VIAŢA ROMÂNEASCĂ – O VIAŢĂ.

AŞA
CUM A FOST
Articol publicat în ediția 1-2/2019
Cu peste un secol de apariţie (de aceea, simpatic ar fi fost ca simpozionul nostru să se
intituleze: „România 100 + Viaţa Românească”!) – o apariţie neîntreruptă decât de
cele două conflagraţii mondiale, plus de către regimul cripto-comunist din anii ’44-‘46
– publicaţia pe care o omagiem astăzi reprezintă unul dintre marile evenimente de
cultură ale secolului XX. Revista ieşeană, atenţie: literară şi ştiinţifică, aşa cum a fost
definită încă de la înfiinţare, a beneficiat de conducerea abilă, competentă şi nu mai
puţin pasională a doi mari „directori de conştiinţă” ai vremii aceleia: Constantin Stere
şi Garabet Ibrăileanu.
Revista îşi are originile în Evenimentul literar, întemeiat la 20 decembrie 1893, de
C. Stere şi mutat, în iulie 1894, la Bucureşti, pentru ca, în octombrie, să-şi înceteze
apariţia. În paginile acestuia se afirmă „primul val” poporanist, denumit şi „pre-
poporanism”. Apoi, un nou „val” se manifestă între 1905-1909, în opoziţie cu
mişcarea sămănătoristă, devenită foarte activă, la Galaţi, între 1905 şi 1909. Acolo, H.
Sanielevici scoate, pe 15 noiembrie 1905, prima revistă poporanistă, Curentul nou, la
care colaborează Spiridon Popescu, Paul Bujor, Jean Bart şi G. Ibrăileanu (ultimul, cu
două articole: Poporanismul şi Câteva consideraţii asupra spiritului critic în istoria
culturii române, dezvoltate ulterior în revista Viaţa Românească.
La campania dezlănţuită de Sanielevici împotriva lui Sadoveanu, care pune în discuţie
valoarea scrierilor acestuia, Ibrăileanu reacţionează vehement în revista gălăţeană.
Astfel, se naşte o întreagă polemică între cei doi, ce „a trezit în grupul literar ieşean
nevoia de a nu mai apela la revistele altora, ci de a avea o publicaţie periodică proprie,
în care să se tipărească, fără nici o reticenţă, opiniile grupului”. De aceea, începând cu
numărul 3 al revistei, Ibrăileanu încetează activitatea la Curentul nou.
Grupul ieşean se orientează astfel în vederea publicării unei reviste proprii. Zigu
Ornea încadrează acest moment în jurul lui decembrie 1905 – ianuarie 1906. Se pare
că iniţial aceştia i-ar fi făcut lui Sanielevici propuneri de a transfera Curentul nou la
Iaşi, pe care el le-ar fi refuzat.
Cel mai fervent susţinător din grupul ieşean al ideii înfiinţării unei alte publicaţii a fost
G. Ibrăileanu. El intenţiona să creeze o revistă de orientare democratică, la conducerea
căreia să se afle o personalitate cunoscută. Ibrăileanu îi propune lui C. Dobrogeanu–
Gherea să accepte conducerea revistei, dar acesta refuză. Pentru a înţelege răspunsul
negativ al liderului socialist, trebuie menţionat faptul că intelectualul ieşean, la finele
anului 1899, părăsise Partidul Socialist, alături de un întreg grup majoritar din capitala
Moldovei.
După lungi tatonări cu socialiştii bucureşteni, sortite eşecului, în funcţia de director
este numit C. Stere, pentru partea literară şi Paul Bujor, pentru partea ştiinţifică. După
cum susţine Z. Ornea, acesta din urmă ar fi fost ales în funcţie în urma refuzului dat
de Gherea, pentru postul de codirector. Despre momentul stabilirii sale în funcţie,
Stere povesteşte anecdotic într-un articol, publicat în 1933, cum Ibrăileanu a intrat
vijelios în biroul său de lucru, năpustindu-se aproape asupra lui: „– Să scoţi o revistă,
înţelegi?! Nu mai merge aşa. X… Y… Z… în Foaie de varză, în Rătăciri literare,
în Zi-i pe nume… otrăvesc tineretul, falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică.
