Unitatea de învăţare 3 - 2 ore.

Erori de măsurare

3.1. Noţiuni generale

3.2. Clasificarea erorilor de măsurare
3.3. Evaluarea erorilor de măsurare

Cunoştinţe şi deprinderi

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:

- care sunt principiile care stau la baza automatizării unui sistem de producţie;
- care sunt strategiile care stau la baza automatizării producţiei;

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:

- calculezi toate tipurile de erori.

3.1. Noţiuni generale despre erorile de măsurare

Oricât de bune ar fi metodele şi mijloacele de măsurare a unei mărimi,

rezultatul măsurării va fi întotdeauna diferit de valoarea reală, adevarată, a
măsurandului. Diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea reală a mărimii se
numeşte eroare de măsurare. Cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât precizia
măsurării este mai mare. Prin urmare, precizia de măsurare se determină pe baza
erorii de măsurare.
Deoarece valoarea reală a unei mărimi măsurate nu poate fi determinată
exact, nici eroarea de măsurare nu poate fi riguros stabilită.
Analizând procesul de măsurare efectuat într-un sistem, cum este cel din figura
3.1, pe fluxul informaţional de la mărimea xrcătre mărimea xmc distingem o serie de
mărimi care vor fi explicate în cele ce urmează.
Mărimea de măsurat xr reprezintă valoarea reală a mărimii de măsurat care
există obiectiv în absenţa oricărei influenţe asupra obiectului măsurării exercitate de
mijloacele de măsurare. Astfel, dacă ne referim la măsurarea temperaturii unei mici
incinte cu ajutorul unui termocuplu, valoarea reală xr este temperatura incintei în
absenţa termocuplului.
Mărimea disponibilă xd reprezintă valoarea disponibilă a mărimii de măsurat,
adică acea valoare pe care o are mărimea de măsurat xr la locul şi în timpul măsurării,
ţinând seama de efectele traductorului asupra obiectului măsurării. Dacă ne referim
la acelaşi exemplu de măsurare a temperaturii cu ajutorul termocuplului valoarea

31
disponibilă a temperaturii incintei după introducerea traductorului nu mai este egală
cu xr, deoarece existenţa termocuplului în mediul de măsurat modifică întrucâtva
caracteristicile termodinamice ale acestuia. Introducerea termocuplului mai rece într-
un mediu mai cald reduce puţin din temperatura mediului.

Fig.3.1. Mărimi ce intervin în procesul de măsurare.

Rezultă deci că prezenţa traductorului în sistemul de măsurare constituie o

sursă de eroare, care se numeşte eroare de interacţiune şi este notată cu xi.
Valoarea disponibilă este xd = xrxi.
Mărimea sesizată xs reprezintă valoarea sesizată de traductor şi care este
transpusă pe semnalul de ieşire al acestuia în condiţii reale de funcţionare.
La un traductor ideal xs ar trebui să fie egală cu xd. În realitate însă xsxd,
deoarece elementele fizice realizabile, în speţă traductoarele, nu sunt perfecte. Toate
aceste simplificări sau idealizari conduc la diferenţe între valoarea sesizată şi valoarea
disponibilă, diferenţe care se numesc erori de model şi sunt notate cu xm.
O altă sursă de erori o constituie influenţa factorilor mediului ambiant care nu
au fost cuprinşi în model sau care au fost incomplet sau incorect cuprinşi. Erorile de
acest fel se numesc erori de influenţă a mediului şi sunt notate cu xp. Valoarea
sesizată este, deci, xs = xdxmxp.
Mărimea măsurată xm reprezintă rezultatul măsurării furnizat în prima etapă
de aparatul de măsurare. Această mărime diferă de cea sesizată xs datorită aceloraşi
cauze ca şi cele care generează diferenţe între xs şi xd. În plus, mai pot apare erori
legate de operaţia de comparaţie din aparatele de măsurare, de etaloane, de citirea
rezultatului ş.a. Rezultă deci că xm = xsxm*xp*xi.
Mărimea măsurată şi corectată xmc se obţine prin evaluarea qvasitotalităţii
erorilor menţionate mai înainte şi prin corectarea valorii măsurate xm prin calcule
ulterioare făcute de operatori sau prin corectarea automată, realizată de dispozitive
suplimentare, introduse în structura aparatului de măsurare. Cu toate corecţiile
introduse nici xmc nu este identică cu xr, deoarece corecţia c = x nu poate
compensa absolut toate erorile posibile.

