1-Acordarea asistenţei tehnice de specialitate în situaţii critice

Tema 1.02 - Elemente de teorie a arderii

Majoritatea materialelor care ne înconjoarã sunt materiale combustibile, adicã capabile sã ardã în
prezenþa oxigenului / aerului, sã propage flãcãri si sã genereze fum si produse toxice.
Aceastã caracteristicã este foarte importantã în evaluarea pericolului de incendiu si, indiferent de
destinaţia materialului (tehnologicã, uz casnic, transporturi, sau alte domenii de activitate) constituie un
punct de plecare în proiectarea si realizarea construcţiilor, produselor, echipamentelor, s.a.m.d.
Cunoasterea fenomenului de ardere a materialelor reprezintã totodatã si un prim pas în înţelegerea
si cunoasterea proceselor complexe de apariţie si propagare a incendiilor.
Arderea este definitã conform SR EN ISO 13943 : 2002 astfel : reactie exotermã a unei substanţe
combustibile cu un comburant (arderea emite în general efluenţi însoţiţi de flãcãri si/sau
incandescentã ), aceasta fiind posibilã în condiţiile existenţei urmãtorilor factori :

 prezenta combustibilului ( produs care poate să ardă )

 prezenta comburantului ( a substantei care întreţine arderea : oxigenul din aer sau alte
substante care cedeazã oxigen);
 amorsarea reactiei – prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursã de aprindere.

Arderile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere :

1. dupã starea fizicã a substantelor combustibile si a comburantului :

- omogenã – combustibilul si oxidantul sunt în fazã gazoasã
- neomegenã (eterogenã) – substanţele participante la reacţie sunt în stãri de agregare diferite;

2. dupã tipul de reactie ;

- completã – combustibilul arde în întregime (se formeazã în principal CO2 si apã)
- incompletã – combustibilul nu arde în întregime, ca urmare a unei insuficiente cantitãti de aer
sau a unui exces de aer (se formeazã CO, C, alcooli, cetone sau aldehide, compusi organici
complecsi)

3. dupã viteza de reacţie :

- rapidã – în spaţii închise, cu vitezã si degajare de cãldurã mari;
- normalã – în spaţii deschise, aport constant de oxigen,însoţite aproape întotdeauna de flacãrã;
- lentã – la temperaturi scãzute, cu vitezã de reacţie micã ;

4. dupã interactia între combustibil si comburant :

- difuzã – oxigenul pãtrunde în zona de ardere în urma difuziei moleculare;
- cineticã – oxigenul si substanţa combuatibilã alimenteazã zona de ardere, dupã ce în prealabil
a format un amestec combustibil.
#
NOTĂ : definiţiile preluate din proiect SR EN iSO 13943 vor fi scrise în continuare, text, cu litere
italice .

Arderea materialelor si substanţelor combustibile are loc aproape întotdeauna în stare gazoasã;
deci materialele solide înainte sã ardã se gazeificã sub acţiunea sursei de cãldurã. De asemenea,
lichidele nu ard, ci numai vaporii acestora care se formeazã în cantitate suficientã abia dupã ce se
depãseste temperatura de inflamabilitate.
Substantele combustibile solide se aprind si ard, în general, mai greu decât substantele lichide sau
gazoase, deoarece aprinderea lor necesitã un aport mai mare de cãldurã din exterior, iar distilarea
substanţelor volatile combustibile (degajarea gazelor sub acţiunea cãldurii) se realizeazã mai încet.
De asemenea existã în marea majoritate a substanţelor solide o cantitate mai mare sau mai micã de
apã de legãturã si/sau de consitutie care încetineste procesul de ardere.

Un exemplu elocvent este arderea lemnului, care are mai multe etape de evolutie termicã :

 încãlzire pânã la temperatura de 110 C : eliminarea treptatã a apei si a subst. volatile;

- cresterea intensitãţii degajãrii substantelor volatile;
 150 C : - începerea descompunerii lemnului;
- schimbarea culorii.
 > 230 C - accentuarea descompunerii;
- degajãri puternice de gaze combustibile.

