Cap II.

Lideri de stat care au ajutat la caderea comunismului si democratizarea Europei

Răsăritene

II.1. Mihail Sergheevici Gorbaciov. Detensionarea relațiilor internaționale.

”Am avut deja ocazia să spun că soarta m-a însărcinat cu o misiune care foarte rar
cade în seama unui singur om. Și totși, destinul a fost darnic cu mine oferindu-mi o asemenea
șansă, o șansă rară... Chiar și dacă aș fi știut dinainte toate dificultățile cu care urma să mă
confunt, nu m-aș fi dat înapoi de la punerea în practică a alegerii mele fundamentale: să îmi
dau toată silința să schimb țara, cea pe care am găsit-o atunci când am ajuns în vârful
piramidei puterii. Și astăzi consider că am făcut alegerea corectă. Credința mea, pe care am
susținut-o și o voi apăra în continuare, este că în istorie există întotdeauna mai multe
posibilități, există alternativă. Și că în general, istoria o fac deciziile luate de oameni, ea este
istoria oamenilor, a societății.
Am crezut și continui să cred că principalele valori social-politice sunt : libertatea,
egalitatea, echitatea, solidaritatea. Ele au fost apărate de multe generații de luptători pentru
eliberarea și demnitatea oamenilor. Sub semnul acestor valori au apărut marile curente și
mișcări de mase. În orice caz sunt sigur că fără libertate, fără ideea de dreptate în politică și în
viață, fără solidaritate, fără norme morale general agreate, orice societate va fi ori totalitară,
ori autoritară.
Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai
liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în
limitele concepției mele. Cu atât mai mult cu cât am avut o răspundere foarte mare, atât în
interiorul Uniunii Sovietice, cât și în politica mondială....
Odată, în cursul unei discuții, i-am zis prietenului meu Cinghiz Aitmanov : Eu mi-am
făcut alegerea. Și nu mă dezic de ea indiferent de ce ar însemna asta. Așa am și făcut.1”

1
Gorbaciov Mihail, Amintiri, Viața înainte și după perestroika, Ed. Litera, București, 2013, pag. 531-532.
II.1.1.Viața în Privolnoe și studenția la Moscova.

Familia Gorbaciov a sosit în gubernia Stavropol în a doua jumătate a secolului al XIX-

lea, după desființarea iobăgiei după cum susține în cartea autobiografică fostul lider de la
Kremlin. Străbunicul Moisei Gorbaciov împreună cu cei trei fii s-au așezat la marginea satului
Privolnoe, sat a cărui populare era stipulată în ucazul din 22 martie 18242.
Părinții s-au căsătorit în anul 1929, când tatăl avea 20 de ani și mama 18, pe 2 martie 1931 se
naște fiul Mihail, numit inițial de părinți Viktor. Se pare că la botez până ca părinții să spună
preotului numele, bunicul Andrei Moiseevici le-a luat-o înainte dându-i numele de Mihail.
Primii aproape 20 de ani Gorbaciov îi petrece la Privolnoe fără să părăsescă aproape deloc
satul, o singură dată se pare a fost cu un grup de mecanizatori până la Stavropol, unde a primit
niște diplome pentru succesele în muncă, o altă ieșire fiind alături de mătușa Sania, sora
tatălui pentru a preda la stat o căruță de cereale la silozul de lângă gara Pesceanokopskaia.
Călătoria rămâne întipărită în memoria tânărului deoarece în gară vede pentru prima dată un
tren cu aburi.
La vârsta de patru ani Mihail s-a îmbolnăvit grav, toți membrii familiei s-au rugat și au aprins
la căpătâiul pătuțului o lumânare, se pare că după trei zile copilul s-a vindecat miraculos însă
a rămas cu o sensibilitate a urechilor ce l-a însoțit pe parcursul vieții.
Pe 22 iunie 1941, într-o duminică, în timpul unei ieșiri în natură cu ceilalți copii din sat, a
apărut un om călare care a strigat ”Război” și a transmis o cerere prin care toată lumea urma
să se prezinte la ora 12 în piața centrală din Privolnoe pentru a asculta discursul lui Molotov,
la un radio adus special în acest scop.
Tatăl Serghei și câțiva mecanizatori au fost lăsați să strângă recolta, fiind chemat la oaste abia
pe 3 august 1941, fix un an mai târziu a apărut echipa de recunoaștere a inamicilor pe
motociclete, în trei zile satul fiind ocupat de trupele germane.
Familia trece în timpul ocupației prin momente grele deoarece bunicul era președintele
colhozului iar tatăl și unchiul erau soldați, pe data de 26 ianuarie 1943 erau programate
represalii împotriva comuniștilor, din fericire satul este eliberat pe 21 ianuarie, iar Mihail și
mama s-au salvat stând ascunși la ferma unde lucra bunicul.
În primăvara lui 1944 a început foametea și cum nenorocirile nu vin niciodată singure, spre
sfârșitul anului familia primește o scrisoare prin care este înștiințată că plutonierul Serghei
Gorbaciov a murit vitejește în Carpați. Timp de trei zile familia îl plânge, apoi primește o altă
2
Ibidem, pag. 26.
scrisoare datată în aceeași zi cu cea care anunța decesul, doar că aceasta preciza că Seghei este
teafăr, după încă patru zile altă scrisoare îi liniștește, într-adevăr plutonierul era viu și
nevătămat. La sfârșitul războiului Serghei este lovit de o schijă, ziua de 9 mai găsindu-l într-
un spital din Cracovia.
Mihail a reluat învățătura în 1944, după o întrerupere de doi ani, clasa a noua și a zecea de
liceu le-a făcut la centrul raional unde a fost nevoit să locuiască într-un apartament cu alți
băieți, la sfârșit de săptămână pleca acasă după mâncare pe jos. Din 1946 a început să lucreze
alături de tatăl său la SMT3 ca ajutor în fiecare vară. Eforturile sunt pe deplin răsplătite, Mihai
Gorbaciov fiind primul din sat care se ducea student la Universitatea de Stat Lomonosov din
Moscova la doar 19 ani. În 1952 se înscrie în Partidul Comunist fiind obligat să dea explicații
în fața comitetului de partid și a comitetului raional al PCUS. Pe 25 septembrie 1953
cetățeanul Mihai Sergheevici Gorbaciov încheie căsătorie conform legii cu cetățeana
Titarenko Raisa Maksimovna, petrecerea de nuntă fiind organizată pe 7 noiembrie. După cinci
ani la Facultatea de Drept, primește diploma roșie pentru merite deosebite însă Mihail și Raisa
sunt nevoiți să se mute conform repartiției de stat înapoi acasă la Stavropol.

II.1.2. PCUS și mica perestroika

La începutul anlui 1956 al XX-lea Congres al PCUS zguduie întreaga țară când N.S.
Hrusciov citește raportul despre cultul personalității.
Toate organele locale de partid au primit cărticele roșii cu raportul pe baza cărora lucrătorii
ideologici trebuiau să ducă muncă de lămurire cu populația. Gorbaciov a fost desemnat să
meargă și să explice deciziile congresului. La sfârșitul lui iunie a apărut decizia Comitetului
Central ”Despre depășirea cultului personalității și a consecințelor sale4”, Hrusciov a reabilitat
milioane de oameni condamnați pe nederept, a anulat deportările în Siberia demarând un
proces amplu de reconstrucție a unor regiuni precum Stavropolul. În 1961 s-a desfășurat al
XXII–lea Congres al PCUS, Gorbaciov este ales pentru prima dată delegat. Nikita
Sergheevici nu s-a putut salva cu ajutorul ”Programului de construire a comunismului 5”, drept
urmare în 1964 a fost demis. În același an la insistențele lui Kukalov, Gorbaciov și-a început
studiile la Facultatea de Economie Agrară pe care le finalizează în 1967. Pe 22 decembrie
1964 în urma conferinței regionale a partidului, Mihail devine membru al Biroului și primește

3
Stațiunea de mașini și tractoare.
4
Gorbaciov Mihail, op.cit., Ed. Litera, București, 2013, pag. 115.
5
Ibidem, pag.131.
funcția de șef al secției care se ocupa de organele de partid iar pe 5 august 1968 este ales
prim-secretar adjunct al comitetului regional al partidului.
Anii ’70 reprezintă de fapt începutul activității politice, pe 10 aprilie 1970 a avut loc
plenara Comitetului Regional al PCUS Stavropol, la care Mihail Sergheevici Gorbaciov în
vârstă de 39 de ani este ales în unanimitate prim secretar regional, a urmat alegerea în
Sovietul Suprem al URSS, la un an după aceasta intră în componența CC al PCUS.
Viitorul se anunța promițător, Gorbaciov elaborează programe pe termen lung pentru
dezvoltarea zonei, Canalul Stavropol ce îndrepta apele râului Kuban către stepele secetoase
ale regiunii, reușind să termine construcția cu un an înainte de termen ”Curge apa Kubanului
unde-i voia rusului6” sau ”Despre dezvoltarea în continuare și întărirea bazei tehnico-
materiale a creșterii ovinelor de prăsilă cu lână subțire din țiutul Stavropol7”.
După plecarea la Moscova, Gorbaciov se implică în reformele ce vizau ”programul alimentar”
și implementarea acestuia, publică o serie de articole în reviste precum ”Kommunist” sau
”Problemele păcii și ale socialismului” despre politica agrară a partidului.

