TEORIA ŞI PRACTICA RESTAURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

Monumentele din România au avut în trecut soarta monumentelor din

celelalte ţări ale lumii. Cerinţele fiecărei epoci, legate de folosirea clădirilor,
modificarea gusturilor estetice şi-au pus amprenta asupra monumentelor, ducând
la schimbarea aspectului lor iniţial. Ca şi în celelalte ţări, şi în România a existat,
pe de altă parte, preocuparea de a păstra monumentele, îndeosebi cele
înzestrate cu o valoare simbolică sau de folosinţă. Ca şi în alte ţări, unele dintre
reparaţii sau refaceri se apropie de ceea ce se înţelege astăzi prin restaurare.
Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Gabriel Bethlen au fost iniţiatorii a numeroase lucrări de refacere şi de
împodobire a unor edificii moştenite.
Perioada de destrămare a feudalismului şi de apariţie a relaţiilor capitaliste,
care ocupă sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale celui următor
(1774-1848), când apar noi cerinţe materiale şi ideologice ale societăţii, se
caracterizează, în general, prin lipsa de înţelegere a valorii patrimoniului
monumental moştenit. Însă procesul de formare a culturii naţionale,
corespunzătoare perioadei moderne a istoriei României, care se dezvoltă în
acest răstimp, determină conturarea unei poziţii exprimată de poeţi şi literaţi ca
Gheorghe Asachi, Alecu Ruso, Vasile Cârlova, grigore Alexandrescu, în favoarea
păstrării monumentelor.
Includerea României în circuitul economiei europene, ca urmare a slăbirii
suzeranităţii turceşti, îndeosebi după tratatul de pace de la adrianopol (1829),
permite pătrunderea din Apusul europei, alături de ideile de natură filozofică,
estetică, politică şi a concepţiilor privind păstrarea patrimoniului cultural al
trecutului.
Cele dintâi prevederi legislative privitoare la restaurare. Primele măsuri
care vizează restauararea monumentelor sunt prevăzute în Regulamentul
Organic, prima constituţie a Moldovei şi ţării Româneşti. Prevederile au un
caracter încă strict utilitar; ele urmăresc să ferească monumentele religioase de
degradare şi de înăbuşire a lor prin construcţii parazitare, rezultat al creşterii şi
îndesirii oraşelor.
În capitolul VIII, anexa L, art.10, al Regulamentului Organic al Ţării
Româneşti, se arată următoarele:
“La mănăstirile ale căror zidiri se vor afla întru dărăpănare sau vor avea
trebuinţă de dregere, mitropolitul se va înţelege cu logofătul treburilor bisericeşti
ca să trimită un cinovnic împreună cu arhitectorul ca să ia toate în băgare de
seamă, să ridice plan, chibzuind zidirile ce au a să facem cu arătarea de
cetăţimea şi mărimea fiecăreia felurimi de materialuri, de preţuirea lor şi de toată
cheltuiala până la sfârşit. Se vor spune acestea mitropolitului (…) şi după
chibzuirea ce se va face (…) să va începe lucrarea, făcându-se mai întâi
dregerea care să va cunoaşte mai de neapărată trebuinţă şi aşa, treptelniceşte şi
fără precurmare până să ia săvârşire tot lucrul într-o margine de ani hotărâţi
(…)”.
În articolul 73 al secţiei a III-a “Despre înfrumuseţarea oraşului” se spune:
 “Mănăstirile şi bisericile care după a lor sfinţire şi formă trebuie să
înfăţoşeze o privală măreaţa şi mai ales acelea ce nu sunt cu zid înconjurate,
trebuie să se descurce de toate bojdeucile acelea care nu numai că ascund a lor
privală, dar încă prin apropierea lor pun în ărimejdia focului pe aceste lăcaşuri
(…) Drept aceea Domnul împreună cu Obşteasca Adunare vor hotărî care din
acele mănăstiri şi biserici pot sluji de piaţă şi totodată să va face şi închipuire
pentru despăgubirea acelor ce au făcut binele de piatră sau cărămidă cu
embaticuri de veci ”1).
Preocuparea sporită faţă de soarta vestigiilor trecutului determină în 1834
Departamentul Pricinilor din lăuntru al Moldovei să ceară Ispravnicului de Neamţ
să ia măsuri urgente pentru a împiedica distrugerea şi utilizarea materialului
provenit din ruinele cetăţii Neamţului: “din pricina neprivegherii după vreme de
către nepreţuitorii monumentelor şi a zestrei patriei”. În acest document Cetatea
neamţului este socotită “ca un monument al Principatelui Moldova” căruia trebuia
să i se asigure “nerisipirea ei în viitorime”2).
Intervenţii în stil neogotic. Primele acţiuni importante în vederea
restaurării monumentelor, realizate între anii 1840 şi 1870, când doctrina lui
Viollet-le-Duc era dominantă în Europa, nu constituie totuşi o aplicare a
principiilor acesteia, ci un reflex al curentului romantic în arhitectură, caracterizat
prin folosirea stilului neogotic. În pofida caracterului lor specific, “arhitectonul
monastiresc”, austriacul Schlatter, modifică sau reface complet o seamă de
monumnete după cerinţele acestui stil.
Mănăstirea Bistriţa este dărâmată şi reconstruită după 1840, din temelii, în
stil neogotic, fără ca edificiul nou să reaia înfăţişarea celui dispărut. La
mănăstirea Tismana, parte din clădirile de incintă sunt înlocuite cu altele noi
(15c). Acelaşi lucru se întâmplă în 1856, cu aripa apuseană a mănăstirii Arnota.
Biserica mănăstirii Antim capătă pe latura de vest o monumentală rozasă gotică
(15b). În acelaşi stil se reface partea superioară a turnului Chindiei din
Complexul Curţii Domneşti de la Târgovişte, cât şi cea a palatului (55d) lui
Constantin Brâncoveanu de la Mogoşoaia. O modificare importantă suferă
aspectul bisericii Curtea Veche din Bucureşti, care capătă în dreapta şi în stânga
pronaosului două anexe, de ample dimensiuni, în stil neogotic (24c). Biserica
Radu Vodă din Bucureşti este complet îmbrăcată, prin căptuşirea exterioară a
zidurilor şi supraînălţare, într-o haină neogotică, care îi modifică integral
proporţiile şi plastica iniţială, ascunzându-i totodată paramentul original.
Aceeaşi orientare romantică influenţează şi restaurările care au loc în
Transilvania. Restaurarea castelului de la Hunedoara, care se încheie în 1875,
se caracterizează prin numeroase modificări aduse monumentului, unele, ca
urmare a neglijării urmelor păstrate, altele, ca un rezultat al unei proiectări în stil
neogotic a unor componente care nu au existat. Astfel arhitectul Steindl
construieşte o galerie exterioară cu arcade şi o scară monumentală în curtea
castelului alipită aripei Bethlen şi închide cu un portal, de aceeaşi factură
neogotică, una din deschiderile catului inferior al loggiei lui Matei Corvin

1
) Cf. Grigore Ionescu, op. citat, p. 90.
