2.1.

Noţiuni generale de cultură şi cultură a comunicării

Cuvântul cultură vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" şi
se referă, în general, la activitatea umană.
Termenul de cultură a fost preluat, de mai toate limbile moderne, din limba latină, unde
cuvântul cultură avea atât înţelesul de cultivare a pământului, cât şi pe cel de cultivare a
spiritului. Se avea în vedere ideea de transformare a naturii exterioare a omului şi a facultăţilor
lui naturale, pe care educaţia le poate transforma din potenţialităţi în realităţi. Cuvântul trece
astfel în sfera largă a educaţiei, care urmăreşte formarea spiritului şi a sufletului, instruirea şi
modelarea personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a experienţei personale.
Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație
specifice, cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul,
televiziunea), media interactivă (telefonul) etc.. În același fel, se transmit ritualurile, cunoștințele
teoretice, normele abstracte, religia.
A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în
încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi
depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii.
Numai printr-o privire de ansamblu în toate ramurile vieţii sociale şi în toate disciplinele
educaţionale ne putem face o idee completă în legătură cu ceea ce reprezintă de fapt cultura.

Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate

într-un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu
este omul, mereu interesat de tot ceea ce-l înconjoară.

Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă. Cultura defineşte sintetic modul
uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului. Ea reprezintă un adevărat sistem de
valori.

Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de civilizaţie,
cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică
procesele existenţei sociale.

Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează

eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului în contact cu ceea ce îl înconjoară. De
obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme ca filozofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul
etc.

Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului al XIX-
lea, odată cu formarea noilor discipline sociale. El a fost asociat cu cel de civilizaţie, impus încă
din secolul al XVIII-lea, pentru a semnifica progresul cunoaşterii şi al societăţii pe baza
extinderii gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice. Pe măsură ce a dobândit o utilizare frecventă
în disciplinele sociale, termenul de cultură a căpătat semnificaţii foarte largi, fiind considerată ca
un factor definitoriu al existenţei umane, ca element indispensabil al realităţii sociale.

Cercetările din secolul al XIX-lea au condus la cristalizarea unei prime definiţii care poartă
amprenta antropologului Eduard Burnett Tylor (1832-1917). Savantul porneşte de la studiul
culturilor primitive, pentru a ajunge la o generalizare care înglobează în conceptul de cultură
toate manifestările de viaţă ale unui popor, de la mitologie, limbaj, rituri, ceremonii, simboluri,
cunoştinţe, până la instituţii şi forme de organizare socială. Aşadar, putem afirma că definirea
noţiunii de cultură este de origine engleză, Edward B. Tylor, fiind cel dintâi care a văzut-o ca un
“ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice
alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate” [4, p.682]

Definiţiile culturii s-au multiplicat la începutul secolului XX, când diverse discipline sociale
au început să cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, pornind de la: spirit/materie,
subiectiv/obiectiv, valori/fapte, creaţii spirituale/bunuri materiale, tradiţie/inovaţie, particular/
universal etc.

• Cultura poate fi percepută şi ca un ansamblu de deprinderi sufleteşti întrucât presupune un

proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi şi stări ale conştiinţei
sociale şi individuale se exprimă în opere, în conduite şi practici sociale.

• În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă “totalitatea cunoştinţelor din diverse

domenii pe care la poseda cineva şi pe care le-a achiziţionat prin studiu şi experienţă.” [13, p.
487]. Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii
caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi.

Cultura nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenţei umane, un sistem de creaţii

care răspund unor cerinţe existenţiale concrete; un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic
în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa.

Conform DEXI, comunicarea este relaţia findamentală între indivizii aceleiaşoi societăţi,
între societăţi etc., realizată cu ajutorul limbajului şi al altor coduri şi semne, în care au loc
schimburi de informaţii, de idei, de opinii etc. şi care constituie prima şi cea mai largă formă de
coexistenţă socială. [13, p.413]

Aşadar, comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în societate şi de

modelare a culturii sale. Omul nu poate fi înţeles decât prin comunicare, care este:
 - baza existenţei în colectivitate, piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de
societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respectă nişte legi şi reguli, inclusiv pe cele de
comunicare.

- condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, emblema şi manifestarea spiritului

uman, liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni în grupuri, comunităţi, etnii,
societăţi, state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai înalt nivel integrator, cel al
umanităţii, cu întreaga ei desfăşurare în spaţiu şi timp, atât de diversă şi totuşi unitară în datele
sale fundamentale.

- un permanent schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce

dă consistenţă şi bogăţie fenomenului cultural.

Ca şi cultura, comunicarea reprezintă un atribut specific, de ordin ontologic, pentru existenţa

umană. Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie şi de
comunicare pe care omul le-a inventat şi experimentat în decursul istoriei.

Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural,

fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia
umană. Ambele intervin în raporturile dintre indivizi şi societate, ambele au o funcţie majoră în
integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identice, dar
nici separate, dacă înţelegem că viaţa în comun, deci viaţa socială, în datele sale elementare, nu
este posibilă fără comunicarea cotidiană.
În realitate, spune Caune Jean, specialist în domeniu, “cultura şi comunicarea formează un
cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu
se conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”.
[6 p. 17]
Cultura şi comunicarea interferează, însă nu putem pune semnul egalităţii între ele.
A trăi înseamnă a comunica, a fi în relaţie cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa fiinţă
şi prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-şi poate trăi
viaţa fără se manifeste în relaţie cu alţii, adică să-şi exprime prezenţa, gândurile, interesele şi
aspiraţiile. Orice gest are o semnificaţie pentru ceilalţi, astfel că putem pune îndrăzni să punem
semnul echivalenţei între comunicare şi comportament.
Nu putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o
semnificaţie. În universul uman, semnele şi comunicarea sunt omniprezente, pentru că nu putem
să nu avem un comportament, adică un fel de manifestare. Chiar tăcerea sau refuzul de a schiţa
vreun gest într-o situaţie anumită sunt purtătoare ale unui sens.
 Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj, altfel spus,
că este o comunicare, urmează în mod firesc că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem, fie că
nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj.
Astfel, comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului cu
lumea naturală şi socială. De aceea ea joacă un rol fundamental în modelarea vieţii şi în
consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.
Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în orientarea
percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor modele de
comportament social. Ceea ce este interesant de evidenţiat este faptul că, faţă de modurile în care
se desfăşura comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu două-trei secole, schimbarea este
gigantică. Prezenţa masivă a mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou tip de cultură [17,
13-14], ce a fost numit iniţial cultură de masă, datorită impactului social foarte larg, iar mai
recent s-a impus noţiunea de cultura media. [17, p. 144].
Cartea tipărită, apoi presa de masă, telefonul, filmul, radioul, patefonul, televiziunea,
publicitatea, casetele audio şi video, sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul,
telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt
uriaş în domeniul comunicării.
Comunicarea interpersonală întemeiază atât individualitatea oamenilor, cât şi “comunitatea”
lor socială. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante şi comunicaţionale, formele
de cultură îl menţin pe individ în sfera gravitaţională a comunităţii sociale.
A comunica înseamnă faptul primar prin care oamenii, ca fiinţe raţionale, fac schimb de
mesaje inteligibile şi interacţionează complex în spaţiul social. Procesul de comunicare este vital
pentru existenţa omului şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor care produc şi reproduc viaţa
societăţilor şi de aceea el se manifestă ca fundament în crearea cadrului social. Societatea sau
ceea ce numim fapte sociale nu există în afara comunicării.
E necesar să facem din viaţă un dialog continuu: dacă nu, ea este doar existenţa unei
lâncezeli. Cuvântul, limbajul trebuie folosite ca principii ale comunicării, prin care omul devine
om pentru alt om; ele sunt forţa creatoare şi liantul între persoane. In dialog, un rol important îl
are cultura comunicării, adică formele şi manifestările alese pentru realizarea lui.
Nu putem asculta numai de teorii şi de exemplele altora, ci trebuie să ne facem noi înşine o
paradigmă existenţială prin implicarea în dialog şi pentru susţinerea unei comunicări
constructive.
Asigurarea unor calități elevate ale comunicării necesită posedarea de cunoștințe și abilități.
Comunicarea impune prin calitățile pe care trebuie să le dețină: claritate, precizie, conciziune,
expresivitate, corectitudine etc. A vorbi inseamnă a fi înțeles, înseamnă, nu numai a comunica
gînduri, ci și a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina la acțiune. Societatea
trebuie să capete priceperi și deprinderi de exprimare corectă nu numai în scris, ci și pentru
activitatea creatoare, care presupune infinite conexiuni de comunicare orale.
Prin urmare, cultivarea limbii este o necesitate primordială, care echivalează cu
deprinderea de a comunica, deprindere care include posibilitatea de a asculta. Cine nu-i în stare
să asculte nu va avea niciodată ceva de comunicat, nu va fi niciodată în măsură să se facă
ascultat, agreat; modul de exprimare constituie cartea de vizită a fiecărui individ, însuşirea ei
presupune învăţarea limbii, condiţia sine qua non a dobândirii şi întrebuinţării oricărui limbaj.
Cultivarea limbii, a exprimării corecte, bogate și nuanțate presupune un control permanent al
comunicării al comunicării verbale. Astfel, se poate întemeia o discuție coerentă, conștientă,
cultă, plină de sens, bogată în cuvinte (corect rostite/exprimate), unde, atât emițătorul, cât și
receptorul vor asimila mesajul, știrea sau informația la cel mai înalt nivel. Precum spunea Mihai
Eminescu ”limba și legile ei dezvoltă cugetarea”.
Limba este folosită ca un instrument al comunicării, iar comunicarea este folosită ca o
metodă de întelegere atât între oameni, cât și între animale, insecte etc. Prin urmare, limba este
nucleul comunicării, ”singura avere comună a unui popor”, iar comunicarea este pilonul pe care
se sprijina întreg Universul. Depinde de noi cum ştim să le folosim si să le păstrăm pentru
posteritate.