II.1.3. Eşecul reformelor

La numai 54 de ani, a foat ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii

Sovietice pe 11 martie 1985 după moartea lui Constantin Cernenko. În exercitare noii funcții
acționează după modelul lui Hruşciov de la sfârşitul anilor 50. Gorbaciov dorea realizarea
unei legături mult mai strânse între partide, stat şi o liberalizare controlată. Obiectivele iniţiale
ale restructurării8, ale transparenţei9 și uskoreniei10 au fost lansate oficial la cel de-al XXVII-
lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 cu toate că s-a încetățenit opinia că
punctul de plecare al perestroikăi ar fi plenara din aprilie 1985 a CC al PCUS.
Unul dintre primii pași a fost campania antialcool, care a trezit un mare răsunt în societate și a
avut consecințe serioase pentru țară. Chiar și astăzi sunt istorici care se întreabă cum de i-a
trecut lui Gorbaciov prin cap să-și înceapă activitatea de secretar general cu luarea unei
asemenea decizii, însă în cartea autobiografică ”Viața înainte și după perestroika”, fostul lider

6
Ibidem, pag. 174
7
Ibidem, pag. 174-175.
8
Perestroika
9
”informarea societăţii pentru a o mobiliza”Glasnost.
10
”accelerării” dezvoltării economice
explică ”pentru că alcoolismul, băutura influențează starea morală a societății și producția
economică, distruge familiile, se reflectă în educația copiilor, ș.a.m.d.11”
Prin tradiție cel care prezenta raportul la congrese era secretarul general. Sarcinile
politicii interne vizau implementarea măsurilor de accelerare a dezvoltării social-economice a
țării. Credea că dacă va da societății o gură de libertate, ea se va înviora, însă deja se puteau
observa obstacole în politica perestroika deoarece unii o receptau ca pe încă o campanie ce
avea să-și piardă suflul. În raport se punea un accent deosebit pe ideea de glasnost, fiind
important ca toată lumea să înțeleagă rolul partidului în contextul perestroikăi. Data începerii
celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, 25 februarie 1986 a coincis cu a 30-a aniversare a
celui de-al XX-lea Congres al Partidului, moment ce avea să marcheze declinul regimului
deoarece perestroika patina în gol.
Cunoscutul scriitor Aleksandr Isaevici Soljenițîn a repetat de mai multe ori afirmația
”Glasnostul a stricat totul” însă cum autorul reformelor spune: ”fără glasnost, perestroika ar fi
fost imposibilă și nici un fel de procese democratice nu ar fi putut fi inițiate dacă nu ar fi
existat libertatea cuvântului, tiparului, etc.” Importanța glasnostului constă de fapt în
necesitatea de a spune poporului adevărul despre starea țării și despre lumea din afara
granițelor. Cum perestroika era un complex de transformări democratice, trebuia neaparat ca
și metodele lor de implementare să fie democratice. Glasnostul era o realizare majoră a
perestroikăi.
Mulțumită măsurilor luate, a scăzut numărul de accidente traumatice, a ratei mortalității, a
diminuării huliganismului și a numărului de divorțuri cauzate de alcolism cu toate acestea
Gorbaciov a fost detestat de o parte a populației devenind ținta celor mai nefericite glume,
primind porecla de ”secretar mineral12.”
Mulțumită glasnostului, societatea a aflat că în 90 de orașe, practic în toate marile centre
industriale din URSS, prezența substanțelor vătămătoare din atmosferă depășea limita maximă
acceptabilă, din acest motiv au fost închise 1300 de întreprinderi producându-se panică în
rândul populației. Glasnostul a însemnat de asemenea întoarcerea pe rafturi a filmelor
interzise, publicarea textelor extrem de critice, permsiunea de a tipări practic întreaga
literatură ”disidentă” și editarea sau reeditarea emigranților.
Unul dintre momentele cruciale ale perestroikăi, care a reprezentat de fapt, o verificare a
glasnostului, a devenit accidentul de la Cernobîl și reacția la el. În esență Cernobâlul a deschis
ochii tuturor asupra problemelor serioase cu care se confruntau, situația a fost atât de gravă

11
Gorbaciov Mihail, Op.cit., Ed. Litera, București, 2013, pag. 337.
12
Ibidem, pag. 380.
încât în primele două zile nu s-a anunțat nimic oficial. În noaptea de 26 aprilie 1986 la ora
01:23 a avut loc explozia reactorului 4 al centralei, urmată de contaminarea radioactivă a
zonei înconjurătoare respectiv orașul Pripiat, astăzi un oraș fantomă, părăsit din Ucraina.
Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, Belarus a fost ţara cel mai grav
afectată de dezastrul de la Cernobil, deoarece mai bine de jumătate din precipitațiile
radioactive au căzut pe teritoriul ei.
Părerea istoricilor este că Cernobîl nu a fost doar un accident nuclear ci și un
eveniment care a pus capăt regimului comunist din URSS, după dezastru Mihail Gorbaciov
dăndu-și seama că nu poate ascunde la nesfârșit opiniei publice dezastrul a încercat să
evidențieze rolul informării societății prin Glasnost însă efectul a fost contrar așteptărilor
ajungându-se la desființarea în 1991 a Uniunii Sovietice.
Însuși Gorbaciov recunoaște că Cernobîlul a fost unul dintre momentele critice ale
perestroikăi. Retrăind experiențele susține că viață sa s-a împărțit în două: până la accident și
după el.

II.1.4. Summiturile de la Geneva, Reykjavik, Washington și Moscova. Efectele

summiturilor.

Gorbaciov a jucat un rol important în stoparea cursei înarmării de către Uniunea

Sovietică, iar diferitele întâlniri cu preşedintele american Ronald Reagan au condus la
încheierea unor acorduri privind reducerea armamentului nuclear. Prima astfel de întalnire, a
avut loc în perioada 19-21 noiembrie 1985, la Geneva unde s-a discutat dorința de reducere a
arsenalului nuclear, semnându-se un acord de principiu cu privire la o reducere de 50% a
arsenalului. La Geneva sunt reluate și discuțiile, în cadrul NST13 întrerupte în 1983. Aceste
negocieri cunoscute sub denumirea de Strategic Arms Reduction Talks au fost deplin
finalizate abia în iulie 1991 când s-a semnat tratatul START cu noul președinte SUA, George
Bush.
Chiar dacă nu s-au făcut înțelegeri speciale, între cei doi lideri ai URSS și SUA s-a legat o
prietenie strânsă, cei doi căzând de acord asupra unor noi întâlniri.
La conferința de presă din 1985 Ronald Reagan declara: „Situaţia internaţională de astăzi se
distinge printr-o trăsătură foarte importantă de care noi şi Statele Unite trebuie să ţinem seama
în politica noastră externă. Iată ce vreau să spun. În actuala situaţie, nu este vorba numai

