Fiinţa umană este născută în lumină şi pentru lumină.

O lume fără lumină ar fi

săracă, redusă şi monotonă. Prin lumină cunoaştem realitatea, lucrurile capătă
sens şi se diferenţiază, există; fiecare lucru îşi are culoarea lui. E greu să ne
imaginăm o lume fără culoare şi lumină.

Din toate timpurile omul a simţit dorinţa să transpună culoarea, să o supună şi să

o fixeze într-un material mai durabil decât scurta lui existenţă individuală.
Genetic, natura a fost şi rămâne cea care ne îmbogăţeşte în permanenţă
sensibilitatea primară şi ne măreşte receptivitatea faţă de culoare. Alternanţa
anotimpurilor de care e legat ciclul vegetaţiei este prima mare lecţie a naturii
despre culoare. Trăgând concluzii asupra acestor fenomen, în experienţa sa
multimilenară, omul a condensat culorile în simboluri. Astfel, albul simbolizează
începutul, naşterea; negrul, dimpotrivă, sfârşitul, moartea. Între aceşti poli
existenţa se mişcă pe o gamă sau alta de culoare, în funcţie de evoluţia firească
din natură şi din viaţă. Fiecare om simte acest lucru în felul său, dar mai ales
artistul; la el sensibilitatea şi puterea de percepere a culorii este dezvoltată foart
mult. Goethe a sesizat reflexul emoţional al senzaţiilor de culoare, afirmând
tendinţa uşor excitanţă a galbenului dar şi înveselitoare, recele visător al
albastrului, liniştea verdelui etc. Din totdeauna culoarea a fost mesagerul celor
mai adânci sentimente ale fiinţei umane, ale creatorilor. Ne gândim la roşul
rembrandtian pe care artistul îl surprindea timid în anii de început, bogat, fastuos
şi mândru, în vremea succesului şi apoi dramatic, spre sfârşitul existenţei
pictorului. Mai târziu, Van Gogh cu verdele, roşul şi galbenul a exprimat cele mai
teribile pasiuni omeneşti.