2.2. Norme de limbă în comunicarea verbală

2.2.1. Limbaje ale comunicării verbale
• La o primă aproximare limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite
pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi
comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.
Limbajul uman se ocupă numai de semnele care au valoare simbolică. Semnul lingvistic
(cuvântul) este semnal în relaţie cu receptorul său şi, în acelaşi timp, este un simbol în raport cu
semnificatul său „real”.
Limbajul uman fiinţează doar prin procesul comunicării, a cărui finalitate are loc prin
intercomunicare şi intercomprehensiune.
Limbile naturale sunt un vehicul pentru cunoaştere a limbajului; ele folosesc un limbaj
colocvial, familiar şi informal reprezentând stările aşa cum sunt în mod nemijlocit.
Orice tip de limbaj uman, de exemplu literar sau ştiinţific, are ca elemente constitutive
dimensiunea psihoafectivă şi dimensiunea logică.
Dar care este locul şi rolul limbajului literar în cuprinsul economiei de ansamblu a celorlalte
limbaje?
 Limbajul literar diferă de limbajul comun, care este o creaţie colectivă spontană la fel ca şi
moralitatea.
Limbajul comun este rezultatul sedimentării unei experienţe milenare sub forma limbilor
naturale, de la experienţa pre-teoretică (magie, mitologie, folclor etc.) la experienţa teoretică
(ştiinţe exacte, logico-matematice, ştiinţe ale naturii, ştiinţe tehnice şi economice, ştiinţe
socioumane sau umanitare) din cuprinsul cărora face parte şi literatura, pe când limbajul literar
nu reflectă realul sub forma unor propoziţii enunţiative ce se rezumă la simple observaţii sau
constatări.
◊ Limbajul literar este cel care corespunde normelor şi cerinţelor unei exprimări corecte,
îngrijite; care are un caracter cult, elegant, fiind legat de viaţa socială, de civilizaţie, de
dezvoltarea gândirii, de artă etc.
Pentru a dezvălui mai precis pecetea inconfundabilă a limbajului literar, se impune să facem
următoarele precizări:
- limbajul literar nu se caracterizează numai prin dimensiunea psihoafectivă, inteligibilă
şi social-culturală. El se constituie prin intricaţia indisociabilă dintre fiinţarea nemijlocită
(senzaţii, imagini) şi fiinţarea mijlocită (reprezentări şi expresii).
- limbajul literar nu pune accentul pe cunoaştere prin percepere şi pricepere, ci pe
valorizare şi asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona extralingvistică sau
lumea civilizaţiei şi culturii umane.
Şi totuşi care ar fi esenţa limbajului literar, de vreme ce literatura cuprinde genurile
beletristice precum narativitatea, liricitatea, arta dialogului sau dramaturgia? Considerăm că
pecetea inconfundabilă a limbajului literar este specificul naţional. Cultura se desfăşoară pe
terenul lume – text – memorie şi lume – text – lume. Fără unul din aceşti termeni, creaţia
culturală devine o imposibilitate. Ea solicită elementele imaginare ce aparţin fondului general
uman şi se realizează prin valorizări diferite de la cultură la cultură. Nu contează de unde vin
imaginile, din ce domeniu al experienţei; contează doar modul lor de structurare şi valorizare.
◊ Limbajul colocvial, numit şi familiar, popular, oral, conversaţional, afectiv, subiectiv, ,
argotic, chiar şi vulgar, este o realitate lingvistică invocată mult în ultimii zece – cinsprezece ani.
Este remarcat, cel mai adesea, la impactul funcţional al mijloacelor de comunicare în masă
asupra limbii scrise şi vorbite.
Termenul romanesc familiar circulă în literatura lingvistică în relaţie cu termenii: popular,
oral, colocvial, conversaţional, afectiv, subiectiv, familial, argotic, vulgar. Frecvent, familiarul
este inclus noţiunii corespunzătoare termenului popular.
In Stilistica funcţională a limbii romane a lui Ion Coteanu, termenul utilizat este acela de
familiar şi desemnează un nivel lingvistic funcţional: „Limbajul cultivat artistic se poate împărţi
în proză şi în poezie, iar cele cultivate şi non-artistice în limbaj standard, familial, de conversaţie
oficială, ştiinţific etc.” [10, p.50] Familiar însemna mai ales (ori numai) vulgar în tot secolul al
XIX-lea (în special francez) şi chiar în primele decenii ale secolului al XX.
Începând cu sfârşitul deceniului opt şi începutul deceniului următor al secolului al XX,
stilistica românească include în mod explicit şi sistematic în familiar limbajele argotice, termenii
tabu şi pe cei injurioşi.
De multe ori familiar ajunge să fie utilizat în limbajul de specialitate numai cu sensul pe care
cuvantul îl are în limba curentă: ”ceea ce este cunoscut, obişnuit, banal”.
În mod evident, limbajul familiar se structurează la nivelul limbii vorbite (stilul colocvial, al
conversaţiei), prima sa trăsătură esenţială fiind aşadar oralitatea.
Se consideră, de cele mai multe ori în mod implicit, că oralitatea familiarului este dialogică.
Lucrurile nu stau întotdeauna astfel, pentru că relaţia nu este izomorfă (nu tot ce este familiar
este şi dialogic, nu tot ce este dialogic este şi familiar). Pe de o parte, dialogul se desfăşoară în
proporţii considerabile şi în arealul “elevat-autocenzurat - înalt-academic” ori în acela “enervat-
imprecaţional”.[10] Elementele de argou prezente în limbajul familiar sunt poate la fel de
numeroase ca regionalismele, ca să nu mai vorbim de elementele populare (în sens
dialectologic).
Aşadar, stilul familiar sau oral se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor
e expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin
pretentioasă, mai apropiată, folosit în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.
Comunicarea orală este situativă, solicitând, de fiecare dată, utilizarea cuvintelor adecvate
situaţiei.
De exemplu, comunicarea prezentată la o dezbatere ştiinţifică necesită un limbaj terminologic,
specializat, corespunzător subiectului abordat, fiind lipsit de regionalisme, frazeologisme,
cuvinte cu sens figurat.
În comunicările cotidiene, cum ar fi cele de magazin, alegem cuvinte neutre, iar în
conversaţiile familiare (cu amicii, părinţii, copiii etc.), ne putem permite să folosim
frazeologisme, metafore, cuvinte cu sens figurat, diverse creaţii individuale etc., care fac
comunicarea mai vie. E adevărat că aceste libertăţi nu trebuie să fie absolute, ci să se încadreze
în normele limbii literare.
După cum vedem, limbajul colocvial nu se supune normelor limbii literare, iar resursele lui
sunt folosite în funcţie de situaţie şi de nuvelul de instruire al celor care comunică. El conţine
foarte multe locuţiuni expresive, cu mărci stilistice implicite. Locuţiunile, frazeologismele
colorează stilul şi înviorează comunicarea. Însă ele nu sunt potrivite într-un stil neutru, de aceea
trebuie înlocuite cu cuvinte fără coloratură (a şterpeli - a fura; a da cu oiştea în gard – a greşi; a
o lua la sănătoasa – a fugi). În alt stil, de exemlu în cel administrativ, am putea folosi alte
echivalente pentru unităţile lexicologice de mai sus, respectiv: a delapida/a sustrage, a comite o
greşeală, a părăsi locul infracţiunii.
E de remarcat că faptele de limbă utilizate în exemplele de mai sus sunt atestate de normele
limbii literare. Cu alte cuvunte, avem de a face cu vorbirea orală subordonată normelor limbii
literare. Ea este caracteristică persoanelor instrute.
Oamenili neinstruiţi, în special cei de la ţară, au un vocabular plin de regionalisme, de cuvinte
populare sau familiare, care nu sunt atestate în limba literară. De exemplu, pilit, aghesmuit. Într-
un stil neutru se va spune beat sau beat criţă, iar într-un stil administrativ - a fi în stare de
ebrietate sau a fi în stare avansată de ebrietate.
„În Moldova dintre Nistru şi Prut, la aceste resurse se mai adaugă şi basarabenismele ruseşti,
care, prin numărul lor impunător, au făcut ca limbajul multor persoane să fie un veritabil talmeş-
balmeş” [24, p.48]. Iată încă o serie de cuvinte utilizate frecvent în limbajul colocvial, acolo
unde nu se pune problema respectării limbii literare: ahotă, ciotcă, guleai, babac, colea, măi, fa,
chită, harman, lelec, rasol, chiroaşte.
În această ordine de idei, este absolut important a nu se confunda vocabularul comunicării
orale cu vocabularul comunicării neliterare. Este recomandabil ca în comunicarea orală să
alegem cuvintele cu atenţie, dându-le prioritate celor literare. Însă nu este condamnabil, după
cum am arătat şi mai sus, ca, în anumite condiţii să le zicem de relaxare intelectuală, să utilizăm
şi unele cuvinte populare, care pot imprima sclipiri nebănuite mesajului şi care sunt capabile,
uneori, să exprime exact ideea ce trebuie comunicată. Evident, mult va depinde de simţul limbii
pe care îl are vorbitorul.
◊ Limbajul ştiinţific se utilizează în lucrările care conţin informaţii asupra unor obiecte,
fenomene, fapte, investigaţii, cercetări, caractere tehnice etc., cu alte cuvinte, în lucrările
ştiinţifice. Comunicarea realizată prin intermediul limbajului ştiinţific are următoarele
caracteristici:
- Este lipsită de încărcătură afectivă, în special fiind folosite cuvinte monosemantice, de
figuri de stil şi digresiuni, accentul fiind pus pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei etc., astfel
că funcţia limbajului este cognitivă. Astfel, textele ştiinţifice urmăresc să exploreze, să explice,
să argumenteze cunoştinţe factuale.
- Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimării (pusă în evidenţă printr-o structură
adecvată a propoziţiei/frazei), prin precizie, corectitudine, prin utilizarea sensului propriu al
cuvântului. Pe lângă aceasta, fiecare domeniu ştiinţific are propriul vocabular.
- Limbajul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi
pseudoprefixe (antebraţ, contraofensiă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog, geografie
etc.) Acestora li se adaugă utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne convenţionale, formule
stereotipe.
- În compoziţiile pe baza textelor ştiinţifice se includ: analiza ştiinţifică (filozofică,
economică, politică, botanică etc.), studiul, comunicarea ştiinţifică, referatul, eseul. Tot de stilul
ştiinţific ţine şi limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic), limbajul religios
(terminologie arhaică, solemnă, conservatoare şi cu încarcatură emotivă), limbajul poetic