13
Nuclear and Space Talks
despre confruntarea dintre două sisteme sociale, ci despre o alegere între supravieţuire şi
anihilare reciprocă”14.
Pe 15 ianuarie 1986, Gorbaciov suprinde prin propunerea eliminării tuturor armelor
nucleare până în anul 2000. În perioada 11-12 octombrie 1986 are loc o nouă întâlnire între
cei doi în Islanda. La Reykjavik se pun de acord asupra necesităţii eliminării în totalitate a
forţelor nucleare cu rază medie de acţiune instalate în Europa spre surprinderea uriașă a
consilierilor. Cei doi au căzut de acord să elimine toate armele nucleare în 10 ani din acel
moment, respectiv până în 1996, în loc de anul 2000, cum propusese iniţial Mihail Gorbaciov.
Înţelegerea este finalizată prin tratatul cu privire la rachetele cu rază medie de acţiune,
Tratatul INF în 1987.
La Washington, urma să se semneze, pe 7 decembrie 1987 acordul de eliminare al
misilelor nucleare de distanţă medie, din Europa. Însă oameni politici, presa și polulația din
Europa au aratat îngrijorare considerând acest tratat un pericol pentru securitatea europeană
cât și o invitație pentru ruși de a abuza de resursele pe care le dețin știind că americanii nu le
vor da replică.
Ministrul Apărării al SUA a demisionat refuzând să-şi asume această răspundere. Succesorul
lui, Frank Carlucci a fost de acord deoarece aceasta presupunea scăderea costurilor de
întreținere și o echilibrare a bugetului. Din păcate declarațiile făcute au fost total neinspirate,
populația europeană având motive serioase de îngrijorare, inclusiv americanii ridicându-se
împotriva acestui acord, considerat o concesie mult prea mare făcută de Ronald Reagan
rușilor.
Chiar dacă contextul nu era favorabil, în urma negocierilor dintre George Schultz şi omologul
său Eduard Şevarnadze, Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov semnează, în cadrul summitului
de la Washington, Tratatul de eliminare a rachetelor nucleare cu raza medie de acţiune.
Tratatul se aplica, începând de la 1 iunie 1988. La summitul de la Moscova dintre Ronald
Reagan şi Mihail Gorbaciov (29 mai-2 iunie 1988), se va ratifica tratatul de la Washington.
Pe 1 iunie 1988, la ora 11:45 în sala Vladimir a Marelui Palat din Kremlin, într-o
atmosferă festivă, cei doi au semnat actele de ratificare a acordului sovieto-american privitor
la rachetele cu rază medie și mică de acțiune. Astfel au fost puse bazele politicii care a dus la
încheierea Războiului Rece. Cu ocazia discursului rostit la Universitatea de Stat din Moscova,
în mai 1988, preşedintele american Ronald Reagan a fost ovaţionat în picioare de întreaga
asistenţă. Un an mai târziu, secretarul general al PCUS Mihail Sergheevici Gorbaciov a luat
iniţiativa retragerii forţelor militare sovietice din Afganistan şi Mongolia. Mai mult, pe 7
14
Kissinger Henry, Diplomaţia, ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2002, p. 686.
decembrie 1988, Mihail Gorbaciov a anunţat în faţa Adunării Generale a ONU că URSS avea
să reducă în mod unilateral angajamentul privind trupele de uscat ale Tratatului de la
Varşovia, cu o jumătate de milion de oameni. El a argumentat decizia sa apreciind că
utilizarea forţei nu trebuia să constituie un instrument al poiliticii externe.
Relațiile dintre cei doi lideri au continuat și după anul 1988, chiar dacă Reagan a pierdut
alegerile, în 1992 Gorbaciov împreună cu soția își vizitează prietenul în SUA, fiind găzduit de
familia Reagan la ranchul din Santa Barbara.
Consecințe importante pentru securitatea Europei a avut și semnarea Tratatului Forțelor
Armate Convenționale în Europa (FACE). Tratat semnat în data de 19 noiembrie 1990 la Paris
de țările Pactului de la Varșovia și de țările NATO. ”Tratatul impunea restricții în ceea ce
privește echipamentul militar din Europa și limita prezența forțelor armate în anumite regiuni
sau la granițele dintre state. De asemenea FACE reglementa balanța forțelor armate, a
membrilor celor doua alianțe militare, limitând amplasarea armamentului convențional de-a
lungul liniilor de contact între cele două organizații militare. În acest fel se elimina o posibilă
concentrare a forțelor armate ce pot fi folosite pentru un atac spontan”15.
În urma semnării acestor tratate, popularitatea liderului sovietic devine atât de mare încât la
nivel mondial se declanşează fenomenul cunoscut sub numele de “Gorbimania”.
În anul 1989 Europa își redobândește libertatea, la originea acestei schimbări se află
două evenimente: politica pe care Ronald Reagan o impune partenerilor săi din Est în
domeniul tehnologiei de vârf şi al armamentului nuclear şi apariţia în fruntea Uniunii
Sovietice a lui Mihail Gorbaciov, cu obiectivele sale privind restructurarea și transparența
Perestroika și Glasnost, consecinţele acestora privesc în mod direct statele şi populaţiile de pe
bătrânul continent16”.
Referitor la această perioadă de schimbări majore Zbigniew Brzezinski, sublinia că:
„Ultimul deceniu al secolului XX a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica
mondială. Pentru prima oară în istorie, o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca
principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume.
Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a
unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima
putere cu adevărat globală.17”

15
Gorun Hadrian, De la confruntare la dialog în relaţiile americano-sovietice. Rolul preşedintelui Ronald
Reagan în grăbirea sfârşitului Războiului Rece, pe site-ul ziaristi.ro/ articol din 2.06.2012.
16
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, vol. V, p. 374-375.
17
Brzezinski Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Ed.
Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 11.
Henry Kissinger îi elogia în cartea sa ”Diplomația” pe Reagan și Gorbaciov, acordându-le
merit deplin: „Această extrem de importantă schimbare s-a desfăşurat sub semnul a doi
colaboratori destul de improbabili. Ronald Reagan fusese ales ca reacţie la o perioadă de
aparentă retragere a Americii pentru reafirmarea adevărurilor esenţiale tradiţionale ale
excepţionalismului american. Gorbaciov, care se ridicase până la cea mai înaltă poziţie prin
luptele brutale din interiorul ierarhiei comuniste, era hotărât să revigoreze ceea ce el considera
a fi o ideologie sovietică superioară. Reagan şi Gorbaciov au crezut fiecare în victoria finală a
propriei tabere18”.

II.1.5. Prăbușirea comunismului.

Începând cu anul 1988, profitând de descentralizarea URSS republicile unionale au

început să-şi manifeste veleităţile naţionaliste, în acelaşi timp reformele economice ale lui
Gorbaciov nu au reuşit să aducă rezultatele scontate iar războiul din Afganistan a confirmat
eşecul politicii externe19. În anii 1980-1990, practic toate țările lumii au fost obligate să se
adapteze la provocările globalizării. Fiecare popor, cu toate trăsăturile specifice ale istoriei
sale, ale culturii și mentalității proprii, cu toate posibilitățile avea conform liderului suprem
dreptul de a alege liber. De aici a pornit probabil efortul de reformare a statului multinațional,
de transformare dintr-un stat unitar supercentralizat într-o federație autentică.
În primăvara anului 1989 a fost ales un Congres al deputaţilor poporului, dintre care o parte a
membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple şi câteodată chiar împotriva
candidaţilor oficiali ai partidului.
Acest organism a desemnat Sovietul Suprem (Parlamentul) care trebuia să-şi
desfăşoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În fruntea Sovietului Suprem
a fost ales Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adăpostul unei tentative de a
fi înlăturat din funcţia de Secretar General al partidului. În fruntea armatei, a KGB-ului şi la
ministerul de externe au fost numiţi fideli ai procesului de perestroika, concomitent cu
modificarea structurilor unor organe de administrare şi conducere începând cu Consiliul de
Miniştrii (guvernul) până la conducerea unităţilor social-economice.
În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia
financiară. Noul Acord Unional era gata de semnare, la baza acestuia stătea recunoașterea
18
Kissinger Henry, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 689-690.
19
Xenofontov Ion, Războiul din Afganistan, (1979-1989), Editura Lumen, Iași, 2010, pag. 262.
suveranității reale a fiecărei republici, cu păstrarea spațiului economic, social și legislativ
necesar fiecărei comunități și cu instituirea unei apărări unice și a unor principii comune de
politică externă.
Prefacerile dinăuntrul țării au necesitat și au produs în mod inevitabil o cotitură în
politica externă. În octombrie 1998 a intervenit un acord între China şi URSS asupra traseului
frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare şi convenţionale avansate
de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om
care oferă garanţii de pace. Noua orientare a reușit să renunțe la stereotipurile și metodele
trecutului confruntațional, ale împărțirii lumii în ”ai noștri” și ”ai lor”, la încercarea de a
impune lumii înconjurătoare propriul mod de viață. Relațiile cu state atât din Est cât și din
Vest au intrat pe un făgaș normal, neconfruntațional.
Pentru Gorbaciov, Perestroika însemna “politica al cărei scop este de a activa progresul social
şi economic al ţării şi de a reînnoi toate sferele vieţii 20”. În vara anului 1989, Gorbaciov s-a
adresat Consiliului European de la Strassbourg. Liderul de la Kremlin a admis că nu exista un
sistem social imuabil şi a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc şi în Europa de
Răsărit. Declaraţia lui Gorbaciov de la Strassbourg a fost larg interpretată ca o undă verde
dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la o economie de piaţă,
dar mai ales a înlăturat teama de intervenţie a "fratelui mai mare" pentru a pune capăt
reformelor.
Este cunoscut faptul că URSS a fost un stat partinic, în care instituțiile statului și puterea
politico-ideologică întruchipată de PCUS se împleteau inseparabil. De aceea, slăbirea
partidului a atras automat după sine slăbirea statului. Partidul era reprezentat în primul rând de
nomenclatură, aceasta se afla la toate nivelurile conducerii punându-le piedici reformatorilor.
Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat Gorbaciov a
înţeles că trebuie să meargă mai departe.
La 5 decembrie 1989, Gorbaciov îî mărturisea cu luciditate lui Petăr Mladenov :”Ne aflăm în
etapa crucială a perestroikăi... Sunt mulți tovarăși care nu pot renunța la vechile obișnuințe.
Și, simțindu-se neputincioși în circumstanțele actuale intră în panică și acuză distrugerea
socialismului....Conflictele interetnice se adaugă și ele dificultăților noastre21”
1990 a fost anul în care creşterea frământărilor părea să ducă la punerea în discuţie a
Perestroicii ca urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale fapt pe care Mihail Gorbaciov nu