32
 Test de autoevaluare 1

Ce se înţelege prin eroare de măsurare?

3.2. Clasificarea erorilor de măsurare

Fiind de o mare diversitate, erorile de măsurare pot fi clasificate după

numeroase criterii:
- după condiţiile în care au loc măsurările, deosebim:
- erori normale;
- erori suplimentare.
 după natura şi modul de exprimare distingem:
 erori absolute reale,
 erori absolute convenţionale,
 erori relative reale,
 erori relative convenţionale,
 erori normate.
 după caracterul şi provenienţa lor deosebim:
erori sistematice,
 erori aleatoare,
 erori grosolane.
La rândul lor erorile sistematice pot fi:
 erori de metodă,
 erori de aparat (instrumentale),
 erori produse de mediul ambiant,
 erori subiective (de citire).
Eroarea absolută reală este definită ca diferenţa x dintre valoarea măsurată
xm şi valoarea reală xr a mărimii respective:

x  xm  xr . (3.1)
Întrucât valoarea adevarată a unei mărimi nu poate fi cunoscută rezultă că nici
eroarea reală absolută nu poate fi determinată cu precizie. De aceea în loc de
valoarea reală xr se adoptă o valoare convenţională xc, apropiată de aceasta.
Eroarea absolută convenţională este deci definită ca diferenţa xc dintre
valoarea măsurată xm şi o valoare convenţională xc:

xc  xm  xc . (3.2)

33
 Erorile absolute, aşa cum sunt definite de relaţiile (3.1) şi (3.2), nu constituie
un bun indicator al preciziei de măsurare deoarece nu conţin nici o informaţie cu
privire la valoarea mărimii măsurate.
Din motivele arătate mai înainte, în tehnica măsurărilor se preferă utilizarea
noţiunii de eroare relativă fracţionară sau procentuală.
Eroarea relativă reală este definită ca raportul dintre eroarea reală absolută şi
valoarea mărimii măsurate, şi se exprimă în fracţie subunitară sau în procente:
  x / xr  x / xm , (3.3)
  100x / xr  100x / xm [ % ] (3.4)
De remarcat că eroarea relativă reală este invers proporţională cu valoarea
mărimii măsurate.
În mod asemănător se defineşte şi eroarea relativă convenţională.
Pentru a stabili un indicator de caracterizare adecvat, sub aspectul preciziei de
măsurare, se foloseşte noţiunea de eroare normată.
Eroarea normată E se defineşte ca raportul dintre eroarea absolută x şi
domeniul de măsurare D = xmax - xmin şi se exprimă în fracţii subunitare sau în
procente:
E  x / D , E  100x / D [%]. (3.5)
Această noţiune stă la baza definirii indicelui de caracterizare a preciziei de
măsurare, cunoscut sub denumirea de clasă de precizie.
Eroarea normată maximă este definită ca raportul procentual dintre eroarea
absolută maximă admisibilă (tolerată) xmax pentru o metodă sau aparat de măsurat
şi domeniul de valori măsurabile cu metoda sau aparatul respectiv:

Emax  100xmax / D [%]. (3.6)

Clasa de precizie, CP, se defineşte ca eroarea normată maximă admisibilă sau
eroarea limită de clasă Emaxa, care se poate produce în cazul unei măsurări, şi
constituie cel mai important indicator de caracterizare a preciziei de măsurare.
Sub acest aspect orice aparat de măsurare este încadrat într-una din clasele de
precizie ale unui set de clase de precizie standard CPs (s=1,2,…,n), şi anume, în acea
clasă de precizie standard care satisface relaţia CP  Emaxa .
Eroarea maximă admisibilă proprie unei metode sau aparat de măsurare se
determină, de obicei, experimental pe baza unui mare număr de măsurări. Pe baza
acestei erori se poate preciza intervalul de localizare a mărimii reale în jurul
rezultatului măsurării. Astfel, dacă la un aparat, cu o eroare absolută maximă xmax,
se obţine ca rezultat al măsurării valoarea xm, atunci valoarea reală xr este încadrată
în următorul interval:
xm  xmax  xr  xm  xmax , (3.7)
unde xmax  CP  D / 100 .
Cu cât Δxmax este mai mică cu atât precizia măsurării este mai mare iar clasa de
precizie - mai mică.