2
) Cf. Gheorghe Ungureanu, Din trecutul judeţului Neamţ, în Anuarul liceului de băieţi Petru Rareş, Piatra
Neamţ, 1937, p.12.
(15d,62e). Către sfârşitul aceluiaşi secol biserica Sf.Mihail din Cluj (62j) este
îmbogăţită cu un monumental turn neogotic de aproape 80m înălţime (15a) care
se alipeşte faţadei de nord a edificiului 3).
Activitatea arhitectului Lecomte du Nouÿ. Probabil prestigiul deosebit de
care se bucura legendara biserică a meşterului Manole a făcut ca în 1863, sub
domnia lui Cuza Vodă, Consiliul de Miniştri să ia hotărârea restaurării sale. După
o seamă de proiecte, întocmite de către Gaetano Burelly, cât şi un început de
execuţie în antrepriza lui F. Montoreanu, se face apel în 1874 la arhitectul Viollet-
le-Duc. Acesta trimite pe elevul şi colaboratorul său A. de Baudot care, după ce
cercetează la faţa locului monumentul, recomandă pentru executarea proiectului
şi a lucrărilor pe arhitectul André Lecomte du Nouÿ.
Lecomte du Nouÿ a desfăşurat în România o îndelungată activitate care se
situează între 1875 şi 1914, anul când moare. În această perioadă, împingând la
extrem exagerările şcolii lui Viollet-le-Duc, el a dărâmat până la temelii biserica
Sf. Dumitru din Craiova, vechea mitropolie din Târgovişte (16c)şi biserica Sf.
Nicolae Domnesc din Iaşi (16a,16b), reconstruindu-le în forme care admiteau
importante licenţe în raport cu aspectul lor original şi a dus la modificări arbitrare,
cu prilejul restaurării, bisericii mănăstirii Argeşului şi bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.
Este de semnalat faptul că Lecomte du Nouÿ şi-a desfăşurat această
activitate într-o perioadă când, în domeniul restaurărilor, se manifesta o poziţie
contrarie procedeelor utilizate de către şcoal lui Viollet-le-Duc.
La mănăstirea Argeşului, Lecomte du Nouÿ dărâmă clădirile de incintă care
asigurau perceperea monumentului la o scară corespunzătoare, construind, în
schimb, spre răsărit de biserică, un palat episcopal prevăzut cu un paraclis. În
ceea ce priveşte biserica, restauratorul a înlocuit ancadramentele de piatră ale
ferestrelor care erau în stare bună, a adăugat un atic corpului clădirii, un
coronament turlelor în spirală, cât şi o ornamentaţie în metal la baza învelitorilor
tuturor turlelor4). Frescele din interior, din vremea lui Radu de la Afumaţi, au fost
extrase şi înlocuite cu o pictură nouă care contrastează, în mod defavorabil, în
raport cu aspectul arhitecturii. În afară de aceste modificări arbitrare, principalul
efect negativ al restaurării l-a constituit înnoirea monumentului prin înlocuirea
vechilor materiale de parament cu patina lor, prin materiale noi.
Între 1882 şi 1890, Lecomte du Nouÿ restaurează biserica Trei Ierarhi, cu
excepţia picturii interiorului, executată în anii următori. Cu acest prilej el dărână
clopotniţa şi clădirea care includea sala gotică. Pe aceasta din urmă o
reconstruieşte într-o formă mult deosebită în raport cu monumentul original.
Restaurarea paramentului bisericii Trei Ierarhi capătă caracterul unei
refaceri integrale care totuşi respectă motivele şi factura vechii ornamentaţii.
Lecomte du Nouÿ aduce însă unele modificări arbitrare structurii şi plasticii
monumentului. El coboară contraforturile care flanchează latura de apus cu
1,20m, introducând asize noi de ornament, înalţă contraforturile laterale, care se
opreau sub brâu, deasupra acestuia, supraînalţă turlele cu un rând de ocniţe şi o
3
) Concepţia iniţială a bisericii prevedea construirea unor turnuri în colţurile de nord-vest şi sud-vest, de o
parte şi de alta a intrării principale.
4
) După raportul arhitecţilor Alexandru Orăscu şi Kuchnowsky, redactat în 1880 la cererea Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii.
cornişă cu profilatură bogată (16d,16e), înlocuieşte învelitorile în formă de bulb
cu învelitori piramidale. În interior, dărâmă bolţile pridvorului şi le reface mult mai
jos. În naos şi pronaos modifică planul de naştere al unor arce aparţinând
sistemului de ridicare al turlelor şi aduce numeroase modificări de profile.
În 1884, cerându-i-se o expertiză asupra bisericii Sf.Dumitru din Craiova,
Lecomte du Nouÿ o caracterizează ca “un monument complet, bine conceput, de
tip bizantino-român, căruia trebuie să i se laude proporţiile graţioase, care a
suferit, e drept, câteva reparaţii către 1724 (…) dar căruia i se poate reda
fizionomia sa primitivă (…) Nu-mi pare necesar să mă gândesc la o reedificare a
lui cu toată starea nemulţumitoare în care se găseşte (…) Edificii, de genul
acestuia, sunt de sigur foarte rare în ţară şi e necesar să fie conservat ceea ce
timpul nu a putut să distrugă”5). Cu toate acestea, el dărâmă biserica în vara
anului 1885 şi o reconstituie, după cum s-a arătat, în forme arbitrare.
După cum s-a întâmplat cu restaurările lui Viollet-le-Duc în Franţa şi
activitatea lui Lecomte du Nouÿ în ţara noastră a provocat protestul unor oameni
de cultură. La o nouă orientare a activităţii de restaurare a contribuit promulgarea
unei legislaţii şi constituirea unui organ menit să se ocupe de protejarea
monumentelor.
Proiectul de lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice,
prezentat, în 1882, de V.A.Urechea în calitate de ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice în Camera Deputaţilor, este adoptat totuşi abia în 1892.
