Jose Ortega Y Gasset - Studii

despre iubire
Jose Ortega Y Gasset - Studii despre iubire
Submitted by Maria Sava on 06/24/2013 - 13:36.

Motto : „Într-un cămin predomină totdeauna climatul pe care-l aduce şi-l reprezintă femeia”(Jose Ortega
Y Gasset

Publicată iniţial în 1939 la Buenos Aires, cartea Studii despre iubire este o colecţie de eseuri pe tema
iubirii . Ideea centrală a cărţii „constă în considerarea vieţii umane ca realitate radicală; umanul apare
însă condiţionat de împrejurarea de a fi , la origine, dual, masculin şi feminin.” „Am credinţa, spune
Gasset, că epoca noastră se va ocupa de iubire cu ceva mai multă seriozitate decât se obişnuia. Eroticul
a fost dintotdeauna supus unui regim de ocultare. Spectatorul refuză să accepte că în spectacolul vieţii ar
exista sectoare prohibite.”

Câteva cuvinte despre autor. S-a născut în 1883 la Madrid, studiile liceale le-a făcut la Malaga şi la
Bilbao. În 1902 îşi ia licenţa în filosofie şi publică primele eseuri. După doctoratul din 1904 în filosofie,
studiază la Universităţile din Leipzig, Berlin, Marburg cu iluştri profesori neokantieni, publicând articole
liberale în care susţine ideea europenizării Spaniei. În 1916 este ales membru al Academiei de Ştiinţe
Morale şi Politice. În 1923 fondează cea mai importantă revistă spaniolă de cultură, de prestigiu
european-Revista de Occidente. Se remarcă printr-o susţinută activitatea parlamentară, publicistică şi
academică. În 1951 este distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Glasgow. Marile
frământări politice din Spania îi duc paşii în exil, unde moare în anul 1955. Spania nevertebrată este cea
mai coerentă şi cea mai de succes lucrare fiind dedicată tenmei „decadenţei Spaniei”. În limba română
au apărut la Humanitas: „Studii despre iubire”, „Revolta maselor”, „Europa şi ideea de naţiune”, „Omul şi
mulţimea”, „Câteva lecţii de metafizică” , „Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea?”,” Tema vremii
noastre”, „Spania nevertebrată”,”Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică”.

De două secole încoace, spune autorul, se tot vorbeşte despre iubiri, despre acele istorii mai mult sau
mai puţin efervescente care apar între femei şi bărbaţi, dar nu se spune nimic despre iubire. Reducând
iubirea doar la ceea ce simt bărbaţii şi femeile unii faţă de alţii, se minimalizează subiectul. Iubirea nu se
rezumă doar la relaţia femeie bărbat: iubim artele, ştiinţa, viaţa, copiii, iubim pe mama, îl iubim pe
Dumnezeu.

Dacă în lumea antică a dominat teoria platoniciană, urmată de cea stoică, în Evul Mediu reperul a fost
Sfântul Toma şi filosofia arabă, veacul al XVII-lea a fost dominat de teoriile lui Descartes şi ale lui
Spinoza. Toată această înşiruire de modele dovedeşte că în fiecare epocă au existat filozofi care s-au
aplecat asupra fenomenului iubirii emiţând propria teorie.

Sf. Augustin sintetizează definiţia iubirii ca fiind gravitaţie în jurul obiectului iubit, pentru el dragostea şi
ura fiind forme diferite ale dorinţei, iubirea, dorinţă de ceva bun în măsura în care acel lucru e bun.
Spinoză elimină ideea de apetit în teoriile sale înlocuind-o cu aceea de cunoaştere. A iubi înseamnă
bucuria întâlnirii cu obiectul iubit, teorie care pe Ortega Y Gasset nu-l mulţumeşte deloc. A iubi înseamnă
suferinţă, uneori martiraj. Pentru el iubirea seamănă cu o dorinţă în faza incipientă, însă odată declanşat
actul iubirii se porneşte într-o mişcare centripetă de la îndrăgostit către obiectul iubit. A-l iubi pe
Dumnezeu înseamnă să mergi continuu către el. Iubirea este un fluid, un şuvoi de materie psihică care
curge continuu.

