Ministerul Educației,Culturii și Cercetării

al Republicii Moldova

Colegiul de Ecologie

Studiul Individual Ghidat

Tema :
Clasificarea internațională
a speciilor în dependență de
pericole extinse
Studenta : Moraru Patricia
Profesor : Munteanu Corina
Grupa : E021
Chișinău 2018 – 2019
 În biologie şi ecologie, extincţia reprezintă dispariţia unor specii sau al unui grup
taxonomic de pe un teritoriu dat, având ca urmare restrângerea progresivă a arealului
speciei; se datorează mai ales unor factori antropomorfi (ex. speciile intens vânate).
Momentul extincţiei este în general considerat a fi moartea ultimului individ al unei
specii (deşi capacitatea rasei respective de supravieţuire este posibil poate să se fi
pierdut înainte de acest punct). Din cauză că potenţialul biologic al unei specii poate fi
foarte mare, determinarea acestui moment este dificilă şi se face de obicei retroactiv.
Peste 19.000 de specii de plante si 5.000 de specii de animale de pe Glob sunt clasificate
ca fiind pe cale de disparitie. Alte cateva mii de speciii ajung in pragul disparitiei in
fiecare an inainte ca biologii sa le poata identifica.
Principalele cauze ale disparitiei speciilor de plante si animale sunt: distrugerea
habitatelor, exploatarea comerciala (colectarea de plante, vanatul irational si
braconajul), distrugerile produse de catre speciile aclimatizate si poluarea. Dintre aceste
cauze, distrugerea habitatelor reprezinta cea mai mare amenintare pentru aceste specii.
De-a lungul erelor geologice, diferitele specii de plante si animale au evoluat incet si
au disparut din cauza schimbarilor climatice radicale si a imposibilitatii de a se adapta
competitiei pentru supravietuire. Totusi, din anii 1600, rata de disparitie a crescut
progresiv, odata cu cresterea populatiei umane si consumarea resurselor naturale.
Mentinerea ecosistemelor actuale, precum padurile, recifurile de corali sau mlastinile,
depinde in mare masura de biodiversitatea lor. Disparitia uneia dintre speciile care
alcatuiesc un astfel de lant trofic poate duce la declinul ecosistemului
respectiv.Ecosistemele sanatoase asigura hrana, aer curat, apa si soluri fertile pentru
agricultura. De asemenea, 40% din medicamentele moderne provin de la plante si
animale.
Distrugerea habitatelor de catre activitatile umane este cauza primara a disparitiei
unor specii de plante si animale. Pe masura ce vietuitoarele evolueaza, ele se adapteaza
unor habitate specifice, care le asigura conditiile optime de viata de care au nevoie.
Poluarea, drenarea mlastinilor, defrisarea padurilor, urbanizarea si constructia de
drumuri (Transamazonianul, Transsiberianul) duc la distrugerea sau fragmentarea
acestor medii de viata. Astfel, speciile pierd contactul cu celelalte populatii, reducandu-
se astfel diversitatea genetica si adaptandu-se mai greu la conditiile climatice
schimbatoare. In unele cazuri, habitatul fragmentat devine o zona prea restransa pentru a
suporta o populatie mare.
In ultimii 400 de ani, exploatarea comerciala mondiala a animalelor pentru hrana si
alte produse a crescut simtitor. Multe specii de balene au ajuns in pragul disparitiei dupa
ce au fost pur si simplu macelarite pentru ulei si carne. Un alt exemplu concludent este
rinocerul negru african, ucis pe scara larga pentru cornul sau, care este pretuit ca
medicament si afrodisiac. De asemenea, familii intregi de cactusi si orhidee sunt
amenintate cu disparitia din cauza culegerii lor irationale.
Speciile aclimatizate introduse unui nou ecosistem au cauzat, de multe ori, declinul
speciilor native. In 1959, colonistii britanici au introdus bibanul de Nil in lacul Victoria
in Africa de Est. Acest peste de prada a redus drastic populatiile native de pesti si a
cauzat disparitia a nu mai putin de 200 de specii endemice, care se hraneau cu alge.
Astfel, vegetatia acvatica din lacul Victoria a crescut extrem de mult si echilibrul natural
a fost dereglat, ireversibil pana in ziua de astazi.
O alta cauza majora care a dus si duce la diminuarea drastica a faunei si florei este
poluarea mediului. Diferite chimicale toxice s-au raspandit tot mai mult in circuitul
hranei in cadrul ecosistemelor. Poluarea apei si temperaturile ridicate ale apei au facut
sa dispara numeroase specii de pesti endemici. Ploile acide au distrus, pana la sfarsitul
sec.XX, 118 milioane m3 de material lemnos in Europa. De asemenea, deversarile
chimice au afectat pentru mult timp si fundul oceanic.
In Europa, unul din sase mamifere terestre este pe cale de disparitie, in principal
din cauza poluarii si a pierderii habitatului natural din cauza defrisarilor masive, a
secarii lacurilor sau maririi terenurilor agricole. In ceea ce priveste mamiferele marine,
amenintate in principal de poluare, deversarile accidentale de petrol sau de vanarea
accidentala sau intentionata, o specie din patru este in pericol; aceasta statistica nu e
sigura insa, avand in vedere ca exista date numai pentru 44% din speciile marine din
Europa. Sase din mamiferele terestre din Europa, inclusiv linxul iberic, vulpea arctica si
nurca europeana, sunt deja trecute pe lista animalelor importante aflate in pericol
iminent.

