„Am surpins aseară vechiul meu arcuș

Care plângea pe-nfundate în perna lui de pluș.

Ce ai pățit fremătătorul meu amic?
Întâi mi-a răspuns bufnos: Nimic!
Și pe urmă smuncind:
Am necazuri cu viorile mâncale-ar ciorile.
Uite nu mai știu ce să cred!
Mi-am descifrat conștiința de la A la Z,
Sau mai bine zis din fir în păr,
Să văd ce se întâmplă într-adevăr.
Care e pricina, cine poartă vina? Unde e cusurul?
Mi-s otrăvite și munca și huzurul!
Cum să-mi explic-spunea tot el,
Că deși cânt pe toate viorile la fel,
Cu-aceeiași tandrețe, cu aceeiași blândețe,
Cu-aceeiași vigoare, cu-aceeiași noblețe,
Totuși unele, abia le ating strunele 
Și lunecă și-adie mlădia melodie.
Pe când altele-aoleu!
Eu îmi pun tot sufletul, îmi opresc răsufletul,
Dar mizerie, sunetul s-ar zice, că-mi ia gingășia-n râs.
Scrâșnește și mârâie, sforăie și zbârnăie,
Parca-mi juca Bâz. Degeaba am făcut orgii de sacâz.
Ce să mai spun de câte-o vioară,
Pe care nimic nu o înfioară,
Și orice aș face, tace și pace!
Sânt disperat! O să merg să consult un psihiatru.
I-am răspuns punându-l binișor în cutie:
Psihiatrul o să-ți țină o teorie!...
Ascultă-mă pe mine că sunt de meserie.
Și eu am cântat doruri și vise
La uși care-au rămas închise…
Noi suntem cei care stârnim, care chemăm,
Nu te-amăgi, e-o contribuție minimă.
Noi nu putem decât să-nvolburăm,
Numai atâta freamăt cât mocnește-n fiecare inimă…”