Şi iubirea şi ura au în comun această continuă mişcare virtuală deosebirea constând în faptul că în ură se
acţionează împotriva obiectului iubit, măcinând la temelia lui disociindu-se de obiectul iubit; în dragoste
acest torent lucrează în beneficiul obiectului iubit învăluindu-l într-o atmosferă caldă, păstrând o
continuă uniune cu acesta- inimă lângă inimă. Şi nu este vorba despre o unire fizică: “Poate că prietenul
nostru- să nu uităm prietenia când vorbim în mod generic de iubire- trăieşte departe şi nu ştim ce face.
Cu toate acestea ne aflăm cu el într-o convieţuire simbolică-sufletul nostru pare a se dilata în chip
fabulos, pare a birui distanţele şi, indiferent unde ne aflăm, ne simţim într-o reunire esenţială cu el. E
ceea ce exprimăm oarecum când, într-o situaţie dificilă, îi spunem cuiva: contează pe mine-sunt alături
de dumneata-;cu alte cuvinte, cauza lui este şi a mea, sunt de partea persoanei şi a fiinţei lui.”pg 16

Până la urmă a iubi înseamnă a nu-ţi concepe existenţa fără obiectul iubit, a-i da viaţă continuu, a-l
conserva în spaţiul tău vital.

Unul din autorii romantici pe care i-a preocupat iubirea şi i-a dedicat o carte cu titlul Despre iubire (De
l’amour) a fost Stendhal. Era, într-adevăr, una dintre cele mai citite cărţi, în veacul al XIX-lea pentru că
oferea o lectură relaxantă, plăcută care venea în întâmpinarea multor cititori. Stendhal avea o întreagă
teorie asupra iubirii considerând că ne îndrăgostim atunci când proiectăm asupra celuilalt perfecţiuni
inexistente. În clipa în care cunoşti persoana mult mai bine, imaginaţia lasă loc realităţii şi iubirea moare.
Zice-se că întru perpetuarea speciei, bărbatul iubeşte numai ce trebuie iubit. Cum în natură nu există
prerfecţiune, omul şi-o creează în mintea lui, proiectând asupra persoanei de care se îndrăgosteşte,
calităţi pe care nu le are. Intervine aici un inconvenient. Afirmaţia că lucrurile perfecte nu există, nu are
temelie, întrucât, sunt luate ca termen de comparaţie. Dacă în femeia reală nu există calităţi care să
provoace îndrăgostirea de unde ar putea veni acest standard? Chiar dacă femeia ar simula că are calităţi
inexistente, ce model ar putea avea la bază?

Împărţind iubirea pe categorii: amour –gout, amour- vanite, amour-passion, Stendhal trasează o linie de
demarcaţie între iubirea falsă, bazată pe o proiecţie a unor false calităţi şi iubirea adevărată, iubirea –
pasiune. Analizând teoria stendhaliană a iubirii, Gasset consideră că Stendhal n-a iubit şi n-a fost iubit ca
bărbat niciodată, atâta timp cât în teoria sa consideră că dragostea moare.

Conform teoriei lui, numită „teoria cristalizării”, dacă se aruncă o crenguţă în minele din Salzburg, a doua
zi poate fi recuperată transfigurată într-o broderie de cristale irizate. În sufletul apt de iubire are loc un
proces asemănător. Imaginea reală a unei femei ce se oglindeşte în sufletul unui bărbat capătă acele
suprapuneri dantelate imaginare ce se acumulează pe crenguţa introdusă în mină.

Gasset trage concluzia că Stendhal nu face altceva prin această filosofie a sa asupra iubirii decât să se
sustragă vieţii şi să evadeze în virtual.

