ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

Tânărul student Ştefan Gheorghidiu, aflat în vârsta luminoaselor idealuri, aspiră spre
absolutul în dragoste şi în scurt timp, se va căsători cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, Ela,
convins că ea întruchipează într-totul idealul femeii desăvârşite. În doi ani de studenţie şi de
sărăcie, tinerii căsătoriţi se simt fericiţi împreună.
Pe neaşteptate însă, Ştefan Gheorghidiu primeşte o uriaşă moştenire. Din acest moment,
echilibrul căsnciei lor se spulberă. Ela se avântă cu frenezie în viaţa mondenă, frecventând cu
pasiune oricare dintre formele de distracţie şi arătându-se brusc atrasă de elegantul dansator
Grigoriade.
Subita transformare a Elei îl surprinde pe Gheorghidiu. În sufletul lui încolţeşte gelozia
şi, de acum, va pendula chinuitor între sentimentul de certitudine şi incertitudine, va trăi veşnic
cu speranţa că o probă certă despre vinovăţia soţiei sale îi va aduce liniştea.
Paradoxal însă, el ajunge la dovezi „certe”, atât despre vinovăţia, cât şi despre nevinovăţia Elei.
În această stare se afla şi în seara zilei când trebuia să plece pe front. Toate resorturile structurii
sale se încrâncenau să descopere adevărul.
Constatăm astfel că romanul se structurează pe o idee, pe observaţia vieţii interioare a
personajului.
Ajuns pe front, autorul consemnează realitatea prin ceea ce ţine de frică, panică,
debandadă şi disperare în faţa morţii, asemenea lui Stendhal în „La chartreuse de Parme”: „Mă
grăbesc spre magazia de armament să număr cartuşele, dar e de prisos căci debandada e din cale
afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de panică.”
Imaginea de infern a războiului este surprinsă cu realism şi obiectivitate, atât vizual, cât şi
acustic: … „urechea înnebunită a oamenilor nu aude urletul obuzelor”, „vâjâitura nepământeană
decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă la trei metri de pământ – după care vine
scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă şi fum gros ca o
fântână arteziană neagră” (capitolul: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”).
Războiul la care Gheorghidiu participă din motive etice, are efecte purificatoare asupra
conştiinţei sale. El constată că suferinţa sa din gelozie este derizorie pe lângă tragedia celor de pe
câmpul de luptă. „Bucuriile şi minciunile (soţiei şi amantului) sunt puerile faţă de oamenii
aceştia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alţii mâine, poimâine,
săptămâna viitoare.”
Din război Gheorghidiu iese cu altă forţă morală. Acum are tăria să depăşească
evenimentele şi starea de ambiguitate: … „Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nor de întrebare…
Dar dacă nu e adevărat că mă înşeală?”
El poate acum să renunţe la tot trecutul, şi să-i acorde Elei libertatea. Sub aport stilistic
romanul se remarcă prin concizia şi limpezimea exprimării, prin ineditul şi obiectivitatea
amănuntului.
Camil Petrescu, de altfel, este adeptul stilului „anticalofil”. El consideră că „proprietatea
termenilor” este cea mai de seamă virtute stilistică.
În acest sens, dezlănţuirea oarbă, apocaliptică de pe front este sugerată prin câteva
comparaţii care au proprietatea de a cunoaşte fictiv imaginea peisagistică a dezastrului: Obuzele
„ridică în văzduh o trimbă de humăşi de fum gros ca o fântână arteziană neagră”, iar
„Exploziile, ca prăbuşiri de locomotive înroşite una într-alta.”