34
 3.3. Erori sistematice

Erorile sistematice sunt acele erori care se repetă ca mărime şi semn în mai
multe măsurări ale aceleiaşi mărimi, efectuate în aceleaşi condiţii. Ele se datoresc în
principal următoarelor cauze:
 imperfecţiunii metodei de măsurare - erori de metodă;
 imperfecţiunii aparatului de măsurat - erori instrumentale;
 acţiunilor perturbatoare ale mediului ambiant;
 subiectivităţii în aprecierea rezultatului de către om.
Eliminarea cauzelor este o soluţie mai bună decât compensarea sau corectarea
efectului lor, deoarece se face o singură dată înainte de exploatarea sistemului de
măsurare (SM). Cealaltă soluţie complică SM cu mijloace de compensare a erorilor
sau necesită efectuarea unor calcule de corecţie, ce urmează a fi făcute automat sau
de către utilizatorul aparatului de măsurare (AM), precum şi cunoaşterea condiţiilor
în care se face măsurarea.

3.3.1. Erori de metodă

Acest tip de erori se datoresc imperfecţiunii metodei de măsurare adoptate şi
modelului matematic ce stă la baza metodei şi AM. Deoarece, în general modelele
perfecte ar fi foarte complicate, pentru simplificare se recurge adesea la neglijarea
unor termeni, la aproximarea imprecisă a altora, precum şi la alte paleative care
diminueaza veridicitatea modelului.
Ca exemplu de eroare de metodă menţionam măsurarea rezistenţei unui
consumator rezistiv pe baza legii lui Ohm (R = U/I), neglijând rezistenţa internă RA a
ampermetrului şi considerând că rezistenţa internă a voltmetrului RVeste infinită.

3.3.2. Erori instrumentale

Acest tip de erori sunt legate de imperfecţiuni de construcţie şi de funcţionare
a aparatelor de măsurare.
Eroarea de sensibilitate. Sensibilitatea exprimă calitatea unui AM de a
reacţiona la variaţii mici ale semnalului de măsurat. Eroarea de sensibilitate are ca
valoare maximă pragul de sensibilitate şi exprimă gama de variaţii ale mărimii
măsurate care nu pot fi percepute şi afişate în condiţii normale de un AM.
Principalele cauze ale insensibilităţii sunt frecarea, îndeosebi frecarea uscată
precum şi jocurile care se manifestă îndeosebi la schimbările de sens.
Eroarea de zero. Aceasta reprezintă valoarea afişată de AM când mărimea de
măsurat are valoarea zero. O cauză a acestei erori ar putea fi poziţionarea incorectă a
indicatorului faţă de scală. Ea poate fi eliminată printr-o poziţionare corectă a
indicatorului sau se poate corecta rezultatul măsurării cu această eroare în cazul
scalelor liniare (fig. 3.2,a).
O alta cauză ar putea fi modificarea în timp a unor parametri ai AM (tensiuni
de alimentare, rezistenţe, capacităţi, coeficienţi de elasticitate ş.a.). Aparatele
moderne sunt prevăzute cu mijloace (buton) de ajustare manuală sau automată a

