ŞASE CARACTERISTICI ALE PROCESULUI DE ÎNVĂŢARE LA ADULŢI

1. Adulţii sunt în stadii diferite de autonomie pe care şi-o exersează în situaţii de

învăţare.
Conceptele lor despre sine le afectează propriul comportament şi dorinţa de a învăţa.
 Când adulţii sunt implicaţi în procesul de luare a deciziilor în ceea ce priveşte
învăţarea, investiţia lor în activitatea de învăţare creşte.
 Dacă adulţii simt că instructorii li se adresează “de sus” sau le cer să facă activităţi pe
care le consideră copilăreşti sau care nu le plac, atunci învăţarea va descreşte în mod
proporţional.

2. Adulţii au o largă experienţă care poate fi folosită şi care poate fi împărtăşită altora.
 Fiecare adult are experienţe de viaţă unice exprimate prin rolurile lui de
angajat, soţ, părinte, cetăţean, militar, şomer, elev, student, instruire
specializată pe meserii şi/sau absolvent de facultate.
 Majoritatea adulţilor au reflectat asupra sensului vieţii prin experienţele avute
cu naşterea copiilor, moartea unor membrii ai familiei, probleme de sănătate,
promovări la locul de munca şi pensionare.
 Când adulţii reflectă asupra experienţei de viaţă şi o pot conecta la noile
învăţăminte şi înţelegeri pe care le-au avut ca rezultat al experienţei, motivaţia
lor de a învăţa creşte.
 Discuţia despre modul de a vedea lucrurile şi experienţele pe care adulţii le au
atunci când interacţionează unii cu alţii pe parcursul instruirii este cea mai
importantă cale pentru ca aceştia să asimileze noi informaţii şi abilităţi de
învăţare.

3. Adulţii caută să înveţe ceea ce li se pare lor important mai curând decât ceea ce
consideră alţii important.
 Sistemele de valori şi credinţe ale adulţilor determină în mare parte ce se va învăţa
şi ce se va reţine.

4. Adulţii urmăresc să înveţe ceea ce se poate aplica imediat.

 Interesul adulţilor faţă de teorii este direct proporţional cu aplicabilitatea lor
imediată în experienţele de muncă, familie, în mediul social şi recreere din lumea
lor zilnică.
 Adulţii doresc, şi au nevoie, să încerce, să testeze şi să evalueze pentru ei înşişi noi
învăţăminte şi abilităţi astfel încât să se implice direct în evaluarea eficienţei lor.

5. Adulţii sunt centraţi mai mult pe problemă decât pe subiect.

 Majoritatea adulţilor sunt mai mult interesaţi în aplicaţiile pragmatice ale învăţării
decât în creşterea bazei de cunoştinţe pentru eventualele nevoi viitoare.

6. Adulţii doresc să ştie dacă ceea ce li se cere să înveţe este elevant pentru nevoile lor.
 Adulţii doresc informaţii noi care să le readucă frustrarea, să le crească eficienţa
şi productivitatea şi să le extindă orizontul.
 CHESTIONAR PRIVIND STILUL DE ÎNVĂŢARE

Acest chestionar este destinat să vă ajute să vă identificaţi metoda preferată de

învăţare. Ca punct de referinţă luaţi în calcul un singur curs sau o singură experienţă din care
aţi învăţat cel mai mult. Apoi, pe măsură ce completaţi chestionarul, daţi o notă mare
cuvintelor care descriu cel mai bine modul în care aţi învăţat şi o notă mică acelor cuvinte
care descriu cel mai puţin corect stilul dvs. de învăţare.

S-ar putea să fie dificil să alegeţi cuvintele care descriu cel mai bine stilul propriu
de învăţare deoarece nu există răspunsuri bune sau rele. Diferitele caracteristici descrise în
chestionar sunt “bune” în mod egal. Scopul acestui chestionar este să vă descrie modul in care
dvs. aţi învăţat cel mai eficient. Pentru completarea chestionarului este de preferat să vă
gândiţi la o experienţă recentă, la o situaţie pe care v-o amintiţi bine.