20
Lorot Pascal, Perestroika. URSS sub Gorbaciov(1985-1991), Ed. Corint, Bucuresti, 2002, p. 14.
21
Soulet Jean-Franҫois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom,
Iași, 1998, pag. 323.
l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au izbucnit în
Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia și Moldova.
Mai mult ca niciodată cea mai importantă problemă devine cea a credibilității. Incapacitatea
lui Gorbaciov de a reforma structurile economice și structurile federale, precum și decepțiile
în Europa de Est, au dus la scăderea capitalului de imagine inițial. Pe plan intern se
organizează noi forțe care să reprezinte o alternativă la gorbaciovism, cum este cazul grupului
Soiuz (uniune) care reușește să atragă de partea sa o treime din deputații Congresului. După
desatelitizarea țărilor din Europa de Est, o mișcare autonomistă de foarte mare amploare se
dezvoltă în URSS încă din primul semestru al anului 1990. După ce Lituania își proclamă
independența prin Parlamentul nou ales pe 11 martie, la 30 martie urmează Estonia, la 4 mai
Letonia, la 16 iulie Ucraina iar pe 27 iulie Bielorusia. În concluzie, la sfârșitul lunii august
1990, din cele 15 republici ale Uniunii, 5 și-au proclamat independența iar 8 suveranitatea.
După Rusia au declarat suveranitatea statelor lor, Sovietele Supreme din: Azerbadjan,
Uzbekistan, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Kazahstan și Kirghizia22.
Pentru a încerca să se impună unei opoziții vaste și ofensive, Mihail Gorbaciov nu găsește
decât două soluții: obținerea unui sprijin progresiv din partea Occidentului și
prezidențializarea regimului.
Occidentul, care apreciase moderația lui Gorbaciov în procesul de desatelitizare europeană și
care se teme cel mai mult de instaurarea unui haos total în URSS, nu se lasă deloc rugat să-și
sporească sprijinul. De-a lungul anului 1990, URSS primește ajutor alimentar și economic
masiv din partea S.U.A., R.F.G. și C.E.E.. Meritele Secretarului General al PCUS sunt
recunoscute pe plan internațional prin atribuirea Premiului Nobel la 15 octombrie 1990 pentru
”rolul său important în procesul de pace23”. În plan exten Gorbaciov continuă negocierile
privind dezarmarea, semnând în vara lui 1991 acordul START.
În plan intern după reforma constituțională din 1 decembrie 1988, care contura un regim
prezidențial după cel occidental, la 14 martie 1990 Secretarul General determină acceptarea
unei revizuiri constituționale, care crează un post de președinte al Uniunii Sovietice pe 5 ani,
însărcinat cu politica internă, politica externă și politica federală. Câteva săptămâni mai târziu,
pe 30 aprilie o lege ”cu privire la starea de urgență” conferea președintelui prerogative
aproape nelimitate, acesta urma să fie asistat din decembrie 1990 de un vicepreședinte.

22
Gorbaciov Mihail, op. cit., Ed. Litera, București, 2013, pag. 483.
23
Soulet Jean-Franҫois, op.cit., Ed. Polirom, Iași, 1998, pag. 324.
Această prezidențializare suscită multe critici și nici nu-i este suficientă lui Mihai Gorbaciov
pentru a impune reformele. El este constrâns la o pendulare între liberalii progresiști ai lui
Boris Elțîn și conservatorii grupului Soiuz .
Imediat după alegerea lui Boris Elțîn la președinția Sovietului Suprem al Rusiei în mai 1990,
Gorbaciov încearcă o apropiere de gruparea acestuia susținând un plan de trecere la economia
de piață elaborat de anturajul lui Elțîn și remaniat de Stanislav Șatalin. ”Planul Șatalin”
considerat mult prea radical în comparație cu cel propus de primul ministru Nikolai Rîjkov,
din această cauză apar proteste din partea KGB.
În perioada 2-13 iulie 1990 are loc ultimul Congres, al XXVIII-lea la Moscova, al
comuniștilor ruși.
Pentru a evita agravarea situației, Mihail Gorbaciov operează o schimbare drastică de alianțe
întorcându-se spre grupările e dreapta. Din toamna lui 1990 până în primăvara lui 1991 s-a
înregistrat o întoarcere alarmantă la vechea ordine ”rebrejevnizare 24” , precum și o înghețare a
reformei economice.
Mișcările separatiste au fost denunțate și combătute prin forță. Unități de parașutiști sunt
trimise în mai multe republici periferice, printre care și țările baltice. În ianuarie 1991 la
Vilnius și Riga s-au declanșat lupte sângeroase între armata sovietică și naționaliști, KGB-ul a
fost autorizat pe întreg teritoriul teritoriul să controleze întreprinderile pentru a combate
economiile paralele și piața neagră. Pe străzile orașelor circulau patrule mixte de militari
înarmați și polițiști. În Congres, grupul Soiuz îi hățuiește pe adepții lui Gorbaciov, Eduard
Șevarnadze, denunțând riscurile unei dictaturi, demisionează la 15 ianuarie. Evoluția situației
incerte a alarmat Occidentul somându-l pe Gorbaciov să revină la politica reformistă. În
aprilie proiectele economice sunt relansate iar realizarea unui tratat al Uniunii este accelerată,
concomitent cu aceste evenimente grupul Soiuz încearcă un puci împotriva lui Mihail
Gorbaciov.
Pe 19 august în ajunul datei prevăzute pentru semnarea tratatului Uniunii, agenția Tass a
anunțat înlocuirea lui Mihail Gorbaciov deoarece acesta era ”incapabil să-și mai exercite
funcțiile din motive de sănătate25”, cu vicepreședintele Ghenadi Ianaev. Un Comitet alcătuit
din din opt membri a decretat starea de urgență pentru șase luni, a instaurat cenzura și a
interzis orice manifestație. În timp ce Occidentul condamnă lovitura, Boris Elțîn preia
conducerea forțelor anti puciste, din 21 august Mihail Gorbaciov este din nou liber, în noaptea
de 22 august 1991 revine la Moscova şi își reia funcţiile. În data de 23 august în fața lui

24
Ibidem, pag. 325.
25
Ibidem, pag. 325.
Gorbaciov, Elțîn determină votarea unui decret de suspendare a activităților PCUS pe
teritoriul Rusiei, punându-i bunurile sub sechestru și confiscându-i arhivele. Constrâns și
forțat, Mihail Gorbaciov își anunță demisia din funcția de Secretar General. A doua lovitură
dată lui Gorbaciov a fost definitivă, dizolvarea Uniunii pe care fostul lider încerca să o
restructureze. Elțîn reușește să ajungă la o înțelegere cu principalele republici, în special
Ucraina și Bielorusia, astfel încât, reuniți la Minsk pe 8 decembrie 1991, președinții celor trei
republici, constatând că Uniunea Sovietică s-a destrămat, decid formarea unei ”Comunități a
Statelor Independente” (CSI), deschisă tuturor statelor din fosta URSS.
Protestele lui Gorbaciov împotriva acestui acord nu schimbă cu nimic situația. Exceptând
susținerea necondiționată din partea lui Mitterand, foștii aliați George Bush și Helmut Kohl
deja stabilesc relații cu Boris Elțîn. La 21 decembrie la Alma-Ata în Kazahstan, în absența lui
Mihail Gorbaciov, unsprezece republici semnează un acord de ratificare a dispariției Uniunii
Sovietice. Cu excepția Georgiei și a celor trei state baltice toate celelalte republici au aderat la
CSI.
Pe 25 decembrie 1991 Mihail Gorbaciov își anunță demisia, după prezentarea unui bilanț al
mandatului său într-o alocuțiune televizată.
Pe premisa că liderii se nasc nu se educă, în 1992 la Forumul Mondial asupra problemelor de
mediu, participanții au apelat la Gorbaciov să preia îndatoririle Crucii Verzi Internaționale.
După forumul de la Rio de Janeiro, fostul lider și-a exprimat crezul în cartea ”Manifest pentru
Pământ”, noua activitate aducându-i pe lângă satisfacție și funcții înalte. După cum el însuși
spune ”Cu timpul a trebuit să-mi mai reduc din îndatoririle în cadrul Crucii Verzi
Internaționale, dar mult mai puțin decât aveam de gând. Iar în statutul acesteia există un
articol în care este consfințită legătura mea cu această organizație. Președinte-fondator al
CVI- astfel este definită poziția mea pentru tot restul vieții26”.

II.2. Lech Walesa. Primele alegeri libere după 40 de ani de comunism în Europa de Est.

„Primele mele cuvinte pe care le adresez dumneavoastră, și prin voi tuturor

oamenilor, sunt acelea pe care le-am cunoscut încă din zilele copilăriei mele: Pace oamenilor
cu bunăvoință – de peste tot, în nord și sud, est și vest.
Eu aparțin unei națiuni, care de-a lungul secolelor trecute a experimentat multe greutăți și
înfrângeri. Lumea a reacționat cu tăcere sau cu o simplă simpatie atunci când frontierele

