Complexitatea politicilor macroeconomice în contextul de integrare

europeană

O strategie de dezvoltare şi creştere economică ghidată de acţiuni ferme de integrare în

Uniunea Europeană, presupune o construcţie a politicilor economice (publice) conştiente, deci
resurse intelectuale, capacitatea locală de a formula şi executa politica economică. Acesta este
un învăţământ major al experienţei ţărilor care au înregistrat progrese economice
impresionante în secolul trecut – fie că ne referim la Japonia, Coreea de sud, Singapore sau, mai
recent, Irlanda. Este posibil ca aranjamentele Republicii Moldova cu Uniunea Europeană să
reprezinte, într-o anumită măsură, un substitut pentru valorificarea resurselor interne necesare
în acest scop.

Preluarea acestor experienţe pozitive, cu ajustarea lor la realităţile perioadei de tranziţie,

ar putea fi extrem de benefică şi pentru Republica Moldova care are avantaje determinate
specific de dimensiunile ei politice şi economice mici. În primul rând, ea are mai multe
instrumente accesibile pentru a acţiona în domeniul politicilor sectoriale (industrie şi
agricultură). Într-adevăr, pe de o parte, eforturile guvernamentale în domeniul politicii
economice deocamdată nu-şi găsesc o contra-pondere în activitatea firmelor mari, a
sindicatelor, federaţiei patronatului şi presei independente. Pe de altă parte, Republica
Moldova nu este integrată în economia europeană şi, prin urmare este mai independentă în
domeniul elaborării unor politici economice funcţionale, care într-un viitor mai îndepărtat va
face posibilă ajungerea din urmă a ţărilor europene prospere.

1.1. Corelarea politicii monetare şi disciplinei fiscale ca piloni de creştere economică

În cadrul de ansamblu al diferitelor politici economice practicate pe parcursul ultimilor ani,
politica monetară – a fost în opinia noastră – cea care a trasat liniile directoare pentru celelalte
tipuri de politici (fiscală, bugetară, a veniturilor, a întreprinderilor etc.), influenţând, în mod
decisiv întreg procesul tranziţiei. Iată de ce considerăm necesară o analiză retrospectivă a
principalelor evoluţii şi practici monetare, încercând a scoate în evidenţă tendinţele esenţiale
manifestate în acest domeniu, ca şi efectele propagate în celelalte sfere de activitate
economico-socială.
Întregul arsenal de instrumente şi mijloace la care au apelat, în primul rând Banca Naţională
a Republicii Moldova şi apoi guvernele ce s-au succedat, au avut ca scop principal combaterea şi
ţinerea sub control a inflaţiei. O inflaţie de tip structural, datorată gravelor dezechilibre
moştenite la care s-au adăugat altele generate de schimbarea de sistem, de întârziere a
restructurării şi privatizării, de criză managerială profundă; o inflaţie alimentată şi de creşterea
necontrolată a preţurilor în condiţiile dispariţiei oricăror norme sau normative de consum,
acoperirii pierderilor prin tarif, alocării deficitare a resurselor, diminuării masive a producţiei şi
a productivităţii muncii, dar şi o inflaţie nu numai tradusă în termeni monetari, dar având în
parte li o cauzalitate monetară. Aceasta a fost determinată în cea mai mare parte de evoluţia

1
disproporţionată a masei monetare comparativ cu condiţia cantităţilor de bunuri şi servicii sau a
tranzacţiilor din economie, respectiv de excesul semnelor monetare în circulaţie.
În plus, un alt fenomen a luat o amploare îngrijorătoare: blocajul financiar. În lipsa instituţiei
Falimentului şi a sistemului de decontări încă rudimentar, arieratele (împrumuturile restante)
au crescut mereu, preluând o parte din funcţiile masei monetare şi sporind astfel presiunea
inflaţionistă. În 1991, Banca Naţională a fost investită prin lege cu calitate de autoritate
monetară centrală, sistemul bancar fiind organizat pe două paliere, după modelul economiilor
avansate. Banca Naţională a renunţat astfel la monopolul intermedierii financiare şi a delegat
băncilor comerciale ca lichidităţile suplimentare ale acestora să fie plasate pe piaţa
interbancară. A fost introdus mecanismul rezervelor obligatorii în paralel cu renunţarea la orice
prerogative a BNM în stabilirea nivelului şi structurii dobânzilor băncilor comerciale. Ratele
dobânzilor practicate de BNM au început să fie corelate cu ratele inflaţiei în vederea practicării
de niveluri real pozitive, iar finanţarea gratuită, nelimitată şi automată a deficitului bugetar a
fost parţial suspendată.
În noile condiţii instituţionale, toate elementele structurale ale politicii monetare (politica
de preţuri, politica de credit şi a ratei dobânzii, monitorizarea datoriei externe şi a rezervelor
internaţionale, politica cursului de schimb) au fost subordonate efortului de eliminare a
excedentului monetar, şi, prin aceasta, de limitare excesului cererii solvabile şi, deci, a inflaţiei.
Astfel, creşterea creditului intern a fost limitată la 22% pentru anul 1993, iar masa monetară
la numai 15%, măsură dovedită, însă insuficientă, pentru că procesul inflaţionist avea să
depăşească mult estimările făcute în timpul liberalizării preţurilor şi ca rezultat inflaţia a atins
nivelul de 2000% în anul respectiv. Mai mult decât atât, măsura a condus la agravarea
blocajului de plăţi existent. Politica monetară restrictivă a devenit una din cauzele reducerii PIB
din acea perioadă. Însă odată se demonstra faptul că moneda creată artificial generează
inflaţie.
Este la fel de adevărat însăşi şi faptul că măsurile de politică trebuiau armonizate cu cele de
politică fiscală, bugetară, politica veniturilor, politica ocupării forţei de muncă, politica
preţurilor şi cea privind schimburile comerciale externe, într-un ansamblu coerent şi adaptat la
realităţi.
Anii 1992-1996 sunt marcaţi de nivelul ridicat al dobânzilor bancare, de 50-60% şi chiar mai
mult în termeni nominali, ca instrument principal al politicii monetare restrictive conduse de
Banca Naţională, instituţie ce şi-a atras astfel numeroase critici şi proteste din toate părţile. În
aceste condiţii agenţii economici au evitat în bună măsură să apeleze la credite bancare,
utilizând soluţia mult mai facilă dar în acelaşi timp şi mai dăunătoare a neachitării obligaţiilor
către furnizori şi buget, fapt ce a amplificat în mod deosebit blocajul financiar (plăţile restante
între agenţii economici ajunseseră la finele anului 1996 peste 400 milioane lei).
Una din realizările Băncii Naţionale o constituie reducerea considerabilă a ratei de
refinanţare ce prezintă costul resurselor creditoare acordate băncilor comerciale, de la nivelul
de 377% înregistrat în 1994 până la 15% în 2000. Luând în considerare dinamica inflaţiei, se
poate remarca faptul că începând cu 1996 rata de refinanţare a devenit pozitivă.