 230 – 270  C – formarea la suprafata materialului lemnos a unui strat de cãrbune

piroforic, avid de oxigen care contribuie la aparitia stãrii de incendescentã

 >270 C – accelerarea absorbtiei de oxigen de cãtre stratul de cãrbune;

 >290 C – apariţia arderii cu flacăra.

Cum s-a precizat deja un material arde aproape întodeauna în faza gazoasã; zona de ardere în fază
gazoasă, cu emisie de lumină, constituind o flacăra. Inflamabilitatea este aptitudinea unui material sau
produs de a arde cu flacără în condiţii specificate.
În urma arderii rezultã gaze de ardere ( partea gazoasă din produsele de ardere). În acest proiect
de standard efluenţii focului sunt definiţi ca : ansamblu de gaze si/sau aerosoli ( incluzând particule în
suspensie) degajate prin ardere sau piroliză.
Intensitatea reacţiei de ardere este măsurata prin cantitatea de căldura ce se degajã, exprimatã în SI
în Jouli. (este toleratã ca mărime şi caloria : 1 cal. = 4,1855J, iar în tãrile anglo-saxone, unitatea termicã
britanicã : Btu , 1Btu = 1054,8 J = 251,98 cal. ).
Efectul fizic cel mai important care însoteste arderea este temperatura care creste pe mãsurã ce se
produce intensificarea arderii. În general, cresterea temperaturii substanţelor combustibile are ca efect
modificarea stãrii de agregare a acestora, favorizând continuarea si intensificarea arderii. Schimbarea
stãrii de agregare se produce la temperaturi bine definite denumite temperaturi de topire sau de fierbere.
În afara acestor modificãri de naturã fizicã în materialele combustibile, la ardere au loc numeroase
si variate interacţii de naturã chimicã, care pot avea o importanţã semnificativã în evoluţia ulterioarã a
incendiului si în modul de realizare a intervenţiei de stingere ( pericol de explozie, emisia de gaze
nocive, a unei cantitãţi însemnate de fum ).
Un alt factor important la arderea materialelor combustibile este cãldura de ardere ( energie
termică degajată în urma arderii unei cantităţi de masă sau substanţă dată), a cãrei mãrime depinde de
puterea lor calorificã. Puterea calorificã se defineste ca fiind : cantitatea de cãldurã produsã prin arderea
completã a unui Kg de combustibil ( solid/lichid) sau prin arderea unui m 3 de gaz mãsurat în condiţii
normale. Are ca unitate de mãsurã KJ/kg, sau KJ/Nm3.
 În funcţie de luarea sau nu în considerarea cantitãţii de cãldurã necesarã pentru vaporizarea apei
conţinute în material , în literaturã se întâlnesc încã douã noţiuni:
 putere calorificã superioarã : căldură de ardere a unei substanţe atunci când arderea este
completă si apa este produsă în întregime condensată, în condiţii specificate;
 putere calorificã inferioarã :. : căldură de ardere a unei substanţe atunci când arderea
este completă si apa produsă rămâne în stare de vapori, în condiţii specificate.

Pentru aprecierea rolului unui material într-un incendiu se considerã exclusiv puterea
calorificã inferioarã, deoarece gazele arse nu se acumuleazã decât rareori într-o incintã, degajându-se
spre exterior, iar vaporii de apã nu se condenseazã decât departe de focar.

2.ARDEREA SUBSTANTELOR COMBUSTIBILE GAZOASE

Unele substanţe gazoase cum ar fi : hidrogenul, CO, hidrocarburile superioare butanului,