2. Clasificare internaţională a speciilor în dependenţă de pericolul extensiei.

(Extensie - Dezvoltare, creștere, amplificare, extindere)

Biodiversitatea speciilor.
Noţiunea de specie. Criteriile de caracterizare a speciei. Arealul speciilor.

1. Noţiunea de specie.
Specia este totalitate de indivizi care au aceiaşi caractere ereditare (anatomice,
fiziologice, genetice), se încrucişează liber, dau urmaşi fecunzi şi ocupă un anumit
areal
Specia este categoria sistematica fundamentala, inferioara genului si superioara subspeciei.
Notiunea de specie este folosita pentru prima data de John Ray in anul 1686 in lucrarea sa Historia
plantarum. In aceasta lucrare se da o prima definite acestei categorii sitematice. Astfel, Ray intelege
prin specie grupe, sau totalitati de organisme asemanatoare intre ele, care au capacitatea sa se
reproduca intre ele si sa dea descendenti, care sunt asemanatori cu parintii lor.
Cateva dintre caracteristicile speciilor sunt:
· caracterul de grup, specia este formata dintr-un numar de indivizi;
· capacitatea de inmultire de sine statatoare a grupului;
· asemanarea morfologica fiziologica a indivizilor care apartin grupului ce formeaza specia.
În denumirea speciei este folosită nomenclatura binară. Fiecare specie este denumită prin două
cuvinte în limba latină. Primul cuvînt este un substantive şi arată denumirea genului, iar al doilea un
adjective ce indică numele speciei. . de ex. Măceşul- Rosa canina, lupul – Canis lupus, cîinele – Canis
familiarisetc.
Indivizii unei specii se pot modifica in urma schimbarii conditiilor mediului. Aceste variatii ale
indivizilor sunt abateri intamplatoare de la tipul de baza al speciei si nu depasesc limitele speciei
respective.
Subcategorii ale unitatii taxonomice pentru speciile animale sunt subspecia, rasa, forma.