Dar pe cât a fost Stendhal privat de iubire adevărată, pe atât a fost Chateaubriand un veritabil
îndrăgostit fiind iubit, venerat, chiar, de femei. Pentru că Don Juan nu este bărbatul care face curte
femeilor, ci acela care este curtat. Există în realitate bărbaţi de care femeile se îndrăgostesc cu o
intensitate şi cu o frecvenţă la superlativ. Unul ca Stendhal ticluieşte vreme de 40 de ani o adevărată
strategie de asalt asupra zidurilor femeii, şi bietul de el nu izbuteşte să fie iubit de vreuna.

Ca o paranteză, acest lucru se poate întâmpla şi în domeniul esteticului: oricât s-ar strădui unii, nu sunt
capabili să aibă în viaţa lor o adevărată şi răscolitoare emoţie artistică.

Atâta timp cât Stendhal crede că iubirea se face (proiectând false calităţi) şi că iubirea, astfel născută,
moare, este clar că e vorba despre o pseudoiubire. Chateaubriand nu face cel mai mic efort-el întâlneşte
iubirea gata făcută: trece pe lângă femeie şi aceasta se simte încărcată de o electricitate magică. I se dă
cu totul păstrându-l în suflet toată viaţa. Şi să nu vă-nchipuiţi că Chateaubriand a fost vreun Adonis, -
era scund, adus de spate, cu un chip nu prea atrăgător. În plus, pentru el ataşamentul faţă de o femeie
nu dura mai mult de opt zile, însă femeia rămânea fascinată de „geniu” pentru tot restul vieţii. Marchiza
de Custine este una dintre femeile care nu l-a uitat până la sfârşitul vieţii după numai câteva zile
petrecute împreună la castelul ei din Fervaque. Avea aproape 70 de ani când un vizitator al castelului
evocă figura lui Chateaubriand:

„Ajungând în încăperea cu marele şemineu, acesta spuse:

Aşadar aici e locul unde Chateaubriand stătea la picioarele dumneavoastră? Şi ea promptă, surprinsă şi
parcă ofensată: „A, nu, domnule dragă, nu; eu la picioarele lui Chateaubriand.”

Adevărata iubire rămâne aceea care dăinuie în timp, oricât de departe ar fi pesoana iubită. Femeia care-l
iubeşte pe tâlhar e cu simţirea alături de el în închisoare.

Din toată teoria despre iubire, Ortega Y Gasset reţine ca esenţială năzuinţa omului către perfecţiune. A
te îndrăgosti înseamnă a te lăsa fermecat de ceva ce pare a fi perfecţiune. În orizontul omenesc,
perfecţiunea înseamnă nu ceea ce este mai bun decât restul, ci ceea ce se remarcă prin excelare. Acea
calitate te îndeamnă, te cheamă către a te uni cu ea. Atracţia emoţională este însoţită de atracţia
sexuală, care nu trebuie confundată cu instinctul sexual. Instinctul nu este un impuls către perfecţiune.
Concluzia: dragostea este atracţia către frumuseţe