N-ai dreptul… Ai datoria, înţelegi?… Ar fi o crimă să nu…”.
Versiunea literaturizată a lui C. Stere, povestită după aproape trei decenii („Cum am
devenit director al Vieţii Româneşti”) ce relatează – cum spuneam mai sus –
întâmplarea despre cum a fost somat imperativ de către Ibrăileanu să întemeieze o
revistă literară, dacă s-a petrecut, atunci ea a avut loc, probabil, la sfârşitul lui
noiembrie 1905. Fiindcă, din decembrie 1905 şi până prin martie 1906, Stere a fost
plecat în Basarabia, cu misiune din partea şefului guvernului conservator, Gheorghe
Grigore Cantacuzino-Nababul (însă şi cu acordul lui Ionel Brătianu), de a oţeli politic
conştiinţele româneşti (să nu uităm că era perioada liberalizării în Rusia, după
revoluţia din 1905) şi de a pregăti o gazetă românească în alfabet chirilic, ceea ce s-a
şi întâmplat, numită chiar Basarabia.
Într-un Act de asociaţiune, datat 5 octombrie 1907, în legătură cu proprietatea asupra
revistei, se menţionează că aceasta era subvenţionată iniţial de şapte persoane: C.
Botez, M. Carp, G. Ibrăileanu, Gh. Kernbach, dr. N. Quinezu şi C. Stere. Se
menţionează, de asemenea, că directorul „păstrează dreptul de a-şi alege pe
codirectorul ştiinţific al revistei”. Paul Bujor se retrage din funcţie, în momentul în
care Stere devine prefect la Iaşi, în timpul răscoalelor de la 1907, iar locul său e luat
de dr. I. Cantacuzino, care participă la activitatea revistei mai degrabă prin numele şi
prestigiul său ştiinţific, el locuind în Bucureşti, încă din 1901.
Aşadar, Viaţa Românească vede lumina tiparului la 6 martie 1906, având înscrise pe
frontispiciu numele a doi directori: C. Stere şi Paul Bujor. Subintitulată „Revistă
literară şi ştiinţifică”, ea prezintă în primul număr următorul cuprins: Viaţa
Românească – Către cetitori, N. Gane – Cum am început să traduc pe Dante
(Amintiri), Al. Vlahuţă – Datorii uitate… (nuvelă), P. Bujor – Foloasele studiului
biologiei, Al. Philippide – Istoria şi critica literară, A. Stavri – Ursitul (versuri), C.
Şărcăleanu (pseudonimul lui Stere!) – Cântarea pătimirii noastre (O. Goga), M.
Sadoveanu – Pustiul (nuvelă), G. Ibrăileanu – De la M. Kogălniceanu la d-l
Maiorescu, C. Botez – Poezii inedite de Conachi, P. Nicanor & Co., Miscellanea,
G.I., Cronica literară (Autori şi curente), P.B. şi dr. P. Bogdan – Cronica ştiinţifică
(din ţară şi din străinătate), I. Botez – Cronica pedagogică (Studiul limbilor), C.S. –
Cronica internă („Foametea constantă” şi chestia agrară), C. Stere – Cronica
externă (Urmările războiului ruso-japonez; Revoluţia din Rusia), Recenzii, Revista
revistelor, Mişcarea intelectuală în străinătate, Bibliografie.
În acelaşi timp, s-au obținut promisiuni certe de colaborare constantă, din partea lui N.
Gane, Vlahuță, Sadoveanu, Brătescu-Voinești, Jean Bart, D. D. Pătrășcanu, Goga,
Coşbuc, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Spiridon Popescu, Gheorghe din Moldova, precum şi
a câtorva notorii oameni de ştiinţă (dr. Paul Bujor, dr. Ion Cantacuzino, D. Voinov, S.