gazul natural, de sondã, de fermentatie sau de apã ( obţinut prin trecerea vaporilor de apã peste
cãrbunele înrotit, reactie care apare adeseori în cazul incendiilor , fiind o reacţie generatoare de CO :
H2O + C  CO + H2 ) sunt combustibile la temperaturi normale.
Dar asa cum s-a arãtat mai sus, substanţele volatile apar si la evaporarea unor lichide
( alcooli, derivaţi ai alcoolilor, hidrocarburile aromatice si derivaţi ale acestora ) sau la descompunerea
termicã sau sublimarea unor substante solide, la arderea mocnitã incompletã a unor combustibili.
Arderea gazelor are loc în general cu flacãrã luminoasã. Luminozitatea flãcãrii se datoreazã
reactiei chimice în care se formeazã o moleculã / atom în stare de excitatie electronicã
( chimiluminiscenţã ). Doar putine flãcãri (etanol, metanol, hidrogen în aer fãrã praf) sunt neluminoase
( invizibile ). În general luminozitatea flãcãrii creste cu cresterea numãrului de particule de corpuri
solide în stare de incandescenţã, în special C, care înainte de a arde total emit radiaţii luminoase.
În afara emisiei de luminã, altã caracteristicã importantã a flãcãrii este temperatura
dezvoltatã, care atinge rapid 1000C. Doar în puţine cazuri valorile sunt mai mici, asa numitele  flãcãri
reci  ale unor hidrocarburi care dau unele luminiscente la temperaturi cuprinse între 200 – 400C,
datoritã unor reactii de oxidare intermediare ( oxidarea aldehidelor si cetonelor, a fosforului ) fãrã
cresteri importante de temperaturã.

De exemplu, flacãra :
-de chibrit , atinge 700 C ( dupã stingerea lui chibritul are 100  C);
-la incendiile mari de lanuri : 1400 – 1500  C;
-produse petroliere : 1000 – 1200  C;
-incendii de pãduri : mai mari de 1000  C;
-incendii de metale : peste 2000 C.

Arderea substanţelor combustibile, deci si a celor gazoase, este caracterizatã de viteza masică de
ardere care se poate defini drept masa materialului pierdută în unitatea de timp în condiţii specificate.
Aceastã proprietate este influenţatã de :
-natura si proprietãţile materialului combustibil;
-concentraţia amestecului de gaze şi aer;
-mãrimea particulelor;
-presiune;
-temperaturã;
-adausuri care pot creşte sau scãdea ( anihila ) propagarea flãcãrii.
 Comportarea la incendii a substanţelor combustibile gazoase este caracterizatã în principal
de limitele de ardere :
- inferioarã : reprezentând concentraţia minimã a gazelor în aer la care se produce arderea
- superioarã : reprezentând concentraţia minimã a oxigenului, respectiv concentraţia maximã a gazelor
combustibile la care arderea nu mai este posibilã.
Sub limita inferioarã amestecul gazos nu poate arde fiind prea sãrac în molecule reactante.
Energia rezultatã din arderea unei particule se disperseazã înainte de a putea activa o altã particulã de
substanţã combustibilã pentru propagarea arderii.
Peste limita superioarã arderea nu poate avea loc datoritã lipsei oxigenului necesar
( oxigenul disponibil se consumã în cursul arderii particulei celei mai apropiate).
Aceste limite sunt influenţate astfel : creşterea temperaturii produce lãrgirea lor , iar adausul
de gaze sau vapori incombustibili are un efect de scãdere a acestora.
Limitele de ardere includ şi :
- limitele de explozie ( în multe cazuri aproape identice cu cele de ardere ): valorile minime sau maxime
a concentraţiilor în aer a unei substanţe combustibile, la care explozia devine posibilã:
- limitele de detonaţie .