În 1890 apar un şir de proteste împotriva procedeelor de restaurare folosite
de Lecomte du Nouÿ. Ele îşi găsesc reflex în expunerea de motive a proiectului
lui Urechea, amendat şi prezentat în acelaşi an, în faţa Senatului, de către
Constantin Esarcu, în care se spuneau următoarele: ”Tradiţia vizibilă a unui mare
trecut, neîncetat reînviat prin spectacolul vechilor monumente de glorie şi de
libertate a fost pentru Grecia şi Italia o puternică şi eficace suscitare către o
viaţă nouă şi a contribuit mult la renaşterea şi ridicarea acestor două ţări în timpii
moderni (…) Să conservăm şi noi unicile manifestaţiuni ale culturii noastre
artistice din trecut şi care ne dovedesc că nu suntem născuţi de ieri şi că suntem
datori a continua tradiţia şi a augmenta patrimoniul ce ne-au lăsat strămoşii
noştri (…) N-am trebuinţa să vă spun că noi am distrus şi continuăm a distruge
cu o crudă barbarie sau să profanăm prin restauraţiuni nesocotite trecutul nostru
istoric, religios şi artistic”.
Reacţia împotriva restaurărilor lui Lecomte du Nouÿ. Conturarea unor
elemente ale concepţiei istorice.
În 1890 se constituie prima “Comisiune onorifică a monumentelor publice”
formată din opt membri printre care Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Grigore
Tocilescu şi alţii. Noua comisie, luînd deîndată în dezbatere restaurările lui
Lecomte du Nouÿ, s-a ridicat împotriva dărâmării clopotniţei şi sălii gotice a
mănăstirii Trei Ierarhi şi a bisericii Sf. Nicolae din Iaşi. Cu acest prilej, în cadrul
discuţiilor, se conturează elemente ale concepţiei istorice de restaurare. În acest
sens este importantă contribuţia lui Mihail Kogălniceanu. În legătură cu Trei
Ierarhi, el susţine “să se păstreze clopotniţa actuală care a fost zidită odată cu
biserica, dar a fost restaurată şi modificată în secolul prezent”. În privinţa
5
) Cf. Grigore Ionescu, op.citat, p.96.
bisericii Sf. Nicolae, poziţia sa se înscrie cu mai multă claritate în sensul
concepţiei restaurării istorice: “Multe zidiri mari, afirmă Mihail Kogălniceanu, au
fost făcute în deosebite timpuri şi nu este nici o raţiune ca restaurându-se să se
suprime părţile mai nouă. Trebuiesc deci şi aci ca biserica să se restaureze
întreagă, în forma în care a ajuns la noi, adică cu trei altare. Aceste trei altare
sunt un simbol. Se crede că reprezintă Treimea, dar ele reprezintă şi cele trei
mari biserici ortodoxe: română, grecească şi rusească. Poporul aşa a pomenit
biserica Sf.Nicolae, cu trei altare şi crede că însăşi Ştefan aşa a zidit-o. I s-ar
răpi toată prestanţa dacă acum, în locul ei, s-ar face numai o mică biserică cu un
singur altar6).
Deşi cu majoritate de voturi comisia s-a pronunţat pentru restaurarea
bisericii Sf. Nicolae în forma sa cu trei altare (Grigore Tocilescu, şi Titu Maiorescu
au fost pentru dărâmarea turnului de la Trei Ierarhi şi reconstrucţia bisericii Sf.
Nicolae în forma propusă de Lecomte du Nouÿ), totuşi, fără nici un fel de aviz,
biserica a fost dărâmată.
Trebuie remarcat că, deşi sunt criticabile ca orientare, lucrările de
restaurare ale lui Lecomte du Nouÿ se caracterizează printr-o tehnică de
execuţie ireproşabilă, care le-a făcut să se menţină intacte până în zilele noastre.
Componenţa Comisiei monumentelor publice, care devine după 1900
“Comisiunea monumentelor istorice”, a suferit începând cu această dată
schimbări, având ca preşedinte pe I.Kalinderu, iar între 1923 şi 1940 pe Nicolae
Iorga. În cadrul comisiei activează, în primele decenii ale secolului, Alexandru
Lăpedatu, N.Ghika-Budeşti şi Gh.Balş.
Grigore Cerchez: restaurarea bisericii Sf. Nicolae Domnesc de la
Curtea de
Argeş. Un moment de cotitură în practica restaurărilor din România l-a
constituit restaurarea de către Grigore Cerchez a bisericii domneşti Sf. Nicolae
din Curtea de Argeş care a avut loc între anii 1919-1920 7). Clădirea, care urma
să fie restaurată de către Lecomte du Nouÿ şi ar fi putut să aibă soarta celorlalte,
adică să fie dărâmată şi reconstruită sau modificată arbitrar, a fost salvată ca
urmare a protestelor opiniei publice, iar lucrările au fost încredinţate unui arhitect
din ţară.
Restaurarea înfăptuită se înscrie în sensul principiilor restaurării istorice.
Grigore Cerchez a executat un şir de lucrări de eliberare, înlăturând adaosurile
parazitare pe care le reprezentau pridvorul alipit în 1875 şi turlele false (19a) de
deasupra pronaosului, a păstrat o seamă de modificări, care reprezentau etape
istorice ale existenţei monumentului, cum sunt tâmpla de zid (sec.XVIII), ramele
de ferestre executate în spiritul decoraţiei brâncoveneşti (1750) etc., a consolidat
partea superioară a edificiului prin plombe, ţeseri şi a refăcut cornişa turlei,
recurgând, pentru a marca intervenţia restauratorului (19b,19c), la un tuf tăiat în
forme regulate în locul zidăriei de piatră de râu.
Însă nu toate lucrările de restaurare s-au putut elibera de sub influenţa
procedeelor promovate de Lecomte du Nouÿ. Arhitectul Al. Băicoianu, deşi a

6
) Cf. Grigore Ionescu, op.citat, p.97.
7
) Cf. Grigore Cerchez, Curtea Domnească din Argeş, BCMI, 1917-1923, p.77-101.