2
 Cu toate acestea, liberalizarea graduală a preţurilor cu menţinerea temporară a subvenţiilor
pentru anumite produse sau servicii, a prelungit perioada de instabilitate şi nu a eliminat
vechile deficienţe din activitatea întreprinderilor, doar le-a transferat prin preţuri, pe spinarea
consumatorilor. Guvernele nu şi-au manifestat voinţa, iar agenţii economici au evitat
restructurarea la nivel macroeconomic şi sectorial, întreţinând costurile exagerate, risipa şi
ineficienţa. Monopolurile nu au dispărut, privatizarea a întârziat, iar pe acest fond, concurenţa,
cererea şi oferta, şi, în general, raporturile de piaţă nu au evoluat corespunzător.
S-au vădit astfel limitele politicii monetare în influenţarea economiei reale. Politica
consecvent restrictivă a Băncii Naţionale, a dobândit, prin urmare, un succes parţial, şi anume a
reuşit să evite declanşarea unui proces hiperinflaţionist ce ne ameninţa. În acest context nu se
poate evita următoare întrebare: cum a fost totuşi posibil ca inflaţia să scadă la un nivel de o
singură cifră (sub 10%) în ultimii doi ani, în care nu se observă o restructurare de adâncime. Un
prim răspuns e legat de durabilitatea nivelului scăzut al inflaţiei, care este îndoielnică în multe
situaţii. În al doilea rând explicaţia e dată de efectul inflaţiei asupra stocului de plăţi restante în
termeni reali. Anume aceasta a determinat la sistarea unor plăţi esenţiale ca salariile pe parcursul
anilor 1996-1998 şi rambursarea datoriilor unor furnizori indispensabili (care nu acceptă
amânări, de pildă Rusiei pentru livrarea de gaze naturale). În al treilea rând sunt de menţionat
circumstanţele precum barterizarea extinsă a comerţului intern şi şomajul foarte ridicat
(aproximativ 20%) care sugerează o restructurare sălbatică, dar şi posibilitatea unor explozii
sociale, şi de ce nu revenirea la inflaţii mai mari. În Bulgaria unde s-a introdus un consiliu
monetar (Consiliul monetar fixează valoarea monedei naţionale raportate la o monedă de
rezervă, iar raza de acţiune a politicii monetare devine nulă; dinamica ofertei monetare depinde
numai de intrările şi ieşirile de rezerve internaţionale ale Băncii Centrale, iar majoritatea ţărilor
care au traversat crizele financiare din deceniul trecut ca Argentina, Estonia, Lituania, Mexic,
Indonezia etc., au avut un sistem de curs valutar de schimb fix care au generat criza financiară) şi
în Albania, inflaţia scăzută s-a obţinut după mari crize financiare, care au afectat economiile
populaţiei, generând în acelaşi timp datorii publice enorme (caz relevant şi pentru Republica
Moldova).
Această demonstrează faptul că liberalizarea şi stabilizarea factorului macroeconomic nu
generează ea singură bazele instituţionale şi macroeconomice necesare dinamismului
economic. Încălcând independenţa Băncii Centrale, Guvernul a scos de mai multe ori „castanele
din foc” cu mâna acesteia (obligând să acopere găurile financiare ale statului din contul
rezervelor sale valutare sau de finanţare a deficitului bugetar), afectându-i astfel credibilitatea.
Un alt exemplu în acest sens îl constituie menţinerea cvasi-permanentă şi artificială a raportului
leu/dolar la un nivel scăzut, deşi acesta, ca şi deficitul balanţei comerciale arătau clar că
economia Moldovei suferă de „boli ascunse”. Întărirea artificială a monedei naţionale şi
blocarea tendinţelor de liberalizare a cursului de schimb au adus deficienţe importante
economiei prin ieftinirea importurilor şi scumpirea exporturilor.
Fragila relansare economică înregistrată în 1997 nu a avut o temelie solidă, bazată pe
ameliorarea echilibrelor fundamentale din economia reală şi monetară, utilizarea capacităţilor
de producţie şi a forţei de muncă nu a crescut, capitalizarea întreprinderilor nu s-a produs, s-a
agravat criza de lichidităţi, dezechilibrul extern, etc. A început să se deterioreze şi încrederea
câştigată de autorităţi pe plan internaţional ca urmare a măsurilor restrictive luate în domeniul
strategiilor fiscale şi monetare.
Intervenţia autorităţilor în privinţa ratei de schimb a monedei naţionale a înrăutăţit situaţia.
Astfel, deşi exporturile moldoveneşti au crescut în 2001 cu 13%, importurile au crescut de două
3
ori mai mult, soldul deficitar al balanţei de plăţi devenind tot mai apăsător. Aşa cum se arată în
Raportul FMI, se impunea cu stricteţe o accelerare a reformelor structurale şi o stabilizare
constantă care să excludă orice îngrijorare privind o posibilă revenire la politicile dirijiste. De
asemenea s-a vădit necesitatea unui management flexibil în domeniul ratei de schimb, însoţită
de măsuri de simplificare în sectorul activităţii private.
De altfel, măsurile de reformă adoptate şi transformările produse în Republica Moldova,
inclusiv sau mai ales în plan monetar, au urmărit volens-nolens reţeta propusă de FMI în
concordanţă cu criteriile de convergenţă ale UE, bazată eminamente pe doctrina monetaristă şi
având drept scop cristalizarea mai rapidă a unui program de reforme, schimbarea substanţială a
cadrului şi comportamentului monetar în vederea stabilizării macroeconomice ca premisă a
relansării. Aceste programe nu au conotaţie politică, ci vizează aplicarea unor măsuri cu
caracter economic, capabile să asigure creştere eficienţei prin utilizarea tot mai largă a
mecanismelor pieţei, mecanisme care au demonstrat pretutindeni că sunt singurele care
funcţionează.
Coexistenţa susţinerii bugetare şi restricţionismul monetar implică în mod necesar o creştere
a ratei dobânzilor căci oferta de monedă este frânată, iar deficitul bugetar antrenează o cerere
sporită de monedă, legată de nevoile relansării şi o prelevare asupra circuitului financiar. De aici
rezultă că creşterea e mai puţin stimulată decât în cazul relansării bugetare simple, deoarece
creşterea ratelor creează un fenomen de risipă financiară, totuşi, această creştere poate atrage
după sine capitaluri din exterior ceea ce ar reduce pierderea. Efectul asupra soldului comercial e
nesigur şi depinde de circumstanţe asupra cererii interne. Dar marele avantaj constă în faptul
că creşterea, chiar uşoară, se realizează cu o relativă stabilitate a preţurilor. Pe de o parte,
austeritatea monetară conduce la o majorare a deficitului bugetar prin creşterea sarcinilor
financiare induse prin ratele ridicate ale dobânzilor şi prin limitarea resurselor fiscale legate de
frânarea activităţii. Pe de altă parte, dacă deficitul bugetar este important politica monetară
trebuie să fie cu atât mai severă, pentru a evita derapajele.
Pentru mai multă simplitate şi eficienţă, relansarea bugetară poate fi selectivă. După cum
selectivitatea ratelor dobânzilor favorizează anumite domenii, aşa şi selectivitatea bugetară
poate să privilegieze impozitele sau cheltuielile. O asemenea politică mixtă a fost aplicată în
Germania după reunificare. Integrarea fostei Germanii de Est şi valul imigranţilor a implicat o
puternică creştere a cheltuielilor publice. Cum impozitele nu au putut fi imediat majorate,
deficitul bugetar a crescut spectaculos. Paralel, Bundensbank (Banca Centrală a Germaniei) a
rămas fidelă principiilor sale conservatoare de privelegiere a mecanismului monetar, chiar dacă
reunificarea o face mult mai dificilă pentru a lupta contra inevitabilelor tensiuni inflaţioniste, ea
a crescut rata reală a dobânzii.
Date fiind constrângerile exterioare, considerăm că relansarea bugetară poate şi chiar se
impune a fi însoţită de o politică de protecţie comercială cu scopul de a reduce importurile care
au devenit excesive şi dispensabile. Spre exemplu, aproximativ 20% din cheltuielile bugetului
pentru 2001 au fost plasate pentru acoperirea importului de mărfuri, şi de a asigura un relativ
echilibru exterior, protejând astfel producţia naţională şi locurile de muncă. Oricum, credem că
o relansare bugetară, vizând o stimulare a cererii respective de monedă şi a producţiei reale e