26
Gorbaciov Mihail, op. cit., Ed. Litera, București, 2013, pag. 208.
poloneze au fost traversate de armatele invadatoare și statul suveran a trebuit să cedeze în
forță brutală. Istoria noastră națională ne-a umplut atât de des cu amărăciune și cu sentimentul
de neputință. Dar aceasta a fost, mai presus de toate, o mare lecție în speranță......
Uniunea noastră - "Solidaritatea" - a crescut într-o puternică mișcare de eliberare
socială și morală. Poporul eliberat din robia fricii și apatie, a cerut reforme și îmbunătățiri.
Am purtat o luptă dificilă pentru existența noastră. Asta a fost și încă este o mare oportunitate
pentru întreaga țară. Cred că acesta este drumul care trebuie urmat de către autorități, să
creadă într-un stat guvernat prin cooperare și cu participarea tuturor cetățenilor.
"Solidaritatea", ca o mișcare sindicală, nu a ajuns la putere, nici nu se întoarce împotriva
ordinii constituționale instituite. Pe parcursul celor 15 luni de existența legală a "Solidarității"
nimeni nu a fost ucis sau rănit ca urmare a activităților sale. Mișcarea noastră s-a extins
furtunos. Dar noi am fost obligați să efectuăm o luptă neîntreruptă pentru drepturile noaste și
libertatea de activitate. Programul mișcării noastre provine din legile morale fundamentale și
din ordine. Unica sursă a puterii noastre este solidaritatea muncitorilor, țăranilor și a
intelectualității, solidaritatea națiunii, solidaritatea oamenilor care doresc să trăiască în
demnitate, adevăr și în armonie cu conștiința lor.....
Un lucru, cu toate acestea, trebuie spus aici, acum, cu această ocazie solemnă: poporul
polonez nu au fost subjugat și nici nu a ales drumul violenței și a vărsării de sânge fratricid.
Nu vom ceda violenței....Noi niciodată nu vom fi de acord cu trimiterea oamenilor la
închisoare pentru convingerile lor. Porțile închisorilor trebuie să fie deschise iar persoanele
condamnate pentru apărarea Uniunii și a drepturilor civice să fie eliberate.....Apărarea
drepturilor și a demnității noastre, precum și eforturile de a nu ne lăsa, să fie depășite de
sentimentul de ură - acesta este drumul pe care l-am ales.27”

II.2.1. Primii ani și moștenirea spiritului revoluționar

Familia lui Walesa a migrat în Polonia, din Franța, începând cu stră-stră-bunicul,

Mateusz, în secolul al XVII-lea. Iniţial, moșia familiei a inclus patru sute acri în regiunea
Dobrzyń din Polonia, teren care înconjura micul sat Popowo. Istoria familiei lui Walesa poartă
semne revoluționare, străbunicul Jan a fugit în Franța după ce doi dintre frați i-au fost exilați

27
Fragment din discursul lui Lech Walesa, 11 decembrie 1983 la decernarea Premiului Nobel pentru Pace,
discursul a fost citit în Norvegia de Danuta Walesa, disponibil în limba engleză la adresa
http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1983/walesa-lecture.html
în Siberia, acolo a pierdut 1/3 din terenurile familiei, mizând pe ele, în cele din urmă revine
în Polonia, se stabilește în sat și crește douăzeci și patru de copii.
După Primul Război Mondial, Polonia a devenit independentă datorită Tratatului de la
Versailles. La vremea aceea tatăl lui Walesa, Bolek s-a căsătorit Feliksa Kaminska, averea
familiei a scăzut la un acru, pamânt insuficient pentru traiul unei familii. În afară de
agricultură, Bolek a adăugat la bugetul familiei banii din munca sa de tâmplar. Dar, Polonia și
familia Lech nu s-au bucurat mult timp pace. În 1939, Polonia a pierdut încă o dată
independența și încă o dată familia Walesa s-a alăturat rezistenţei. Acasă, mama lui Lech a
sprijinit atât familia cât și cauza națiunii, tatăl înrolându-se în 1941 în Armata Rezistenței de
Acasă, gruparea care a dus războiul de guerrilă împotriva germanilor.
Lech Walesa a fost al patrulea născut al familiei de țărani săraci, pe 29 septembrie
194328 - un copil al războiului. Tatăl său, Bolek, a murit un an mai târziu, după ce a scăpat
dintr-un lagăr de concentrare nazist, închis pentru implicarea sa, ca partizan al rezistenței, dar
nu înainte de a-l pune pe Stanislaw să promită că va avea grijă de familie și în special de Lech
care abia împlinea un an. Lech Walesa a moștenit spiritul curajos și revoluționar al tatălui său.
Educația lui Walesa a început la școala bisericii apoi la școala de comerț și a fost
lipsită de evenimente, se pare că acorda o mai mare atenție sportului. Sărăcia familiei în cele
din urmă a impus ca tânărul Walesa și fratele lui Stanislaw să plece de acasă la o vârstă destul
de fragedă în căutare de lucru, 1961 angajându-se ca mecanic auto până în 1965. Datorită
noului program de industrializare al regimul comunist are oportunitatea de a-și continua
educația la o universitate de tehnologie, datorită rezultatelor bune de la matematică și fizică.
Acolo a primit diploma în inginerie, dar lipsa banilor l-a privat de progrese suplimentare.
Walesa a fost recrutat în armată 1965-1967 unde și-a impresionat ofițerii, drept urmare
avansează rapid la rangul de caporal, cu toate acestea, a decis să nu urmeze cariera militară.

II.2.2. Un vis devenit realitate- Solidaritatea- (Solidarność)

După o vreme, Walesa a decis să-și înceapă aventura și să-și găsească norocul la oraș. În anul
1967, la 24 de ani a decis să urce într-un tren și a ajuns la Gdansk. Întâlnindu-se cu un vechi
coleg acesta îi sugerează să se înscrie pentru un loc de muncă în port la Șantierul Naval Lenin
ca tehnician electric. Zilele grele s-au terminat după ce o întâlnește pe Danuta Golos, casieră
la magazinul de flori din Gdansk, un an mai târziu în 1969 cei doi căsătorindu-se.

28
Lech Walesa Biography, revista online The Famous People, http://www.thefamouspeople.com/profiles/lech-
walesa-54.php
Timp de 10 ani Walesa și-a dedicat timpul muncii, la magazinul electric Mosinski, brigada a
patra, din șantierul naval. Aici a lucrat din greu pentru a-și realiza cota, dar, de asemenea, a
lucrat la organizarea camaraderiei printre colegii săi muncitori. Un catolic devotat, Walesa a
declarat că a considerat întotdeauna catolicismul o inspirație.
Solidarność (Solidaritatea) s-a născut din această sursă. Walesa a devenit implicat politic în
multe greve și proteste pe tot parcursul anilor 1970, devenind bine cunoscut în acest domeniu.
Una dintre primele sale încercări de grevă pe fondul agitației politice s-a încheiat cu un
dezastru total, cunoscut ca "joia sângeroasă", guvernul a zdrobit rebeliunea utilizând focul
deschis. În timp ce "cele mai rele temeri s-au adeverit", cele mai frumoase visuri s-au născut
din luptă. Planurile lui Walesa încep să ia formă în 1978 când schițează ideile sale pentru o
uniune de comerț liber.
Situația națională din Polonia aflată în haos s-a potolit când Gierek a preluat controlul în anii
'70 și la începutul anilor '80. Dar, în cele din urmă oamenii au văzut că guvernul nu vrea să
coopereze, în 1976 "lovitura de buldozer " aprinde scânteia. Walesa a decis în cele din urmă
că Polonia a avut destule promisiuni goale, venise timpul ca mncitorii sa ia probleme în
propriile lor mâini. În 1980 șantierul naval Lenin întră în unanimitate în grevă, acține urmată
de un val de ciocniri violente.
În același an 1980, guvernul a fost forțat să semneze și să recunoască această nouă solidaritate
(Solidarność), uniune care a apărut din succesivele lovituri violente. Lech Walesa a fost
perceput și promovat fondatorul și primul președinte ales în mod liber. Solidaritate a fost visul
lui Walesa, o uniune a forței de muncă, independentă de guvern sau partid, în care oamenii s-
au alăturat în unanimitate pentru un interes comun cu obiectivul de a promova comerțul liber
și reprezentarea politică. În doar câțiva ani Solidaritatea a fost recunoscută de polonezi ca
răspuns la strigătele lor pentru dreptate și uniunea a crescut la câteva milioane de oameni.

II.2.3. De la anticomunism la instituţionalizarea rezistenţei Solidaritatea.