combătut orientarea lucrărilor lui Lecomte du Nouÿ, încredinţându-i-se
restaurarea bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău, înlătură tencuiala care păstra
importante resturi de pictură (prima zugrăveală exterioară din vremea lui Petru
Rareş), înlătură apoi paramentul executat cu materiale aparente în vremea lui
Ştefan cel Mare, înlocuind vechile pietre şi cărămizi cu materiale noi, fasonate
rigid (printre altele, înlocuieşte piatra brută de râu cu piatră făţuită), ceea ce dă
imaginii monumentului un caracter rigid, neobişnuit pentru vremea în care a fost
realizat. În mod similar este soluţionată, de către acelaşi arhitect, restaurarea
bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi-Botoşani. (18a,18b)
Un caracter arbitrar o capătă restaurarea palatului Mogoşoaia, executată
începând din 1912 de un arhitect italian care reia lucrările rămase neterminate
din vremea lui Gheorghe Bibescu şi continuate în 1860 de către un arhitect
francez. Înlăturând, în mod judicios, învelitoarea şi coşurile executate în stil
neogotic, restauratorul reface partea superioară a întregului palat. Cu acest prilej,
realizează o cornişă nouă, subliniată cu un şir de arcuşoare lombarde, dând
coşurilor un caracter veneţian. Totodată, modifică partea superioară a deschiderii
ferestrelor, trecând de la forma în mâner de coş la o formă trilobată, în cadrează
loggia de pe faţada de apus cu două balcoane compuse cu elemente
brâncoveneşti, aduse probabil de la Potlogi, şi alipeşte laturii de nord un corp mai
înalt, executat în acelaşi spirit cu modificările introduse. (18e)
În perioada aceluiaşi început de veac se execută o seamă de alte lucrări în
care orientarea nu apare încă suficient de clară. Clădirile vechi de incintă ale
mănăstirii Mihai Vodă sunt sacrificate şi înlocuite între anii 1901 şi 1910 cu edificii
noi, în stil neoromânesc, nu suficient de bine armonizate între ele, realizate de
către arhitecţii Alexandru Băicoianu, Nicolae Gabrielescu, Petre Antonescu şi
cristofi Cerchez. La mănăstirea Cetăţuia, de lângă Iaşi, înainte de primul război
mondial, arhitectul Gheorghe Lupu restaurează arhondaricul care include celebra
sală gotică, făcând în exterior completări (partea superioară a monumentului şi
un pridvor) cărora le dă un caracter muntenesc. Un caracter similar capătă şirul
de chilii (18c,18d) noi, realizat pe latura de nord a incintei.
O seamă de alte restaurări, deşi fac apel la operaţii clasice de eliberare şi
reîntregire executate corect, nu depăşesc totuşi caracterul unor reparaţii capitale.
În rândul unor astfel de lucrări se situează restaurarea bisericii Domneşti din
Târgovişte (arh. N. Ghica Budeşti), a Patriarhiei din Bucureşti şi a mănăstirii
Hurez (arh. I.Trajanescu). La aceasta din urmă, deşi se fac lucrări importante de
eliberare, înlocuiri de stâlpi de piatră deterioraţi, cu alţii noi, refaceri de învelitori
şi pardoseli, totuşi se păstrează numeroase modificări care denaturau imaginea
autentică a monumentului, cum ar fi ascunderea unor bolţi prin tavane, noi
deschideri sparte şi altele vechi înzidite, împărţirea prin ziduri şi planşee a
spaţiului sălii de primire din cadrul caselor domneşti. Este probabil că aspectul
limitat al acestor restaurări s-a datorat şi unei anumite sărăcii a fondurilor puse
la dispoziţie.
Activitatea lui C.A. Romstorfer în Bucovina. Trecând în revistă
restaurările înfăptuite înainte de primul război mondial, este necesar a ne opri
asupra lucrărilor executate de către arhitectul austriac C.A. Romstorfer în
Bucovina. Fără a fi călăuzit de o concepţie de restaurare care să ilustreze cu
claritate un curent sau o şcoală, restaurările executate de Romstorfer denotă un
interes şi o înţelegere deosebită faţă de monumentele româneşti din această
regiune. La biserica mănăstirii Sf. Ioan cu hramul Sf. Gheorghe, Romstorfer a
încercat o reconstituire a acoperişului în caracterul vechilor învelitori
moldoveneşti, utilizând un material ceramic: ţigle smălţuite, strident colorate
(17c) care şi-au păstrat aspectul până în zilele noastre. Tot acolo el a inclus (sau
poate a păstrat înfrumuseţându-le doar) unele elemente noi, cum ar fi un
antepridvor pe latura de nord şi anumite modificări de profiluri (brâe în torsadă)
înăuntrul bisericii (17b). În mod similar a procedat în cazul bisericii mănăstirii
Solca, unde a refăcut învelitoarea şi a îmbrăcat arcurile ce despart pronaosul şi
naosul de gropniţă, luând locul vechilor ziduri pline, cu brâie în torsadă. La Putna
(17a), el a supraînălţat turla monumentului, refăcută în secolul al XVIII-lea, cu un
tambur cu diametru mai redus. Licenţele lui Romstorfer, care constau în
introducerea unor elemente de stil, deşi sunt în măsură să inducă în eroare pe
vizitatorul neavertizat, totuşi cantitativ reprezintă un procent relativ neînsemnat.
În cazul bisericii Mirăuţi, Romstorfer a procedat la o refacere integrală,
reluând formele pe care le-a căpătat monumentul în urma reconstrucţiei sale din
secolul al XVII-lea.
Activitatea dintre cele două războaie mondiale. Conturarea unei şcoli
naţionale a restaurărilor. Câteva dintre restaurările înfăptuite între cele
două războaie mondiale constituie fondul clasic al restaurărilor din ţara noastră.
Înscriindu-se în sensul principiilor restaurării istorice, totodată, prin anumite poziţii
distincte în raport cu orientarea restaurărilor pe plan internaţional, ele determină,
în fapt, cristalizarea unei şcoli naţionale.
Lucrările executate la biserica mănăstirii Cozia (arh. N. Ghika Budeşti)
constituie un exemplu de aplicare a principiilor restaurării istorice. Eliberând
monumentul de haina neoclasică care a îmbrăcat paramentul original 8), arhitectul
a păstrat elementele valoroase adăugite monumentului, realizat de meşterii lui
Mircea cel Bătrân spre sfârşitul secolului al XIV-lea: modificări de ancadramente,
elemente decorative, profiluri, datorate iniţiativei lui Neagoe Basarab cât şi
pridvorul în stil brâncovenesc, adăugat monumentului în anul 1715. Totodată, au
fost executate lucrări de consolidare şi reîntregire de parament (20d,20e).
La biserica mănăstirii Probota, monument realizat din voia domnitorului
Petru Rareş (1532), arhitectul Horia Teodoru a eleiberat deschiderile înzidite ale
pridvorului (23c) de caracter gotic şi a reîntregit elementele lipsă sau ştirbite ale
ancadramentelor, a consolidat tencuiala purtătoare a resturilor de pictură
exterioară, păstrând caracterul învelitorii cu profil mansardat, datorat unor
refaceri (23a,23b), probabil, din secolul al XVIII-lea.
Lucrările de eliberare a paramentelor aparente ale bisericii Sf. Treime din
Siret (arh. Horia Teodoru) şi a bisericii mănăstirii Neamţului (arh. Ştefan Balş),
primul tencuit, cel de-al doilea îmbrăcat într-o falsă haină clasicizantă (21c,21d),
au redat acestora strălucirea lor originală.