4
necesară pentru noi acum. Ea poate fi însoţită de un control temporar al preţurilor şi
veniturilor. S-ar concilia, astfel, cele două obiective atât de mult râvnite: creştere şi stabilitate.
Criteriile de selectivitate ar trebui să decurgă din obiectivele prioritare desemnate de
Guvern în programul său de acţiune. Astfel, selecţia ar viza, în principal, investiţiile în
infrastructură de care avem stringentă nevoie (transporturi, comunicaţii, etc.) locuinţe şi alte
lucrări publice cu efect de antrenare în economie, cu scopul de a crea locuri de muncă fără a
ruina balanţa comercială.
În aceste condiţii a devenit de notorietate disputa dintre Banca Naţională şi băncile
comerciale privind nivelul dobânzii, politica de ieftinire a creditului şi absorbţiei masei
monetare din circulaţie. În disputa respectivă au intervenit inclusiv „voci” din Parlament,
Guvern şi Preşedenţie, fiind pusă în cauză însăşi politica economică de urmat, problema
căpătând astfel largi conotaţii politice şi de ordin social general.
Practic, poziţiile potrivnice ale părţilor pleacă de la obiectivele prioritare diferite pe care
fiecare şi le-a propus: în timp ce Banca Naţională s-a fixat pe combaterea inflaţiei (ceea ce i-a
reuşit până în prezent) şi echilibrarea balanţei de plăţi (care fiind prioritar deficitară), Guvernul
pare mai preocupat de revigorarea producţiei şi de politica socială protectoare, iar băncile
comerciale urmăresc – ca orice agent economic – obţinerea cu precădere a profitului propriu.
Desigur, fiecare îşi are argumentele sale, dar ni se pare că „barca” nu poate fi trasă
concomitent în direcţii diferite fără riscul de a se scufunda. Nu se poate susţine o politică
monetară restrictivă de acordare cu „zgârcenie” a creditului (Banca Naţională), concomitent cu
o politică bugetară expansionistă şi neânsoţită de măsuri de restructurare şi privatizare, de
„igienizare” a economiei (Guvernul). Stabilizarea presupune un cuantum de programe
monetare şi fiscale unitar şi coerent.
Foarte rar guvernele îşi pot atinge simultan ţintele (inflaţie scăzută, creştere economică,
şomaj redus, etc.). De aceea, compromisuri între principalele obiective ale politicii economice
sunt inevitabile; arta guvernării bune este de a realiza compromisuri care nu periclitează
direcţia de evoluţie intenţionată şi maximizează performanţa de ansamblu. Pentru Republica
Moldova miza anilor recenţi a fost constituită de relansarea economică (care, de altfel, în unele
cazuri rămâne a fi deficitară) şi scăderea inflaţiei, sau ceea ce numim dezinflaţie. În anul 2001,
când PIB a crescut cu 6,1% (după 1,6% în 2000) şi inflaţia a scăzut la 6,3%(!), s-a semnalat o
dinamică - cel puţin la suprafaţă – pozitivă. Însă atenţia primordială pe care o acordă Banca
Centrală stabilităţii preţurilor în detrimentul ratelor dobânzii la creditele pe termen lung este
sub orice altă critică. Nu demult, Jerzy Osiatynscki, care a activat mul timp în calitate de
consultant al Guvernului Republicii Moldova, a deplâns politica monetară a Băncii Naţionale,
care ar frâna rate de creştere economică înalte. Dat fiind faptul că există o „problemă” a
dobânzilor – mă refer la dobânzi reale – practicate în sistemul bancar. Merită, prin urmare, să
examinăm unele aspecte referitoare la dobânzi în economia autohtonă.
De reliefat că dobânzile au scăzut în 2001, pe fondul diminuării inflaţiei; media dobânzilor
active practicate de băncile comerciale, a scăzut de la 30%, la începutul anului 2001, la în jur de
26% la începutul lui 2002. Oricum, chiar şi în urma acestor diminuări dobânzile reale au rămas
totuşi ridicate, această stare îşi are mai multe cauze, şi asupra lor Guvernul se cuvine să