Irimescu). S-a alcătuit, în pripă, o asociație de proprietari (erau 14 la număr, apoi, în
1907, au rămas doar şapte!), care au contribuit băneşte, grosul sumei dându-1 C. Stere
(din fondurile primite – consemna mai târziu, aflând faptul, Maiorescu în jurnalul său
– pentru pregătirea revistei de la Chişinău). S-au făcut demersuri stăruitoare şi pentru
cooptarea unor „prenumeranţi”, cu titlul de viitori abonaţi, folosindu-se, în acest scop,
lista abonaţilor ziarului liberal Voința naţională… Ca să vedeţi, aşadar, cum mergeau
lucrurile în presa scrisă, încă de atunci!
Primul număr a avut un succes eclatant. Publicistica românească nu mai cunoscuse o
astfel de revistă. Depăşea, prin structură şi fizionomie, chiar şi Convorbirile
literare din epoca lor glorioasă. Publicul intelectual din ţară, citind cele 150 de pagini
ale revistei format carte avea sentimentul că are în faţă un număr din Mercure de
France sau Revue de Deux Mondes. Vlahuţă exulta: „Hotărât e cea mai bună revistă
din câte s-au încercat la noi şi e aşa de interesantă şi minunat scrisă, c-ar putea să facă
cinste oricărei ţări civilizate”. Iar Sadoveanu declara bucuros: „Revista mi-a făcut
negreşit o foarte bună impresie. Chipul cum e făcută şi cuprinsul o fac să fie cea dintâi
revistă europeană la noi”.
Într-adevăr, Sadoveanu avea dreptate: chiar de la numărul inaugural, ciudăţenia de a-
şi fi fixat fizionomia încă de la început, începând cu formula grafică, structura revistei
(rubricile permanente), direcţia şi orientarea, totul era aşezat pe piloni fermi. Revista
ieşea, din capul locului, matură, fermă şi sigură pe sine. Variaţia va fi apoi conferită
de noile contingente de colaboratori. Dar şi aceştia îşi vor înscrie colaborările în
structura fixată a rubricilor existente şi în linia generală a publicaţiei.
Directorii anunţaţi pe copertă erau C. Stere şi Paul Bujor, iar secretariatul literar era
asigurat de G. Ibrăileanu, neanunţat pe copertă. Însă el era factotum, nimic nu pleca la
cules şi la tipar, fără a trece, mai înainte, pe sub privirea şi veghea atentă a criticului
care a fost, până în 1931, adevăratul vector al prestigioasei reviste.
Viaţa Românească s-a tras iniţial în 2.000 de exemplare, iar, la cererea librarilor, a
mai fost tipărit, din acel număr inaugural, un tiraj suplimentar. În iulie 1906, revista
avea 1.800 de abonaţi, iar, prin librării, se mai vindeau 800 de exemplare. Tirajul era
de 2.700 exemplare şi se prevedea o creştere a numărului de abonamente, astfel încât,
primul an financiar s-a încheiat cu beneficii, după ce i s-a restituit lui C. Stere suma
investită pentru apariţie. În 1908, tirajul era de 3.200-3.400 de exemplare, toate
vândute. Şi, fapt foarte important, revista ieşeană remunera excelent colaboratorii. De
pildă, lui Sadoveanu (s-au păstrat acte şi scrisori probante) i se plătea în 1907, o sumă
de 400 de lei pentru un roman şi 100 de lei pentru o nuvelă sau schiţă, iar lui Goga,
150 de lei pentru o poezie.
După o perioadă de eclipsă, din timpul neutralităţii (1914-1916), cei câţiva devotaţi ai
revistei fac eforturi uriaşe ca apariţia ei să continue. Astfel că, după eşecuri de a găsi o
finanţare constantă, prin energia lui D. D. Pătrăşcanu, care, între timp, se mutase la
Bucureşti, a fost constituită „Asociaţia literară şi ştiinţifică Viaţa Românească”.
