Otto I, Împărat al Sfântului Imperiu

Roman
Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor și a
Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor și primul împărat al
Sfântului Imperiu Roman. (Cu toate că Charlemagne a fost încoronat împărat în 800, imperiul
său a fost împărțit între nepoți, și ulterior asasinării lui Berengario în 924, titlul imperial a
rămas vacant pentru aproape 40 de ani.)

Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936. Ceremonia încoronării s-a ținut la
catedrala din Aachen, fosta capitală a lui Carol cel Mare. Potrivit cronicarului saxon
Widukind de Corvey, la ospățul prilejuit de încoronare, Otto i-a avut ca servitori personali pe
ducii de Franconia, Suabia, Bavaria și Lotharingia: Arnulf de Bavaria ca mareșal (marescalc
"șeful peste grajduri"), Hermann de Suabia ca paharnic (latină pincerna sau buticularius),
Eberhard III de Franconia ca senexscalc "seneșal" ("servitor senior") și pe Gilbert de
Lotharingia ca șambelan ("cămăraș, camerier, logofăt de taină"). Astfel, Otto și-a arătat, chiar
de la începutul domniei, ambițiile de a fi succesorul lui Carol cel Mare, a cărui linie de
succesiune încetase în 911, și de a nu se lăsa dominat de ierarhii Bisericii germane. Otto
intenționa, prin controlul Bisericii, să fie conducătorul unui imperiu teocratic. Biserica îi
oferea bogăție, recunoaștere, prestigiu. Otto promitea Bisericii protecție față de abuzurile
nobililor locali și implicare în actul guvernării.
În 938, la Rammelsberg, în Saxonia, au fost descoperite bogate zăcăminte de argint. Acestea i-
au asigurat lui Otto posibilități materiale mari, necesare pentru a-și înfăptui opera politică.
Primii ani de domnie au fost marcați de revolte ale seniorilor regionali. În 938, Eberhard, noul
duce al Bavariei, a refuzat să-i plătească lui Otto birul de omagiu. Când Otto l-a destituit,
înlocuindu-l cu unchiul său Berthold, Eberhard s-a revoltat, împreună cu câțiva nobili saxoni,
care au încercat să îl destituie pe Otto în favoarea fratelui său mai mare Thankmar (fiul lui
Henric I cu prima soție). Otto l-a învins și ucis pe Thankmar, dar revolta a continuat anul
următor, când Gilbert, duce de Lotharingia, a jurat supunere regelui Franței Ludovic al IV-lea.
În același timp, Henric, fratele mai mic al lui Otto I, conspira cu arhiepiscopul de Mainz să îl
asasineze. Rebeliunea s-a sfârșit în 939 cu victoria lui Otto în bătălia de la Andernach, unde
au căzut în luptă ducii de Franconia și Lotharingia. Henric a fugit în Franța, iar Otto a răspuns
sprijinindu-l pe contele Hugo Magnus Capet (Hugues le Grand) în campania militară
împotriva regelui francez. În 941, Otto și Henric s-au împăcat, iar în 942 Otto și-a retras
oastea din Franța, după ce Ludovic i-a recunoscut suzeranitatea asupra Lorenei.
Pentru a prevenialte revolte, Otto a aranjat ca demnitățile importante în regat să fie deținute de
membri apropiați ai familiei. A păstrat ducatul de Franconia ca domeniu personal până în 944.
L-a căsătorit pe fiul său Liudolf cu Ida, fiica ducelui Hermann de Suabia și a moștenit ducatul
acestuia când Hermann a murit în 947. Un aranjament similar l-a făcut cu Henric, devenind
astfel în 949 și duce de Bavaria.
Campania din Italia și din Europa de Est
În acea perioadă, în Italia domnea haosul politic. După moartea (probabil asasinare prin
otrăvire), în 950, a lui Lothar de Arles, tronul italian a fost moștenit de Adelaida de Italia
(Adelheid), fiica, nora, și văduva ultimilor trei regi ai Italiei. Un nobil regional, Berengar de
Ivrea (sau Berengar de Friuli), s-a autoproclamat rege al Italiei și a răpit-o pe Adelaida; în
încercarea de a-și legitimiza tronul, a silit-o să se mărite cu fiul său, Adalbert. Adelaida a
reușit să fugă la Canossa, de unde a cerut intervenția germană. Liudolf de Suabia și Henric au
profitat de ocazie și, cu armate separate, au invadat nordul Italei. Dar Otto a pătruns în 951 cu
o oaste în Italia și l-a pus pe Berengar să i se supună prin jurământ. Fiind văduv (din 946),
Otto s-a însurat cu Adelaida.