5
mediteze împreună cu autoritatea monetară. Între aceste cauze sunt de menţionat: o
insuficientă competiţie în sistemul bancar şi ineficienţa unor componente ale acestuia, care
măresc costurile, de operare şi deci înclinaţia de a spori dobânzile active; prezenţa statului
(bugetului public) ca mare solicitator de credite; integrarea isesizabilă a pieţei financiare interne
(practic inexistentă) cu cea externă; nivelul foarte mare plăţilor restante (blocajul financiar)
între agenţii economici, inclusiv faţă de bănci, care le împinge pe acestea din urmă să crească
dobânzile ca mijloc de recapitalizare; volumul exagerat de mare a creditelor neperformante
(fără acoperire materială sau financiară) acordat de instituţiile financiare, care generează noi
„găuri” financiare; nivelul rezervelor obligatorii, care este un instrument folosit de BNM pentru
a controla lichiditatea, dar care măreşte costurile băncilor comerciale afectând creditarea
sectorului real din partea acestora. În plus costul creditului în monedă naţională devine mai
„piperat” în condiţiile unei supraevaluări a monedei naţionale neglijând valoarea reală a
acesteia. Aceasta explică, de altfel, de ce creditul neguvernamental în valută a realizat o
creştere vădită, care, potrivit datelor Băncii Naţionale, se estimează la peste 200 milioane
dolari.
În acest context, se cuvin a fi făcute unele precizări referitoare la particularităţile economiei
monetare din Republica Moldova, unde ponderea masei monetare (M2) şi, relativ, a creditului,
în PIB este scăzută, mult inferioară nivelului din ţările din Europa Centrală. La noi, ponderea
masei monetare în sens larg în PIB era de 20,5% în 1999, comparativ cu 42% în Ungaria, 48% în
Polonia, şi 71,7% în Cehia (această proporţie era de 49% în SUA şi de peste 60% în Zona Euro).
În 1999, potrivit datelor Băncii Mondiale, creditul ca raport din PIB a reprezentat în Republica
Moldova numai 15,3%, comparativ cu 23,5% în Ungaria, 26,9% în Polonia şi 60% în Republica
Cehă.
Ce ar trebui să facă statul pentru reducerea dobânzilor? În primul rând este necesar ca
acesta să colecteze impozitele mai eficace şi, în cele din urmă, să-şi reducă apelul la creditul
intern; ca disciplina financiară să se amelioreze (rău-platnicii să suporte rigorile economiei de
piaţă); să existe mai multă concurenţă între băncile comerciale şi acestea să-şi reducă costurile
de operare; ca creditele neperformante să scadă printr-o ameliorare a mediului de afaceri;
cunoaşterea mai bună de către bănci a clientelei proprii şi diferenţierea dobânzilor; linii speciale
de credit pentru întreprinderile mici şi mijlocii (sunt de salutat facilităţile existente la o serie de
bănci) etc.
Banca Naţională poate „dialoga” cu băncile comerciale în vederea reducerii ratelor dobânzii,
dar nu le poate obliga să practice un anumit nivel al acestora. Cât priveşte o abandonare a
controlului de lichidităţi din partea Băncii Naţionale, care ar putea reduce dobânzile nominale
pe termen scurt, o astfel de politică ar fi mioapă deoarece ar conduce la revenirea la rate lunare
ale inflaţiei înalte şi la accentuarea deficitului comercial (o tratare mai detaliată a acestuia va
constitui subiectul următorului subcapitol), care, după ultimele date ale Băncii Naţionale, a
indicat o valoare de 413 milioane de dolari, constituind 25% (!) din PIB pentru anul 2002. Este
adevărat că mai multă lichiditate internă ar stopa aprecierea reală a leului şi ar ajuta, oarecum
exportul. Sunt convins că experţii Băncii Centrale conştientizează realitatea dintre lichiditate şi
dobânzi, dar nu îşi pot asuma riscuri care „ar da peste cap” toată politica fulminantă a acesteia
de reducere a inflaţiei. Guvernul nu pare a fi îngrijorat de fenomene negative legate de
6
indisciplina financiară şi fragilitatea extinsă a procesului investiţional. În actual conjunctură este
necesar ca executivul să chibzuiască, împreună cu BNM, toate implicaţiile unor combinaţii de
măsuri economice, pentru a nu se risca „câştigurile” anilor recenţi în schimbul unui vremelnic
balon de oxigen.
Descurajarea întreprinzătorilor locali cauzată de ascensiunea ratelor dobânzii, ca urmare
a politicii monetare restrictive, ar fi deci compensată prin scutiri şi/sau reduceri de impozite
(după cum au şi solicitat în nenumărate rânduri aceştia), deci de relaxare fiscală, care ar
determina majorarea economisirii şi orientarea cheltuielilor agenţilor economici spre investiţii
productive, potenţial creatoare şi de noi locuri de muncă. Pentru comparaţie am putea
exemplifica că în Slovacia în 2001 investiţiile interne au constituit cca 20%(!) din PIB, pe când
în Republica Moldova mai puţin de 3%. Deci impactul investiţiilor ar permite menţinerea
masei monetare, respectiv a inflaţiei, la un nivel relativ stabil, în timp ce capacitatea
productivă a economiei ar creşte, cu toate efectele benefice pe care aceasta le-ar antrena.
Se poate obiecta că această mixtură de politici economice ar conduce la amplificarea
deficitului bugetar în mod considerabil. Aceasta este adevărat – şi experienţa o demonstrează -,
dar numai pe termen scurt până când stimularea utilizării resurselor va da roade, traducându-se
prin diminuarea bazei impozabile şi prin reducerea fiscale. Deficitul bugetar respectiv urmează
a fi finanţat prin împrumuturi interne (trebuind extinse rapid obligaţiunile de stat, bonurile de
tezaur) şi externe. Toată lumea, (inclusiv ţările occidentale prospere), trăieşte astăzi pe credite,
în multe ţări datoria publică fiind de peste 100% din PIB anual (în Moldova aceasta constituie
peste 150% din PIB). Bineînţeles, împrumuturile respective orientate cum s-a exercitat până
acum, preponderent (peste 50%) spre consum neproductiv.
Desigur, această „bombă” a datoriilor la scară naţională poate exploda cândva, generând un
colaps financiar major. Dar efectele acestei explozii ne vor găsi oricum şi oricât ne-am
„ascunde” noi în spatele unui buget relativ echilibrat. În plus, relaxarea fiscală ar favoriza
procesul de acumulare a capitalului atât de imperios necesar, cât şi utilizarea sa mai eficientă.
Dar pentru că şi statul are obligaţiile sale, care nu poate fi substituit, în destule şi importante
domenii, propunerea noastră nu are în vedere o reducere generală şi spectaculoasă a
impozitelor şi taxelor, aplicabilă cum spun francezii: „du jour au landemain”; ci – nota bene! – o
stimulare fiscală selectivă şi flexibilă cu precădere a investiţiilor productive.
Din cele menţionate putem să rezumăm că, politica monetară nu poate fi folosită prioritar
pentru a stimula cererea şi ocuparea forţei de muncă, dar politica fiscală este un instrument
expansionist puternic. Ţările cu şomaj mare, ca de exemplu cele din Europa de Sud-Est (ca de
altfel şi Republica Moldova) pot, astfel, să încerce să recurgă la stimulente fiscale pentru a
reduce şomajul mare, dar acest efor se poate dovedi că are efecte negative pe termen lung
dacă subminează credibilitatea de ansamblu a politicii economice din cauza deficitelor publice
prea înalte şi a ratelor dobânzii prea mari. În plus, în momentul aderării la UE, perioadele
succesive de mari deficite pot ridica problema datoriei şi reducerii acesteia, greu de rezolvat
„printr-o singură lovitură”. Conform acquis-ului comunitar privind normele de convergenţă de
integrare în UE rata datoriei publice trebuie să fie 60% din PIB, iar în cazul Republicii Moldova
acest indicator este pe departe realizabil.