Instrucţiuni:
Mai jos sunt 9 seturi de câte 4 cuvinte. Amintindu-vă cea mai plină de învăţăminte
situaţie, ordonaţi cuvintele din fiecare set acordând 4 puncte cuvântului care vă caracterizează
cel mai bine şi apoi descrescător până la 1, acordat cuvântului care vă caracterizează cel mai
puţin. Fiecare cuvânt trebuie să aibă propriul său punctaj (deci, nu se pot acorda 2 de 4 sau 3
de 2). Nu faceţi legături.

1 implicat tentat discriminativ practic

2 receptiv impaţial analitic relevant

3 sentimente vedere gândire acţiune

4 acceptare conştientizare evaluare îşi asumă

riscurile
5 intuitiv întrebător/ logic productiv
anchetator
6 concret observator abstract activ

7 orientat către reflecta orientat către viitor pragmatic

prezent

8 experienţă observare conceptualizare experimentare

9 intens reflexiv raţional responsabil

TOTAL
Experienţă Observaţia Conceptualizare Experimentare
concretă reflecţia abstractă activă
 A ÎNVĂŢA, A PREDA ŞI STILURI DE ÎNVĂŢARE

Pentru cei mai mulţi dintre noi, prima asociere pe care am făcut-o cu privire la cuvântul
“învăţare” a fost legată de profesor, manuale, clasă. Aceste asociaţii evidenţiază câteva
presupuneri pe care tindem să le facem despre natura procesului de învăţare. Anii pe care i-am
petrecut în şcoală ne-au format astfel încât să considerăm că responsabilitatea principală în
învăţare este a profesorului. Experienţa şi pregătirea sa îl fac expert; noi suntem participanţi
pasivi în procesul de învăţare. Ca elevi sau studenţi, sarcina noastră este să observăm, să citim
si să memorizăm ceea ce ni se dă ca temă şi apoi să repetăm la exemene ceea ce am învăţat.
Profesorul are responsabilitatea evaluării performanţei noastre şi pe aceea de a ne spune ce ar
trebui să mai învăţăm. El stabileşte cerinţele şi obiectivele învăţării deoarece se presupune că
elevul nu are încă experienţa de a şti ce este bine pentru sine.

Manualul simbolizează presupunerea că învăţarea este axată primordial pe idei şi concepte

abstracte. Învăţarea este procesul de acumulare şi apoi de rememorare a ideilor şi conceptelor.
Cu cât mai multe concepte reamintite, cu atât mai bună învăţarea. Relevanţa si aplicabilitatea
acestor concepte în propria meserie va veni mai târziu; conceptele vin înaintea experienţei.

Sala de clasă simbolizează presupunerea că învăţarea este o activitate specială, ruptă de

lumea reală şi fără legătură cu viaţa persoanei respective. A învăţa şi a face sunt activităţi
separate şi opuse. La absolvire mulţi tineri spun: „Am terminat cu învăţatul, pot începe să
trăiesc”. Credinţa că învăţarea apare doar legată de şcoală este atât de puternică încât
acreditărilor academice (diplome) li se acordă o mare importanţă la angajarea şi promovarea
unei persoane, în ciuda faptului că cercetările au eşuat în încercarea de a face legătura între
performanţa şcolară şi succesul în viaţă.

Ca rezultat al acestor presupuneri, conceptul de învăţare pare să aibă rareori legături relevante
cu viaţa nostră zilnică. Şi totuşi, la o privire mai atentă vedem că nu este aşa. Într-o lume în
care rata schimbării creşte de la an la an, într-o vreme în care puţini oameni îşi mai sfârşesc
cariera în acelaşi post sau chiar cu aceeaşi ocupaţie cu care au început, capacitarea de a învăţa
apare importantă, dacă nu cea mai importantă abilitate.