(terminologie accesibilă şi cu tehnici persuasive).
- Limbajul ştiinţific conţine clişee specifice, care ajută la argumentare, la descriere,
informare, la explicarea faptelor, la tragerea concluziilor, la elaborarea constatărilor etc.
◊ Limbajul specializat. Dacă limbajul comun este definită, de obicei, ca totalitatea
cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte care se folosesc în mod curent, lexicului specializat îi aparţin
toate elementele lexicale care sunt, într-un mod sau altul, legate de o activitate specifică, de un
domeniu ştiinţifico-profesional şi care sunt folosite de un grup de vorbitori în comunicarea lor
scrisă sau orală, în cadrul unui domeniu al existenţei sociale, profesionale şi culturale. El are o
sferă de întrebuinţare limitată şi, în consecinţă, este înţeles doar de un grup social strict
determinat.
Lexicul de specialitate îşi are originea în istoria procesului de producţie, atunci când apar noi
idei şi se creează obiecte noi, pentru care nu există încă denumiri. În aceste condiţii, activitatea
profesională este în permanenţă însoţită, în plan lingvistic, de apariţia unor elemente lexicale
formate prin intervenţia conştientă a omului în dezvoltarea naturală a limbii.
Relaţiile existente între lexicul comun şi cel specializat fac posibilă deplasarea unităţilor
lexicale dintr-un registru în celălalt. Pe de o parte, vocabularul specializat “atrage” prin
specializare şi transfer elemente curente ale lexicului comun, iar pe de altă parte, el împrumută
altor arii lexicale termeni, care pot fi supuşi unei alte specializări sau unui nou transfer metaforic.
În principal, prin limitarea câmpului obiectual-noţional, cuvintele din lexicul comun pot trece
în componenţa lexicului specializat. În prezent, este mai frecvent procesul invers: prin
popularizarea unor noţiuni speciale, semnificanţiile lor îşi pierd precizia terminologică şi intră,
astfel, într-un circuit mai larg. S-a constatat că peste 60% din neologisme provin din trecerea
unităţilor terminologice, aparţinând unei sfere de activitate specializate, într-o sferă
nespecializată (lucrări de popularizare a ştiinţei, presă, televiziune, radio).
Acest lucru este mai evident astăzi, când ştiinţa şi tehnica intră tot mai mult în viaţa cotidiană
a fiecăruia prin intermediul consumului de produse tehnice şi al vulgarizării cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice. Frontierele între aceste două limbaje sunt neclare şi permeabile. Prin
urmare, limbajul specializat este legat de limbajul comun printr-o relaţie de intersectare, adică
procesul de transfer al unităţilor lingvistice între aceste două limbaje se realizează în ambele
sensuri. Unităţile lexicale trec de la un limbaj la altul sau se găsesc în mai multe limbaje
specializate în acelaşi timp.
Lexicul specializat este secundar, este elaborat artificial din elemente autohtone, create sau
împrumutate. Acest caracter, secundar, în raport cu lexicul comun, este mai evident în cazul
cuvintelor autohtone care şi-au dezvoltat şi sensuri specializzate.
Caracterul artificial care marchează elaborarea cuvintelor din lexicul specializat, indiferent
dacă acestea sunt autohtone sau împrumutate, este ceea ce uniformizează unităţile acestui tip de
lexic, independent de provenienţa lor. În aceste condiţii, termenii creaţi pe baza lexicului
autohton primesc adeseori un determinant care contribuie la scoaterea cuvântului din sfera
comună de utilizare şi la introducerea lui într-un câmp terminologic corespunzător.
De exemplu, substantivele scară, undă, unelte, cutie, curte, cameră, corp în limbajul comun
nu au nevoie de determinanţi pentru a fi înţelese, în schimb, în lexicul specializat este obligatoriu
un determinant (adjectiv sau substantiv în cazul genitiv sau acuzativ) pentru delimitarea
câmpurilor terminologice între ele:
(tehn.) scară rulantă; (muz.) scară muzicală; (min.) scara durităţii;
(fiz.) undă seismică, undă electromagnetică; (radiofonie) undă scurtă, undă mijlocie, undă
lungă;
(ec., pol.) unelte de producţie; (lingv.) unealtă gramaticală;
(tehn.) cutie de viteze; cutie de rezonanţă; (med.) cutie craniană;
(jur.) curte cu juri; curtea de apel; curtea de casaţie;
(tehn.) cameră de combustie; cameră de comandă; cameră de sunet; (mil.) camera cartuşului;
(jur.) corp delict; (chim.) corp simplu; (fiz.) corp străin; (tipogr.) corp de literă; (opt.) corp
incandescent.
Caracterul artificial al actului de denotaţie din lexicul specializat se manifestă şi în abundenţa
abrevierilor de tipul: ISBN, DEX, SRL, HIDROMET absente în lexicul comun, unde, de obicei,
se trunchiază unele neologisme (taxi, foto, audio, metro) sau cuvinte specifice argoului elevilor
(mate(matică), bac(alaureat) etc.).
Comparativ cu lexicul comun, în lexicul de specialitate se folosesc mai multe împrumuturi
neologice, ceea ce favorizează comunicarea între specialişti din diverse arii lingvistice. În lexicul
comun pătrund doar elemente disparate ale limbajelor specializate, pentru care există realii
actualizate şi pentru nespecialişti. Extrase din câmpul lor profesional, obiectual, aceste
împrumuturi sunt încadrate, de obicei, în sistemul limbii literare ca neologisme şi
profesionalisme, înţelese şi, eventual, utilizate ocazional de vorbitori care nu aparţin sferei
profesionale respective.
 Deoarece limbajul specializat nu are particularităţi de structură gramaticală sau fond principal
lexical diferite de ale limbii naţionale, specialiştii dintr-un anumit domeniu de activitate teoretică
sau practică folosesc limba literară standard, în care introduc termenii necesari pentru a denumi
noţiuni proprii domeniului de activitate respectiv. Astfel se şi explică frecventele cazuri de
întrepătrunderi între limba literară comună şi limbajele specializate. În această situaţie, cuvintele
din limba literară comună dobândesc semnificaţii noi cu care se folosesc în limbajul tehnic şi
ştiinţific, iar unii termeni pătrund cu sensuri figurate în limba comună. Prin tehnologizarea vieţii
cotidiene, migraţia elementelor lexicale dinspre sfera tehnico-ştiinţifică spre lexicul uzual este în
creştere.
◊ Limbajul economic. Apariţia şi formarea limbajului de specialitate economic se confundă
cu istoria economică a omenirii. De-a lungul timpului, autorii ideilor şi teoriilor economice au
fost preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de identitatea termenilor
economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare. Marii autori ai
teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele limbajului, îndeosebi de rolul
lui în comunicarea dintre economişti, dar şi în comunicarea rezultatelor ştiinţei economice. În
diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestua, sonor, etc.), cel mai important pentru
asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea rezultatelor
ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi vorbit. Limbajul economic
academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu ştiinţei economice
şi cel împrumutat. Limbajul propriu consacrat în termeni ca: cerere, ofertă, piaţă, preţ, capital,
bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu, profit, consum, economii,
investiţii, inflaţie etc. s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii noi ale unui domeniu de
cercetare complex, cum este cel al economiei. Dificultăţile legate de limitele limbajului
tradiţional le redă şi J-J. Rousseau în “Eseu despre originea limbilor”, unde îl citează pe
voiajorul în Orient, Jean Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit în prezenţa
celui care vinde ceva, şi de obicei în casa acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul degetelor. Se ţin
de mâna dreaptă, acoperită de haină sau de o basma, şi comunică în acest chip. Degetul întins
înseamnă zece, degetul îndoit cinci, vârful degetului înseamnă unu, mâna întreagă o sută, mâna
strânsă o mie. Ei socotesc astfel livre, parale sau dinari, pipăindu-şi mâinile. În timp ce tratează,
au o înfăţişare calmă şi imobilă, până într-acolo, încât este cu neputinţă să afli ceva, nici ce
gândesc, nici ce spun." [ 26, p.p. 21; 98]
Limbajul economic a explicat unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei
şi consolidării ştiinţei economice.
Aspectul cel mai important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de
interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din alte domenii ale
cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs cele mai semnificative "înnoiri" ale
limbajului economic.
În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului economic
determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului, iar pe de altă parte, de
dorinţa autorilor de a fi cât mai sugestivi. Sintagme, celebre acum, numite: laissez-faire, homo
economicus, pasagerul clandestin, mâna invizibilă, comportament oportunist, preţuri-umbră,
firmă barometru, efectul de clichet, capcana lichidităţilor, miopia agenţilor economici, hazard
moral etc. au şi consistenţă teoretică solidă. În acelaşi timp, s-au banalizat expresii precum: piaţă
neagră, revoluţie verde, muncă la negru, economie subterană, găuri negre, zone gri, carte verde
etc.
Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart, ajustare, bruion, implementare, PIB,
TVA, accize etc.; de finanţişti: bonduri, derivate, splitare, spred, speed, overdraft, hedge, swich,
dar şi leul greu etc.; de experţi în economie: marketclearing, dumping, fixing, pieţe emergente,
hazard moral, asimetrie informaţională etc.; de manageri: antreprenor, cultură organizaţională,
firmă, intraprenor, patron, organizaţie etc.; de birocraţi: aquis, integrare, globalizare,
salvgardare, embargou, armonizare etc. – formează jargonul fiecărui domeniu amintit, acceptat
şi recunoscut ca rezultat al complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii. Tranziţia la
economia de piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi, buticari, dolarizare, dughenizare,
disponibilizaţi, secondhand, baroni locali etc., repede îmbrăţişat de analiştii economici, fiind
inteligibil pentru un public larg. În acelaşi timp, limbajul economic a devenit mai permisiv,
integrând fără prea multe rezerve, argoul de tranziţie: şpagă, parai, blat, naşpa, marfă, verzişori,
caşcaval, coco, şmen etc.