7
 Există şi un alt risc care se va produce dacă autorităţile se vor baza prea mult pe politici
fiscale, aşa cum am specificat mai înainte, peste un anumit nivel al îndatorării, pericolul
nerespectării obligaţiilor de plată, atât externe cât şi interne, poate fi semnificativ şi poate se
penalizeze suplimentar investiţiile şi creşterea. Exemplu concludent îl constituie diminuarea
volumului de investiţii străine (ISD) în Republica Moldova de la 143 milioane dolari în 2001 la 65
milioane dolari în 2002, care a avut drept cauză creşterea exorbitantă a datoriei publice
externe. Pentru a contracara aceste riscuri trebuie impuse limite suplimentare asupra
deficitelor fiscale, de felul celor stabilite în tratatul de la Maastricht.
Astfel se poate urma o strategie fiscală caracterizată de un deficit bugetar mic şi care poate
stimula activitatea economică prin creşterea ofertei monetare. Această strategie va avea drept
rezultat reducerea ratelor dobânzilor, cu efect stimulativ asupra investiţiilor şi va tinde să
deprecieze moneda, ajutând în felul acesta exporturile pe termen scurt. Ca efect compensator
parţial, această depreciere va fi luată în seamă de către investitorii străini, care probabil vor
cere o primă de depreciere. Astfel reformele structurale şi întărirea constrângerilor bugetare
constituie o precondiţie fundamentală pentru eficienţa politicii monetare şi fiscale.
Indisciplina financiară trebuie să constituie în prezent principala provocare pentru
autorităţi, de rezolvarea căreia depinde însăşi continuarea cu succes a reformei. Acest succes
mai depinde – credem noi – şi de măsura în care Guvernul va reuşi să considere politica
monetară şi fiscală ca variabile prioritare de creştere economică susţinută.
O politică monetară este prin urmare necesară în continuare pentru a susţine reformele
structurale şi instituţionale. În contextul actual, pentru aprofundarea şi accelerarea reformei în
domeniu, considerăm că se impun o serie de măsuri specifice privind:
 liberalizarea şi consolidarea pieţei valutare prin participarea tuturor băncilor ca
dealeri şi unificarea cursurilor de schimb;
 crearea şi dezvoltarea pieţei primare şi secundare a titlurilor de stat (obligaţiuni,
bonuri de tezaur). Încetarea finanţării monetare a emisiunilor de bonuri de tezaur de
către Banca Naţională şi finanţarea neinflaţionistă a deficitului bugetar prin emiterea
hârtiilor de valoare de stat (HVS) în condiţii atractive pentru investitorii privaţi sau
publici, interni sau externi;
 crearea şi dezvoltarea unor pieţe lichide şi diversitatea pentru HVS va oferi Băncii
Naţionale un instrument în plus de intervenţie indirectă în scopul reglementării
nivelului lichidităţii în sistemul bancar şi ralierea acestuia la exigenţele şi normele
financiare europene;
 înlocuirea tuturor subvenţiilor (pentru industrie, infrastructură şi agricultură) sub
forme de facilităţi financiare speciale de refinanţare oferite de către Banca
Naţională, cu cele acordate în mod explicit prin bugetul de stat, în cadrul general al
politicii bugetare adoptate. Banca Naţională nu mai trebuie angajată în operaţiuni în
numele bugetului sau de acoperire a găurilor financiare ale statului, pentru a se evita
monetizarea deficitului bugetar;
 îmbunătăţirea funcţionării şi lărgirea pieţei de capital (în mod deosebit a Bursei de
Valori din Moldova) prin creşterea ofertei de informaţii, perfecţionarea cadrului
legislativ şi instituţional, diversificarea instrumentelor pe piaţa valorilor mobiliare
(tranzacţii swap, spot şi futures etc.), stimularea creşterii numărului de participanţi
(societăţi comerciale);
8
  dezvoltarea şi consolidarea pieţei creditului prin eliminarea controlului formal sau
asupra ratei dobânzii, ce limitează concurenţa, îmbunătăţirea calităţii şi
diversificarea serviciilor bancare oferite;
 crearea condiţiilor pentru trecerea la convertibilitatea deplină a monedei naţionale;
 aplicarea unei strategii mai active de bănci, deschiderea lor către publicul larg printr-o
ofertă variată de servicii financiare, la un preţ accesibil ceea ce ar contribui la
atragerea economiilor aflate în afara sistemului bancar (sau altfel spus, bancarizarea
economiei, cu efecte benefice uriaşe pentru activitatea economică în ansamblul ei);
 eliminarea legăturilor oculte dintre bănci, pe de o parte, şi clasa politică, respectiv cea
a oamenilor de afaceri, pe de altă parte. În acest sens sunt bine cunoscute abuzurile şi
excrocheriile făcute de mai multe persoane “sus-puse” şi uneori tolerate de Banca
Centrală. Fără morală în lumea bancară, restructurarea nu se va dovedi niciodată
eficientă;
 consolidarea situaţiei financiare a băncilor prin majorarea capitalurilor proprii, pentru
a evita un posibil faliment cauzat de volumul mare de credite neperformante acordate;
 îmbunătăţirea evidenţii contabile şi a publicării datelor de către bănci (Banca
Naţională), astfel încât rapoartele acestora să reflecte situaţia reală, nu s-o măsluiască;
 schimbarea modului în care sunt folosite veniturile; în prezent, în loc să se dezvolte
baza tehnico-profesională care să permită implicarea mai eficientă în procesul de
creditare a agenţilor economici şi reducerea asimetriei de informaţii, sume fabuloase
sunt cheltuite pentru construirea de noi sedii mult prea somptuoase în comparaţie cu
starea economiei naţionale şi a întreprinderilor etc.;