MECANISMUL DE ARDERE
Mecanismul de ardere se referã la modul în care combustibilul se transformã printr-o reacţie
chimicã în produse de ardere. Au existat mai multe teorii despre acest mecanism, care vizau explicarea
fenomenului de ardere ( teoria cineticã,energia de şoc, etc.), nici una nu s-a dovedit viabilã.
Teoria actualã , admisã unanim de cercetãtori, explicã procesele de ardere printr-un
mecanism mult mai complex, şi anume prin reacţiile în lanţ, definite ca procese chimice
autosusţinãtoare, ce constau într-o serie de diferite reacţii, în care produsele intermediare se formeazã
într-o etapã şi se transformã în urmãtoarea.
Mecanismul arderii, explicat prin reacţiile în lanţ, presupune formarea, în termen extrem de
scurt, a atomilor cu mare energie de reacţie (O, H), a radicalilor liberi ( OH , CHO, CH3 , etc), sau a
altor compuşi organici (formaldehidã, CH2O), care, fiind foarte reactivi, reacţioneazã cu moleculele de
gaz, rezultând produşii finali de ardere, simultan cu generarea altor radicali sau atomi cu energie de
reacţie ridicatã. În acest fel reacţia este susţinutã de centrii activi, care sunt generaţi tot timpul, procesul
având loc din aproape în aproape, înlãnţuit, iar reacţia înceteazã când lanţul se întrerupe datoritã
ciocnirii moleculelor sau atomilor activate cu o altã

3. ARDEREA SUBSTANŢELOR LICHIDE

În stare lichidã, cu mici excepţii ( în cazul dispersãrii lor prin absorbţie pe un corp poros ,
când se mãreşte suprafaţa în contact direct cu aerul iar temperatura creşte rapid conducând la accelerarea
reacţiei de ardere), lichidele nu ard. Ele se vaporizeazã şi ard în stare gazoasã, adicã cu flacãrã.
Caracteristica esenţialã a lichidelor combustibile este puterea calorificã, inflamabilitatea şi
viteza de ardere . Ultimele douã caracteristici depind de presiunea de vapori ( fiind definitã ca presiunea
la care lichidul se aflã în echilibru cu vaporii sãi, în sistem închis. Presiunea de vapori caracterizeazã
volabilitatea lichidului la o anumitã temperaturã , variaţiile fiind stabilite pentru un numãr foarte mare de
lichide).
Temperatura de inflamabilitate ( flash - point ) se defineşte ca fiind temperatura minimã
la care trebuie încălzit un material sau produs pentru ca vaporii emişI să se aprindă instantaneu în
prezenţa unei flăcări în condiţii specificate.
Prin aceastã inflamare se consumã prima cantitate de vapori formatã. Pentru ca inflamarea sã
poatã trece în ardere stabilã, este nevoie ca temperatura stratului superior al lichidului sã depãşeascã
punctul de inflamabilitate. Deci, lichidul trebuie încãlzit în continuare pentru a se putea degaja cantitatea
de vapori necesarã arderii. În timpul încãlzirii, inflamãrile urmate de extincţii se succed tot mai rapid,
apoi, vaporii se inflameazã definitiv la temperatura de aprindere. Procesul se poate întrerupe în urma
scãderii temperaturii în zona de ardere, ceea ce implicã reducerea cantitãţii de vapori.
Temperatura de inflamabilitate este direct proporţionalã cu temperatura de fierbere şi invers
proporţionalã cu presiunea de vapori a lichidului. Ea dã informaţii despre pericolul de incendiu şi de
explozie. Astfel, punctul de inflamabilitate determinã clasificarea lichidelor combustibile în mai multe
grupe dpdv al pericolului şi siguranţei în exploatare, transport şi transvazare ( la gaze aceastã clasificare
se face dupã temperatura minimã de aprindere).
Temperatura de aprindere ( minimă ) reprezintã deci temperatura (minimă) de la care o
ardere se poate menţine în condiţii specificate.
Temperatura de autoaprindere este un termen nerecomandat în noul standard în curs de
adoptare, pentru această noţiune luându-se în considerare următoarele :
 autoaprindere : aprindere spontană rezultată dintr-o autoîncălzire;
 autoîncălzire : 1. Creşterea temperaturii unui material datorită unei reacţii exotermice interne;
 temperatura de aprindere spontană : temperatura minimă la care se obţine aprinderea în condiţii
de încercare specificate, fără sursă de aprindere pilotată .