2.2.2. Norme şi erori de ordin ortoepic (accentul şi dicţia)

■ Greşeală şi corectitudine. Varianta literară a oricărei limbi este aspectul cel mai îngrijit
al limbii naţionale, fiind definită prin caracterul ei normat, care asigură corectitudinea de natură:
fonetică-fonologică, ortografică, ortoepică, lexicală, semantică, etimologică, morfologică,
sintactică, stilistică.
A vorbi corect romaneste constituie un avantaj care poate aduce un alt avantaj în carieră.
Scopul acestei teme este acela de a pune la dispoziţia cititorului o colecţie de greşeli care trebuie
evitate cu orice preţ la instituţiile de învăţământ, în cazul elevilor, studenţilor şi profesorilor, la
birou, in cazul tuturor celor a căror muncă presupune interacţiune lingvistică, în cazul celor care
se exprima în mediile de informare, inclusiv în mediul atât de avid de cuvânt scris al Internetului.
Un punct de vedere mecanic, оbişnuit adesea la persoanele mai în vârstă este următorul: e
bine aşa cum s-a vorbit în trecut, tot ce s-a schimbat între timp constituie o stricare a limbii. Este
o atitudine nedialectică, pentru că totul pe lume se schimbă. Chiar dacă nu s-ar găsi mijloace de
a perfecţiona modul de vorbire în sine, oamenii sunt obligaţi să introducă necontenit modificări
de limbă, măcar pentru a denumi ceea ce apare nou, iar corolarul este că, cu sau fără voie, se
elimină unele elemente ale limbii din trecut, pentru că nu le mai corespunde nimic în viaţa de
azi.” [18, p11]
Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii literare, de la sistemul ei
de funcţionare. Prin urmare, atunci când cineva transformă adjectivul complet în complect
(luându-se după adjective neînrudite, dar în parte asemănătoare, ca direct, perfect etc.), comite o
greşeală. Dar dacă forma nouă se generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă, atunci
devine „corectă“, căci bine e aşa cum vorbeşte lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut
decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea.

În continuare, vom scoate în evidenţă cele mai întâlnite greşeli de ortoepie:

■ ◊Pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt. O exprimare ingrijită nu înseamna
doar respectarea regulilor gramaticale şi folosirea corespunzatoare a construcţiilor lingvistice, ci
şi o pronunţie corectă a cuvintelor pe care le utilizăm. De multe ori însă acest aspect este
neglijat. O pronunţie corectă conferă demnitate mesajului pe care-l transmitem. Ea îi permite
ascultătorului să se concentreze asupra mesajului, nu asupra greşelilor de pronunţie.
Dacă urmărim cu atenţie limba vorbită de marea masă a vorbitorilor de limbă română,
indiferent de vârstă sau categorie socială, vom observa o mulţime de greşeli de pronunţare a unor
cuvinte, care la unii s-au înrădăcinat, fie din necunoaştere, fie din uzul vorbirii familiare însuşite
şi practicate în comunicarea de zi cu zi.

Cum era de aşteptat, cele mai multe greşeli se comit la pronunţarea cuvintelor neologice, dar
există printre ele şi termeni din fondul principal lexical românesc, care au tendinţa de a deveni o
variantă a formei corecte.

Din această din urmă categorie, menţionăm:

◊ Pronumele demonstrativ, cu toate formele lui: celălant, ceilanţi, cealantă, celelante, în loc
de celălalt, ceilalţi, cealaltă, celelalte; asta, ăsta, ăla, aia, în loc de acesta, aceasta, aceea, aceia,
acelea, substantivul jumate în loc de jumătate, prepoziţiile pă în loc de pe, pântru în loc de
pentru etc.
◊ Repetarea unor consoane nazale şi dentale (indentitate, în loc de identitate, intinerar, în
loc de itinerar, advocat, în loc de avocat);
 ◊ În unele limbi, semnele diacritice au o mare importanţă. Ele sunt semne grafice puse
deasupra sau dedesubtul anumitor litere ale alfabetului: ă, â, î, ş, ţ, è, é, ô, ñ, ō, ŭ, č, ö, ç. Semnele
diacritice apar în texte, iar cititorul trebuie să ţină cont de ele când citeşte, pentru a pronunţa
corect cuvintele, mai cu seamă dacă este vorba despre o citire în public. În limba română de
multe ori se neglijează folosirea semnelor diacritice în scris, chiar şi în textele oficiale, şi
viceversa: semnul diacritic este pronunţat necorespunzător, în unele cuvinte, palatalizindu-se
greşit consoanele: carţe în loc de carte, poaţe în loc de poate, foarţe în loc de foarte etc.

O astfel de pronunţie preţioasă dă impresia de afectaţie, ba chiar de snobism. Cel ce rosteşte

astfel cuvintele nu face decât să atragă atenţia asupra propriei persoane.

◊ Multe dintre greselile de pronuntie se fac au legatura cu litera ”x”, ea putand fi pronuntata
atat ”gz”, cat si ”cs”, în functie de celelalte sunete cu care se invecineaza.

Potrivit Isabelei Nedelcu, autoarea cărţii „101 greşeli gramaticale”[23], singura regulă care
poate fi formulată este că ”x” se pronunţă ”cs” în urmatoarele situaţii:

- este prima litera dintr-un cuvânt;

- este ultima literă dintr-un cuvânt;
- este urmat de o consoană.

Corect este: excursie = ”ecscursie”, export =”ecsport”.

In schimb, cand este pozitionata intre doua vocale, litera ”x” se poate pronunta ”gz” sau „cs”,
fără să existe o normă care să indice când se foloseşte o pronunţie sau alta.

Iată o listă de cuvinte şi pronunţiile lor corecte:

x = gz x = cs

exact=”egzact” aproximativ=aprocsimativ
examen=”egzamen” axa=acsa
exemplu=”egzemplu” fixare=ficsare
exil=”egzil” lexic=lecsic
exista = ”egzista” maxim = macsim

◊ Pronunţiile greşite se regăsesc şi la cuvintele care conţin vocalele ”e” sau ”o”. Isabela
Nedelcu arată în lucrarea sa că litera „e” se pronunţă ”e” numai în cuvintele neologice (cele
împrumutate din alte limbi), nu şi în cuvintele vechi. Aşadar, este corect sa pronunţăm:

- ”ie” in cuvinte precum: el (iel), ea (ia), esti (iesti), erau (ierau), este (ieste), aceeasi
(aceiasi), aceea (aceia), baie (”baie”, nu ”bae”), femeie (”femeie”, nu ”femee”);
 - ”e” în neologisme: ”european”, ”alee”, ”educaţie”, ”euroregiune”, ”explozie”, ”ecran”,
”epocă”, ”evident”, ”ecran”.

- In ceea ce priveşte litera ”o”, ea nu trebuie precedată de ”u”. Deci, spunem ”om”, nu ”uom”
si ”oricare”, nu ”uoricare”.

◊ Pe langă pronunţia greşită a unor litere sau grupuri de litere, există şi o serie de erori de
pronunţie provenite din tendinţa de a scurta cuvintele prin omiterea unor sunete sau a unor
silabe din interiorul sau de la finele cuvintelor: “caietli”, în loc de caietele; “cărţli”, în loc de
cărţile; “peştli”, în loc de peştele, “crează”, în loc de creează etc.;” lupu” în loc de lupul;
“drumu”, în loc de drumul; cazu în loc de cazul, ”can”, în loc de cand; ”poati”, in loc de poate;
”treb”, în loc de trebuie ”; “propietar”, în loc de proprietar etc.

◊ Alte cuvinte pronunţate greşit sunt cele care definesc locuitorii unui stat. Corect e să
spunem francezi, nu ”franceji”, dar si chinezi, nu ”chineji”, susetă, bisar, premiză etc.;

◊ In vorbirea îngrijită trebuie să evităm şi folosirea lui ”sânt” în loc de sunt sau ”dantre” în
loc de dintre.