O lucrare de restaurare de mare interes a ocazionat-o biserica Sf. Ilie din
Satul Sântilie de lângă Suceava, zidită în vremea lui Ştefan cel Mare (1487) şi

8
) Cu acest prilej au fost degajate deschiderile pridvorului, a cărui înălţime a fost totodată coborâtă pentru a
pune în evidenţă timpanul care exprimă bolta cilindrică a pronaosului.
pictată în exterior în vremea lui Petru Rareş. Restauratorul, arh. Horia Teodoru, a
pus în evidenţă etapele prin care a trecut aspectul exterior al monumentului, în
aşa fel, încât, astăzi, se poate vedea paramentul aparent original, resturile unui
prim strat de tencuială pictată, pe care sunt reprezentate prin intermediul
zugrăvelii cărămizi colorate, şi resturile celui de-al doilea strat, reprezentând
obişnuitele scene figurative. În mod similar a fost tratat paramentul bisericii din
Bălineşti (21a, 21b).
Restaurarea bisericii Curtea Veche din Bucureşti (arh. Horia Teodoru)
monument de la mijlocul secolului al XVI-lea constituie, poate, exemplul cel mai
elocvent de aplicare în România a principiilor enunţate în Carta Atenei 9).
Restauratorul a înlăturat adaosurile neogotice, alipite de ambele părţi ale
pronaosului, marcându-le planul prin trotuare, a refăcut proscomidia şi
diaconiconul, modificate, după fundaţiile lor originale, a reîntregit paramentul, cu
excepţia porţiunilor corespunzătoare deschiderilor dintre pronaos şi corpurile
neogotice dărâmate, care au fost zidite mai retras şi tencuite. În interior,
cărămida de pardoseală măcinată a fost înlocuită cu elemente identice ca formă
(24a), executate însă dintr-un material mai durabil (marmura). Totodată, au fost
marcate pe pardoseală, prin intermediul unor materiale divers colorate, fundaţia
zidului despărţitor, original, dintre naos şi pronaos, precum şi urmele bazelor
coloanelor care purtau arcadele ce despărţeau cele două spaţii, ca urmare a unei
modificări din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu (24c). Întrucât
vechile rame de ferestre au dispărut, au fost refolosite ancadramentele neogotice
de piatră, datorate transformărilor din secolul trecut.
În felul acesta, intervenţia restauratorului, readucând monumentul la
imaginea sa iniţială (24b), păstrează o seamă de elemente de valoare adăugate
şi marchează toate etapele de transformare prin care acesta a trecut, atât ceşe
care dispărând nu au fost reconstituite (zidul despărţitor dintre naos şi pronaos şi
arcadele cu aceeaşi funcţie), cât şi cele care, deformând plastica originală a
monumentului, au trebuit să fie înlăturate. Restaurarea bisericii Curtea Veche
poate fi socotită ca un exemplu clasic pentru ilustrarea concepţiilor
corespunzătoare epocii respective.
Cu prilejul restaurării bisericii Mihai Vodă, construită în 1594, arhitectul Em.
Costescu execută o seamă de lucrări de eliberare, înlăturând un pridvor adăugat
în secolul al XVIII-lea (cu excepţia parapetului său care îi marchează traseul) şi
turla de lemn de deasupra naosului.
Cărămizile deteriorate ale paramentului au fost înlocuite cu cărămizi noi,
păstrându-se cu grijă părţile vechi; s-au reconstituit o seamă de profilaturi
executate din piese de formă specială, printre care şi cornişa, refăcută după
resturi păstrate în operă. Caracterul distinctiv al restaurării este marcat prin
reîntregirea siluetei monumentului. Călăuzindu-se după urmele păstrate pe
bazele lor, iar, în rest, prin analogie cu alte monumente, restauratorul a
reconstituit turla de deasupra naosului şi turlele mici care supraînălţau proximidia
şi diaconiconul (25a,25b). Cu acest prilej s-a recurs la beton armat, utilizat sub
formă de centuri, cât şi pentru executarea calotelor turlelor (25c).

9
) Turla bisericii, căzută în urma unor cutremure, a fost reconstruită încă înainte de primul război mondial,
prin analogie, de către arh. Gh. Lupu.
 Restaurarea bisericii Mihai Vodă a precizat poziţia şcolii româneşti de
restaurare în sensul că, preocupându-se de păstrarea elementelor originale ale
monumentului, s-a urmărit, totodată, reîntregirea sa din punct de vedere plastic,
recurgându-se la elemente în caracterul arhitecturii epocii.
Biserica Kreţulescu din Bucureşti, monument clădit la 1722, şi-a pierdut cu
ocazia cutremurelor cele două turle ale sale, prezentând, totodată, înainte de
restaurare, un parament retencuit şi zugrăvit, precum şi degradări importante a
unor elemente decorative. Arhitectul Ştefan Balş a reconstituit în cărămidă
aparentă, pe bază de urme păstrate în plan, cât şi prin analogie, cele două turle
ale monumentului, redându-i în felul acesta integritatea plasticei sale,
caracterizată printr-o siluetă elansată. El a înlăturat tencuielile noi, a pus în
evidenţă tencuiala originală, pe porţiunile unde paramentul era bine păstrat, şi a
înlocuit cărămizile degradate cu cărămizi pe care le-a păstrat aparente. Totodată,
a substituit brâul decorat, de ştuc, cu un brâu identic, tăiat în piatră, soclul de
cărămidă cu un soclu de piatră şi a recurs la unele traforuri, executate prin
analogie (25d) cu alte monumente din aceeaşi epocă.
În principiu, restaurarea se înscrie în preceptele general acceptate de a se
putea înlocui elemente degradate cu altele care să le respecte forma, dar să fie
executate dintr-un material mai durabil. De asemenea, se respectă cerinţa de a
marca, în mod vizibil, intervenţia restauratorului. Trebuie semnalat însă că
aspectul monumentului după restaurare diferă într-o măsură însemnată faţă de
înfăţişarea sa originală. Acest lucru se datoreşte, pe de-o parte, fără îndoială,
caracterului relativ ipotetic al plasticii turlelor (al proporţiilor, al facturii detaliilor),
pe de altă parte, ponderii pe care, sub aspect cantitativ, o au noile materiale puse
în operă (cărămida aparentă sau piatra) şi care dau impresia că monumentul,
tencuit la origine, ar fi fost realizat dintru început cu materiale aparente. Trebuie
însă semnalat faptul, că în contextul urbanistic actual, inclus fiind în compoziţia
noii pieţi a Palatului RSR, tocmai ca urmare a procedeelor folosite de restaurator,
care ar putea fi socotite ca o licenţă, monumentul capătă o deosebită preţiozitate
sub aspectul siluetei, culorii şi a detaliilor.