Dar, Ortega Y Gasset nu respinge în totalitate teoria „cristalizării” avansată de Stendhal în cartea sa.
Numai că proiecţia unor calităţi inexistente asupra unei persoane este un fenomen care poate fi extins în
multe alte domenii: în politică, în artă, în comerţ. Şi îndrăgostirea nici pe departe nu înseamnă o
acumulare, ci o sărăcire, o stare de mizerie mentală, viaţa conştiinţei noastre îngustându-se enorm
aproape de paralizie. Îndrăgostireanu înseamnă şi iubire. Iubirea este o pură activitate emoţională
îndreptată către un obiect-lucru, persoană. Ca activitate „sentimentală”, îndrăgostirea nu prea are
legătură cu funcţiile intelectuale-percepţia, atenţia, gândirea memoria, imaginaţia şi nici cu dorinţa.
Iubirea înseamnă viaţă, vioiciune, mişcare către acel ceva care a devenit obiectul iubirii noastre,
indiferent în ce loc s-ar afla. Aşadar, Stendhal nu despre iubire a vorbit în cartea sa , ci despre
„îndrăgostire”, un fenomen care ţine mai degrabă de atenţie. Deoarece numărul de obiecte ce alcătuiesc
lumea unui individ este foarte mare şi câmpul conştiinţei este limitat apare un soi de luptă pentru a ne
cuceri atenţia. Atunci când atenţia se fixează vreme îndelungată şi cu o frecvenţă mai mare asupra unui
obiect vorbim despre „manie”. Gasset consideră îndrăgostirea un fenomen al atenţiei, o stare anormală a
acestuia într-un om normal. Are loc o eliminare a tuturor lucrurilor care ne ocupau atenţia, conştiinţa se
îngustează şi conţine în final un singur obiect. Deşi îndrăgostitul consideră că viaţa conştiinţei sale e mult
mai bogată, fenomenul este invers: toate forţele sale psihice se focalizează asupra unui singur punct.
Aproape că putem asocia îndrăgostirea cu entuziasmul mistic.

O vorbă din popor chiar spune despre îndrăgostit că „i-a sorbit minţile” şi adevărul este
că iubirile(nu iubirea) se limitează la acest joc al ocupării atenţiei celuilalt. Ieşirea din starea de
îndrăgostire echivalează cu o trezire, atenţia îşi măreşte câmpul, e ceva aproape mecanic. De aceea
fenomenul îndrăgostirii nu diferă-şi prostul şi deşteptul, şi burghezul, şi săracul trec prin aceeleaşi stări,
diferă doar începutul. „Căci la urma urmelor, deosebirea dintre inteligent şi prost constă în faptul că
primul trăieşte cu garda ridicată împotriva propriilor prostii, le recunoaşte de îndată ce-şi fac apariţia şi
se străduieşte să le elimine, în timp ce prostul li se abndonează încântat şi fără rezerve.”(pg 168)

Ca şi mecanism psihologic, îndrăgostirea se aseamănă cu un proces mistic, mai ales prin monotonia
parcursului- şi misticul şi îndrăgostitul ating acea stare de graţie prin care se situează în afara lumii.„Nu
există extaz mistic fără o prealabilă golire a minţii”. Misticul consideră că simplul şi unicul gând la
Dumnezeu înseamnă că-l are în faţă, că viaţa lui e plină de Dumnezeu. Total eronat. Vidul din suflet nu
înseamnă bogăţie, magistrul Eckhart numeşte aceasta „pustia tăcută a lui Dumnezeu”. „Adevăratul chip
de a-l avea pe Dumnezeu, spune Eckhart, este în suflet, nu în gândirea uniformă şi continuă la
Dumnezeu. Omul nu trebuie să aibă doar un Dumnezeu gândit, deoarece când încetează gândirea,
încetează şi Dumnezeu.”

Psihiatrul Paul Schilder admite o strânsă legătură între îndrăgostire şi hipnotism, femeia fiind
considerată un subiect hipnotic mai bun decât bărbatul, ea fiind mult mai docilă. Atât misticismul, cât şi
hipnotismul au în comun cu îndrăgostirea acel fenomen de ocupare toatală a atenţiei. Femeia
îndrăgostită se frământă tot timpul când n-are în faţa ochilor bărbatul în toată integritatea sa. Tot i se
pare că nu-i acordă suficientă atenţie, că e cam distrat, prea dispersat în alte spaţii. Bărbatul mai sensibil
„se simte deseori ruşinat că nu este capabil de radicalism în dăruirea de sine, de totalitatea prezenţei
adusă în dragostea către femeie.”

Ca o primă concluzie: ceea ce trăiesc oamenii, acel proces amoros nu este iubire, ci îndrăgostirea.
Iubirea este un proces mult mai amplu şi mai profund, mai serios uman şi mai puţin violentă. Nu tuturor
îndrăgostirilor le urmează şi iubirea. Unii măsoară calitatea iubirii după violenţa ei, atribut al îndrăgostirii.