Contribuabilii erau câteva mici bănci din provincie (Piteşti, Focşani, Cluj, Sibiu,
Timişoara, Banca Moldovei din Iaşi) şi toți vechii şi noii colaboratori ai revistei, care
au achiziţionat, după puteri, un număr de acţiuni.
Reapariţia revistei, la 1 martie 1920, a făcut furori. Iată cum vestea evenimentul prima
notă de la Miscellanea: „Conduşi de acelaşi spirit democratic, de aceeaşi dorinţă de a
sluji morala şi frumosul, apărători mai presus de orice ai libertăţii de gândire – bunul
cel mai mare şi mai înalt al omului – reluăm munca noastră, începută acum
patrusprezece ani şi întreruptă în vara lui 1916. Colaboratorilor Vieţii Româneşti,
liberi pe gândirea lor, răspunzători de paginile pe care le iscălesc, nu le cerem decât să
nu contrazică idealul revistei”.
Cum C. Stere, compromis încă în opinia publică de atitudinea sa din timpul războiului
(nu fusese de partea Antantei, pentru că pentru el ea însemna Rusia, dușmanul de
moarte al Basarabiei!), nu putea să-şi asume funcţia de codirector, Ibrăileanu a avut
delicateţea de a nu-şi înscrie nici el numele pe copertă, deşi toată lumea ştia că el este
directorul de facto al revistei, o conduce şi o alcătuieşte ca pe o datorie de onoare.
Sincer convins că Viaţa Românească trebuie să devină un factor de îndrumare în noua
constelaţie literară care acum se ivea, Ibrăileanu înţelegea să o facă, el constituindu-se
în element liant dintre vechea generaţie scriitoricească şi cea tânără. Astfel, îi găsim
aici pe Sadoveanu, Galaction, Agârbiceanu, Jean Bart, Octav Botez, Ibrăileanu, Stere,
I. I. Mironescu, D. D. Pătrăşcanu, cei de vârstă mijlocie: Otilia Cazimir, Topîrceanu,
M. Codreanu, Constanţa Marino-Moscu. Dar nu lipsesc nici tinerii: Al. A. Philippide,
fraţii Al. şi Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Adrian Maniu, Ion Barbu, Aderca,
Blaga, Ralea, Vianu, Ioan D. Gherea, D. I. Suchianu, precum şi un „bătrân” care acum
se afirma spectaculos, Paul Zarifopol.
Ibrăileanu şi, apoi, Ralea au ţinut să precizeze, în 1924, că „revista noastră ocupă şi
azi, ca şi în trecut, o poziţie intermediară între tradiţionalism şi europeism”. Această
stare de intermediaritate era raţiunea de a fi a Vieţii Româneşti, realizând, de fapt, o
sinteză fericită între tradiţie şi înnoire. Iar tinerele talente, acum apărute, erau insistent
solicitate să colaboreze la revista ieşeană. Ba chiar Sadoveanu, intrat din 1928 într-o
nouă vârstă de creaţie, prin Hanu Ancuţei, îţi publică aici capodoperele. Despre Ion al
lui Rebreanu, blamat cu asprime de N. Iorga în revistele neosămănătoriste, Viaţa
Românească scrie, sub semnătura lui T. Vianu, extrem de elogios. Iar Ibrăileanu, cel
„vechi”, nu pregetă să dea dovadă de reală comprehensiune faţă de literatura celor
tineri. Specialiştii spun însă că se simte, totuşi, în articolele sale, inhibiţia, atitudinea
retractilă care stânjeneşte vizibil apropierea de ceea ce ar voi să înţeleagă. Nu
agreează, de pildă, versul alb, consideră că poezia nouă n-ar exprima specificitatea
ethosului naţional. Din acest punct de vedere, grupareaSburătorul a lui Lovinescu
şi Gândirea lui Crainic aveau incontestabile ascendente. Dar, în acei ani,
atitudinea Vieţii Româneşti se caracterizează, printre altele, prin denunţarea
misticismului şi afirmarea valorilor spiritului critic, ale raţionalismului, ale
democraţiei şi ale toleranţei.
