Stoia Larisa

XII C

“Lacustră” de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul

secolului al XIX -lea, ca o reacție împotriva poeziei retorice a
romanticilor, a impersonalității reci a parnasienilor și a naturalismului.
Chiar dacă gruparea simbolistă, scindată, fost efem eră, estetica
simbolistă va continua să influențeze poezia secolului al XX -lea.
Simbolismul românesc este primul curent literar artistic care s -a
desfășurat concomitent cu cel european, sincronizând literatura română
cu cea a europei occidentale. Acest cu rent cunoaște trei etape: Cea de
apariție și răspândire (1880 -1900), etapa de maximă înflorire (1900 -
1916) și cea de-a treia etapă fiind cea de regres, până aproape la
dispariția totală din peisajul literar (aproximativ până în 1940).
Ca și cel european, simbolismul românesc are aceleași principii:
sugestia, simbolul, corespondențele, muzicalitatea, versul liber. Date
fiind schimbările de paradigmă de la începutul secolului al XX -lea,
simbolismul tematizează cele mai copleșitoare sentimente de melancolie,
singurătate, cele mai profunde stări de reverie, încercările de evadare
prin parfum, muzică, cea mai acută criză a omului -prizonier al mediului
citadin, pentru care natura a devenit un decor îndoliat.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismulu i românesc,
un poet vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un
poet al sensibilității, un spirit decadent, un poet al marilor tristeți. Lirica
lui evidențiază stări depresive, de adâncă tristețe, degradarea psihicului
până la distrugere sau dispariție. Starea obișnuită e tristețea,
deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătății, ale
descompunerii lumii. Bacovia este parcă poetul coborât în Infern pentru
a aduce la suprafață vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări
reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă,
o autosalvare în fața lumii nesigure. Bacovia își compune un stil din
suferință și izolare, creând poezii de o frumusețe stranie, imposibilă de
imitat.
Versurile lui Bacovia sunt strânse în cinci volume: ”Plumb”,
”Scântei galbene”, ”Cu voi”, ”Comedii în fond”, ”Stanțe burgheze”.
Fundamentale în aceste volume sunt următoarele repere: orașul, omul -
fragment, moartea, dragostea, natura. Universul creat de acesta este lipsi t
de divinitate, iar omul bacovian este strivit iremediabil sub greutatea
masivă a lucrurilor. Trăsătura principală a tuturor creațiilor este
sinceritatea absolută, iar procedeul insistent folosit este cel al repetiției
conduse spre obsesie.
Poezia ”Lacus tră” face parte din primul volum de versuri al lui
George Bacovia, intitulat ”Plumb”, din anul 1916. Aceasta este
simbolistă, deoarece autorul folosește simbolurile ploii și ale locuințelor
Stoia Larisa
XII C

lacustre pentru a sugera moartea și ideea de moarte. Simbolistă este și

repetiția: ”Spre locuințele lacustre” ceea ce creează o atmosferă
monotonă și apăsătoare. Muzicalitatea simbolistă este sugerată de
verbele ”plouând” și ”plângând”. Ele sunt simbolul unor sunete
deranjante care exprimă suferința sufletească. Natura, ca decor simbolist,
apare prin următoarele elemente: noaptea, ploaia, malul, podul,
locuințele lacustre.
Poezia este alcătuită din patru catrene dispuse într -o simetrie
perfecta, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându -se
numai versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabilă a
timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.
Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse; unul exterior, al
lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţi i psihologice, al
trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu
se poate adapta realităţii ostile.
Simbolul "lacustră" are drept coresponden t în natură o locuinţă
temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni, ceea
ce sugerează faptul că eul poetic este supus peric olelor, de aceea se
autoizolează, devenind un însingurat în societatea de care fuge. Strofa
întâi exprimă simbolic ideea de atemporalitate existenţială ca stare de
permanenţă sâcâitoare a eului liric, "De-atâtea nopţi", poetul percepe
direct, "aud", ploaia care este" atât de distrugătoare de materie, încât
efectele sunt apocaliptice ("Aud materia plângând"), întreg Universul
trăieşte un dramatism sfâşietor.
Tema acestei opere face refe rire la sfârșitul individual și universal,
fiind sugerat de angoasa omului bacovian copleșit de apa din jurul lui.
Din element primordial care a dat naștere universului, apa se transformă
în element distrugător, apocaliptic, ce aduce moartea universului. P oezia
”Lacustră” ilustrează condiţia nefericită a poetului într -o lume ostilă,
meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor
specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului
sufletesc, motivul ploii, al teror ii de apă, iar muzicalitatea versurilor,
dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului
liric în această lume sufocantă, apăsătoare.
Dimensiunile spaţiului infinit, cele ale potopului de ape dezlănţuite
sunt suferate pe cale auditiv ă, căci, în acest nou univers, unde a fost
propulsat poetul, sensibilitatea, simţurile sale au căpătat noi proporţii.
El are acum capacitatea să audă „materia plângând”. Într-o împrejurare
atât de vitregă, de dezlănţuire parcă ireversibilă a forţelor natur ii, poetul
simte primejdia morţii, intrarea într -un „gol istoric”.
Simbolurile suferinţei şi ale înfrângerii sunt elocvent conturate în
contextul general de apăsare şi claustrare exercitat de forţele
incontrolabile ale naturii dezlănţuite, de invazia apelo r ca element ce
produce inevitabil dezagregarea: „De -atâtea nopţi aud plouând,/ Aud
Stoia Larisa
XII C

materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce -un gând/ Spre locuinţele

lacustre/ Un gol istoric se întinde,/ Pe -aceleaşi vremuri mă găsesc…/ Şi
simt cu de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc.”
Sentimentul acut de întoarcere în timp, de însingurare, de dispariţie
în marea revărsare cosmică devine predominant: „Sunt singur şi mă duce -
un gând/ Spre locuinţele lacustre.”
Viziunea despre lume este pesimistă și tragică, simbolizat ă de
plânsul universal al materiei. Ploaia naște în sufletul omului bacovian
neliniștea resimțită la nivelul simțurilor: „aud”, „în spate mă izbește”,
„tresar”, „mi se pare”, „tresărind”, „simt”. Bacovia supralicitează
simțurile cu scopul de a sublinia rec ăderea în vidul dinaintea creației:
„Un gol istoric se întinde”.
Strofa întâi ex primă, în mod simbolic, dezagre garea materiei, sub
acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De -atâtea
nopţi aud plouând. Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat, de
la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii
cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic
asupra „somnului fiinţei şi a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectiv ă,
„ploaia", se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având
proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc
la suprafaţă, din vis „apele profunde" ale conştiinţei, imagi nea
lacustrelor. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur".
In strofa a doua, este continuată ideea elemen tului acvatic, prin
intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude", „val, „pod", „mal.
Starea de nevroză, de iritare, provocată în p rima strofă de plânsul şi
dezintegrarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua,
sentimente generate de pericolul iminent: „În spate mă izbeşte -un val”.
Reacţiile instinctuale pri mează, eul fiind redus la contururile acestora:
„Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n -am tras podul de la mal ”. Apare
motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un
somn întors", care se transformă într -un coşmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de
singurătate a poetului, prin regresiunea în „golul istoric" al începuturi lor
lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul
versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant pro duce
exasperare, dar şi resemnare în izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref
ai lumii lăuntrice prăbuşindu -se sub acţiunea distrugă toare a apei.
încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea
sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de ver sul al doilea,
care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot
Stoia Larisa
XII C

aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându -se de la universal

la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.
Relația dintre incipit și final este una de simetrie, căci dă impresia
de cerc închis: „De-atâtea nopți aud plouând”, „Sunt singur, și mă duce
un gând/ Spre locuințele lacustre”. În mod simbolic, despre această
imposibilă eliberare din cercul nopții, criticul Ion Caraion vorbea ca
despre un „sfârșit continuu” căruia nimeni nu i se poate sustrage.
În "Lacustră", poetul contemplă ploaia, cu care stabilește un raport
obsesional, raport fixat de frecvența și recurența termenului obsesiv în
unsprezece poziții semantice: „plouând”, „lacustre ude”, „val”, „pod”,
„mal”, „ploaie”, „piloții” și „iară și plouând” și „lacustre”. La început
ploaia e percepută senzorial "aud plouând", "aud materia plângând", ca
o desfășurare monotonă, agasantă și îndelungită, ti mpul e dat de
adjectivul "de-atâtea nopți". Actul percepției e nocturn, pentru că
întunericul atenuează eventu alele obiecte, mărește resimțirea senzației
unice, fiind spațiul propice al reveriei și solitudinii. Condiția
însingurării e declarată fără echivoc în versul al treilea: "sunt singur",
schimbarea categoriei gramaticale a adjectivului precizează că e vorba
de o condiție a omului, nu de o însușire a lui, și în împrejurăr ile date ea
provoacă o asociere cu condiția omului preistoric în locuințele lacustre
- "și mă duce-un gând spre locuințel e lacustre"
În faza inițială, poetul contemplă ploaia ca simplă manifestare
fenomenală care presează asupra senzațiilor sale, aducându -le într-o
stare de tensiune. Tensiunea declanșează mecanismul asociativ al
subconștientului care caută termeni de referin ță, îi găsește și provoacă o
răsturnare a perspectivei. În aceste circumstanțe starea de tensiune se
justifică, își găsește (fără a o anula) o cauzalitate mai orgolioasă și
poezia se termină prin amplificarea ei aproape explozivă. Obsesia
îngheață însă aici, ca o crispare a conștiinței amenințate de distrugere.
În concluzie, lumea imaginată de poetul George Bacovia în poezia
„Lacustră” este o lume terorizată de prezența ploii, iar omul bacovian
este dominat de spaimă și de incapacitatea de a se exprima altf el decât
prin gândul la abisul dinaintea facerii lumii.