Aceste concluzii incomode se doresc un semnal de alarmă cu privire la situaţia economiei

reale, politica monetară sau fiscală lipsită de iniţiativă şi coerenţă nu face decât să perpetueze, şi
asta cu grave consecinţe de restructurare a creşterii economice viitoare. Cauza reală a stării
actuale nu e lipsa modelelor de restructurare, ci probabil lipsa voinţei politice sau inerţia
factorilor de răspundere pentru acţiuni hotărâte într-o asemenea direcţie.

1.4. Concluzii şi implicaţii de politică economică pentru Republica Moldova

Crearea Comisiei Naţionale pentru Integrarea Europeană este doar primul pas în
procesul de europenizare al sistemului politic şi economic naţional. Negocierea şi adoptarea
celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar (setului de reglementări ale UE) este numai foarte
parţial o operaţiune tehnică – de transpunere în legislaţia moldovenească a normelor Uniunii. În
sens profund, asimilarea acquis-ului priveşte funcţionarea reală a politicilor economice şi
instituţiilor interne. Iar această funcţionare nu poate fi decretată. Nu întâmplător Comisia UE
accentuează problema reformei administraţie publice şi justiţiei, lupta contra corupţiei
instituţionalizate. Reformele cerute de integrarea în UE sunt mult mai complexe decât ceea ce
presupune o realizare a economiei de piaţă convenţionale şi a democraţiei liberale. Aceasta,
deoarece în cazul Republicii Moldova există o mare problemă de decalaj economic, care nu
poate fi soluţionată într-un timp record (UE este un club de ţări prospere, în pofida discrepanţelor
dintre ele); criteriile de convergenţă de la Maastricht privind nivelul ratei inflaţiei, al dobânzilor,
de variaţie a cursului de schimb şi deficitului bugetar nu sunt uşor de îndeplinit şi pot constrânge
potenţialul de creştere economică; sunt cerute adoptări instituţionale care, altminteri (dacă nu am
urmări aderarea la UE), nu ar fi imperative; se reduce în mod considerabil gradul de autonomie a
politicii economice, inclusiv în perioada de pre-aderare. Cu alte cuvinte, metamorfoza economiei
aşa cum este prefigurată de acquis şi a unei foi de parcurs (un road map) pe care ar trebui s-o
obţină Moldova în procesul negocierilor de aderare, alături de avantaje, reclamă şi costuri ale