Polonia a fost prima țară în care s-a înfăptuit o revoluţie anticomunistă. Încă de la
începutul anilor ’80, ţara a fost cuprinsă de o lungă criză socială sintetizată printr-un conflict
între putere şi clasa muncitoare. În vara anului 1980, şantierul naval din Gdansk este cuprins
de un val de 143 greve. În această perioadă de profunde frământări ia naștere primul sindicat
liber Solidaritatea în frunte cu liderul Lech Walesa. Guvernul, pentru a menţine controlul
asupra situaţiei din ţară a introdus, în decembrie 1981 starea excepţională. A fost o mare
provocare pentru guvernul stalinist al președintelui Edward Gierek.
 Partidul Socialist Muncitoresc a urmărit îndeaproape evenimentele din Polonia, oferind o
acoperire extinsă în Militantul. Fred Feldman a descris situația grevelor într-un raport din
august 1980: “Zeci de mii de muncitori au închis aproximativ 170 de fabrici din porturile
Mării Baltice, Gdansk, Gdynia și Sopot. Forța conducătoare au fost cei 17,000 de muncitori ai
șantierului naval Lenin din Gdansk, ce au pus stăpânire pe șantier și l-au transformat într-un
centru de organizare al mișcării.
Mișcări asemănătoare sunt de asemenea raportate și în alte regiuni din Polonia, ca parte dintr-
un val de proteste ce au început la 1 iulie 1980 atunci când guvernul a impus o creștere
considerabilă a prețurilor cărnii29. Muncitorii șantierului Lenin și-au încetat activitatea pe 13
august. Acțiunea lor a fost inspirată de concedierea unei muncitoare ce a jucat un rol
important în dirijarea manifestărilor anterioare, la începutul anului.
Cererile lor sunt inițial concentrate pe o creștere a venitului de până la 66$ pe lună pentru a
putea face față creșterii prețurilor și recunoașterea dreptului lor de a forma o uniune
independentă de guvernul Gierek. Dar cererile au inclus și o gamă largă de drepturi
democratice și economice. Muncitorii șantierului au ales un comitet al grevei pentru a-i
reprezenta. Acest comitet era condus de către Lech Walesa, un muncitor al șantierului
concediat în 1976 pentru activități de proteste”30.
Pe 18 august New York Times l-a raportat pe Jack Kuron, un reprezentant al Comitetului
auto-apărării sociale KOR declarând faptul că s-a format un comitet al grevei în cadrul
fabricii atunci cand reprezentanții manifestanților șantierului naval au vizitat alte 20 de fabrici
în Gdnya și Sopot în semn de solidaritate. Susținerea greviștilor a crescut treptat. John Darton
de-a lungul zilei de 20 august scria în Times ,,delegații fabricii au continuat să sosească la
șantierul naval în furgonete purtând steagul polonez roșu-alb. Pe măsură ce marșăluiau în
clădirea de conferințe din cărămidă roșie și murdară ce servea drept sediul central al
manifestării, au fost întâmpinați în mod vibrant de către delegații ce se aflau deja acolo și ce
erau așezați la mese lungi cu pancarte improvizate ce precizau planurile lor.
Muncitorii din cadrul șantierul naval din Gdansk au continuat să dinamizeze muncitorii din
întreaga țară. Mai apoi regimul a renunțat.”31
Despre aceleași evenimente, Andy Rose scria în Militantul: „Muncitorii polonezi au
câștigat o victorie istorică: dreptul de a organiza sindicate independente și democratice,