Este de scos în evidenţă faptul că restauratorii români, pornind de la
caracterul specific al arhitecturii noastre medievale, nu s-au încadrat în
preceptele concepţiilor istorică şi ştiinţifică de restaurare de a respinge
reconstituirile integrale, atât cele bazate pe documente certe, cât şi cele bazate
pe analogie. În arhitectura românească feudală elementele verticale sunt cele
care, în multe cazuri, sunt determinante pentru caracterul unor monumente. Ori,
multe dintre bisericile situate, îndeosebi, în zonele cu o seismicitate ridicată de la
sud de Carpaţi şi-au pierdut componentele lor verticale, în urma unor cutremure.
Şcoala românească de restaurare s-a situat în mod consecvent pe poziţia de a
reda acestor monumente integritatea lor plastică, recurgându-se la reconstituiri
care acceptă, în cele mai multe cazuri, un anumit grad de probabilitate. Astfel,
înainte de cel de-al doilea război mondial, în perioada dintre 1931-1937, au fost
reconstituite turlele bisericilor Sf. Elefterie Vechi, Kreţulescu, Mihai Vodă,
Pătroaia, iar în perioada de după război, ale bisericilor Snagov, Balamuci,
Scaune, Brebu şi ale paraclisului Mitropoliei din Bucureşti.
Restaurarea monumentelor după 23 august 1944.
 Comisiunea Monumentelor Istorice a fost înlocuită, începând din 1949, cu
alte forme organizatorice. Din 1951 a funcţionat “Comisia ştiinţifică a muzeelor,
monumentelor istorice şi artistice” care a iniţiat cea dintâi inventariere a
monumentelor istorice din ţara noastră. Activitatea de restaurare a monumentelor
şi-a consolidat baza sa organizatorică prin înfiinţarea în 1959 a unei Direcţii a
Monumentelor Istorice pe lângă Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură
şi Sistematizare, concentrând problemele de studii, cercetare, proiectare şi
execuţie.
Importantele transformări sociale din ţara noastră au făcut ca poziţia
patriotică privind păstrarea patrimoniului cultural al trecutului să-şi găsească
fundamentare în tezele marxism-leninismului privind valoarea moştenirii culturale
şi rolul acesteia în elaborarea noii culturi socialiste. Noile temeiuri ideologice,
reorganizarea domeniului de activitate al restaurărilor, fondurile puse la dispoziţie
de către stat au lărgit activitatea de restaurare, în raport cu perioada de dinainte
de cucerirea puterii de către popor, dându-i în acelaşi timp o calitate nouă.
Tendinţa de a limita restaurările la reparaţii, sub presiunea puţinelor mijloace
materiale, este înlocuită prin procedeul restaurărilor complexe care, recurgând la
o cercetare aprofundată – istorică, arheologică şi arhitecturală – pusă în slujba
obiectivelor restaurării, urmăresc, totodată, valorificarea multilaterală a
monumentelor sub aspect funcţional, istoric şi estetic, în scopul includerii lor, ca
valori culturale şi utilitare, în circuitul vieţii contemporane.
Activitatea de restaurare în anii puterii populare a cuprins în câmpul ei
monumente variate, aparţinând unor programe şi epoci diferite. Astfel, au fost
restaurate sau sunt în curs de restaurare monumente antice cum sunt: cetatea
Histria, castrul roman de la Drubeta, amfiteatrul de la Sarmizegetusa,
monumentul roman cu mozaic de la Constanţa, casele romane târzii şi zidurile
cetăţii Callatis. Dintre monumentele medievale au fost restaurate: ansamblul
rupestru de la Basarabi, cetăţile Neamţ şi Suceava, curtea domnească de la
Târgovişte, biserica de la Densuş, bisericile Sf.mihail şi Reformată din Cluj,
biserica Evanghelică din Sebeş, ansamblul Bărăţiei din Câmpulung, ansamblul
Patriarhiei din Bucureşti, bisericile şi clădirile mănăstireşti de la neamţ, Voroneţ,
Humor, Arbore, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna, Galata, Cetăţuia, Cozia, Brebu,
Hurez, Strehaia, moscheea Hunkiar, hanul domnesc de la Suceava, culele de la
Măldăreşti, cetăţile de la Făgăraş, Hunedoara, Cîlnic, Prejmer şi Tg.Mureş.
Dintre monumentele perioadei feudale târzii şi ale epocii moderne au fost
restaurate porţile cetăţii de la Alba Iulia, biserica şi palatul episcopal de la
Oradea, palatul Bánfi din Cluj, palatele Justiţiei, Băncii Naţionale, Ateneului
Român şi al Muzeului de Istorie din Bucureşti.
Tendinţe către diversificarea soluţiilor de restaurare.
Din punct de vedere al orientării teoretice, activitatea de restaurare de după
23 august 1944 reprezintă o continuare a aceleia desfăşurate înainte de război,
când, în acord cu principiile acceptate pe plan internaţional, s-au precizat poziţiile
proprii, arătate, care au permis să se contureze o şcoală naţională românească
de restaurare. Totuşi, atât amploarea pe care o capătă în anii socialismului
activitatea de restaurare, cât şi unele aspecte calitative ale sale fac să se
definească, în evoluţia teoriei şi a practicii, o etapă distinctă. În cadrul acestei
etape se produce o anumită diferenţiere în modalităţile de abordare a unor
probleme de restaurare. Această diferenţiere a apărut cu prilejul stabilirii atitudinii
faţă de monumentele aflate în stare de ruină, al elaborării soluţiilor de reîntregire
a unor elemente dispărute, dar cunoscute pe bază de documente, şi cu prilejul
determinării facturii componentelor noi ale monumentelor şi ansamblurilor,
creaţie a restauratorului.
Restaurarea clădirilor în ruină. Una dintre poziţiile referitoare la
restaurarea clădirilor moştenite în formă de ruină, care tinde la reconstituirea lor
integrală, este ilustrată de lucrările executate pentru refacerea caselor domneşti
de la Potlogi şi a clisiarniţei din incinta mănăstirii Moldoviţa. Ea s-a conturat,
probabil, sub impulsul exemplelor de reconstituire, în diferite ţări, a
monumentelor distruse în timpul războiului.
Palatul de la Potlogi, construit în anii 1698-1699 şi părăsit după 1714, a
ajuns în zilele noastre în stare de ruină. În conformitate cu principiul fundamentat
de teoreticienii restaurării istorice şi ştiinţifice, de a nu se reconstitui clădirile
moştenite din trecut în stare de ruină, rămas în vigoare şi după refacerea
monumentelor distruse în timpul celui de al doilea război mondial, palatul de la
Potlogi ar fi trebuit, poate, să fie consolidat în starea în care se afla. (29c) În
cazul de faţă s-a considerat însă că salvarea clădirii de la dispariţia ei completă,
şi în special a decoraţiei fragile de ştuc, este posibilă numai în condiţiile
reîntregirii monumentului. Operaţia de reconstituire, desfăşurată între anii 1954-
1956, a cuprins părţi importante din clădire despre care existau numai indicaţii,
dar a căror formă originală nu era cunoscută, ca de pildă: partea superioară a
zidurilor, cornişa şi învelitoarea, pridvorul cu scară exterioară, loggia. (29d)
Restauratorii, arhitecţii Ştefan Balş şi Radu Udroiu, au folosit drept sursă de
analogie pentru reîntregirea părţii superioare a edificiului monumentului
monumentele religioase ale timpului, iar pentru celelalte elemente - pridvorul şi
loggia cu coloanele şi balustradele lor sculptate, forma spaţiilor boltite – au luat
drept model elementele corespunzătoare ale palatului de la Mogoşoaia.