9
reformelor, care nu sunt limpede ilustrate, nefiind totodată uşor cuantificabile. Aici intervine şi
„economia politică” a extinderii; dacă extinderea din 2004 pare a fi o certitudine, viitorul are
multe necunoscute.
Doar avantajele ar depăşi net costurile. Dialogul de aderare poate impune o disciplină şi
consecvenţă reformelor, de care are nevoie Republica Moldova; legătura cu UE, din acest punct
de vedere, are un conţinut mult mai bogat decât cea cu organismele financiare internaţionale.
Uniunea Europeană poate oferi „marele impuls” de care are nevoie Republica Moldova în
încercarea de modernizare profundă. UE asistă cu fonduri nerambursabile substanţiale, care pot
ajunge până la 2,5-3% din PIB al Uniunii (peste un miliard de EURO) în 2007, dacă vom dovedi
capacitate de absorbţie. În fine, într-o lume supusă tot mai multor incertitudini şi pericole,
Uniunea Europeană are valenţe de „adăpost” economic (şi nu numai).
Din cele amintite mai sus se pot desprinde unele teze de politică economică privind
dialogul cu UE şi interpretarea foii de parcurs. Aceasta din urmă oferă repere clare cu direcţii de
acţiune, dar nu poate fi un program efectiv de guvernare. La marile probleme şi dileme cu care se
confruntă societatea moldovenească răspunsurile trebuie date acasă (ar fi util să înţelegem că, cât
de mult am dori noi, UE tot nu ne-ar lua ca „protectorat”). Dialogul cu UE implică negociere; nu
totul e prestabilit (ca precondiţii). Spaţiul UE are o anumită varietate instituţională şi de politici
(de pildă, în domeniul fiscal), care oferă posibilităţi de alegere şi optimizare, chiar sub
constrângerile dure ale acquis-ului. Alegerile de politică economică trebuie să urmărească ţinte
principale (creştere economică durabilă, inflaţie mică etc.), privind cu realism compromisuri
inevitabile: politica trebuie să fie pragmatică, neprizoniera unor clişee şi grupuri de interese.
Atenţia trebuie concentrată pe probleme reale şi se cuvine a evita gesturi de „impresie artistică”,
care implică riscuri mari: de pildă, deschiderea prematură a contului de capital sau liberalizarea
pieţei energiei fără măsuri adecvate de reglementare care să protejeze consumatorii industriali şi
casnici. Soarta industriei naţionale depinde de modul de inserare în reţelele industriale europene.
Agricultura va crea probleme dacă forţa de muncă eliberată din acest sector nu va fi absorbită de
alte ocupaţii. Alături de aceasta nu trebuie să ne preocupăm de o politică agricolă propriu-zisă,
fără a avea o politică rurală adecvată, scopul strategic al căreia ar fi reducerea numărului de
persoane direct angajate în agricultură prin dezvoltarea industriei rurale şi a sectorului
serviciilor în mediul rural. O mai bună colectare a veniturilor bugetare ar permite creşterea
producţiei de bunuri publice (învăţământ, sănătate, infrastructură) ce sunt esenţiale pentru
creşterea economică. Este vital să utilizăm cât mai bine fondurile nerambursabile primite; două
aspecte apar aici: selecţia proiectelor (care să aibă o eficienţă economică şi socială înaltă) şi
folosirea banilor corect procedural. De această utilizare depinde dezvoltarea instituţională şi
coeziunea socială, lucrări de infrastructură, în agricultură etc.

Trebuie urmărite cu perspicacitate mediul internaţional şi ansamblul proceselor complexe

din interiorul Uniunii Europene. Iniţierea negocierilor de aderare a Republicii Moldova vor fi
probabil influenţate şi de procesul extinderii după 2004, iar aderarea Moldovei la Uniune nu
este numai treaba autorităţilor guvernamentale; ea presupune o stare de spirit pozitivă, o
mobilizare cât mai generală în societate, o monitorizare a activităţii responsabililor publici de
către cetăţeni şi media. În acelaşi timp, aderarea presupune şi menţinerea interesului Uniunii
pentru extindere după 2004.

În prezent economia Republicii Moldova este închistată într-un cerc vicios. Pe de o parte
volumul mic al investiţiilor (datorită lipsei de performanţă a creditului pentru investiţii cât şi a

10
intrărilor reduse de capital străin) cât şi declinul economic cumulat în ultimii zece ani
îngreunează restructurarea producţiei şi a reorientării exporturilor, descurajează investiţiile
publice şi private. Pe de altă parte creşterea durabilă a economiei este subminată de datoria
publică externă şi internă în creştere (peste 2,2 miliarde de dolari) cât şi de balanţa comercială
şi de plăţi externe dezechilibrată combinată cu imposibilitatea utilizării resurselor (materiale,
financiare, umane) pentru restaurarea economiei în ansamblu.

Pentru a înregistra o creştere economică veritabilă este necesară acţiunea concomitentă a

mai multor pârghii economice: rate ale dobânzii reale scăzute, un curs de schimb valutar
competitiv şi relativ stabil, intrări masive de capital străin pe fondul unui rating ridicat (riscul de
ţară scăzut), toate aceste corelate pe marginea unor deficite bugetare şi cvasi-fiscale reduse.

Politica economică promovată de guvernul actual trebuie să fie orientată spre creştere şi
dezvoltare economică durabilă şi reformă structurală profundă, care se află la polul opus
politicii economice „populiste”.

