Romanul adolescentului miop

- comentariu -

Opera artistică a lui Mircea Eliade se defineşte printr-o literatură a autenticităţii, ce

„reflectează în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valoarea
omului, cunoaşterile ştiinţifice şi filozofice” (Mircea Eliade, Fragmentarium). Romanele sale
fundamentează epicul pur, în spiritul lui Andre Gide, evidenţiind eroul lucid, dominat de
dorinţa cunoaşterii de sine, care încearcă să-şi ordoneze epic experienţele
trăite: Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii şi Nuntă în cer.

„Romanul adolescentului miop” este un jurnal deghizat, autorul mimând că aceste notații
sunt doar materia primă, ce urmează a fi prelucrată. Intenționat însă transformarea nu a avut
loc. Mircea Eliade ne prezintă astfel prima formă a concepției sale despre autenticitate, pusă
în practică ulterior în eseurile sale și în „Maitrey”.

În 1930 publică „un roman pe jumătate autobiografic”, Izabel şi apele diavolului şi postum,
în 1988 vede lumina tiparului Romanul adolescentului miop, în care Mircea Eliade ilustrează
propriile trăiri adolescentine şi întâmplări din anii de liceu, prezentate şi sub alte aspecte
„decât cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu”. Început în 1921, când autorul avea
numai 14 ani, romanul a cunoscut mai multe variante, având ca titlu iniţial Jurnalul unui om
sucit.
Creaţia romanescă se voia o carte „ştiinţific exactă” asupra „acestei misterioase perioade de
trecere de la copilărie la tinereţe” (M. Eliade), autenticitatea stărilor, concepţiilor şi
împrejurărilor îmbrăcând formula jurnalului. Totodată, opera este un bildungsroman
(formarea personalităţii eroului) care surprinde trăirile contradictorii şi confuze specifice
adolescenţei, de la exaltare la deprimare, de la aroganţă la sfiiciune, de la răzvrătire la
conformism, precum şi efectele provocate de eros ori de alegerea lecturii şi a prietenilor.
Ediţia din 1988 are un text stabilit de Adriana Bota şi postfaţă de Mircea Handoca, iar cea din
1989 are text stabilit, cuvânt înainte şi tabel cronologic de Mircea Handoca.

Tema
Tema, ca principală coordonată a Romanului adolescentului miop, o constituie vârsta
derutelor adolescentine, a întâlnirilor decisive pentru formarea personalităţii, aşa cum i se
întâmplă autorului-narator-personaj care este influenţat zdrobitor de cartea lui Giovanni
Papini, intitulată Un om sfârşit.

Structura şi compoziţia textului. Particularităţi ale romanului subiectiv

Romanul-jurnal
Romanul-jurnal este structurat în trei părţi, alcătuite din capitole cu titluri sugestive pentru
conţinutul lor: Trebuie să scriu un
roman, Corigentă, Premianţii, Vacanţa, Mansarda, Drumul către mine însumi, Papini, eu şi
lumea, Mă clatină vânturile, Bacalaureatul etc.
Mircea Eliade propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi
reflectată în propria conştiinţă. Ca modalitate narativă, Romanul adolescentului miop este
construit pe baza epicului pur, având un singur plan de acţiune, dominat de luciditatea
analitică a naratorului-personaj, care ilustrează adolescenţa ca pe o experienţă trăită adesea
dureros, în căutarea sinelui, în încercarea de a-şi găsi echilibrul interior.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă unică se defineşte prin naraţiunea la persoana I, sub forma unui jurnal, în
care autorul-narator-protagonist autodiegetic destăinuie naratarului propriile trăiri din anii
adolescenţei, perioadă caracterizată prin derută spirituală şi intelectuală. Situaţia diegetică
implică anumite caracteristici gramaticale şi semantice ale textului reprezentate de verbe şi
pronume la persoana I, focalizarea internă „împreună cu”, frecvenţa monologului interior,
organizarea subiectivă a secvenţei temporale, argumentând astfel caracterul subiectiv al
romanului. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale
naratorului, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către
personaj.

Instanţele comunicării
Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului despre adolescenţa ca
experienţă trăită, el identificându-se total cu personajul-narator, care transmite naratarului
propriile emoţii, sentimente şi permanenta nelinişte existenţială.

Perspectiva psihologică
Perspectiva psihologică este realizată prin mijloacele de analiză a conştiinţei şi procesele
psihologice ale protagonistului, naratorul autodiegetic apelând la dialog, monolog interior,
autointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi
profundă a propriei conştiinţe. Instanţele comunicării sunt reprezentate de autor prin aspectele
autobiografice, de narator prin confesiunea de tip jurnal şi de protagonistul care participă la
întâmplări şi care se autoanalizează cu luciditate.

Perspectiva temporală
Perspectiva temporală este continuă şi reală, evenimentele şi frământările interioare
consemnate în jurnalul intim reflectă anii adolescenţei autorului-narator-personaj, iar
perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, deschis - Bucureştiul natal, şcoala, casa, tabăra etc.
-, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din
sufletul şi conştiinţa personajului.