Omul în profunzimea sa este un sistem înnăscut de preferinţe şi aversiuni. Rămâne un mare mister
pentru om tocmai acel nucleu al inimii la care cu greu se ajunge- nimeni nu ştie ce valori slujesc vorbele
şi faptele aproapelui, fiind imposibil să treci dincolo de ele. Actori ai propriei noastre fiinţe, jucăm fiecare
rolul vieţii noastre mânaţi de superficiale înrâuriri- mare parte din sentimentele şi opiniile fiecărui individ
nu au crescut spontan în fondul personal, ci sunt copiate din preajma socială. Deci, nu vorbele şi faptele
pot surprinde secretul inimii aproapelui, ci lucruri care par lipsite de relevanţă: gestica şi mimica. Acesta
este şi motivul pentru care ne supără felul în care suntem judecaţi de cei din jur, atâta timp cât ne
străduim să simulăm o altă faţă pe care o oferim celuilalt. În alegerea amoroasă prevalează tocmai acest
fond ţinut în umbră. Iubirea în esenţa sa este o alegere în care preferinţele merg către
amănuntele devoalate de gestică şi de mimică până ajung la miezul sulfletului. Aşa se explică situaţii în
care bărbaţii se pot îndrăgosti de femei care în ochii celorlalţi nu sunt deloc frumoase. Iubirea presupune
o aderare intimă la un anumit tip de viaţă umană care pare a fi cel mai performant.

Cel mai adesea omul iubeşte de mai multe ori, succesiv, nefiind adeptul unei unice iubiri.

Interesant ar fi de citit un roman al cărui protagonist să fie un bărbat văzut prin prisma iubirilor sale,- de
văzut ce scoate fiecare femeie în parte din adâncurile sufletului său şi cum îi modelează caracterul.
Adevărul este că pe omul îndrăgostit îl poţi cunoaşte după felul în care iubeşte şi nu după obiectul iubit.
Dacă omul nu ar avea o imaginaţie atât de generoasă nu ar fi capabil să iubească „sexual” cu atâta
fantezie nu s-ar deosebi de animal

În iubire există cu siguranţă alegere, hazardul neavând vreo relevanţă aşa cum se încearcă a se
evidenţia, mai ales atunci când apare o îndrăgostire „nepotrivită”. O idee cât se poate de falsă este
aceea că omul se îndrăgosteşte de proporţionalitatea fizică a celuilalt. Şi acest lucru se vede cel mai bine
la femeie, entuziasmul său erotic vis-a-vis de bărbatul frumos fizic putând fi pus la îndoială. Sufletul
feminin e mult mai unitar decât al bărbatului, la ea neexistând această disociere între afect şi plăcerea
sexuală. Imagianaţia femeii este destul de săracă, la ea prevalând senzualitatea.

Un alt lucru asupra căruia se poate discuta este faptul că fiecare generaţie a avut propriile sale modele
în selecţia erotică, selecţie călăuzită de idealuri profunde, „ dospite în spaţiul cel mai adânc al
fiinţei”. Iată un exemplu grăitor: de-a lungul istoriei, pe femeie n-au interesat-o niciodată geniile, decât
accidental. Din contră, geniul o oripilează pe femeie, o îndepărtează şi ca atare iată unul din motivele
singurătăţii oamenilor mari. Atracţia femeii este de foarte multe ori îndreptată către bărbatul mediocru şi,
se pare că natura este cea care o ţine departe de excelenţă- specia trebuie ţinută între nişte limite
mediocre , „să evite selecţia în sensul optim, să caute ca bărbatul să nu devină niciodată semizeu sau
arhanghel

Nimic nu poate fi mai măgulitor pentru un bărbat decât atunci când apare drept o figură interesantă în
ochii femeilor. Dar ce este bărbatul interesant? Este acel bărbat de care se îndrăgostesc femeile. Iubirile
în esenţa lor constituie o viaţă tainică şi de aceea o iubire nu poate fi povestită. Odată terminată ea îşi
pierde din strălucire. Un paradox e faptul că despre iubire vorbesc mai mult cei care nu sunt capabili s-o
trăiască: scriu versuri, eseuri...lucru ingrat , ca şi cum iubirea ar fi ceva ce poate fi teoretizat. În
dragoste ca şi în politică toată lumea e pricepută. Se scapă din vedere o evidenţă: pentru a privi către
un lucru trebuie să te îndepărtezi de el.