Relansarea economică începută în cursul anului 2000, care se află în curs, e necesar să fie
dublată şi susţinută de creşterea substanţială a formării brute de capital şi de orientarea
agenţilor economici spre alocarea unui procent tot mai mare din venituri spre investiţii şi nu
spre economisire (cum au fost caracterizaţi ultimii ani) ponderea investiţiilor brute ar trebui să
o reprezinte investiţiile publice în infrastructură şi telecomunicaţii moderne. Creşterea
economică durabilă s-ar putea realiza printr-un export eficace (similar ţărilor candidate la
aderare) alcătuit din bunuri şi servicii calitativ superioare cu valoare adăugată ridicată. Acest
deziderat se poate obţine practic prin realizarea unor investiţii interne atât private cât şi
guvernamentale, bine fundamentate din punct de vedere tehnic, comercial şi economic. Or
acest gen de investiţii poate fi conceput prin reducerea ratei reale a dobânzii. Un efect imediat
al reducerii ratelor dobânzii ar fi diminuarea semnificativă a serviciului datoriei publice şi
implicit o reducere a deficitului bugetar. Diminuarea serviciului datoriei publice ar genera o
schimbare majoră a politicii bugetare, în direcţia alocării unei părţi tot mai importante din
veniturile publice pentru majorarea cheltuielilor de capital de genul investiţiilor în
infrastructură. Într-o relaţie de forma cauză-efect ar avea de câştigat populaţia aptă de muncă
dar mai ales cea ocupată, în sensul reducerii ratei şomajului, creşterii gradului de ocupare a
forţei de muncă şi nu în ultimul rând, creşterea volumului de resurse financiare necesar
asistenţei sociale (în special pentru categoriile de persoane defavorizate); rezultatul acestei
intercondiţionări fiind ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii a întregii populaţii. Efectele
acestor procese ar fi putea fi sursa combaterii sărăciei, a tensiunilor sociale, cât şi motivaţia
depăşirilor formelor grave pe care le îmbracă criza morală din societatea moldovenească.

Strategiile pe termen mediu şi lung cele mai potrivite ar fi: realizarea unui sistem bugetar
modern şi funcţional, cât şi o reformă fiscală modernă şi motivată de tip occidental. Aceste
două mari domenii strategice presupun adoptarea unor măsuri legislative obiectiv necesare,
focalizate pe domeniile:

► reducerea cheltuielilor administrative ale tuturor agenţilor economici şi

redimensionarea cheltuielilor bugetare ale statului;
11
 ► realizarea unei creşteri economice durabile, bazată pe capitalul autohton şi străin în
domeniile strategice ale economiei şi creşterea investiţiilor profitabile în sectorul real;

► obţinerea unei protecţii sociale reale pentru toate categoriile de populaţie, în special
pentru cele defavorizate;

Măsuri pentru reducerea cheltuielilor administrative şi redimensionarea cheltuielilor

bugetare:

► finalizarea cât mai rapidă a procesului de privatizare şi restructurare a întreprinderilor

nerentabile cu capital majoritar de stat;

► stabilirea priorităţilor în domeniul cheltuielilor bugetare în funcţie de sectoarele

strategice ale economiei naţionale, în special în domeniile: ocrotirii sănătăţii, educaţiei şi
învăţământului de toate gradele;

► adoptarea unei noi legislaţii în domeniul pensiilor şi asigurărilor sociale după modelele
funcţionale din ţările occidentale dezvoltate;

► simplificarea legislaţiei privind înfiinţarea noilor societăţi comerciale, raportarea şi

declararea veniturilor, respectiv, monitorizarea acestora;

► stabilizarea priorităţilor în ceea ce priveşte legislaţia strict necesară funcţionării

sistemului economic, asanarea legislaţiei şi reglementărilor inutile, confuze şi interpretabile;

Măsuri şi acţiuni prioritare privind creşterea economică şi creşterea investiţiilor profitabile

în sectorul real al economiei:

► stimularea intereselor economice ale contribuabilului prin introducerea impozitării

diferenţiate (poate fi uşor de demonstrat că chiar dacă impozitul corporativ şi cel pe venitul
persoanelor fizice ar fi reduse cu 10%, iar taxa pe valoare adăugată – cu 5%, bugetul de stat
nu ar avea de suferit); experienţa Ungariei unde impozitul corporativ este de 18%
comparativ cu 27% în Moldova;

► stabilirea prin lege a unor trepte de impozitare a profitului care să fie motivate,
diferenţiate în funcţie de domeniul de activitate;

► scutirea agenţilor economici de la plata impozitului pe profit pentru profitul reinvestit în

Republica Moldova (spre exemplu în Estonia profitul reinvestit nici nu este supus
impozitării);

12
► scutirea de la plata impozitului pe profit pe perioade între 3 şi 5 ani (precum se practică
în România, Bulgaria, Slovenia, etc.) pentru agenţii economici care investesc şi reinvestesc în
economia ţării şi creează noi locuri de muncă;

► stabilirea unor trepte diferenţiale la taxa pe valoare adăugată (TVA) în funcţie de

categoria de bunuri sau servicii, precum şi în raport de numărul de utilizatori şi de locul de
fabricaţie al acestor bunuri;

► utilizarea deficitului bugetar ca sursă de finanţare a creşterii economice prin atragerea

resurselor financiare de la populaţie şi de la agenţii economici;

► elaborarea unei politici fiscale mobile şi civilizate, având în vedere atât interesele
comunităţii economice active, cât şi a bugetului de stat care ar prevedea: o diminuare
pronunţată a impozitului pe venit pentru persoanele fizice de până la 10% şi crearea unui
nivel unic de impozitare pentru toţi contribuabilii din această categorie; eliminarea
impozitului pentru nerezidenţi; crearea unor condiţii prioritare pentru producătorii de
mărfuri şi servicii autohtoni;

► stimularea investirii de către persoane fizice sau juridice prin investiţii directe în
economia naţională, prin achiziţionarea de titluri de valoare sau participarea la crearea unor
fonduri de investiţii;

► reducerea substanţială a unor categorii de taxe de import-export şi impozite pe care

agenţii economici sunt obligaţi să le plătească şi care la afectează competitivitatea în raport
cu concurenţa europeană.

Măsuri de protecţie socială modernă şi eficientă:

► scăderea preţurilor la produsele alimentare fabricate în Republica Moldova din resurse

interne care sunt destinate pieţei interne;

► stabilirea unui raport echilibrat între salariul minim garantat pe economie şi un nivel
minim garantat prin lege pentru pensii şi asigurări sociale;

► scutirea de impozit sau impozitarea proporţională a venitului impozabil al familiilor cu

venituri mici şi acordarea de ajutoare sociale în bani, bunuri sau servicii pentru familiile
care au în întreţinere persoane care fac parte dintr-o categorie socială defavorizată.

13