Pentru majoritatea lichidelor, temperatura de autoaprindre variazã între 250 – 650C, flacãra
stabilã apãrând la temperaturi ceva mai ridicate.
Viteza de ardere depinde esenţial de suprafaţa liberã a lichidului în stare liniştitã ( se
neglijeazã, de regulã, deformãrile ce apar în timpul arderii, datoritã fierberii lichidului la suprafaţã şi
turbulenţei create). Ea este influenţatã în mare mãsurã şi de viteza de evaporare, care depinde de
presiunea de vapori, de viteza de reînnoire a atmosferei deasupra suprafeţei libere a lichidului ( curenţii
de aer ) şi de cantitatea de cãldurã transmisã de flãcãri.

MECANISMUL PROPAGÃRII FLÃCÃRII PE SUPRAFAŢA COMBUSTIBILILOR LICHIZI

În cazul lichidelor aflate la temperaturi superioare celei de inflamabilitate, o flacãrã odatã

iniţiatã preîncãlzeşte lichidul din faţa ei pânã în apropierea punctului de aprindere, creând astfel un
amestec combustibil în jurul flãcãrii, fiind în esenţã o problemã de limitã inferioarã de inflamabilitate.
Mişcarea convectivã a gazelor în faţa flãcãrii se datoreazã dilatãrii termice generate de arderea în frontul
flãcãrii. Viteza de propagare creşte pânã când atinge o temperaturã a combustibilului ce asigurã un
amestec aer-vapori stoechiometric la suprafaţa lichidului. Deasupra acestei temperaturi, viteza de
propagare rãmâne constantã.
Atunci când temperatura lichidului este sub punctul de inflamabilitate, flacãra se propagã
continuu, fiind determinatã, în principal, de curenţii de convecţie din lichid generaţi de gradienţii de
tensiune superficialã de la suprafaţa lichidului, induşi de prezenţa flãcãrii. Astfel, prezenţa unei flãcãri
deasupra suprafeţei de lichid provoacã creşterea temperaturii locale a lichidului aflat exact sub flacãrã.
În regiunea unde nu arde, suprafaţa lichidului rãmâne rece. Deoarece tensiunea superficialã a lichidului
variazã invers proporţional cu temperatura, se naşte un gradient al tensiunii superficiale care provoacã o
deplasare de suprafaţã de la temperatura mai ridicatã (  mai micã ), cãtre temperatura mai scãzutã, mai
importantã decât forţele ascensionale ce apar în masa lichidului .
S-a constatat cã viteza de propagare a flãcãrii variazã invers proporţional cu vâscozitatea
combustibilului dacã presiunea de vapori rãmâne aceeaşi.
Pentru temperaturi în apropierea punctului de inflamabilitate, flacãra avanseazã cu o vitezã
medie, dar se constatã şi existenţa unei flãcãri  precursoare  instabilã,ale cãrei pulsaţii se datoreazã
interacţiunii între faza lichidã şi cea gazoasã, pulsaţii care conduc la mişcãri turbionare ale gazelor în
faţa flãcãrii. Transferul de cãldurã prin conducţie de la flacãrã prin gaze în apropierea suprafeţei
lichidului este insuficient pentru a ridica temperatura localã a suprafeţei la punctul limitã de
inflamabilitate.
4. ARDEREA SOLIDELOR
Spre deosebire de arderea lichidelor şi gazelor, arderea materialelor solide este un proces
complex, existând mai multe situaţii :
- corpuri solide care la încălzire emit vapori, similar lichidelor;
- corpuri solide care ard în stare solidã ( ardere mocnitã );
- corpuri solide care prezintã simultan cele douã moduri de combustie.

Faza de ardere este precedatã de o descompunere a pãrţilor încã neaprinse cu degajare de

vapori, adesea sub influenţa cãldurii degajate de fracţiunile arzânde. Aceastã pirolizã sau cracare ia
forme variabile, în funcţie de compuşii respectivi, dar şi de condiţiile concrete în care se desfãşoarã
arderea. Temperaturile degajate în urma arderii solidelor ating adesea valori mari.