Pe de altă parte, conceptul rezolvării problemelor evocă unele asocieri opuse conceptului
învăţării. Tindem să concepem rezolvarea problemelor ca pe un proces mai degrabă activ
decât pasiv. Şi deşi avem un cuvânt pentru o persoană care direcţionează învăţarea (profesor)
nu avem un cuvânt pentru procesul rezolvării problemelor. Responsabilitatea rezolvării
problemelor aparţine celui ce le rezolvă. Această persoană trebuie să experimenteze, să îşi
asume riscuri şi să ajungă la o concluzie. De obicei, nu este nevoie de cineva din exterior
pentru a evalua. Persoana ştie când problema este rezolvată. Deşi, din soluţiile unei probleme
concrete pot rezulta principii generale, problemele sunt mai degrabă specifice decât generale,
concrete nu abstracte. Rezolvarea problemelor nu este separată de viaţa persoanei respective.
Persoana se concentrează pe rezolvarea unei probleme pe care o consideră relevantă pentru
sine; de fapt, implicarea sa în chestiunea respectivă o transformă pe aceasta într-o problemă
reală.
 UN MODEL PENTRU PROCESUL DE ÎNVĂŢARE/ REZOLVARE A
PROBLEMELOR

Combinând aceste caracteristici ale învaăţării şi rezolvării problemelor şi

concepându-le ca pe un proces unic ne apropiem de înţelegerea modului în care extragem din
experienţa personală reguli şi principii care să ne ghideze comportarea în situaţii noi şi cum ne
modificăm aceste concepte pentru a le îmbunătăţi eficienţa. Acest proces este şi activ şi pasiv,
şi concret şi abstract. Poate fi conceput ca un proces în 4 stadii:
1. Experienţa concretă, urmată de
2. Observaţie şi reflecţie, care conduc la
3. Formarea unor concepte abstracte şi generalizare, care conduc la
4. Ipoteze ce vor fi testate într-o acţiune directă, care la rândul ei va genera noi
experienţe.

1. EXPERIENŢE 2. OBSERVAŢIE
CONCRETE şi REFLECŢIE

3. FORMAREA
4. TESTAREA
CONCEPTELOR
CONCEPTELOR
ABSTRACTE şi
ÎN SITUAŢII
GENERALIZA-
NOI
REA

Se pot face câteva observaţii legate de acest model al învăţării. În primul rînd,
acest ciclu al învăţării continuă pe toată durata vieţii individului. Ne testăm în mod continuu
conceptele în diferite experienţe şi le schimbăm ca rezultat al concluziilor extrase din aceste
experienţe. Într-un fel, toată învăţarea este o reînvăţare şi toată educaţia este o reeducaţie.
 În al doilea rând, direcţia pe care o ia învăţarea este guvernată de nevoile şi
scopurile persoanei. Căutam acele experienţe care au legătură cu scopurile noastre, le
interpretăm în lumina scopurilor noastre şi testăm implicaţiile prin care aceste concepte sunt
relevante pentru nevoile noastre resimţite şi pentru scopurile noastre. Implicaţia acestui fapt
este că învăţarea este întâmplătoare şi ineficienţa când obiectivele nu sunt clare.
În al treilea rând, procesul învăţării este directionat de nevoile şi scopurile
individuale, stilurile de învăţare fiind profund personale, atât ca direcţie, cât şi ca proces. De
exemplu, un matematician poate valoriza mai mult conceptele abstracte, pe când un poet
poate pune pe primul loc experientele concrete. Un manager poate fi preocupat primordial de
aplicarea activă a unor concepte, pe când un naturalist va fi atras mai mult de dezvoltarea
abilităţilor de observare. Fiecare dintre noi îşi crează un stil personal de învăţare care are şi
puncte tari şi puncte slabe. Ne putem grăbi spre experienţa scăpând din vedere „lecţia” ce
trebuie învăţată din aceasta; ne putem formula conceptele, dar putem eşua în testarea lor.
Chestionarul stilurilor de învăţare a fost conceput ca un ghid pentru a identifica propriul stil
de învăţare. Cele 4 moduri de învăţare- experienţa concretă, observaţia reflectată,
conceptualizarea abstractă si experimentarea activă- reprezintă cele 4 stadii ale procesului de
învăţare. Chestionarul a fost conceput astfel încât să oglindească importanţa relativă pe care o
acordaţi dvs. fiecăruia dintre aceste stadii. Nici un stil personal nu este mai bun sau mai rău ca
altul.