◊ Accentuarea greşită a cuvintelor din fondul de bază al limbii, a termenilor şi

neologismelor împrumutate din alte limbi:
Nu există un set de reguli de pronunţie valabil pentru toate limbile. Multe limbi au la bază
un sistem de scriere alcătuit din litere. Pentru a avea o pronunţie corectă, în limbile alfabetice
trebuie folosit sunetul potrivit pentru fiecare literă sau combinaţie de litere. Când o limbă se
bazează pe nişte reguli precise, cum este cazul limbii greceşti, spaniole, şi cuvintele sunt mai
uşor de pronunţat. Influenţa altor limbi schimbă uneori pronunţia unor cuvinte, reflectând limba
de origine. Când cuvintele unei limbi sunt alcătuite din mai multe silabe, este important ca
accentul principal să cadă pe silaba potrivită. Multe dintre limbile cu o asemenea structură au
reguli de accentuare orală destul de precise. În cazul excepţiilor, accentul este marcat în scris,
indicând pronunţia corectă. În situaţiile în care nu există un sistem de reguli bine precizat,
dificultăţile de pronunţie sunt mult mai mari, vorbitorul limbii respective trebuind să înveţe
multe cuvinte pe de rost.

În ce priveşte accentuarea corectă în limba română, semnalăm câteva capcane ce trebuie

evitate:
- Accentul pune în evidenţă pronunţarea mai intensă a unei silabe din structura unui cuvânt.
În limba romană, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme,
deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba finala (de-cór), pe silaba penultimă (bi–ne), pe
antepenultima (gi-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ţă) etc.

- In cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele, în funcţie de categoriile specifice –

număr, gen, persoană, conjugare etc. – pentru a exprima diferite raporturi gramaticale) - accentul
ramâne, de multe ori, stabil, dar sunt şi situaţii în care se schimbă: nóră – nuróri, sóră – suróri,
zéro – zeróuri, rádio – radióuri, aduséi – adúserăm etc. În general, pentru un vorbitor nativ de
limba romană, pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea
multe teoretizări.

- Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte
împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un
anume fel de «urechea muzicala» a unui vorbitor sau altul. Astfel, DOOM (Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii romane), ediţia a doua, adăugită şi revizuită, stabileşte
ca normă o singură posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum: caractér, regizor, avárie,
dóctorita, fenomén, únic, áripa, calúgarita, sevér, épocă, márketing, crédit, itém, depózit,
pictoriţă, félceriţă, comedie, mótrice etc. [11]

- In cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de accentuare,
preferată fiind, însă, prima trecută în dicţionar: ántic/antic, intim/intim, tráfic/trafic,
gingas/gingás, penúrie/penurie etc.

- Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se
accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor: Rotáriu, Pescáriu, Vasiliu, Atanasiu
etc.

- Formele verbului a fi, la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe silaba penultimă:
súntem, súnteţi;

- Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în–ea), la indicativ, prezent şi conjunctiv, formele de

persoana întâi şi a doua, şi la imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul–e - tt ăcéţi–
iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteţi;

- O alta situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe
(cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit), având sensuri distincte: tórturi/tortúri,
cópii/ copii, éra/erá, ácele/acéle, compánie/companie, vésela/veséla, nódul/nodúl,
constrúctor-constructór, profésor/ profesór etc.
 Ar fi bine ca în vorbirea noastră de zi cu zi să folosim cuvinte bine cunoscute. În general,
pronunţia nu este o problemă într-o conversaţie obişnuită. Când citim însă cu voce tare, s-ar
putea să întâlnim termeni pe care nu-i folosim în mod obişnuit.

Există şi cuvinte cu forme duble de accentuare, în funcţie de context. Oricare ar fi cuvântul

pe care-l căutăm în dicţionar, el trebuie rostit de mai multe ori cu voce tare, înainte de a închide
dicţionarul.
O altă modalitate de îmbunătăţire a pronunţiei este aceea de a citi în prezenţa cuiva care
rosteşte corect cuvintele şi de a-l ruga să ne corecteze când comitem greşeli.