29
MacEachin Douglas J.,U.S. Intelligence and the Confrontation in Poland 1980-1981, Ed. Pennsylvania State
University Press, Philadelphia, 2002, pag. 17.
30
Shepard Barry, The Party: The Socialist Worker Party 1960-1988, Vol.2 Interregnum, decline and collapse
1973-1988. A political Memoir, Ed. Resistance Book, Londra, 2012, pag.232, Apud. The Militant, 29 august
1980.
31
Darton John, Strikers in Poland defy Gierek Appeal, New York Times, 20 august, 1980.
separate de controlul birocrației staliniste. 32” Regimul de la Varșovia s-a învârtit în jurul
acestei probleme cheie, pe 30 august- cererea numarul 1- zeci de mii de mineri și oțelari din
Silezia s-au alăturat revoltei muncitorești.
Manifestanții au obținut în mod evident câștiguri majore privind toate cele 21 de cereri, ce
includeau: mărirea veniturilor, ajustări automate privind costul traiului, eliberarea
prizonierilor politici, largi libertăți civile, mai multe provizii, îmbunătățirea serviciilor de
sănătate, mai multe centre de îngrijire de zi, liberalizarea concediilor de maternitate și dreptul
de a participa la planificarea tuturor aspectelor naționale.
În timp ce muncitorii din șantierul naval și alți greviști de pe coasta baltică s-au întors
la muncă pe 1 septembrie, greva minerilor s-a răspândit exploziv ca răspuns la moartea a opt
mineri implicați într-un accident subteran în acea zi. În afară de solicitările de asigurare ce ar
fi fost acoperite de guvern alături de comitetul de grevă de la Gdansk și Szczecin, minerii au
pus în discuție propriile nemulțumiri în ceea ce privește siguranța și condițiile de muncă. Au
cerut încheierea muncii sâmbăta, eliminarea sistemului de schimb de tură, repararea
echipamentelor de muncă uzate și eliminarea politicii de extracție ilegală a cărbunelui.
Până la 2 septembrie mai mult de 200,000 de muncitori au fost în grevă în Silezia, centrul
industrial al Poloniei, închizând 19 mine de cărbune și 13 alte ramuri. Greviștii silezieni au
pus bazele unui comitet coordonator, așa cum au procedat anterior muncitorii de pe coasta
baltică. Între timp, întelegerea dintre guvern și comitetul din Gdansk a fost făcut complet
public la radio și la televiziune în toată Polonia. Textul complet, încluzand toate cererile
greviștilor și condițiile de decontare, a fost de asemenea făcut public într-un ziar popular „Nu
am câștigat tot ceea ce am sperat și am visat” a spus Walesa, liderul comitetului de grevă din
Gdansk. „Dar am obținut cât de mult am putut în aceste circumstanțe, incluzând respectarea
anumitor drepturi civile33”.
Mișcarea a prins putere. „ În cele câteva săptămâni de la grevele victorioase ale lunii
august și începutul lunii septembrie, mișcarea sindicală liberă s-a extins ca un val înghițind
întreaga Polonie”, susținea Gerry Foley. „ La prima conferință națională a acestor sindicate în
Gdansk la 17 septembrie, organizatorii au anunțat că 3 milioane de muncitori din aproximativ
3,500 de uzine și instituții, sindicatele au înscris atâția membrii cât Partidul Comunist Polonez
(Partidul Unit al Muncitorilor Polonezi), care timp de 13 ani a servit drept reprezentant al
clasei sociale ce deținea monopolul privilegiilor materiale și posibilităților de progresare.34”
32
Shepard Barry, The Party: The Socialist Worker Party 1960-1988, Vol.2 Interregnum, decline and collapse
1973-1988. A political Memoir, Ed. Resistance Book, Londra, 2012, pag.232, Apud. The Militant, 12 septembrie
1980.
33
Ibidem, pag.233.
34
Ibidem, Apud. The Militant 20 septembrie 1980.
Forța și răspândirea ridicării muncitorilor a pus Kremlinul și întreaga lume stalinistă în
defensivă. Partidul comunist din SUA (CP) a ridicat inițial glasul despre „elemente anti-
socialiste” implicate în manifestare. Dar după primele victorii ale muncitorilor, Daily World a
Partidului Comunist a scris: „O caracteristică remarcabilă a progreselor poloneze este faptul
că nu a fost semnalat niciun slogan anti-socialist sau anti-sovietic. Nu socialismul a fot cel
atacat în Polonia, ci eșecul modului în care a fost manevrat”. Chiar si liderul sovietic Leonid
Brejnev a intervenit prin faptul că ”socialismul și democrația sunt inseparabile”. Dar în cursul
luptei, staliniștii ar putea demonstra din nou fidelitatea lor ce nu aparține nici democrației, nici
socialismului35.
Mișcarea uniunii s-a răspândit în toată Polonia și curând s-a centralizat sub numele de
„Solidaritatea”. Clasa birocratică, un parazit în viziunea muncitorilor, a ripostat. A încercat să
dividă mișcarea și a găsit un aliat în această încercare de redresare în ierarhia Bisericii
Catolice Antisemitice. Ambele au țintit cea mai radicală politică de stânga a mișcării, KOR, și
au mizat pe frica unei invazii sovietice. În timpul mișcărilor, Biserica a facut un apel către
muncitori, să se întoarcă la muncă, un apel ce nu a fost luat în considerare. Apoi, în
decembrie, Consiliul Episcopiei a ridicat problema, avertizând „Este interzisă începerea unor
acțiuni ce ar putea periclita libertatea și statalitatea patriei.” Purtatorul de cuvânt al Consiliului
Episcopiei, parintele Orszulik, a clarificat cine era vizat. Pe data de 13 decembrie în New
York Times, el menționa faptul că afirmația era atribuită purtatorului de cuvant al KOR, Jacek
Kuron, ce a spus că elementele opoziției ar încerca să obțină puterea în mod treptat, nu
imediat, fără a-i fi teamă că ar putea stârni o intervenție sovietică. Parintele Orszulik a spus că
afirmația a iritat întregul bloc sovietic.
În aceeași zi în care Episcopia a dezbătut problema afirmației, publicația armatei poloneze a
scris că ”Indrumările lui Kuron, au avut drept scop sabotarea autorității și distrugerea
structurilor statului, de aceea sunt periculoase.”
Ziarul german Der Spiegel a publicat o scrisoare circulară către partidele locale ale
propagandiștilor îndrumându-i să pună accent pe tendințele ateiste și evreiești ale liderilor
KOR. Biserica a suferit represiunea în mâinile birocrației însă a avut ca rezultat susținerea din
partea populației. Dar episcopia s-a temut de apariția unei democrații socialiste mai mult decât
de staliniști, și au mizat pe antisemitismul ce a fost prezent în Polonia, care, în timp ce a fost
slăbit de înfrângerea adusă de sovietici asupra naziștilor, încă exista.
„Kor și liderii uniunii independente au confruntat problema conservatorismului forțelor
grupate în jurul ierarhiei Catolice într-un mod eficient”, a subliniat Gerry Foley în Militantul.
35
Ibidem, pag.234.
„Nu le-a păsat nici măcar puțin de apelul cardinalului de a renunța la regim. Dar s-au chinuit
să protejeze siguranța unității și evitarea unei insulte la adresa sentimentelor religioase ale
maselor poloneze....Adâncirea radicalizării clasei muncitorești poloneze a atras criticismul și
opoziția în rândurile guvernării Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi, partidul stalinist al
Poloniei. Potrivit Corespondentului polonez al Le Monde, Bernard Guetta, 60% din membrii
clasei muncitoare ai PC s-au alăturat Solidarității. Pe data de 2 decembrie, în Cotidianul
parizian, Guetta a raportat faptul că „o puternică radicalizare a partidului activiștilor și-a făcut
apariția la întâlnirile regionale la începutul lunii noiembrie, unde au fost prezenți membri ai
conducerii naționale. Din acel moment atacuri violente au început să fie lansate la lipsa
democrației în partid și izolarea Partidului Comunist ce a rezultat din aceasta.” Pe fondul
mișcărilor Walesa crează sloganul Solidarității ”Solidaritatea nu va fi divizată sau distrusă”
Regimul a căutat să revoce promisiunile făcute muncitorilor. Milioane de muncitori au
răspuns printr-o grevă masivă pe 24 ianuarie 1981, iar Solidaritatea a făcut apel la greva
generală pe 3 februarie. Cu două zile înainte de manifestarea generală organizată, staliniștii s-
au retras. Înțelegerea semnată de guvern și de Solidaritatea a fost descrisă de purtatorul de
cuvânt al uniunii Karol Modzelewski ca” o etapă inițială în împlinirea înțelegerii de la
Gdansk”. Un raport al Militantului întocmit de către William Gottlieb a descris lista de
concesii oferite muncitorilor. „Guvernul a fost de acord să ofere muncitorilor trei sâmbete
libere pe lună în 1981 în loc de două. S-a ajuns la un acord privind o săptămână de munca
care să cuprindă cinci zile lucrătoare și 40 de ore de muncă ce ar fi urmat a fi stabilită în
1982...Guvernul a recunoscut dreptul uniunii de a publica propriul ziar săptămânal.
Solidaritatea are de asemenea acces la radio și televiziune la intervale regulate.36”
Un nou prim-ministru, Generalul Wojciech Jaruzelski, a fost adus pentru a încerca o
ameliorare a situației privind birocrația. Funcția sa a fost inițial văzută de către Solidarite și
Lech Walesa ca o măsură conciliatorie. El a fost mai puțin popular deoarece ca ministru de
apărare se credea că a refuzat folosirea armatei pentru a opri manifestarea muncitorilor în
1970 și 1976. Dar, după cum a raportat Gottlieb, pe data de 19 martie liderii Solidarității și
reprezentanții agricultorilor au fost evacuați din sediile adunărilor locale în Bydgoszcz. Mai
mulți muncitori și agricultori au fost răniți, printre care și Jan Rulewski, un membru al
comisiei naționale a Solidarității. Aceasta a fost prima dată când o astfel de forță a fost
folosită de către guvern de când a fost înființată Solidaritatea de mulțimea de greviști în
august. Ca răspuns, Solidaritatea a amenințat cu o grevă generală, iar guvernul s-a retras din
nou. Partidul comunist din Polonia (PMUP) este puternic zdruncinat de problemele
36
Ibidem, pag.235, Apud. The Militant, 26 decembrie 1980
economice acumulate în timpul ”decadeii Gierek”. La fel ca în alte state comuniste, tendința
progresistă a fost combătută de nucleele ultraconservatoare. De această luptă a beneficiat
curentul reformist moderat al lui Kania și Jaruzelski, care au reușit să se impună prin
eliminarea lui S. Grabski, S. Kociolek, a generalului Milewski precum și prin îndepărtarea lui
T. Friszbach, și M. Jagielski care erau favorabili unei deschideri spre sindicatul Solidaritatea.
Mișcarea anti-birocratică s-a răspândit în partidul conducător. Într-un joc pe numele oficial al
partidului, Partidul Unit al Muncitorilor Polonezi (PMUP), un membru al partidului din
șantierul naval Gdansk a fost citat într-un cotidian din Varșovia: “Trebuie să facem orice
pentru a fi siguri că partidul nostru va deveni cu adevărat polonez, cu adevărat unit, cu
adevărat al muncitorilor și cu adevărat un partid” ultima parte făcând referire la faptul că
PMUP nu era deloc un partid politic ci un instrument al guvernării birocratice. Un membru
muncitor al PMUP care a condus grevele la uzina în care lucra, a fost ales secretar al
organizației partidului fabricii. Acesta fost exclus de către mai marii partidului atunci când a
făcut apel la „o curățare minuțioasă a Poloniei”, insistând „că fabricile trebuie să aibă mai
multă autonomie iar muncitorii trebuie să fie capabili să ia decizii.” În schimb, muncitorii
sfidători l-au reales în uzina sa.
Kremlinul a devenit îngrijorat și a decis să intervină în mod direct în PMUP.
Suzanne Haig a afirmat pentru Militantul: „Cum Congresul PMUP din 14-18 iulie
1981 se apropie, Moscova pune presiune maximă...Pe 5 iunie, Comitetul Central al Partidului
Sovietic Comunist a trimis o scrisoare către Comitetul Central al PUWP, criticând conducerea
Kania pentru „concesiile constante” până la „anti-socialiste” și elemente (cuvinte cod pentru
muncitorii ce luptau pentru drepturi democratice) „contrarevoluționare”. A atacat libertatea
presei și nepuținta forțelor de securitate, și a făcut apel la o schimbare a liniei, înainte de
congres.
La inceputul acelui an o comisie a Solidarității a fost însărcinată cu schițarea unui
program pentru uniune. A fost apoi preluat de către Comitetul Național Coordonator pentru a
fi aprobat, publicat în ziarul Solidarității, și discutat pe larg între cei 10 milioane de membrii
ai uniunii în curs de pregătire pentru prima convenție națională a Solidarității.
Documentul cuprindea trei părți, fiecare era publicat ca o secvență pentru Militantul.
În prima parte, erau stabilite principiile uniunii:
„Uniunea noastră a fost formată abia acum jumătate de an [la momentul în care a fost scris
documentul] ca rezultat al strădaniei muncitorilor, susținuti de întreaga țară. Astăzi suntem o
puternică forță socială. Mulțumită acestui lucru, toți muncitorii Poloniei pot măcar să
înainteze scopurile lor comune cu demnitate și eficiență. Noi am luat naștere din protestul
împotriva injustiției, umilinței și abuzului. Suntem o uniune independentă și autoguvernată a
muncitorilor din toate regiunile și din toate domeniile. Noi apăram drepturile, demnitatea și
interesele tuturor muncitorilor. Noi vrem ca în mod pașnic să dăm forma vieții patriei noastre
în concordanță cu idealurile patriotice, justiția socială și drepturile democratice. Ca și sindicat,
nu dorim să înlocuim guvernul în ceea ce face, ci dorim să reprezentăm interesele
muncitorilor in relație cu statul. Prin urmare, dorim să apărăm drepturile individului, a
cetățeanului și a muncitorului. În același timp, nu ne eschivăm de la responsabilitatea față de
destinul poporului și a țării noastre. Cele mai bune tradiții naționale, principiile etice ale
Crestinătății, stindarul politic al democrației și gândirea socială a socialismului- acestea sunt
cele patru surse importante ale inspirației noastre.”
În lupta pentru democrația economică, uniunea a realizat că trebuia să meargă mai departe și
să lupte pentru democrație în restul societății. Lipsa de democrație înnăscută în controlul
totalitarist al birocrației asupra planului economic a rezultat într-o inegalitate grosolană a
bunurilor, corupției, proasta gestionare și sabotare a planului în sine. În Polonia acest lucru a
condus la o criză economică generală.
În cea de-a doua parte, proiectul explica în detaliu cum s-a dezvoltat criza economică
pe sistemul birocratic și a propus imediat luarea unor măsuri, precum și a unor planuri pe
termen lung. Propulsarea a fost realizată de auto-gestionarea muncitorilor în propriile lor
întreprinderi și în planul economic în întregime.
Cea de-a treia parte a programului se confrunta cu lipsa de democrație în sistem. Facea apel la
statul de drept, înlocuirea poliției politice arbitrare, alegerea judecătorilor și independența
justiției cu ajutorul unor puteri care să apere drepturile fundamentale și stabilirea unui tribunal
special „care să judece persoanele aflate în poziții înalte care au comis abuzuri, au pus în
pericol națiunea sau au cauzat mari prejudicii.” În consecință, libertățile sindicatului câștigate
în lupta Solidarității ar trebui introduse ca lege. „Este crucial ca autoritățile să funcționeze în
mod deschis, fără a se ascunde după o cortină a deciziilor secrete ce sunt nocive, servesc
propriilor interese, ilegale sau chiar criminale,” declara programul. Acesta explica în detaliu
cum alegerile libere și democratice aveau să fie ținute la nivel local, regional și național.
Programul se finaliza cu o lungă secțiune despre cum ar trebui să funcționeze Solidaritatea, ca
un întreg democratic și luptând împotriva uniunii, bazându-se pe solidaritatea lucrătorilor.
Convenția Solidarității a fost ținută în Gdansk la începutul lunii septembrie. Militantul l-a
trimis pe Martin Kopel:
„În aplauzele furtunoase, Lech Walesa a proclamat: Am deschis - Primul nostru Congres
National al Sindicatului Auto-guvernant Independent. Suntem aici, a continuat președintele
Solidarității, la voința celor ce ne-au ales- muncitorii din întreaga Polonie. Fiecare dintre noi
separat nu conteaza foarte mult. Împreună însă, suntem la fel de puternici precum forța acelor
milioane de oameni ce constituie Solidaritatea. Ei sunt, doar ei, cei ce vrem să rămână loiali în
timpul dezbaterilor actuale”.
În timp ce Walesa rostea aceste cuvinte, 100,000 de trupe sovietice acompaniate de tancuri,
avioane, și nave de luptă au început o serie de manevre militare timp de opt zile, în apropiere
de granița poloneză și în Marea Baltică. Și mai amenințător, autoritățile sovietice au început
să se adune în Leningrad și alte orașe pentru a denunța Solidaritatea, acuzând-o de complot
„contra-revoluționar”. Astfel de mitinguri „spontane” sunt făcute să întoarcă muncitorii
sovietici împotriva fraților și surorilor din Polonia și ar putea acoperi o posibilă intervenție.
„Cei 892 de delegați, aleși în timpul celor trei luni înainte de discuția uniunii la nivel local, au
primit o mulțime de documente și nenumarate alte materiale de congres. O publicație specială
pentru Congres, Glos Wolony (Vocea Liberă) apărea zilnic, alături de o ediție în engleză.
În prima parte a congresului Solidarității, programată inițial pe 5-6 septembrie și prelungită
pentru alte trei zile, s-au discutat amendamentele cuprinse în documentul uniunii, s-au auzit
discuții inițiale pentru un program de activități și cereri, și s-au ales comisii și comitete pentru
a pune bazele celei de-a doua părți, ce avea să aibă loc de pe 28 septembrie până pe 3
octombrie. La această a doua sesiune delegații vor adopta un program, precum și un plan
pentru reformarea economiei naționale și pentru autoguvernarea muncitorilor. De asemenea,
vor alege un nou corp conducător.”
În urmatoarele luni s-a observat o creștere a tensiunii, cu amenințarea unei invazii sovietice,
și amenințări continue ale primului-ministru Woljceich Jaruzelski. Apoi, pe 13 decembrie,
Jaruzelski a declarat legea marțială și a pornit o brutală suprimare a muncitorilor și
agricultorilor polonezi. Sub junta militara pe care a stabilit-o pentru a conduce țara, toate
grevele și adunările politice au fost declarate în afara legii, fiind impusă starea de asediu.
Trupele patrulau străzile, și toți trebuiau să poarte cu ei acte de identitate. Vânzarea de
benzină a fost stopată. Distribuirea neautorizată de pliante și ziare a fost interzisă. Toate
comunicațiile telefonice internaționale și de telegraf au fost întrerupte.
Sunt realizate o serie de reforme economice care prevedeau trecerea întreprinderilor la
autonomie, autoconducere şi autofinanţare. SUA şi alte state occidentale declanşeză o blocadă
economică asupra Poloniei.
Militantul a publicat un editorial având pe prima pagină drept titlu „Apărați muncitorii
polonezi!” Menționa faptul că „suprimarea brutală a muncitorilor și agricultorilor polonezi de
către regimul polonez, susținut de către Kremlin, trebuia condamnată de către toți cei ce
luptau pentru drepturile muncitorilor. Suspendarea drepturilor democratice, arestarea liderilor
Solidarității și utilizarea forței pentru evacuarea manifestanților din fabrici și demonstrațiile
de separare sunt acte criminale, nejustficabile.”
Editorialul denunța de asemenea administrația Reagan pentru utilizarea represiunii ca
acoperire pentru a anunța „planurile militare de urgență” împotriva unor țări precum Cuba,
Nicaragua și El Salvador.
Eduard Șevardnadze considera că Jaruzelski a luat decizia corectă și a salvat țara, introducând
starea de urgență în uniforma poloneză ,el a îndepărtat Polonia de pericolul intervenției37.
Deși dizolvată oficial ”Solidaritatea” a continuat să existe iar liderul ei a fost puternic susținut
de statele occidentale, în 1983 Lech Walesa a primit Premiul Nobel pentru Pace.