Solidele care ard cu flacăra

Unele solide se transformã în vapori fãrã descompunere, fie direct prin sublimare ( camfor,
naftalinã şi compuşi naftenici), fie prin topire urmatã de vaporizare ( parafine ). Arderea, în aceste
cazuri, este foarte asemănătoare cu cea a lichidelor, având loc în întregime în faza gazoasã. În cazul
acesta la calcularea puterii calorifice a vaporilor se scade atât căldura de vaporizare cât şi cea de topire.
La fiecare temperaturã existã o presiune de vaporizare bine definitã, în echilibru cu faza solidã, dar de
valoare scăzuta pentru orice temperaturã inferioarã punctului de topire. Punctul de inflamare este, de
regulã, mult mai ridicat decât cel al lichidelor.

Solide care ard mocnit

Aceastã categorie include, în primul rând, solidele care conţin carbon ( cărbune, grafit, cocs,
cãrbune din lemn ).La aceste solide nu este posibilã definirea unui prag caracteristic al arderii. Arderea
este atât de lentã la început încât cantitatea de căldura degajatã nu este perceptibilã. Ea creşte apoi
proporţional cu temperatura, dar legea de variaţie depinde de numeroşi factori caracteristici atât
materialului cât şi mediului ( starea suprafeţei, acţiuni mecanice, prezenţa unor corpuri străine, existenţa
unor fisuri, forma şi granulometria materialelor, ventilaţia, etc).

Viteza de ardere a materialelor solide depinde de :

-compoziţia chimicã;
-schimbul de căldura cu mediu;
-aportul de aer proaspăt în vecinătatea materialului;
-gradul de umiditate;
-suprafaţa specificã;
-gradul de mãrunţire, etc.

Definirea unei temperaturi de aprindere este o problemã mai complexã faţã de cea în cazul
lichidelor sau gazelor. O temperaturã de aprindere nu poate fi definitã în termenii unei temperaturi medii
a masei solidului. Generarea substanţelor volatile inflamabile implicã descompunerea solidului, proces
ireversibil, deci nu este un echivalent pentru presiunea de vapori de echilibru, ca la lichide. Ca urmare,
temperatura de aprindere se defineşte ca temperatura minimã la care debitul de substanţe volatile este
suficient pentru a se asigura o flacăra susţinutã la suprafaţã.
De exemplu, în cazul unei acţiuni a unei surse de radiaţie termicã exterioarã, solidul se
încãlzeşte într-un strat foarte subţire de la suprafaţã şi ca urmare are loc descompunerea piroliticã şi
degajarea de gaze combustibile. Energia absorbitã de solid depinde de fluxul radiant şi spectrul de
emisie al radiaţiei externe, dar şi de proprietăţile solidului ( coeficient de absorbţie şi de emisie ). Dacã
coeficientul de absorbţie este redus, atunci grosimea stratului de material încãlzit va fi mai mare, ceea ce
reduce viteza cu care materialul se apropie de nivelul de temperaturã la care începe descompunerea.
 Ca fenomen fizic, degradarea piroliticã rapidã a materialului începe atunci când temperatura
suprafeţei devine suficient de mare pentru apariţia gazeificării. Încep sã fie emişi vapori combustibili
care se amestecã cu oxigenul din aerul înconjurãtor. În acealşi timp, faza gazoasã din apropierea
suprafeţei este încãlzitã de suprafaţa fierbinte prin conducţie şi convecţie. Pe mãsurã ce acest proces
continuã, viteza de producere a reacţiei exoterme în fazã gazoasã creşte rapid şi, în consecinţã, creşte şi
viteza de generare a cãldurii exoterme pe cale chimicã.Aceastã generare chimicã de cãldurã încãlzeşte în
continuare faza gazoasã din apropierea suprafeţei şi accelereazã reacţiile exoterme în faza gazoasã, pânã
la realizarea condiţiei de declanşare a aprinderii.
În funcţie de modul în care se realizeazã încãlzirea corpului pânã la temperatura de aprindere
se deosebesc :
- aprindere normalã – când încălzirea are loc de la un flux exterior de cãldurã, constant sau
variabil;
- aprindere pilot – când pe lângă câmpul radiant existã o sursã de flacãrã în apropierea
corpului;
- aprindere spontanã ( autoaprindere ) - când corpul se autoîncãlzeşte fãrã aport de cãldurã
din exterior, căldura necesarã rezultând din reacţiile chimice sau biologice care se produc în
însãşi masa substanţei respective.