2.2.3. Norme şi erori de ordin lexical

■ Utilizarea corectă a cuvintelor polisemantice. Unele substantive au forme multiple la
plural, fiecare formă având alt înţeles: cap-capi, capete, capuri; corn-corni, coarne, cornuri;
cot-coţi, coate, coturi; curent-curenţi, curente etc. Folosirea pluralului incorect în contexte duce
la confuzii semantice. Iată un şir de substantive cu două forme de plural la a căror utilizare se
comit deseori greşeli: arc, arcuri – arc, arce; bandă, bande – bande, benzi; bas, basuri – bas,
başi; blană, blănuri – blană, blăni; buton, butoane – buton, butoni; canat, canaturi – canat,
canate; cap, capete - cap, capuri; car, care – car, cari; ciocan, ciocane – ciocan, ciocani;
complex, complexe – complex, complexuri; corn, coarne – corn, corni - corn, cornuri; creier,
creieri- creier-creiere; dulceaţă, dulceţuri – dulceaţă, dulceţi; ghiveci, ghivece – ghiveci,
ghiveciuri; granat, granate – granat, granaţi; lână, lăni, lânuri; ocol, ocoale – ocol, ocoluri;
raport, rapoarte – raport, raporturi; ţelină, ţeline – ţelină, ţelini; umăr, umeri – umăr (umeraş),
umere; zefir, zefiri – zefir, zefiruri etc.;
■ Utilizarea corectă a şirurilor de sinonime;
În practica limbii, vorbitorii fac adesea abstracţie de unele diferenţe de sens dintre cuvintele
sinonime fie pentru că le ignoră, fie pentru că acestea nu-i interesează în situaţia de
comunicare dată. Cuvintele funcţionează, în acest caz, ca sinonime în vorbire, dar trebuie
precizat că ele au acest statut numai în sens larg. În documente, această aproximare e strict
interzisă, sarcina celui care redactează fiind găsirea cuvântului celui mai potrivit.
Între verbele „a se strica”, „a se deteriora”, „a se avaria”, „a se altera”, „a se defecta” există
diferenţe de sens pe care le simţim, dovadă că nu trebuie folosite la întâmplare, în pofida
relaţiilor de sinonimie dintre ele. De exemplu: Cu părere de rău, am depistat că aproximativ 200
kg de roşii erau stricate (corect - „alterate”).
■ Utilizarea corectă a paronimelor
Majoritatea studiilor de specialitate consideră paronimele „perechi” de cuvinte cu o formă
aproximativ asemănătoare, dar cu înţelesuri diferite. Datorită unor factori subiectivi, de natură
extralingvistică, unele paronime în procesul vorbirii se confundă. Acest fenomen, care se
numeşte „atracţie paronimică”, se produce cu precădere la neologisme – îndeosebi la cuvintele
apărute recent în limba română – şi la cuvinte arhaice sau regionale. Vorbitorii mai puţin instruiţi
folosesc, în mod greşit, cuvântul mai cunoscut în locul paronimului mai puţin cunoscut.
Subliniem faptul că se pot comite greşeli de paronimie şi în urma neglijenţei, a suprautilizării
cuvintelor specifice vorbirii cotidiene („impermiabil” în loc de „impermeabil”; „firmă” în loc de
„fermă” şi viceversa: „butoneră” pentru „butonieră“; (a) „apropia” pentru (a) „apropria” etc.)
Măsura în care intervine un proces sau altul e greu de stabilit. Cert e că astfel de greşeli comise
în limbajul oficial denotă ignoranţă, creând un „comic verbal”: „Mărfurile au fost evoluate la un
preţ înalt”, „Am absolvit facultatea de menajament”, „Suntem încrezuţi că produsele noastre
vă vor bucura prin calitatea lor…”, „Am învestit în această întreprindere 20 mil. lei” etc.
2.2.4. Norme şi inadvertenţe de ordin morfologic
■ Substantive epicene. În ultimul timp, atât în presă, cât şi pe canalele de radio şi
televiziune, se extinde, îngrijorător de mult, un anume tip de eroare gramaticală: pronunţarea sau
scrierea, sub formă de masculin, a unor substantive feminine ce denumesc profesii, funcţii sau
demnităţi. Este vorba de substantivele epicene, care au o formă unică de masculin sau feminin
pentru ambele sexe: elefant, ministru, santinelă, potârniche etc. Sesizând aceasta, Mioara Avram
ne avertizează: “În limba actuală, există o puternică tendinţă de neglijare a distincţiei de gen
(sex) între numele de persoane, ceea ce se oglindeşte în folosirea numelor de persoane cu
anumite ocupaţii sau titluri cu forma de masculin cu referire la femei, chiar atunci când există
un feminin corespunzător”.[2, p.p. 27-29]
Ne vom referi la următoarele exemple: doctor – doctoriţă, dar ministru, pentru masculin şi
feminin. Pentru preîntâmpinarea unor asemenea confuzii de gen, enumerăm, mai jos, câteva din
cele mai uzuale substantive epucene care au doar formă de masculin: arbitru, arhivar, bijutier,
cameraman, cancelar, cenzor, chirurg, comandant, comisar, consul, cronicar, dispecer, docent,
doctor (titlu ştiinţific), dramaturg, geamgiu, guvernator, librar, maistru, manager, medic,
ministru, dar ministreasă (soţie), pădurar, pilot, prefect, rector, vameş.
■ Substantive feminine cu false forme de plural. Abaterile de la formele corecte de plural
nu sunt deloc neglijabile, deseori confundându-se substantivele feminine terminate în – e cu cele
în –i (şi invers):
a) cu desinenţa de plural în –e: arendă – arende; cataramă – catarame; cramă – crame;
cratiţă – cratiţe; cravată – cravate; faşă – feşe; garderobă- garderobe; jalbă – jalbe; neputinţă –
neputinţe; orăşeancă – oreşence; paradă – parade; plajă – plaje; plută – plute; sacoşă – sacoşe;
salata – salate, sapă - sape; sucursală –sucursale, tindă – tinde, umilinţă – umilinţe, uzină - uzine,
vană – vane; basma – basmale, mahala-mahalale, manta-manatale;
 b) cu desineneţă de plural în –i: coală – coli, plapumă – plăpumi, pricină – pricini, prisacă –
prisăci, regulă – reguli, streaşină – streşini, ţărancă – ţărănci, maşină – maşini, nodul – noduli,
uvertură –uverturi;
c) Substantuve neutre cu false forme duble de plural. O clasă de substantive au forme duble
de pluralul cu desineneţele –e şi –uri. La unele dintre acestea, pluralul cu desinenţa în –e se
păspândeşte tinzând să înlăture desinenţa –uri (şi viceversa). Aşa se explică apariţia unor forme
ca: albuşe, cămine, chibrite, hotele etc.
În scopul preîntâmpinării unor asemenea substituiri, evident greşite, redăm, mai jos,
selectiv, o listă cu desinenţele corecte a unor substantive neutre mai vulnerabile:
• Cu desinenţa de plural în –uri: abajur-abajururi, aerodrom – aerodromuri, albuş – albuşuri,
antreu – antreuri, aragaz – aragazuri, arcuş – arcuşuri, bacşiş-bacşişuri, cartel-carteluri, chibrit-
chibrituri, coşmar-coşmaruri, duel-dueluri, galbenuş-galbenuşuri, hotel-hoteluri, pămătuf-
pămătufuri, pervaz-pervazuri, podiş-podişuri, profil-profiliri, taraf-tarafuri, vaccin-vaccinuri;
• Cu desinenţa în –e: album-albume, baltag-baltage, conac-conace, făgaş-făgaşe, ghem-
gheme, horoscop-horoscoape, ibric-ibrice, matineu-matinee, mormânt-morminte, obraz-obraze,
parbriz-parbrize, portret-portrete, stat-state (dar staturi pentru «înălţimea corpului omenesc»),
suvenir-suvenire etc.
2.2.6. Norme şi greşeli de ordin sintactic şi stilistic
■ Greşeli de ordin sintactic .Una dintre abaterile de la corectitudine o constituie solecismul.
Termenul provine din limba greacă: σολοικισμος (<a vorbi incorect) < denumirea oraşului Soloi,
colonie ateniană, unde se vorbea o greacă incorectă.
În limba română, termenul a ajuns prin filieră franceză: solécisme (<lat. soloecismus. În sens
larg, solecismul este definit drept orice tip de greşeală, abatere de la normă în orice domeniu,
inclusiv încălcare a etichetei, a bunului-simţ. Această din urmă accepţie este conservată de limba
engleză: incongruenţă, absurditate, greşeală, eroare gramaticală, încălcare a uzului, în timp ce
limba franceză specializează sensul: greşeală de sintaxă, viciu de construcţie a enunţului. De
aceea, indicat ar fi să folosim sintagma solecism lingvistic.
Limba română păstrează sensul specializat, de eroare gramaticală (sintactică) sau/şi de uzaj
într-o anumită perioadă: greşeală de sintaxă în vorbirea literară; abatere neintenţionată de la
forma normală, folosită mai ales de scriitorii latini. Rezultă din nerespectarea regulilor sintactice
de către vorbitori, ca o consecinţă a lipsei de cultură sau a necunoaşterii limbii de către aceştia.
Deci solecismul este abaterea care se defineşte drept greşeală de sintaxă, cauzată îndeosebi
de incultura vorbitorilor sau de cunoaşterea defectuoasă a limbii. De aceea, sensul acestui termen
este de: eroare în utilizarea limbii.
 Categoriile de vorbitori cele mai expuse solecismului sunt persoanele ignorante în ceea ce
priveşte domeniul limbii şi cei care învaţă o limbă străină.
♦ Una din greşelile de sintaxă o constituie acordul greşit al părţilor de propoziţie.
Exemple de solecisme:
◊ Acordul greşit între verbul-predicat şi un pronume:
• Fiecare (dintre noi) avem rostul nostru.
• Fiecare dintre noi facem ceea ce trebuie.
(Vorbitorul mai puţin instruit din punct de vedere lingvistic tinde să acorde atât verbul-
predicat, cât şi forma de posesiv cu un pronume (implicit sau explicit), cu funcţie de atribut:
dintre noi. Ceea ce nu conştientizează vorbitorul este faptul că pronumele nehotărâte, de genul:
fiecare, oricare solicită acordul la persoana a III-a, singular: Fiecare (dintre noi) are rostul său.
Fiecare dintre noi face ceea ce trebuie..
Acelaşi gen de greşeală există şi în enunţul: Care eşti acolo?, în care acordul se face greşit la
persoana a II-a, singular, în locul persoanei a III-a, singular: Care este acolo?
În enunţul: Suntem o echipă care reuşim în toate, acordul se face greşit la persoana I, plural,
în locul persoanei a III-a, singular: Suntem o echipă care reuşeşte în toate.
◊ Acordul greşit al articolului posesiv cu termenul la distanţă este o greşeală frecventă de
exprimare. Indiferent de statutul gramatical al articolului posesiv (substitut, dublant, morfem
cazual), situaţia complicată apare când substantivele (regentul şi determinantul) nu au acelaşi gen
şi număr. Vorbitorul tinde să acorde articolul cu elementul-centru al enunţului, nu cu regentul
său, aşa cum este corect: Studenţii au participat la 15 septembrie la cel mai mare program
voluntar de curăţenie a ţării.
Similare sunt situaţiile în care articolul posesiv este precedat de structura: substantiv + de +
substantiv: Finalizarea lucrărilor de construcţie ale Centrului ASTRA pentru Patrimoniu.
Aceeaşi greşeală apare în cazul unei structuri coordonate: cu sprijinul familiei şi a şcolii,
corect (… al şcolii) când se uită sau se neglijează reperul prepoziţiei: (…) să acţioneze în