35
punctului zero.
Eroarea de proporţionalitate. Aceasta se manifestă prin alt coeficient de pantă
între mărimea de intrare şi cea afişată de AM faţă de coeficientul de pantă ideal,
pretins de constructor (fig. 3.2, b). Şi această eroare poate fi eliminată dacă aparatul
dispune de un dispozitiv de corecţie corespunzător sau poate fi corectată de către
utilizator.
Eroarea de liniaritate. Aceasta se manifestă prin abateri de la legea de
dependenţă liniară dintre mărimea de intrare şi cea afişată de AM (fig. 3.2,c).
Eliminarea şi corecţia unei astfel de erori este mai complicată, dar nu imposibilă.
Dintre cauzele erorilor de proporţionalitate şi de liniaritate pot fi menţionate
modificarea proprietăţilor iniţiale ale componentelor AM, dereglări ale coeficienţilor
de amplificare/atenuare ş.a. Efectele acestor cauze pot fi eliminate prin diverse
ajustări (reglaje) sau prin înlocuirea unor componente ce au ieşit din limitele normale
de funcţionare.
Eroarea de univocitate(de reversibilitate). Ea reprezintă diferenţa rezultatelor
date de un AM când se măsoară valoarea unei mărimi variind-o în sens crescător,
apoi variind-o în sens descrescător. Un aparat cu erori de univocitate nu afişează
valoarea iniţială dacă mărimea măsurată a efectuat un ciclu şi a revenit la valoarea
iniţială (fig. 3.2,d).

Fig.3.2. Erori de măsurare instrumentale:

a) de zero; b) de proporţionalitate; c) de liniaritate; d) de univocitate.

Eroarea de justeţe. Această eroare poate fi raportată la operaţia de măsurare

sau poate fi raportată la AM.
Eroarea de justeţe a unei măsurarijm reprezintă diferenţa dintre valoarea
nominală x şi media aritmetică a valorilor adevărate sau convenţionale găsite în urma
unei serii de măsurări consecutive, efectuate în condiţii normale de măsurare:
 jm  x  x . (3.8)
Eroarea de justeţe a unui aparat ja reprezintă diferenţa dintre media
aritmetică a rezultatelor date de un aparat de măsurare în diverse condiţii de
exploatare şi media aritmeticăa rezultatelor date în condiţii normale de măsurare:
 ja  x  x n . (3.9)

3.3.3. Erori introduse de mediu

Una dintre cele mai importante surse de erori de măsurare o constituie
influenţa factorilor mediului ambiant: temperatura, presiunea, umiditatea, inducţiile
electrice şi magnetice, diverse radiaţii, vibraţii ş.a.
36
 Influenţa nedorită a mediului ambiant, manifestată prin producerea erorilor de
măsurare, poate fi eliminată prin unul dintre următoarele procedee:
 prin introducerea unor elemente menite să compenseze (automat) influenţa
acestor factori, adică să compenseze eroarea;
 prin corectarea de către utilizator a rezultatului brut al măsurării pe baza
calculului erorii;
 prin menţinerea unor condiţii standard constante ale mediului în care se face
măsurarea şi care au stat la baza etalonării scalei AM (termostate, presostate, etc.);
 prin protecţia AM faţă de unele acţiuni ale mediului ambiant cum ar fi:
ecranarea faţă de câmpurile electrice şi magnetice, suspensii elastice cu amortizoare
pentru amortizarea şocurilor şi vibraţiilor.

3.3.4. Erori subiective

Principalele erori subiective sunt cele provenite din citirea şi aprecierea
imprecisă a rezultatelor măsurărilor de pe scala AM.
Eroarea de citire se produce la aparate indicatoare de tip analogic, prevăzute
cu ac indicator sau cu inscriptor mobil faţă de o scară gradată. Principalele cauze ale
acestui tip de erori sunt:
 puterea separatoare deficitară a ochiului observatorului, care nu poate
aprecia exact poziţia indicatorului pe scală;
 paralaxa, adică poziţia observatorului faţă de indicatorul şi scala AM;
 interpolarea deficitară a fracţiunilor de gradaţie;
 zgomotul de fond al citirii.
Cunoscându-se aceste cauze pot fi găsite şi remediile ce decurg din ele:
îmbunătăţirea vizibilităţii indicatorului şi scalei AM, adoptarea unor scări uşor de citit,
citirea din poziţii corecte ş.a. Cele arătate pentru aparatele indicatoare cu excepţia
paralaxei ramân valabile şi pentru aparatele înregistratoare. La aparatele de măsurat
numerice nu există eroare de citire.

Test de autoevaluare 2

a) Definiţi clasa de precizie.

b) Definiţi erorile sistematice.
c) Enumeraţi şi comentaţi erorile sistematice.
d) Definiţi şi caracterizaţi erorile instrumentale.
e) Prin ce procedee pot fi diminuate erorile produse de mediu?
f) Definiţi eroarea normată.