ÎNŢELEGEREA PROFILULUI STILULUI DE ÎNVĂŢARE

Ceea ce aţi obţinut este imaginea importanţei relative pe care o acordaţi fiecăruia
din cele patru stiluri de învăţare. Aşa cum am arătat nici un stil nu este mai bun decât
celelalte. Cel mai mare scor reprezintă stilul preferat.

Un scor ridicat pe axa “ A face ” reprezintă o abordare receptivă a învăţării

bazată pe experienţă şi care se sprijină pe judecăţi fundamentale, pe sentimente. Aceste
persoane au tendinţa să fie empatice şi “orientate către persoană ”. În general ele găsesc
nefolositoare abordările teoretice şi tind să trateze fiecare situaţie ca pe un caz unic. Aceşti
oameni învaţă cel mai bine din exemplele concrete în care se pot implica. Indivizii care
prefera stilul “A face ” tind să se orienteze mai degrabă către colegi, către egali, decât câtre
autoritate în abordarea învăţării şi beneficiază cel mai mult de pe urma feedback-ului şi a
discuţiilor cu colegii.

Un scor ridicat pe axa “A gândi” indică o abordare analitică, conceptuală a

învăţării, care se bazează mult pe gândire logică şi evaluare raţională. Aceşti indivizi tind să se
orienteze mai mult către obiecte şi simboluri decât către alte persoane. Ei învaţă cel mai bine
in situaţii formale, în procese de învăţare dirijate de autoritate, situaţii impersonale ce
subliniază teoria şi analiza sistematică. Sunt frustraţi şi beneficiază puţin depe urma
“descoperirilor” nestructurate rezultate din exerciţii şi simulări.

Un scor ridicat pe axa “ A încerca” (“A testa”) indică o orientare activă către
învăţarea ce se bazează mult pe experimentare. Aceste persoane învaţă cel mai bine când se
implică în proiecte, teme, discuţii în grupuri mici. Le displac situaţiile de învăţare pasivă
(lecturile). Acesti indivizi tind să fie extrovertiţi.
 Un scor ridicat pe axa “A privi” indică o abordare sentimentală, imparţială şi
reflectivă a învăţării. Aceste persoane se bazează mult pe observaţii şi judecăţi făcute cu grijă
şi preferă situaţiile de învăţare pasivă (lectura), care le permit să joace rolul de observatori
„imparţiali”. Aceste persoane tind să fie introvertite.

Ce întrebări ridică aceste scoruri?

Trebuie să ne gândim dacă nu cumva folosim în mod excesiv un anumit stil.

Gândiţi-vă la situaţii din trecut din care aţi învăţat ceva. S-au întâmplat acestea în stilul dvs.
preferat? Gândiţi-vă la o situaţie în care aţi avut dificultăţi să învăţaţi ceva (şi de fapt nu aţi
învăţat). În ce atil aţi lucrat atunci? Care este stilul dvs. favorit?
Haideţi să privim la scorul cel mai mic! Acesta este stilul în care nu vă place să
lucraţi. Gândiţi-vă din nou la situaţiile în care nu aţi reuşit să învăţaţi ceva. A fost stilul utilizat
atunci stilul cu cel mai mic punctaj?
Acum, să privim desenul în totalitate! Cei mai mulţi oameni şi-au dezvoltat prin
experienţă cel puţin două stiluri pe care le utilizează pentru învăţare. Pe Scala Kolb sunt doua
“axe” de idei:
 activ-pasiv (dreapta de la „a încerca” la „a privi” )
 concret- abstract (dreapta de la „a face” la „a gândi”)

În general, oamenii au un scor ridicat pe dreapta activ- pasiv şi celălalt pe

dreapta concret- abstract.
Uniţi punctele ce corespund scorurilor dvs. de pe chestionar. Veţi obţine o imagine cu
suprafeţe mai mari în unele cadre decât în celelalte. De exemplu, un scor de 18, 12, 6, 24 va
arăta astfel:

După cum vedeţi, aria ccea mai mare se află în cadrannul superior stâng. Aceasta arată o
preferinţă pentru experienţele concrete, active de învăţare. Cea mai mică arie se află în
cadranul inferior drept şi poate fi zona în care învăţarea este cea mai dificilă.