instanţă societatea a cărei bun (…). Corect: „ (…) să acţioneze în instanţă societatea al cărei
bun (…).”
◊ Situaţia similară o constituie acordul greşit, prin atracţie, al pronumelui care, în genitiv,
cu substantivul pe care îl precedă: Expoziţia al cărui vernisaj… Corect: expoziţia al cărei
vernisaj (…).
◊ Acordul adjectivului de întărire la genitiv-dativ, în special, la feminin, singular, ridică
mari probleme de exprimare: I-am oferit profesoarei însăşi buchetul. Corect: I-am oferit
profesoarei înseşi buchetul.
 ◊ Acordul articolului demonstrativ cu regentul nominal, la genitiv-dativ, este, de asemenea,
neglijat: I-am răspuns prompt băiatului cel mare. Corect: I-am răspuns prompt băiatului celui
mare.
Adjectivul demonstrativ este supus aceluiaşi regim: Mama băiatului acesta a sosit acum.
Corect: Mama băiatului acestuia a sosit acum.
■ Greşeli de ordin stilistic se referă la mijloacele de exprimare a persoanelor din punctul de
vedere al al conţinutului lor, al expresivităţii şi al calităţilor şi normelor lor.
♦ O greşeală stilistică în limba română constă în abundenţa (inutilă) de expresii sau de
cuvinte în formularea unei idei - o formă specială de risipă a cuvintelor, care se numeşte
redunanţă. De pildă, ar trebui să zicem: „Doresc ca dimineaţa aceasta să fie bună pentru tine”,
dar în loc de aceasta, spunem: „Bună dimineaţa.”
În limba franceză se practică foarte mult scurtarea cuvintelor lungi, în special a celor
compuse, din care în general rămâne doar unul din termenii compunerii, de obicei primul: métro
pentru métropolitan; adesea chiar şi primul termen e trunchiat, de exemplu se zice vélo pentru
vélosiped şi chiar bac pentru baccaulaureat. Multe dintre prescurtările franţuzeşti sunt folosite şi
la noi: metrou, auto (pentru automobil), cinema pentru cinematograf (francezii zic ciné). Suntem
deprinşi cu expresiile: femeea a născut, fără a fi nevoie să adăugăm un „copil” sau un „om a
băut” şi se înţelege că e vorba de alcool.
Din dorinţa de a se exprima pompos, unii adaugă cuvinte care nu aduc numic nou la
conţinutul frazei, de exemplu înlocuiesc verbele de valoare precisă prin substantive însoţite de
verbul a face. Auzim astfel zicându-se: recoltarea porumbului se face toamna, în loc de
porumbul se recoltează toamna. Se obţin astfel expresii mai lungi, deci mai incomode, dar cu
nimic mai clare.
Numerele sunt elemente foarte precise şi, urmate de cuvinte care exprimă obiecte numărate,
nu mai au nevoie de nimic în plus pentru a ne lămuri despre ce e vorba. Cu toate acestea, azi se
utilizează foarte des în rapoarte, în interviuri, chiar şi în texte ştiinţifice, numeralul însoţit de un
cuvânt care exprimă o cantitate, o valoare etc. Se spune astfel: „am depozitat o sumă de 20 000
de lei”, „am produs o valoare de două milioane”, „am transportat o cantitate de cinci tone”, „au
fost avariate un număr de 10 maşini”, „a fost arat o suprafaţă de 1000 de hectare” etc.
Academicianul Alexandru Graur relevă faptul că „în reportaje nu se spune aproape niciodată
că cineva a spus ceva, fără să se spună luând cuvântul, deşi este evident că nu putea să spună
nimic fără să ia cuvântul. În loc de ieri, se scrie în cursul zilei de ieri.” [18]
Adesea citim sau auzim că diverse persoane „au fost alese în componenţa unui consiliu sau
comisii”, când componenţa nu este nimic altceva decât elemente care compun, deci, în fapt,
consiliul sau comisia.
 ♦ O altă formă de risipă, mai caracteristică, este pleonasmul şi tautologia.
Pleonasmul este o greşeală care constă în reluarea nejustificată a aceluiaşi sens într-un enunţ,
iar tautologia constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte sainonime. De exemplu:
„Cererea a fost solicitată…”, „Vom da o mare importanţă însemnătăţii dezvoltării relaţiilor
noastre…”. Aceste expresii sunt de mult folosite şi au devenit tradiţionale.
De multe ori sunt criticate unele formule care în realitate nu sunt pleonastice şi numai din
lipsa unei analize atente sunt clasificate ca atare. Sunt cazurile când, pe lângă un verb, se adăugă
un substantiv din aceeaşi rădăcină, fără să se aducă o idee nouă faţă de cele rostite, dar în lipsa
lui nu poate fi construită fraza: am mâncat o mâncare gustoasă; am visat un vis frumos; am
cântat un cântec popular.
În unele cazuri se pune o problemă de ordine a cuvintelor. Se zice plouă afară, deşi, în mod
normal, nu plouă decât afară. Dar dacă începem cu adverbul şi zicem afară plouă sau afară
ninge, situaţia se schimbă, căci nu se subînţelege unde plouă, ci se are în vedere ce se petrece
afară.
Sunt situaţii unde nu încape nici o îndoială că se spune de două ori acelaşi lucru, dar este o
oarecare justificare în faptul că vorbitorul doreşte să insiste asupra unei idei, de aceea o exprimă
în două feluri diferite, de exemplu: babă bătrână (e clar că baba nu poate fi tânără, dar există mai
multe grade de bătrâneţe şi, repetând noţiunea (bătrână, bâtrână) apăsăm asupra ei; aceeaşi
situaţie e cu expresiile: ”am văzut cu ochii mei”, „am auzit cu urechile mele”.
Există însă un număr relativ însemnat de pleonasme supărătoare, întâlnite atât în limbajul
familiar, cât şi în cel oficial şi chiar publicistic, a căror existenţă activă se datorează unor oameni
care, din păcate, au – în marea lor majoritate – pregătire medie sau universitară. Graţie faptului
că au fost ridiculizate în mai multe rânduri de lingvişti, unele din ele se folosesc tot mai rar. [5]
Astfel, perfect a însemnat întâi „dus până la capăt, terminat”, apoi a ajuns la înţelesul „fără
nici un cusur foarte bine”, deci perfect de bine este evident un pleonasm condamnabil.
Folosirea următoarelor enunţuri: revenim din nou, a continua mai departe, imposibilitatea
de a putea, muschi file, leac care vindecă, a refuza să aprobe, procent de zece la sută, aspecte
privind problema, începe să tindă a deveni, el şi alţi colegi ai săi, repulsie împotriva lui, a
întreprinde demersuri, a aduce contribuţia, generozitate mărinimoasă, venit financiar, remuşcări
în suflet, verdict final, a preciza clar, conjuncturi de moment, sumă de bani, bande de persoane,
notorietate publică, a se rezuma numai la, persistând încă/mereu, simţ civic al cetăţenilor etc.
dau dovadă de ignoranţă sau de lipsă de atenţie şi de abilitate în compunerea textului, care devine
anost şi denotă sărăcia lexicală a autorului.
Nu există nici o justificare atât pentru repetiţiile pleonastice din: Lucrările trebuia să fie
începute începând cu 25 mai…, cât şi pentru repetiţiile care constau în folosirea învecinată a
unor cuvinte din aceeaşi familie, exprimând noţiuni care se suprapun: Vă rugăm să pregătiţi
devizul de evaluare care va evalua toate cheltuielile efectuate…”. E clar şi aşa că devizul este un
act ce evaluează cheltuielile şi, în contextul dat, utilizarea verbului „a evalua” este nejustificată.
Concluzia referitoare la contextul dat se impune de la sine: e necesară mai multă atenţie în
exprimare. Greşelile prezentate sunt diferite, începând cu stângăcia unor repetiţii şi finalizând cu
multitudinea pleonasmelor. Dacă în exprimarea cotidiană sunt de condamnat doar unele, pentru
limbajul oficial, care nu trebuie să fie doar corect, ci şi concis, sunt nerecomandabile toate.
♦ Calchierea eronată a verbelor. Calcul lingvistic este „fenomenul lexical aflat la intersecţia
dintre împrumut şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului, care constă în transpunerea
dintr-un cuvânt străin, analizabil semantic, a structurii, formei, a unor sensuri la cuvinte mai vechi
(din aceeaşi sferă semantică) din limba care împrumută sau în preluarea, ca model, a unor procedee
morfologice, sintactice, frazeologice din limba din care se împrumută. [12, p. 275] Din cauza
calchierii nechibzuite din limba rusă, se pot observa, în prezent, schimbări care denotă tiparul
rusesc al unor categorii gramaticale, pe care o serie de verbe româneşti nu le au. Este vorba, în
primul rând, de calchierea unor structuri prefixale, care generează forme nefireşti pentru limba
română. Posibilităţile verbului românesc sunt mai mici în ceea ce priveşte prefixarea, dar modelul
rusesc influenţează exprimarea unor vorbitori atât de mult, încât prefixele sunt ataşate în mod
arbitrar la verbele cu care sunt absolut incompatibile. Spre exemplu, verbul „рассмотреть” din
limba rusă este tradus în limba română cu cuvântul artificial „a precăuta” sau cu varianta „a
precăta”. Acest cuvânt, inexistent în vocabularul limbii române, este frecvent în exprimarea cu
caracter oficial-administrativ, în contexte de felul: Vom precăuta chestiunea Dvs., Trebuie să
precăutăm mai întâi această întrebare ş.a.m.d. În toate aceste cazuri, în locul verbului „a
precăuta”, trebuie utilizate a examina, a analiza, a studia (problema, chestiunea).
Prefixul „pre”, utilizat frecvent la formarea verbelor, este considerat, în mod greşit, ca fiind
echivalent al rusescului „рас”, ceea ce face să apară şi să circule în exprimarea vorbitorilor
basarabeni astfel de forme/expresii greşite.
După acelaşi model, a fost calchiată şi o altă construcţie verbală rusească. Cuvântul necătând,
lexem care, de asemenea, nu există în limba română, este format după modelul „несмотря” din
limba rusă şi este utilizat cu sensurile respective în contexte, cum ar fi: necătând la prejudiciile
pe care ni le-aţi adus…; necătând la clauza contractuală etc. Acest hibrid, impropriu limbii
române, trebuie înlocuit prin mijloace de exprimare corecte şi fireşti, cum ar fi: deşi, cu toate că,
în pofida (faptului), chiar dacă, măcar că.
La fel, am putea explica preferinţa ce se dă unei alte forme cu prefixul pre – „predestinat”,
care este folosit acolo unde, în mod normal, trebuie să apară „destinat”, de exemplu: mărfuri
predestinate copiilor de la casele de copii..., ambalaje predestinate medicamentelor, exprimări
în care se vede modelul rusesc „предназначенный”, adică este utilizat un cuvânt ce are un prefix
asemănător cu cel din limba rusă.
Reproducerea servilă a modelului rusesc a făcut ca şi verbele: „переживать”,
„заинтересовать”, „отказаться” să fie traduse greşit, corespunzător prin: a retrăi, a cointeresa,
a se dezice (de ceea ce nu-i aparţine).
Multe greşeli apar ca urmare a calchierii verbale reflexive din limba rusă. Prin redarea exactă