Executarea zidăriilor noi şi a bolţilor, reconstituite în beton armat, luând drept
bază ruina existentă, pe care o ascund, a condus, ca şi în alte cazuri similare, în
anumită măsură, la o diminuare a valorii de document a vechiului monument.
Totodată, dacă ţinem seama că edificiul cel mai de seamă al arhitecturii civile a
timpului, palatul de la Mogoşoaia, şi-a pierdut partea sa superioară originală
(cornişa şi acoperişul), precum şi forma iniţială a arcelor ferestrelor, suferind
concomitent şi alte modificări, palatul reconstituit de la Potlogi a căpătat o
puritate de stil pe care cel de la Mogoşoaia nu o mai are. Dacă se ia în
consideraţie ponderea importantă pe care o au elementele elaborate pe bază de
analogie în determinarea aspectului actual al monumentului, este vorba de o
puritate de stil care nu mai reprezintă monumentul original, ci o formă ipotetică,
ideală, a acestuia, fundată pe deducţiile logice şi creaţia restauratorului. În felul
acesta, reîntregirea palatului de la Potlogi a reprezentat, în parte, o proiectare în
spiritul unei arhitecturi de stil.
Un alt exemplu de restaurare, desfăşurată pe linia reconstituirii integrale a
unei ruini, executată între anii 1955-1957 de către arhitecţii Corneliu Dan şi
Ştefan Balş, a fost acela al clisiarniţei din incinta mănăstirii Moldoviţa.
 Construită în 1612, clisiarniţa, o clădire cu două caturi, alipită zidului nordic
al incintei, a ajuns până în zilele noastre în stare de ruină, în timp ce biserica,
clădită anterior (1532), s-a păstrat întreagă (29a). Acest anacronism, la care s-a
adăugat şi necesitatea de spaţii pentru un muzeu, a determinat alegerea soluţiei
reconstituirii monumentului. Lucrările au constat din reîntregirea zidurilor,
înlocuirea şi completarea bolţilor căzute cu bolţi de beton armat, refacerea
ancadramentelor dispărute şi înlocuirea celor ştirbite cu ancadramente cioplite
după modelul celor originale păstrate, amenajarea unui balcon pe console de
piatră, realizarea unui acoperiş înalt în patru pante (29b). Reconstituirea
monumentului, având un efect favorabil pentru aspectul spaţiului interior al
incintei mănăstireşti, are totuşi anumite laturi criticabile. În urma restaurării nu se
citesc cu claritate părţile păstrate din clădirea originală şi cele completate care,
ca formă, reprezintă un produs al imaginaţiei restauratorului; totodată, întreaga
construcţie apare înnoită. Tencuirea interioarelor, atât a bolţilor originale de
cărămidă, cât şi a celor refăcute din beton armat, ascunde materialul şi
dezinformează pe cel care cercetează clădirea. Aici nu este vorba de
respectarea acelei prescripţii a Cartei de la Atena, a cărei valabilitate poate fi
luată în consideraţie, ca mijloacele tehnice noi să fie disimulate, ci este vorba de
mimarea cu ajutorul betonului armat a unor bolţi de cărămidă. Mai mult,
vizitatorul neavertizat poate presupune că balconul pe console sau turnul cu
scară, care în mod evident au existat, sunt reconstituite ca aspect după
documente iconografice sigure; nu apare clar că forma lor plastică actuală este
un produs al restauratorului, elaborat pe baza unor urme arheologice.
O abordare diferită a restaurării unor monumente în stare de ruină o
ilustrează lucrările de la Cetatea de Scaun a Sucevei (arh. N.Diaconu şi
arh.V.Antonescu) (36a,36b) şi Cetatea Neamţului (arh. Ştefan Balş) (36c, 36d).
Degajarea straturilor vegetale şi a molozului, (36e) revenirea la nivelul iniţial de
călcare au scos ruinele din pământ redând cetăţenilor, în anumită măsură.
Măreţia lor iniţială; totodată, s-au făcut lucrări de consolidare şi de reîntregire
parţială a zidurilor, marcate prin semne distinctive, cât şi unele reconstituiri cu
caracter muzeistic.
La Prejmer, unul din turnurile incintei fortificate din secolul al XV-lea, surpat
din motive necunoscute, (64b) a fost consolidat în stare de ruină, pentru a nu se
recurge la elemente ipotetice de reconstituire, cât şi pentru a păstra expresia sa,
deosebit de elocventă, de secţiune vie.
Variate abordări ale restaurărilor de reîntregire. Un alt aspect al
lucrărilor de restaurare, unde s-au manifestat poziţii distincte, este cel al
reconstituirii componentelor dispărute ale unor clădiri pentru care existau
suficiente documente. Astfel, cu prilejul reconstituirii unor sisteme de bolţi s-a
recurs la una din următoarele soluţii: reluarea structurii tradiţionale, menţinută la
nevoie, cu ajutorul unui sistem tehnic auxiliar modern; reeditarea spaţiului boltit
cu pânze de beton armat disimulat; sugerarea spaţiului original prin bolţi de
beton armat aparent.