37
 3.4. Erori aleatoare

După ce s-au întreprins toate măsurile pentru eliminarea sau diminuarea

erorilor sistematice depistabile urmează să se analizeze celelalte erori de măsurare
existente în sistem, în speţă erorile aleatoare. Dat fiind caracterul lor aleator aceste
erori nu pot fi analizate cu metode deterministe, ci cu metode statistice ca orice
proces aleator.
Dacă în timpul măsurării valoarea măsuranduluix ramâne constantă iar
rezultatul măsurării xm este afectat de erori, adică xm = x x, rezultă că eroarea x
este cea care imprimă caracterul aleator. În consecinţă, această eroare urmează să fie
tratată ca mărime probabilă cu ajutorul funcţiilor de repartiţie de probabilitate.
Analiza erorilor aleatoare se face pe baza funcţiei de repartiţie a rezultatelor
măsurării obţinute în urma unui număr mare de măsurări. În acest scop se foloseşte
metoda selecţiei pentru a construi o histogramă a frecvenţelor cu care apar anumite
rezultate ale măsurării. Numărul de măsurări soldate cu aceeaşi valoare sau cu un
subdomeniu de valori se numeşte frecvenţă absolută, iar suma frecvenţelor absolute
se numeşte volumul selecţiei şi este egal cu n - numărul de măsurări.

3.4.1. Histograma rezultatelor măsurării

Rezultatele măsurărilor alcătuiesc o mulţime neordonată de valori. Pentru a
analiza şi interpreta aceste rezultate se recurge la o grupare şi ordonare a lor într-o
histogramă. În abscisa histogramei se trece domeniul de încadrare a rezultatelor
măsurării iar în ordonată se trece frecvenţa absolută sau frecvenţa relativă, adică
numărul nide măsurări cu rezultate încadrate în fiecare domeniu de încadrare sau
raportul ni/n. Abscisa este împărţită în intervale relativ mici de aceeaşi lungime d,
(intervale de grupare sau de clasă), care se calculează cu formula lui Sturges:
xmax  xmin
d , (3.10)
1 3,22 lg n
n fiind numărul de măsurări iar xmax şi xmin limitele intervalului în care s-au încadrat
rezultatele măsurării – vezi laborator.

3.4.2. Repartiţii teoretice ale rezultatelor măsurării

Repartiţii teoretice normale. Pe baza celor arătate în paragraful precedent cu
privire la repartiţia frecvenţelor de apariţie a unor evenimente, în speţă apariţia
valorilor măsurate, în literatura de specialitate sunt descrise mai multe tipuri de
repartiţie dintre care pentru tehnica măsurărilor repartiţia Gauss prezintă cel mai
mare interes (fig. 3.5), deoarece acoperă cele mai multe din cazuri.
Repartiţia Gauss reprezintă densitatea de repartiţie a probabilităţii ca mărimea
x să apară cu o anumită probabilitate p(x), conform relaţiei:
( xi  x ) 2
1 
p ( x)  e 2 .
2
(3.11)
 2
Din această relaţie se observă că probabilitatea apariţiei unei valori din
domeniul reprezentat poate fi determinată dacă se cunoaşte valoarea medie x şi
38
abaterea medie pătratică . Curba de repartiţie Gauss prezintă următoarele
proprietăţi:
- pentru un număr mare de măsurări este simetrică faţă de x ;
- densitatea probabilităţilor este maximă pentru x  x şi mai mică în părţi;
- are două puncte de inflexiune: pentru x = x  şi pentru x = x +.
După forma curbei Gauss se pot trage concluzii privind gradul de dispersie a
rezultatelor măsurării în jurul valorii medii. Se observă că erorile mai mici sunt mai
probabile şi deci sunt mai frecvente decât erorile mai mari. O curbă aplatisată
corespunde unei dispersii mari pe când una ascuţită indică o dispersie mică şi o
grupare concentrată pe valoarea medie, atestând o precizie mai mare. Analiză vizuală
a curbei furnizează informaţii asupra preciziei de măsurare.

Fig.3.3. Densitatea de repartiţie normală Gauss.