Această căsătorie a stârnit o nouă revoltă. Când Adelaida i-a născut lui Otto un fiu (pe nume
Henric), Liudolf s-a temut pentru poziția sa de moștenitor al lui Otto și, în 953, a declanșat o
rebeliune armată (răscoala liudolfină) împreună cu cumnatul său Konrad cel Roșu și cu
arhiepiscopul Friedrich de Mainz. Otto a inițiat o campanie militară pentru restabilirea
autorității în Lotharingia, dar a fost capturat în timp ce asedia orașul Mainz. Până în 954,
rebeliunea s-a extins în tot regatul, centrul răsculaților mutându-se în Bavaria, unde au fost
sprijiniți de ducele Arnulf. Liudolf și Konrad s-au aliat cu ungurii. Repetatele incursiuni de
pradă ale acestora în sudul Germaniei, în 954, i-au determinat pe nobilii germani să convoace
Dieta la Arnstadt (Reichstag-ul in Arnstadt), în Turingia. Liudolf și Konrad cel Roșu au fost
deposedați de titluri, iar autoritatea lui Otto a fost restabilită. În 955, autoritatea lui Otto a
crescut ca urmare a victoriei militare asupra ungurilor, obținută în același an, la 10 august, în
celebra Bătălie de la Lechfeld, lângă orașul Augsburg.
Sistemul ottonian
O componentă importantă a politicii interne a lui Otto I a fost întărirea autorității bisericești,
în principal a episcopilor și abaților, sporind astfel teama aristocrației laice că li se va fi
diminuat propria putere. Pentru a ține puterea Bisericii sub control, Otto a recurs la trei
prerogative.
Prima a fost învestitura de către împărat cu simbolurile puterii religioase, făcându-i astfel
vasali. "În aceste condiții alegerea clericilor a tins să devină o formalitate în imperiul ottonian,
iar regele a ocupat locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude de-ale lui și cu clerici
loiali, care au fost apoi numiți să conducă marile mănăstiri". (Cantor, 1994 p. 213).
A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcțiilor bisericești. În dreptul german,
orice construcție făcută pe teritoriul proprietate a unui nobil, aparținea acelui nobil, în caz că
nu se preciza altceva într-o clauză specială. Otto și-a impus dreptul de proprietar asupra
multor mănăstiri și abații.
A treia prerogativă a puterii ottoniene a fost sistemul instituției Vogtei [fo:ktai], de la titlul
demnitarului Vogt (în latină "advocatus", echivalentul lui bailli din franceză și bailiff ori reeve
din engleză). Acest "advocatus" era un funcționar de stat de origine nobilă și avea atribuția de
administrator laic (un fel de epitrop sau efor) al proprietăților bisericești. El beneficia de un
procentaj din veniturile agricole, răspundea pentru menținerii ordinii și deținea această funcție
numai în perioada de domnie a împăratului care l-a desemnat.
Otto a donat Bisericii și latifundii asupra cărora autoritățile laice nu aveau jurisdicție. În
ținuturile cucerite de la venzi și de la alte popoare slave din est, împăratul a înființat
episcopate și abații noi.
Întrucât Otto numea personal episcopii și abații, autoritatea i-a crescut și mai mult, iar
rangurile superioare din Biserica germană formau o birocrație subordonată împăratului.
Conflictul dintre această birocrație bisericească și succesorii lui Otto, precum și puterea
crescânda a papalității în timpul reformelor gregoriene s-au soldat în cele din urmă cu slăbirea
autorității centrale în Germania.
Titlul imperial
După anul 960, Italia se găsea într-o stare de agitație politică, iar, când Berengar a ocupat
statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui Otto. Acesta s-a reîntors în
Italia și, la 2 februarie 962, papa l-a încoronat împărat. (Translatio imperii.) Zece zile mai
târziu, au ratificat Diploma ottoniană, prin care împăratul a devenit garantul independenței
statelor papale.
Dupa ce Otto a părăsit Roma și a recucerit statele papale de la Berengar, papa Ioan a început
să se teamă de puterea imperială și a trimis solie maghiarilor și bizantinilor, cu apelul de a
forma o alianță împotriva lui Otto. În noiembrie 963, Otto s-a întors la Roma și a convocat un
sinod al episcopilor care l-a destituit pe Ioan și l-a ales papă pe Leon al VIII-lea. După ce Otto
a părăsit Roma, a izbucnit un război civil între partizanii săi și partizanii fostului papă Ioan.
Ioan s-a reîntors în forță la Roma, prigonindu-i pe cei care l-au destituit și obligându-l astfel
pe Otto să revină urgent în iulie 964. Între timp Papa Ioan al XII-lea a decedat și pe scaunul
pontifical s-a așezat Papa Benedict al V-lea. Cu această ocazie, Otto a obținut promisiunea
cetățenilor Romei de a nu alege alt papă fără aprobarea sa.
Otto a mai dus, între 966–972, câteva campanii militare în Italia, însă fără succes. În 967, a
dăruit ducatul de Spoleto lui Pandulf Cap de fier, prinț de Benevento și Capua, un aliat
puternic. În anul următor, Otto a lăsat asediul orașului Bari în seama lui Pandulf, dar în lupta
de la Bovino bizantinii l-au capturat pe principele aliat. În 972, împăratul bizantin Ioan I
Tzimisces i-a recunoscut lui Otto titlul de împărat și a acceptat căsătoria fiului, prinț
moștenitor, Otto II, cu și nepoata sa, Theophanou. Pandulf a fost eliberat.
Otto I a murit în 973. A fost înmormântat lângă prima soție, Edith de Wessex, în catedrala din
Magdeburg.