca
aceasta să fie judecată fără concluziile avocatului general.
Trebuie totuşi să se facă distincţia între, pe de o parte, procedura întrebărilor
preliminare şi, pe de altă parte, celelalte acţiuni (acţiuni directe și recursuri).

Sesizarea Curţii și Procedura Scrisă

· În ceea ce priveşte procedura întrebărilor preliminare- Instanţa naţională adresează

Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziţii de drept al
Uniunii, în general sub forma unei decizii jurisdicţionale, în conformitate cu normele
naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile Uniunii de Serviciul de
traduceri al Curţii, grefa o comunică părţilor din acţiunea principală, precum şi tuturor
statelor membre şi instituţiilor Uniunii. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei
comunicări care indică, printre altele, părţile în cauză şi conţinutul întrebărilor. Părţile, statele
membre şi instituţiile Uniunii Europene au la dispoziţie două luni pentru a prezenta Curţii
observaţii scrise.

· În ceea ce priveşte acţiunile directe și recursurile- Curtea trebuie sesizată printr-o

cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene a unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele și concluziile
reclamantului. Cererea introductivă este comunicată celorlalte părţi, care au la dispoziţie
două luni pentru a depune un memoriu în apărare sau în răspuns. Dacă este cazul,
reclamantul poate depune o replică, iar pârâtul o duplică. Termenele de prezentare a acestor
documente trebuie respectate.
În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general desemnează un
judecător raportor şi, respectiv, un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea
cauzei.
Este important de subliniat faptul că întreaga procedură în fata Curtii, si în special
faza scrisă a acesteia, este guvernată de principiul conform căruia este interzisă invocarea de
motive noi pe parcursul procesului, cu exceptia cazului în care acestea se bazează pe
elemente de fapt si de drept care au apărut în cursul procedurii.

Măsurile preparatorii
În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţile pot să indice, în termen
de trei săptămâni, dacă şi de ce doresc organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor. Pe
baza propunerii judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, Curtea decide
dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească, completul căruia ar trebui să-i
fie repartizată cauza şi dacă este necesară organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor;
data acesteia din urmă va fi stabilită de către preşedinte.

Sedinţa publică şi concluziile avocatului general

Atunci când s-a decis organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, cauza este
pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată şi a avocatului general. Judecătorii
şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră oportune. După câteva
săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa Curţii de Justiţie, tot în
şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta analizează în detaliu aspectele îndeosebi
juridice ale litigiului şi propune în deplină independenţă Curţii de Justiţie răspunsul care
consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se termină faza orală a procedurii. În cazul
în care apreciază că nicio problemă nouă de drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după
ascultarea avocatului general, poate decide judecarea cauzei fără concluzii.

Hotărârile
Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul
raportor. Fiecare judecător din completul de judecată respectiv poate propune modificări.
Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii
divergente să fie menţionate. Hotărârea se semnează numai de către judecătorii care au
asistat la deliberările orale în cursul cărora aceasta este adoptată, fără a aduce atingere regulii
potrivit căreia judecătorul cel mai nou în funcție din completul de judecată nu semnează
hotărârea în cazul în care numărul judecătorilor acelui complet este par. Hotărârile se
pronunță în ședință publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe
site-ul internet CURIA chiar în ziua pronunţării sau, respectiv, a prezentării. În cea mai mare
parte a cazurilor, acestea sunt ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenţei.

Procedurile speciale

Procedura simplificată
Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea a
avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc
niciunei îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă, Curtea, după
ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin ordonanţă motivată în cuprinsul
căreia se face trimitere mai ales la hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă.

Procedura accelerată
Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra cauzelor
extrem de urgente, reducând termenele la maximum şi acordând acestor cauze o prioritate
absolută. În urma unei cereri formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide, la
propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general și a celorlalte părţi,
dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la procedura accelerată. O astfel de procedură
este de asemenea prevăzută în cazul trimiterilor preliminare. În acest caz, cererea este
formulată de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea și care trebuie să
menționeze, în cuprinsul cererii, împrejurările care justifică urgența deosebită în pronunțarea
asupra întrebării formulate cu titlu preliminar.

Procedura preliminară de urgenţă (PPU)

Această procedură permite Curții de Justiție să soluționeze într-un termen
considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spațiul de libertate, securitate și
justiție (cooperare polițienească și judiciară în materile civilă și penală, precum și vize, drept
de azil, imigrare și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor). Cauzele în care
se aplică PPU sunt încredințate unei camere de cinci judecători special desemnată, iar faza
scrisă se derulează, în practică, în principal pe cale electronică și este extrem de redusă, atât
în ceea ce privește durata, cât și în ceea ce privește numărul actorilor care pot depune
observații scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care este
obligatorie.

Procedura măsurilor provizorii

Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea executării unui act al
unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă măsură provizorie
necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei părţi.

Cheltuielile de procedură
Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul
avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă
părţile, nu este suportat de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a
face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată, aceasta poate solicita, fără a fi
reprezentată de un avocat, să beneficieze de asistenţă judiciară. Cererea trebuie să fie însoţită
de toate informaţiile necesare pentru a demonstra necesitatea asistenței judiciare.
Conditia absolut obligatorie pentru obtinerea cheltuielilor de judecată este formularea
unei cereri exprese în memoriile scrise; în lipsa unei asemenea cereri, fiecare parte suportă
propriile cheltuieli de judecată. Curtea are posibilitatea ca, în functie de împrejurările cauzei,
să compenseze cheltuielile de judecată în totalitate sau în parte ori să oblige la plata
cheltuielilor de judecată chiar partea care a câstigat procesul. Curtea se pronuntă asupra
cheltuielilor de judecată prin hotărârea sau prin ordonanta prin care se finalizează judecata.

Regimul lingvistic
În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate
fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene) va fi în principiu limba de
procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va desfăşura. În recursuri, limba de
procedură este cea a hotărârii sau a ordonanței Tribunalului care face obiectul recursului. În
ceea ce priveşte cererile de decizii preliminare, limba de procedură este cea a instanţei
judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul
şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii
Europene. Judecătorii deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod
tradiţional, franceza.

Bibliografie:

1. Fuerea A., Instituţiile Uniunii Europene-suport de curs, Ed. Universităţii „Nicolae

Titulescu”, Bucureşti- 2019.
2. Fuerea A., Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti- 2002.
3. Fişe tehnice UE -2019- www.europarl.europa.eu/factsheets/ro.
4. Tratatul privind Uniunea Europeană.
5. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.