Test de autoevaluare 3

La ce serveşte trasarea curbei de repartiţie Gauss, în cazul măsurărilor

aleatoare?

3.5. Evaluarea erorilor de măsurare

Erorile de măsurare se calculează, pentru fiecare tip de măsurare, cu ajutorul

unor relaţii care au la bază caracteristicile metrologice, garantate de fabricantul
aparatului de măsurare. Se prezintă succint calculul erorilor în cazul măsurării directe
singulare.

39
 Calculul erorii de măsurare directă singulară
În cele ce urmează vom avea în vedere erorile instrumentale şi aleatoare ale
AM, posibile în urma unei singure măsurări.
Eroarea maximă (absolută şi relativă) se calculează pe baza clasei de precizie
CP în care este încadrat aparatul cu care se face măsurarea. Astfel, dacă AM este
încadrat în CP definită de relaţia:
x
CP  100 ma [%] (3.12)
D
unde xmaeste eroarea maximă admisibilă iar D = xmax - xmin este domeniul de
măsurare al mărimii x, eroarea absolută maximă a acelui aparat va fi:
D
xmax  CP  [um]. (3.13)
100
Eroarea relativă maximă procentuală cu care un AM măsoară o mărime x1,
cuprinsă în domeniul D, este dată de expresia:
x D
 max  100 ma  CP  [%]. (3.14)
x1 x1
La unele AM clasa de precizie este definită ca raportul procentual dintre
eroarea absolută maximă admisă xma care poate apare la afişarea valorii xm, şi
valoarea xm măsurată, adică,
x
CP  100 ma [%]. (3.15)
xm
Având în vedere că la măsurarea unei valori x eroarea absolută maximă
posibilă este xma eroarea relativă procentuală maximă este însăşi clasa de precizie
definită mai înainte.

EXEMPLUL 3.1 Determinarea erorilor

Se se determine eroarea absolută şi eroarea relativă la jumătatea scalei unui AM

din clasa de precizie CP = 2 cu limitele de măsurare a temperaturii T de la 0oC la
400oC.

Soluţie
Tmax = CP. D /100 = 2 . 400 /100 = 8 oC şi max = CP. D / x1 =
= 2. 400 /200 =4%.

Dacă domeniul de măsurare al AM (scala) ar fi 0oC - 200oC iar clasa de

precizie ar fi aceeaşi:
Tmax = 2. 200/100 = 4 oC şi max = 2. 200/100 = 4 %.

40
 Test de autoevaluare 4

Să se determine eroarea absolută şi eroarea relativă la jumătatea scalei unui

AM din clasa de precizie CP = 2 cu limitele de măsurare a niveluluiH de la
0mm la 600 mm.

Rezumat

Diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea reală a mărimii se numeşte eroare

de măsurare. Cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât precizia măsurării este mai
mare. Prin urmare, precizia de măsurare se determină pe baza erorii de măsurare.
Erorile de măsurare pot fi clasificate după numeroase criterii:
- după condiţiile în care au loc măsurările, deosebim:
- erori normale;
- erori suplimentare.
 după natura şi modul de exprimare distingem:
 erori absolute reale,
 erori absolute convenţionale,
 erori relative reale,
 erori relative convenţionale,
 erori normate.
 după caracterul şi provenienţa lor deosebim:
erori sistematice,
 erori aleatoare,
 erori grosolane.
La rândul lor erorile sistematice pot fi:
 erori de metodă,
 erori de aparat (instrumentale),
 erori produse de mediul ambiant,
 erori subiective (de citire).

Lucrare de verificare

1. Definiţi şi caracterizaţi eroarea de măsurare absolută şi eroarea relativă.

2. Care sunt principalele surse/cauze de erori de măsurare?
3. Care sunt principalele tipuri de erori de măsurare?
4. Definiţi şi caracterizaţi erorile de măsurare aleatoare.
5. Definiţi şi caracterizaţi erorile de metodă.
6. Descrieţi câteva procedee de depistare şi compensare a erorilor de
măsurare.
7. La ce servesc clasele de precizie?

41
Răspunsurile la testele de autoevaluare

1. Diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea reală a mărimii se numeşte eroare

de măsurare.