a formei, sunt tratate ca fiind reflexive o serie de verbe care în limba rusă nu fac parte din această
categorie. Printre cele mai frecvente verbe reflexive calchiate este verbul „a se stărui” (reprodus
după „стараться”) în contexte de felul: Ne vom stărui să expediem mărfurile până la data de…;
Ne-am stăruit foarte mult ca oferta noastră să corespundă întocmai caracteristicilor; mărfuri
predestinate copiilor de la casele de copii.... În enunţurile de mai sus, verbul greşit utilizat trebuie
înlocuit corespunzător cu enunţurile: Ne vom strădui sau: facem tot ce ne stă în puteri, ca să… şi:
Am făcut tot posibilul ca….
Verbele „a se primi”, „a se isprăvi”, „a se atârna”, „a se ocupa”, „a se achita” şi multe altele
împânzesc limbajul comercial, de exemplu: S-a primit un aspect frumos al încăperii; El s-a
isprăvit cu comanda; S-a atârnat bine faţă de oformarea ofertei; Bluzele se privesc frumos; Ne
achităm cu datoriile.
Traduse greşit, după modelul verbelor din limba rusă: „получается”, „справляется”,
„относится”, „заниматься”, „смотрится”, „рассчитаться”, ele trebuie să aibă în limba română
echivalentele: am reuşit; a ieşit, nu-mi iese, nu reuşesc; a terminat, a făcut faţă, a reuşit; a avut
o atitudine; a învăţa, a studia; au aspect; ne achităm datoriile.
Multe calcuri sunt cauzate de analogia sonoră a unor verbe româneşti cu cele ruseşti. Cel mai
des apar greşit verbele care, în afară de faptul că se aseamănă la pronunţare, mai au şi unele
sensuri asemănătoare. Din acestea fac parte perechile de tipul: a primi – принять, a da –
давать, a sta – стать, a iubi – любить, a citi – читать. Vorbitorii, fiind influenţaţi de
analogia de suprafaţă a acestor verbe, folosesc aceeaşi formă pentru toate îmbinările pe care le
are verbul rusesc şi astfel comit greşeli grave, care apar în enunţuri de tipul: „Firma a primit
hotărârea de a...”, „Trebuie să vă dăm unele întrebări…”, „Daţi să discutăm la următoarea
întâlnire”, „Suntem siguri că iubiţi să vă relaxaţi”.
Variantele corecte sunt: „A luat / a adoptat hotărârea…”, „Să vă punem…”, „Hai (ar fi bine)
să discutăm…”, „Vă place să vă relaxaţi”.
Structurile străine, calchiate, dau exprimării un caracter confuz, făcând enunţurile greoaie şi,
de multe ori, improprii. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, este necesar să fie consultat cât
mai des dicţionarul.
 ♦ Echivocul - noţuini generale. Expresii echivoce din cauza topiciii şi a punctuaţiei
defectuoase. La nivelul limbii, al inventarului lexical, există, după cum se ştie, numeroase
cuvinte care pot dispune de două sau mai multe sensuri. Odată ce nimeresc în context, cuvântul
polisemantic dă la iveală numai unul din sensurile sale, deoarece ambianţa din frază îl lipseşte
pentru moment de toate celelalte semnificaţii pe care el le avea de fapt. În caz contrar, enunţul
devine neclar, ambiguu, dând naştere unei inadvertenţe stilistice, numită amfibologie sau
echivoc.
Asemenea greşeli nu vădesc doar agramatismul, ci pot produce şi prejudicii uneia dintre părţi,
căci interlocutorul, din cauza exprimării neclare, poate să perceapă textul în două feluri sau în
mod greşit, adică nu mesajul pe care a vrut să-l transmită autorul.
Echivocul poate fi generat, mai ales, de recţiunea verbală şi de topica incorectă a părţilor de
propoziţie. De exemplu: conduce cu firma, firma coordonează cu lucrările, ministerul
coordonează cu preţurile, sunteţi vinovaţi în ambalarea necorespunzătoare..., a se ocupa cu
comenzile etc., (în primele trei exemple, prepoziţia „cu” apare greşit în locul prepoziţiei „de”, iar
în cel de-al patrulea exemplu – prepoziţia „în” în locul prepoziţiei „de”).
Comice şi, în acelaşi timp, durute, sunt textele publicitare inserate în ziare, care aduc la
cunoştinţa cititorilor că o firmă oarecare „execută mănuşi din pielea clienţilor” sau fabrică
„pălării pentru bărbaţi de paie” şi „haine pentru copii de lână”. Este cert că marca unei
întreprinderi care fabrică „brânză de vacă proaspătă”, făcându-şi reclamă pe etichete, pe
indicatoare de preţuri sau ambalaje, va avea de suferit într-un mod sau altul, chiar dacă produsul
va fi de calitate.
♦ Contradicţia de sens («contradictio in adiecto»). O greşeală de limbă şi de gândire, de tip
opus pleonasmului, mai puţin discutată, este contradicţia de sens sau, tradus ad litteram,
„contradicţia în ceea ce se adaugă”. Ca şi la alte tipuri de greşeli de exprimare, avem de a face,
şi în acest caz, cu încălcarea proprietăţii termenilor. Astfel, unele construcţii gramaticale pot
constitui adevărate consensuri, de domeniul absurdului. Aceste greşeli nu se comit numai la
folosirea cuvintelor cu etimonul nedecodabil pentru nespecialişti, ci şi a cuvintelor a căror
semantică proprie este sprijinită de o formă internă clară pentru vorbitorii români. [5]
Nu e nevoie să fii lingvist sau să fi studiat etimologia, pentru a recunoaşte în structura
substantivului „aragaz” componentul de bază „gaz” (prima parte a compusului, format în limba
română, iniţial ca nume propriu – denumire comercială a gazului îmbuteliat – reprezintă
abrevierea unei foste firme petroliere (Asociaţia Româno-Americană); în ciuda legăturii
transparente cu gazul, se vede că există vorbitori care atribuie cuvântului „aragaz” numai
înţelesul „maşină de gătit” sau „plită”, fără precizarea referitoare la utilizarea combustibilului
„gaz”. A oferi „aragaze electrice” (Puteţi cumpăra aragaze electrice de cea mai bună calitate la
preţuri modice…) e ca şi cum ai oferi clientului “zaharniţe pentru sare”!
Ilustrări ale acestor situaţii (de felul: Cei patru evanghelişti sunt trei: Luca şi Matei) se găsesc,
mai ales, în avizuri şi reclame, care oferă, fără intenţii umoristice, concerte „remarcabile cu cântăreţi
notorii puţin cunoscuţi” de către publicul moldovean. Atare exemple demonstrează că autorul nu
cunoaşte sensul propriu al cuvântului “notoriu”, care înseamnă „foarte cunoscut de toată lumea”, şi
că, probabil, prin confuzia cu „notabil”, îi atribuie sensul impropriu „remarcabil”, derivat din sensul
calitativ, „celebru, renumit”, fără a menţine legătura cu ideea de largă cunoaştere implicată în aceasta
din urmă.
Exemplele sus-analizate nu fac parte din categoria efectelor intenţionate, ci sunt greşeli
propriu-zise, izvorâte din necunoaşterea sensului cuvintelor folosite şi din lipsa de atenţie în
îmbinarea lor.
Chiar şi atunci când unele cuvinte capătă un sens figurat, pentru claritatea comunicării e de
preferat să se evite folosirea lor în îmbinări cu unele cuvinte antonime, mai ales în stilul oficial,
unde şochează construcţiile de felul: „teribil de mic”, „straşnic de gustos”. Deseori, greşeala
contradicţiei de sens apare şi în conţinuturile unor enunţuri mai mari, care, prin expunerea
contradictorie a raţionamentelor, se exclud unul pe altul.
♦ Clişeile lingvistice sau construcţiile fixe sunt prezente în mod special în limbajul
administrativ, ceea ce se explică prin aria mai restrânsă a situaţiilor în care se întrebuinţează
acesta şi prin necesităţile de comunicare cât mai clare şi mai precise (îmbinările de cuvinte
stereotipe fiind utilizate şi în stilul ştiinţific). Utilizarea abuzivă a clişeelor nu se datorează
necesităţilor semantice sau stilistice, ci obişnuinţei de a face apel mereu la aceleaşi formule,
adesea la modă, sau intenţiei de a impresiona prin forma savantă a vorbirii. Această utilizare
excesivă face însă ca expresia sau cuvântul respectiv să-şi piardă forţa expresivă. Vom
demonstra, cu ajutorul exemplelor de mai jos, afirmaţiile citate.
› Cuvântul practic, folosit adverbial, a devenit, uneori, mai mult decât un clişeu gratuit,
inutil în multe contexte:
- Au trecut, practic, câteva secunde de la ultimul sfert de finală.
- Acei cetăţeni care, practic, au fost evacuaţi, …
› Un clişeu „în vogă”, de câtva timp, este nu în ultimul rând, expresie adoptată în enumerări
care vor să sugereze că ultimul element citat nu este chiar ultimul: „Intrarea în Uniunea
Europeană va duce la Progresul Moldovei în toate planurile, la, nu în ultimul rând, un trai mai
bun.”. „ Concertul de muzică sacră a avut un public special: politicieni, oameni de cultură,
diplomaţi şi, nu în ultimul rând, preşedintele ţării cu soţia”.
 › În formulările de tipul: „pe fondul neatenţiei …”, „pe fondul oboselei la volan…”, „pe
fondul bolii…”, exprimarea pe fondul este utilizată, stereotip, ca element de relaţie şi anume, ca
locuţiune prepoziţională ce introduce un complement circumstanţial de cauză. În atare condiţii,
ea poate fi substituită cu alte prepoziţii sau locuţiuni de acelaşi fel: „din cauza neatenţiei…”, „din
pricina oboselii…”, „ca o consecinţă a bolii…”.
♦ Cacofonia este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe ori cu tentă vulgară.
Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este eficientă, aşadar nu este recomandabilă, pentru
că sunetele respective rămân alăturate în continuare.
Evitarea cacofoniei se face prin intermediul câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept,
faptul că, asemenea, întrucât (în loc de, pentru că), prin articole proclitice ori, pur şi simplu,
reformulând enunţul.
Cele mai întâlnite cacofonii sunt:la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu;
că/când.
De exemplu: Astăzi facem ora de chimie la laborator. Corect: Astăzi facem ora de chimie în
laborator; Aceasta este o politică care enervează electoratul. Corect: Această politică enervează
electoratul; A făcut o analiză economică care nu se bazează pe realitate. Corect: A făcut o
analiză economică fără să se bazeze pe realitate; Regret că colegii mei nu sunt de acord.
Corect: Regret că nu sunt de acord colegii mei; Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie.
Corect: Sunt deprimat, întrucât caut de mult o soluţie; Ca consilier are noi responsabilităţi.
Corect: In calitate de consilier are noi responsabilităţi; Locuinţa lui este la fel ca casa mea.
Corect: Locuinţa lui este asemenea casei mele; A fost desemnat ca candidat la Senat. Corect: A
fost desemnat drept candidat la Senat; Trebuie ca cineva să răspundă. Corect: Trebuie să
răspundă cineva; Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele. Corect: Vă rog să-mi
motivaţi absenţele; Am rugămintea să-mi motivaţi absenţele.