Dacă aria ccea mai mare se află în cadranul inferior drept, aceasta corespunde preferinţei
pentru experienţele de învăţare pasivă. Dacă aria cea mai mare se află în cadranul superior
drept, aceasta corespunde preferinţei pentru experienţele de învăţare concrete, pasive. Dacă
aria cea mai mare se află în cadranul inferior stâng, aceasta corespunde preferinţei pentru
experienţele de învăţare activă, abstractă.

Urmatoarea figură ilustrează punctele tari şi problemele rezultate din folosirea excesivă a
metodelor corespunzătoare ariilor dvs. predominante; de asemenea, enumeră ca deficienţe,
problemele ce pot apărea în zonele cu ariile cele mai mici:
Un motiv major pentru care Kolb a elaborat această teorie despre cum învaţă oamenii a fost
legitimarea fiecăruia dintre stilurile de învăţare. Fără acest tip de teorie am fi continuat să
credem că învăţarea este ceea ce ni s-a întâmplat în şcoală. Educaţia tradiţională, în mod
particular cea elementară şi din liceu, este axată pe învăşarea abstractă şi pasivă (cadranul
inferior drept). Gradul în care persoana valorizează şi poate lucra într-un asemenea stil
depinde de nivelul său de şcolarizare: cât de mult (în timp) şi cât de bine a învăţat.

În plus, Kolb indică importanţa, pentru fiecare dintre noi, a dezvoltării abilităţii de a folosi
toate stilurile, deoarece fiecare faţetă adusă de fiecare stil este un nou rafinament pentru ceea
ce învăţăm. Oamenii care doar fac şi nu se gândesc la ceea ce ar putea învăţa sau testa în alte
situaţii îşi limitează învăţarea. Prin urmare, cu fiecare situaţie nouă, ceea ce am învăţat înainte
nu mai poate fi aplicat de la o situaţie la alta. În mod similar, cineva care învaţă doar privind
este dependent de “acţiunea” altei persoane pentru a putea învăţa. Gradul în care putem învăţa
făcând, privind, reflectând la ceea ce am făcut şi testând alte soluţii în situaţii noi, este gradul
în care ciclul învăţării este mereu încheiat şi aplicabil altor situaţii.
Stilul de învăţare şi formatorul

Ca formator, sunt de făcut două observaţii importante legate de stilul propriu de învăţare şi de
ceea ce elaboraţi şi prezentaţi participanţilor într-o instruire. Prima observaţie este legată de
tendinţa formatorului de a utiliza stilul favorit pentru un anume tip de activitate ca fiind
singurul mod logic de a prezenta un material.

Primul pas pentru depăşirea acestei prejudecăţi, de înţeles, dar de neacceptat, este să întrebaţi
de ce preferaţi o anumită activitate. Reprezintă ea stilul dvs. favorit de a învăţa, este vorba de
experienţa dvs. de învăţare tradiţională, sau se datorează unei alte experienţe? Analiza
cauzelor prejudecăţii dvs. vă va ajuta să evaluaţi mai obiectiv dacă această activitate sau
tehnica este în mod particular eficientă pentru procesul de instruire pe care îl conduceţi.

A doua observaţie este mai delicată. Nu doar că avem o preferinţă pentru modul în care noi
am învăţat ceva, dar avem de asemenea o înţelegere a „ceea ce este important să fie învăţat şi
cum se leagă totul”. Aceasta este propria noastră logică interioară despre tema respectivă.
Pericolul conducerii unei sesiuni de instruire pornind de la această prejudecată este ca în timp
e formatorul se înţelege perfect pe sine poate rămâne de neînţeles pentru participanţi, asemeni
unei persoane care ar vorbi limba sa maternă în faţa unui auditoriu care nu o înţelege.

Date fiind aceste două obsevaţii legate de preferinţa pentru un anume stil şi implicaţiile
acesteia pentru instruire, putem presupune că vom avea în grup un amestec întâmplator ale
celor 4 stiluri şi trebuie să ne gândim la echilibrarea diferitelor tipuri de activităţi astfel încât
să răspundem stilurilor diferenţiale ale participanţilor.