Comportarea la incendiu a substanţelor combustibile solide este caracterizatã prin

temperatura de aprindere şi cea de autoaprindere.

5. PRODUSELE DE ARDERE
La arderea substanţelor combustibile, pe lângã apariţia flăcării şi dezvoltarea unor
temperaturi ridicate, se degajã cantitãţi însemnate de gaze de ardere şi fum, cunoscute sub denumirea de
produse de ardere .
Fumul este un produs vizibil al majorităţii proceselor de ardere. El este alcătuit din particule
nearse în suspensie ( desprinse din materialul care arde, soli sau lichid ), din vapori şi gaze.
Fumul poate da informaţii despre natura materialelor implicate :
Substanţa Caracteristici
combustibilã culoare miros gust
lemn negru-cenuşiu rãşinã acrişor
ţiţei,petrol,benzinã,
produse petroliere negru de ţiţei acrişor
fosfor alb de usturoi -
celuloid brun-roşcat specific acid
sulf alb-galben sulfuros acid
cauciuc negru-brun sulfuros acid
bumbac,ţesãturi brun specific acrişor
hârtie, fân, paie alb-gãlbui specific acrişor
potasiu metalic alb-intens fãrã alcalin
materiale plastice negru fãrã fãrã
(fibre)

Culorile de galben, albastru, alb, ca şi gustul de dulceag, amărui, usturoiat indicã prezenţa
unor substanţe toxice, otrăvitoare.
În gazele de ardere se pot întâlni, în funcţie de compoziţia chimicã a materialului : SO 2, oxizi
de azot, HCN, acroleinã, aldehide şi cetone, fosgen, clor, etc.
6. CLASE DE COMBUSTIBILITATE
Combustibilitatea, aşa cum s-a menţionat mai sus, reprezintã proprietatea unui material de a
se aprinde şi de a arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea cantitãţii de cãldurã dezvoltatã de
incendiu. Încadrarea materialelor în clase de combustibilitate dupã standardele româneşti şi
internaţionale se efectueazã prin încercãri specifice realizate în cadrul CSES – PSI sau alte laboratoare
autorizate de cãtre IGCPM.
Uniunea europeanã a elaborat , în prezent, baza pentru o protecţie îmbunãtãţitã împotriva
incendiilor în Europa, dupã mai mult de 10 ani de tratative şi cãutãri de metode de încercare, rezultând
un sistem nou, unitar pentru clasificarea comportãrii la foc a materialelor de construcţii care înlocuieşte
peste 30 de procedee şi metode de clasificare utilizate în cadrul statelor membre.
Noua clasificare europenã, în funcţie de comportarea la foc a materialelor de construcţie
include 7 euroclase (normele dupã care se efectueazã încercãrile sunt prezentate în anexa 1.):
-A1 , A2 ,B, C, D , E, F : pentru materialele de construcţii, neincluzând pardoselile;
-A1p , A2 p, B p , C p , D p , E p , F p : pentru pardoseli .

Clasificarea lichidelor combustibile în clase de combustibilitate se face cf. Normativului

P118, în funcţie de temperatura de inflamabilitate a vaporilor (ti , C ), astfel:

 LI cu ti  28
 L II cu ti = 28 – 55 ;
 L III cu ti = 55 – 100 ;
 L IV cu ti > 100.

BIBLIOGRAFIE:

- P. Bălulescu: Cauze tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor, Ed. Tehnică, Bucureşti,1971;
- P. Bălulescu: Tactica stingerii incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981;
- I. Crăciun, S. Calotă, V. Lencu: stabilire şi prevenirea cauzelor de incendii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1999;
- S. Calotă: Elemente de teoria modernă a arderii; Editura Ministerului de Interne, 1990;