2. Criteriile de caracterizare a speciei.

Speciile se caracterizează după urmîtoarele criterii:
(Felis Leo - leul, Felis domestica- pisica , Felis tigris – tigru )
Animale:
- alcătuirea corpului
- aparatul digestiv
- aparat respirator
- aparat circulator
- sistemul nervos
- înmulţirea
3. Arealul speciilor.
Areal este aria specifică de răspîndire a unei specii , a unei clase etc. De plante
sau de animale
Prin areal sau arie de răspândire se înţelege teritoriul (sau acvatoriul, la organismele
acvatice) în care trăieşte o specie de plantă sau animal. În cazul plantelor, arealul se
identifică cu teritoriul pe care cresc populaţiile unei specii, în raport cu anumiţi factori
limitativi ai mediului. La animale problema arealului este mai complicată; astfel, trebuie
să ţinem cont că arealul reprezintă numai regiunea unde o anumită specie trăieşte în
mod normal, nu şi teritoriul unde se întâlneşte ocazional. În cazul unor animale cu
posibilităţi mari de deplasare (libelule, fluturi, unele păsări şi mamifere), exemplare
izolate se întâlnesc uneori, destul de frecvent, la distanţe foarte mari faţă de limitele
normale ale arealului, dar aceste exemplare nu rămân decât scurt timp în aceste staţiuni
ocazionale (fie revin în arealul normal, fie mor fără a da descendenţi). Printre animale se
cunosc numeroase cazuri de specii migratoare. Pentru acelea care efectuează migraţii
periodice (în primul rând păsări, apoi peşti, reprezentanţi puţini la număr ai altor clase
de vertebrate, precum şi un număr redus de nevertebrate), arealul speciei poate fi
considerat în cel puţin două moduri: fie însumează regiunea de reproducere, cea de
hrănire, cea de iernat, precum şi cea de migraţie, fie arealul propriu-zis cuprinde doar
zona de reproducere, celelalte teritorii (acvatorii) fiind considerate părţi întregitoare ale
acestuia. În concepţia majorităţii biogeografilor, arealul se limitează la regiunea în care
specia este autohtonă, respectiv până unde ea a ajuns pe căi naturale; arealul nu include,
deci, teritoriile în care specia a fost adusă, voluntar sau involuntar, de către om. În cazul
reprezentării grafice a răspândirii speciilor, adevăratul areal al unei specii nu cuprinde şi
zonele în care aceasta a ajuns graţie omului, "arealul artificial" notându-se cu totul
diferit faţă de "arealul natural". Stabilirea arealelor are o 25 mare importanţă pentru
cunoaşterea originii, istoriei, preferinţelor ecologice, ale speciilor şi formaţiunilor
biologice şi pentru reconstituirea unor aspecte din viaţa organismelor şi din
paleogeografia Pământului. Arealul unei specii sau biocomunităţi se stabileşte notând pe
hartă toate localităţile în care există aceasta. În acest sens se consultă bibliografia de
specialitate şi se fac investigaţii în teritoriu. Prin unirea punctelor extreme şi haşurarea
sau înnegrirea suprafeţei dintre ele avem reprezentată aria de răspândire sau arealul.
Arealul poate fi, ca mărime, foarte redus (ex.: un deal sau o vale) sau foarte extins (ex.:
unul sau mai multe continente). Mărimea arealului este în strânsă legătură cu valenţa
ecologică (capacitatea de adaptare) a organismelor vii. Există specii cu valenţă
ecologică mare numite euritope (eurys = larg, topos = loc) şi respectiv euricore (choros
= răspândire), cunoscute şi sub numele de ubicviste sau cosmopolite (ex.: papura,
urzica, şoimul călător, stârcul cenuşiu). Speciile cu valenţă ecologică mică poartă
numele de stenotope (stenos = strâmt) sau stenocore. Ele au areale foarte mici şi adesea
discontinue. În cadrul ariei de răspândire specia este răspândită neuniform, datorită
condiţiilor geografice diferite. Mai mult, chiar, ea poate lipsi de pe întinse suprafeţe din
cadrul arealului său, rezultat al acţiunii unor factori limitativi, care nu permit creşterea şi
dezvoltarea populaţiilor ei. Se constată, deci, că în interiorul arealului o specie sau o
biocomunitate ocupă numai anumite locuri. Locul sau teritoriul în care un organism viu,
plantă sau animal, creşte în condiţii optime poartă numele de staţiune sau ecotop (oikos
= casă, topos = loc). Staţiunea sau ecotopul este o noţiune ecologică, în timp ce arealul
este o noţiune geografică. Exemple de staţiuni sunt mlaştinile, sărăturile, stâncăriile,
pădurile, pajiştile etc. Zona din cadrul arealului în care populaţia speciei este cel mai
bine reprezentată, cu cei mai numeroşi indivizi, poartă numele de centru de densitate
maximă. În multe cazuri acest centru se suprapune cu centrul geometric al speciei,
respectiv cu locul sau zona aflată în mijlocul arealului. La speciile tinere, în expansiune,
centrul geometric coincide cu centrul biogenetic sau de origine a speciei. Speciile - şi
indirect biocenozele - îşi pot mări arealul prin diseminare (împrăştierea seminţelor), în
cazul plantelor şi deplasare sau migrare, în cazul animalelor. Când răspândirea
seminţelor (şi a sporilor) se face cu ajutorul vântului, plantele respective se numesc
anemocore (anemos = vânt, choros = răspândire), iar când se realizează prin intermediul
apei, hidrocore (hidor = apă). Plantele care se răspândesc cu ajutorul animalelor poartă
numele de zoocore (zoon = animal). Din grupa anemocorelor fac parte majoritatea
arborilor de pădure şi gramineele, din aceea a hidrocorelor plantele acvatice (lintiţa,
sârma apei, broscariţa, cornaciul ş.a.), iar a zoocorelor alunul, scaieţii, toporaşii etc.
Există şi plante care îşi răspândesc singure seminţele, motiv pentru care se numesc
autocore (ex.: ciocul berzei, plesnitoarea). 26 Animalele îşi extind arealul prin migrări şi
deplasări în căutare de hrană, căldură, lumină etc. Această extindere se face până la
limita climatică şi geomorfologică la care sunt adaptate populaţiile speciei. Adesea
lărgirea arealului este imposibilă datorită unor bariere de natură fizică (mări, oceane,
munţi) sau biologică (prezenţa unor prădători sau din contră lipsa insectelor
polenizatoare fără de care nu pot trăi plantele entomofile)