II.2.4. ”Nu vreau, dar nu am de ales” - căderea regimului comunist și democratizarea.

După 1987, Mihail Gorbaciov a declanșat un proces complex de restructurare a

regimului comunist din U.R.S.S., ”efectul Gorbaciov” perpetuându-se și în celelalte state
europene.
În octombrie 1987 conservatorii s-au dezlănțuit împotriva lui Jaruzelski, acuzându-l că ”a
vândut socialismul, că a revizuit marxism-leninsmul, că a cedat în fața unei Biserici Catolice
atotputernice, și mai ales că a prejudiciat poziția nomenclaturiiîn sistemul politic.38”
Perioada 1986-1989 este caracterizată de o stagnare a economiei, de creşterea deficitului
bugetar precum și cresterea inflaţiei.
Totuși, în acea perioadă Jaruzelski se mândrea cu spijinul total din partea lui Mihail
Gorbaciov: ” ne unea un fel de complicitate”, după cum notează în memoriile sale.
Gorbaciov i-a zis într-o zi ”Eu și tu ne aflăm în cea mai dificilă situație....aceea a oamenilor
aflați la mijloc. Ne lovesc din toate părțile39”.

37
Șevardnadze Eduard, Opțiunea mea, traducere Virgil Constantinescu, Ed. Presa națională, București, 2003,
pag. 195.
38
Soulet Jean-Franҫois, op.cit., Ed. Polirom, Iași, 1998, pag. 297.
39
Ibidem, pag. 297.
Pe 26 august 1988 Jaruzelski a propus ”o masă rotundă” a oficialităților și a opoziției, în
fruntea guvernului este numit Mieczyslaw Rakovski, adept al reformelor de tip gorbaciovist.40
Alegerile parlamentare din iunie 1989 care au demonstrat slăbirea poziției partidului
comunist. Campania a început pe 10 mai, Lech Walesa lansează campania opoziției sub
numele de Comitetul Cetățenesc la Gdansk într-un miting în fața bisericii Sfânta Brigita, unde
se născuse sindicatul. Tot atunci se fotografiază cu cei 261 de candidați pentru afișul electoral.
Campania este pentru Solidaritatea ” un festival național al improvizației.41”
În august 1989 a fost format guvernul în frunte cu Tadeusz Mazowiecki, membru al
sindicatului Solidaritatea. Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vieții poltice de partidul
comunist a încetat. După alegerile din iunie 1989, Walesa a fost dezamăgit de faptul că o
parte a camarazilor săi s-au mulțumit să guverneze împreună cu foștii comuniști. El a hotărât
să candideze pentru nou-reînființata funcție de președinte, utilizând sloganul: ”Nu vreau, dar
nu am de ales ”.
În decembrie 1990, W. Jaruzelsky a demisionat, președinte fiind ales Lech Walesa pe 9
decembrie 1990, învingându-l pe primul ministru Mazowiecki și pe alți candidați, el a devenit
primul președinte al Poloniei ales democratic. Guvernul a propus un program de restructurare
a economiei, orientat spre economia de piață, numit “terapia de șoc”. A fost înlăturat controlul
asupra prețurilor, a început privatizarea proprietății statului, au fost pemise investițiile străine.
În timpul mandatului său prezidențial Walesa a fost martorul tranziției Poloniei către o
economie de piață deschisă, a asistat la primele alegeri parlamentare cu adevărat libere în
1991, a negociat cu succes retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul polonez și a renegociat
datoriile Poloniei. Treptat s-a stabilizat piața. În anii 1991-1992 SUA au renunțat la 70 % din
datoria externă a Poloniei iar Clubul de la Paris la 50 % și R.F.G. la 50 %. În următorii ani, în
Polonia este promovată o politică de modernizare a agriculturii, continuă privatizarea
sectorului de stat, sunt luate unele măsuri pentru a limita influența străină în domeniul
economic.
În 1993 el și-a înființat propriul său partid politic, Blocul Nepartizan pentru
Susținerea Reformelor și a susținut intrarea Poloniei în NATO și Uniunea Europeană chiar
dacă acestea s-au materializat după terminarea mandatului, în 1999 respectiv 2004.
În 1995 Lech Walesa a adunat la alegerile prezidențiale 48,72% din voturi, alegerile fiind
câștigate de Aleksander Kwaśniewski, candidatul Alianței de Stânga Democratice. Chiar și
după încheierea mandatului Lech a susținut drepturile fundamentale ale omului, primind
40
Scurtu Ioan, Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX lea și începutul celui de-al XXI-lea,Ed.
Mica Valahie, București, 2011, pag. 306-307.
41
Tănase Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste, Ed. Humanitas, București, 2016, ediție digitală, pag. 61
numeroase premii și onoruri, viața sa devenind subiectul multor filme artistice sau
documentare dar și a unor piese precum ”Solidaritatea” de Patrick Dailly.
După cum el însuși spunea în momentul primirii Medaliei Libertății în 1989:
"Dorința omului de libertate este mai puternică decât frica ... Și, dacă pentru un moment, omul
este ținut captiv, efortul devine similar cu încercarea de a reține un râu. Un râu este destinat să
curgă. Omul este destinat să-și păstreze libertatea acordată lui de către Creator...Libertatea nu
este doar un drept ci datoria și responsabilitatea noastră comună.42"

42
http://constitutioncenter.org/liberty-medal/recipients/lech-walesa.