Deja, din 1931, revista se mutase la Bucureşti. Primul număr s-a bucurat de
colaborarea lui Sadoveanu, D. D. Pătrăşcanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Radu
Rosetti (istoricul), Mihai Codreanu, Lucian Blaga, Tudor Pamfile, Al. A. Philippide,
Minulescu, o inedită de Coşbuc, Luca Ion Caragiale, Topîrceanu. Apoi, la fel ca
înainte, multe cronici şi recenzii. Cele 193 de pagini ale revistei vesteau, deopotrivă,
continuitatea, dar şi înnoirea. Se anunţa dispariţia poporanismului, datorită înfăptuirii
marilor reforme postbelice (reforma agrară şi votul universal), la înfăptuirea
cărora Viaţa Românească contribuise în mod apreciabil, prin militantismul ei. De
asemenea, îmbrăţişând, în spiritul tradiţiei Daciei literare, cultura întregului teritoriu
naţional, ea răspândise şi asigurase o percepţie globală asupra României, contribuind
la o viziune omogenă a statului unitar român.
Peste doi ani, adică în 1933, Mihai Ralea preia total revista din mâna istovită a lui
G. Ibrăileanu (cel care o condusese timp de 27 de ani printre meandrele complicate ale
timpului şi istoriei!). Lui i se va asocia la directorat, pentru o scurtă perioadă, G.
Călinescu.
O epocă strălucitoare se încheiase. Urma alta, nu mai puțin glorioasă.
În perioada interbelică, Viața Românească, devenită, indiscutabil, o instituţie
venerabilă a publicisticii şi presei culturale româneşti, un adevărat templu al literaturii
naţionale, a acordat un spaţiu larg dezbaterilor democratice, promovând o literatură
realistă, modernă, fără să omită însă recursul la specificul naţional..
Viața Românească a fost fermentul şi catalizatorul intrării culturii româneşti pe noul
făgaş al modernităţii, strângând în jurul ei cele mai importante nume ale literaturii
secolului XX. Din grupul de colaboratori consecvenţi ai revistei au făcut parte:
Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Alexandru A. Philippide,
Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Paul Zarifopol, Jean Bart. Pe lângă aceștia, la
revistă au mai colaborat și: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea,
Nicolae Gane, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ioan
Alexandru Brătescu-Voinești, Gala Galaction, Octavian Goga, Dimitrie Anghel,
Cincinat Pavelescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Adrian Maniu, A. D. Xenopol, Vasile
Pârvan, Grigore Antipa, C. I. Parhon, Ion Simionescu, Gheorghe Ionescu-Sisești,
Mihail Jora, Artur Gorovei, Iorgu Iordan, Alexandru Graur ș.a.
În 1940, Viața Românească este suprimată de regimul Antonescu. Reapare, sub o
formă destul de chinuită, de tranziţie, din noiembrie 1944 până în iulie 1946, sub
conducerea aceluiaşi Mihai Ralea (trecut printr-o perioadă de „căinţă”!). Apoi,
începând din iulie 1948, apare ca revistă lunară de literatură a Societății Scriitorilor
din România. Iar, din martie 1949, străbate dictatura comunistă – aşa cum s-a putut,
cu scăderi, cu compromisuri, cu cedări sau echivocuri – până în 1990, editată, ca şi
acum, de Uniunea Scriitorilor.
După decembrie 1989, revista îşi transformă alura şi grafica, dar nu şi conţinutul, pe
care încearcă să-l conserve aidoma celui din primele apariţii. Şi păstrând aceeaşi
rigoare a sumarului, aceeaşi seriozitate stilistică şi, poate, acelaşi aer de
conservatorism bine temperat.