 În cazul reconstituirii bolţilor corului bisericii gotice Sf. Mihail din Cluj s-a
recurs la tehnica betonului armat, utilizat ca auxiliar, cu scopul de a menţine o
structură tradiţională10). (58c,58d)
În sala Dietei din cadrul castelului Corvinilor de la Hunedoara, acoperită la
origine cu un sistem de bolţi pe nervuri, susţinute de un şir de stâlpi mediani şi
transformată în secolul al XVIII-lea într-un spaţiu unic acoperit cu un planşeu,
restaurarea (arh. Carol Orban) a refăcut nervurile de piatră, acestea fiind prinse
de către o pânză de beton armat care figurează forma spaţială a bolţii. Întrucât
panourile dintre nervuri au fost tencuite, aspectul acestei reconstituiri nu diferă de
cel original, dând impresia unei boltiri realizate după procedee constructive
gotice. În felul acesta, bolta de beton armat mimează o structură tradiţională,
procedeu similar ce cel folosit la Potlogi şi Moldoviţa. (62f,62g)
În alte cazuri, când în locul tehnicii tradiţionale s-a făcut apel la beton
armat, s-a manifestat preocuparea de a-l păstra aparent, indicând în modul
acesta în mod sincer reîntregirile care, în fond, urmăresc doar să reconstituie o
impresie spaţială originală fără a sugera o inexistentă identitate de material. În
casa egumenească din incinta mănăstirii Dragomirna, adosată drumului de
strajă, în sala cu stâlp central de la parterul caselor din incinta mănăstirii
Suceviţa şi în încăperea clopotelor din turnul-clopotniţă al aceleiaşi mănăstiri, s-
au refăcut, pe baza urmelor păstrate, bolţile din beton aparent, sugerând forma
iniţială a spaţiilor (arh. Ioana Grigorescu). (44i,44j)
Apreciind lucrările înfăţişate, soluţia utilizată la Hunedoara nu poate fi
considerată ca o întruchipare a cerinţei disimulării mijloacelor tehnice moderne
enunţată de Carta de la Atena şi, desigur, nu are nimic comun cu restaurarea
identică; cea de-a doua soluţie, adoptată la biserica Sf. Mihail din Cluj, reprezintă
o utilizare adecvată, ca auxiliar, a tehnicii contemporane în restaurări; cea de-a
treia, folosită la Suceviţa, are calitatea să diferenţieze elementele autentice de
aportul restauratorului.
Orientări diferite în restaurările de inovaţie. Orientarea de principiu a
restaurărilor de inovaţie a fost de asemenea obiectul unor poziţii distincte.
Cazurile în care a intervenit această categorie specială a lucrărilor de restaurare
au fost următoarele: includerea de noi componente în cadrul unor ansambluri
istorice; reconstituirea unor elemente a căror imagine originală s-a pierdut;
realizarea unor lucrări de înfrumuseţare a cadrului (ambianţei) unei clădiri cu
caracter de unicat, atunci când acest cadru era nesatisfăcător.
Printre primele lucrări de acest gen se numără reconstituirea incintei
dispărute a mănăstirii dealului (1502). Realizând un cadru după programul
tradiţional a unei mănăstiri, arhitecţii Ioana Grigorescu şi N. Diaconu au proiectat
o incintă executată în cărămidă aparentă care contrastează, în mod favorabil, ca
proporţii şi material, cu biserica zveltă a mănăstirii, îmbrăcată cu piatră şlefuită
de culoare deschisă. Cu toată preocuparea de a elabora elemente inedite, totuşi
arhitectura noii incinte urmează îndeaproape soluţiile de volume şi spaţii, şi
câteodată, detaliile unei arhitecturi tradiţionale. O poziţie similară s-a manifestat

10
) Pentru cunoaşterea în detaliu a soluţiilor adoptate vezi capitolul “Tehnica tradiţională şi contemporană a
restaurării”.
cu prilejul proiectării unor componente noi incluse în compoziţia ansamblurilor
mănăstireşti Slatina (31a) şi suceviţa (noul arhondaric), având însă, în raport cu
amploarea monumentului istoric, o pondere mai redusă.
Cu prilejul lucrărilor de agrementare a fronturilor clădirilor de incintă din
cadrul mănăstirii Neamţului, arhitectul Şt.Balş a urmărit, de asemenea, relativ
aproape, unele sugestii oferite de arhitectura moldovenească din secolul al XVI-
lea. (41i, 41m)
O poziţie distinctă s-a manifestat cu prilejul proiectării pridvoarelor caselor
din incinta mănăstirii Suceviţa (arh. Ioana Grigorescu), unde restauratorul,
înlocuind elemente recente, lipsite de valoare istorică şi estetică, a elaborat
soluţii plastice noi, inspirate de arhitectura foişoarelor, element caracteristic al
arhitecturii vechi româneşti, executate însă din beton armat aparent. (44d-44h) O
orientare similară o are lucrarea de înfrumuseţare a fronturilor clădirilor construite
în cursul dominaţiei austriace în incinta mănăstirii Dragomirna. (46k, 46l)
Cele două poziţii se manifestă şi în elaborarea unor elemente de detaliu –
uşi, feronerii, pavaje, drumuri de strajă, piese inventar fix sau mobil. În unele
cazuri, aceste elemente se proiectează prin analogie cu altele vechi; în alte
cazuri, ele se realizează într-un spirit contemporan. Dacă în soluţia dintâi ele se
pot confunda cu piese autentice, în cea de-a doua, opera restauratorului se
distinge în mod evident.
Cu prilejul elaborării de noi componente, fie că este vorba de elemente de
amploare – corpuri de clădiri, faţade – fie că este vorba de elemente de detaliu,
subordonate aspectelor fundamentale ale arhitecturii, se conturează o linie
principală nouă, derivată din orientarea generală a creaţiei arhitecturale din
România. Cerinţa realizării unei arhitecturi cu specific şi amprentă proprie trebuie
să se urmărească, cu şi mai multă pregnanţă, atunci când este vorba de
componente care se nasc chiar în sânul vechii arhitecturi. Distingându-se de
părţile autentice, de valoare istorică, elementele noi, incluse cu modestie şi
pricepere sub aspectul soluţionării raporturilor lor cu componentele istorice,
trebuie să fie în cel mai înalt grad purtătoare ale acestui nou specific.
Dacă ar fi caracterizat, în esenţă, principalele tendinţe care se manifestă în
activitatea de restaurare contemporană în România, se pot desprinde
următoarele trăsături: preocuparea de a selecta, păstra şi valorifica etapele de
construcţie şi elementele autentice, de valoare, ale monumentelor cu patina şi
pitorescul pe care le-a dat-o scurgerea timpurilor; de a întregi imaginea
monumentelor în vederea perceperii lor unitare pe baza unor documente certe
sau, în unele cazuri, prin analogie; de a soluţiona componentele noi, incluse în
compoziţia vechilor edificii sau ansambluri, atunci când cerinţele funcţionale o
cer, în spiritul unei tratări contemporane specifice; de a executa toate lucrările
necesare de punere în valoare, funcţională, muzeistică şi turistică a
monumentelor în vederea utilizării lor contemporane.
În cadrul capitolului de faţă nu ne propunem de a aborda toate problemele
privind evoluţia teoriei şi practicii restaurărilor în România de astăzi. Obiectul său
constă în a înfăţişa acele laturi care subliniază continuitatea din punct de vedere
principial a şcolii româneşti de restaurare, cât şi conturarea unor idei şi poziţii
teoretice noi, urmând ca alte aspecte să fie prezentate în cadrul capitolelor
privind metodologia ştiinţifică, care îşi selectează exemplele, îndeosebi, din
practica autohtonă.