2.
a) Clasa de precizie, CP, se defineşte ca eroarea normată maximă admisibilă sau
eroarea limită de clasă Emaxa, care se poate produce în cazul unei măsurări, şi
constituie cel mai important indicator de caracterizare a preciziei de măsurare.
b) Erorile sistematice sunt acele erori care se repetă ca mărime şi semn în mai multe
măsurări ale aceleiaşi mărimi, efectuate în aceleaşi condiţii.
c) Erorile sistematice se datoresc în principal următoarelor cauze:
 imperfecţiunii metodei de măsurare - erori de metodă;
 imperfecţiunii aparatului de măsurat - erori instrumentale;
 acţiunilor perturbatoare ale mediului ambiant;
 subiectivităţii în aprecierea rezultatului de către om.
d) Erorile instrumentale sunt legate de imperfecţiuni de construcţie şi de
funcţionare a aparatelor de măsurare.
e) Influenţa nedorită a mediului ambiant, manifestată prin producerea erorilor de
măsurare, poate fi eliminată prin unul dintre următoarele procedee:
 prin introducerea unor elemente menite să compenseze (automat) influenţa
acestor factori, adică să compenseze eroarea;
 prin corectarea de către utilizator a rezultatului brut al măsurării pe baza
calculului erorii;
 prin menţinerea unor condiţii standard constante ale mediului în care se face
măsurarea şi care au stat la baza etalonării scalei AM (termostate, presostate, etc.);
 prin protecţia AM faţă de unele acţiuni ale mediului ambiant cum ar fi:
ecranarea faţă de câmpurile electrice şi magnetice, suspensii elastice cu
amortizoare pentru amortizarea şocurilor şi vibraţiilor.
f) Eroarea normată E se defineşte ca raportul dintre eroarea absolută x şi domeniul
de măsurare D = xmax - xmin şi se exprimă în fracţii subunitare sau în procente:
E  x / D , E  100x / D [%].

3. După forma curbei Gauss se pot trage concluzii privind gradul de dispersie a
rezultatelor măsurării în jurul valorii medii.

4. Tmax = CP. D /100 = 2 . 600 /100 = 12 mm şi max = CP. D / x1 =

= 2. 600 /300 =4%.

42
 Bibliografie

1. Badea M., Mihuţ I., ş.a., Aparate electronice pentru măsurare şi control,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
2. Bivolaru L., Montarea instalaţiilor de automatizare, Editura Tehnică, Bucureşti,
1978.
3. Broch J.T., Mechanical Vibration and Shoch Measurement, Bruel &Kjoer, 1980.
4. Bucur, G., Tehnici de măsurare. Senzori şi traductoare de mărimi neelectrice.
Sisteme pentru măsurat mărimi neelectrice, Editura UPG, Ploieşti, 2010.
5. Bulucea C., ş.a., Circuite integrate liniare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.
6. Constantinescu N.I., Măsurarea mărimilor mecanice cu ajutorul tensometriei,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.
7. Crişan S., Ignea A., Măsurări şi traductoare, Universitatea Tehnică Timişoara,
1993.
8. Cruceru C., Tehnica măsurărilor în telecomunicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti,
1982.
9. Dumitrescu. St., Tehnici de măsurare, Editura UPG, Ploieşti, 2010.
10. Dumitrescu St. ş.a., Aparate de măsurat şi automatizări în petrol şi
petrochimie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
11. Dumitrescu St. ş.a., Electronică industrială şi automatizări, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
12. Dumitrescu St., Chiriac (Bucur) G., Tehnica măsurării, Editura Universităţii
Petrol-Gaze, Ploieşti, 2000.
13. Grave H.F., Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1966.
14. Hnatek E.R., A Usershandbook of D/A and A/D Convertors, John Wiley&Sons,
New York, 1976.
15. Ignea A., Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice, Editura de Vest,
Timişoara, 1996.
16. Ignea A., Măsurări în procese industriale, Universitatea Tehnică Timişoara,
1993.
17. Ionescu G., Măsurări şi traductoare, vol.1 şi 2, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985.
18. Wilson J., Sensor Technology Handbook, Elsevier, 2004.

43