Dragostea adevărată, în viziunea lui Gasset, este ceea ce urmează îndrăgostirii, momentul de abandon
total, împletit cu senzaţia că eşti absorbit până în străfundul fiinţei tale, dar nu în sensul coexistenţei
celor două, ci în sensul că se nutresc reciproc, abandonul fiind produs de „fermecare”. Dacă în iubire
mama se abandonează copilului dintr-un instinct radical străin de spiritualitate, în prietenie, prietenul se
abandonează printr-o decizie lucidă şi clară a voinţei lui, în iubire, sufletul scapă pur şi simplu din mâini
şi se lasă absorbit de celălalt, astfel încât îndrăgostitul vede lumea prin ochii celuilalt. Însă nu oricine se
poate îndrăgosti şi nu de oricine. „Les poetes n’ont pas raison de nous depeindre l’amour comme un
aveugle: il faut lui oter son bandeau et lui rendre desormais la jouissance de ses yeux”(Pascal- Sur les
Passion de l’amour”)

Se pune întrebarea, (cât se poate de trivială) dacă în lumea sentimentelor există o modă. Setimentul
amoros are la fel cu tot ceea ce ţine de viaţa omului, istoria şi evoluţia sa. Fiecare epocă îşi are stilul său
de-a iubi, fiecare generaţie modifică permanent gradul regimului erotic antecedent. De aceea bărbatul
matur se îndrăgosteşte, în mod normal, de o femeie din generaţia sa alături de care regăseşte un stil
erotic compatibil, elemente comune de cultură. Oprindu-ne puţin la evoluţia iubirii constatăm că fiecare
epocă a avut modelul său. Astfel, „dragostea romantică” a fost şi rămâne apanajul iubirii curteneşti,
descoperită şi cultivată încă din secolul al XII-lea, iubire care reprezintă o formă extremă de erotism
spiritualizat. Să ne gândim la Dante care se îndrăgosteşte de surâsul femeii exemplare, ori la Petrarca
care doreşte de la Beatrice numai gestul care exprimă sufletul. Iubirea aceasta nobilă, aproape clorotică,
a fost partea luminoasă din cea mai întunecată etapă a Evului Mediu. O aflăm din toată poezia
trubadurească care a cântat iubirea pură, lipsită de materialitate.

Ultimul eseu din Studii despre iubire are ca temă centrală un anume tip de femeie – creola, prototipul
fundamental al tuturor femeilor, în viziunea autorului. Este un imn închinat femeii iubite. Creola
reprezintă superlativul feminităţii ale cărei atribute ar fi vehemenţa, spontaneitatea, graţia şi moliciunea.
Estetipul de femeie care s-a distilat vreme de patru secole de efort vital, de fervori, de încercări, de
dureri, în ale cărei vene curge sângele regilor incaşi în amestec cu cel al conchistadorilor spanioli, acei
hidalgo implacabili plecaţi să cucerească lumea. Creola nu e nici dură, nici eterică însă atributul său cel
mai valoros este că se pricepe la bărbaţi, că în preajma ei bărbatul ajunge cu greu dar când ajunge se
simte în toată plenitudinea sa.

Tema iubirii ca sentiment universal, nu a iubirilor, l-a urmărit toată viaţa pe Ortega Y Gasset şi i-a
dedicat un număr important de pagini în eseurile sale:

Bibliografie: Jose Ortega Y Gasset- Studii despre iubire, Humanitas, 1991