FACULTATEA DE MEDICINA SI FARMACIE GALATI

-MEDICINA DENTARA-

FIZIOLOGIA APARATULUI
URINAR

Conf.univ.dr. DINU CIPRIAN

RINICHIUL

1. Organizarea morfofunctionala a rinichiului

Este organul de eliminare a substanţelor toxice din

organism, indiferent de originea lor.
Corespunde vertebrelor T12-L3, este localizat
retroperitoneal în loja renală, are forma unui bob de fasole,
culoare roşie-brună si greutatea de 120 g.
Prezintă la polul superior glanda suprarenală, iar la nivelul
marginii mediale, hilul renal.
Acesta este o zonă străbătută de elementele vasculo-
nervoase şi bazinet.
Hilul conduce într-o excavaţie situată în profunzimea
rinichiului numită sinus renal.

Rinichiul are la exterior o capsulă renală fibroasă sub care

se află parenchimul renal ce delimitează sinusul renal.
a) Capsula este formată din ţesut fibroconjunctiv.

b) Sinusul conţine grasime, vase, nervi şi canalele

excretoare renale (calicele şi pelvisul renal).
Peretele sinusal prezintă 2 feluri de proeminenţe:

1. papilele renale (aparţin medularei şi pătrund în

corticală)

2. proeminenţele interpapilare (aparţin coloanelor

renale ale corticalei).
c) Parenchimul renal este organizat in 2 zone: medulară
şi corticală.

Medulara este situată central, discontinuă, fiind formată

din mai multe fragmente (piramidele renale) înconjurate
de corticală.
Piramidele renale Malpighi sunt formaţiuni tronconice
sau piramidale în numar de 7-14 pentru fiecare rinichi. Au
baza spre periferie şi vârful spre sinusul renal.
Vârful poartă numele de papila renală şi se deschide într-
un calice mic.
Suprafaţa papilei are 15-20 orificii şi se numeşte aria
ciuruită.
Substanţa corticală care separă 2 piramide renale se
numeşte coloana renală Bertin.
Secţiunea piramidelor prezintă numeroase striaţii
longitudinale date de arterele renale drepte şi de tubii
colectori Bellini.

Corticala reprezintă substanţa continuă în care sunt

incluse piramidele Malpighi.
Porţiunea ei principală este situată la periferia organului şi
se întinde ca o bandă de la baza piramidelor Malpighi până
la capsula renală.
Corticala se insinuează între piramidele renale şi formează
coloanele renale Bertin ce ajung până la sinusul renal şi
formează proeminenţele interpapilare.

Zona periferică a rinichiului conţine 2 portiuni: radiata şi

covulata.
Porţiunea radiată sau piramidele Ferrein reprezintă
formaţiuni piramidale situate pe baza piramidelor Malpighi,
cu vârful spre capsulă şi baza pe piramidele renale Malpighi.
Sunt în număr de 300-400 pentru fiecare piramidă Malpighi
şi reprezintă prelungiri ale medularei în corticală.
Fiecare piramidă Ferrein cuprinde 50-100 tubi uriniferi.
Porţiunea convulată sau labirintul renal este situată
între piramidele Ferrein şi cuprinde corpusculii renali, tubii
contorţi şi vasele de sange.
Rinichiul poate fi împărţit în lobi şi lobuli.
Lobul renal este format dintr-o piramidă Malpighi împreună
cu toate piramidele Ferrein dependente de ea şi cu toată
substanţa corticală adiacentă (corticală periferică şi
coloanele renale).
Lobulul renal este format dintr-o piramida Ferrein şi
labirintul renal înconjurator.

Parenchimul renal conţine tubi renali şi vase de sânge.

Sistemul de tubi renali este format din nefroni şi tubi
colectori.

2.Nefronul

Nefronii sunt aşezaţi în corticală şi reprezintă porţiunea

secretoare. Ei sunt in numar de 1-1,3 milioane/rinichi si
formeaza unitatea morfo-funcţională a rinichiului.

Nefronul este alcătuit din 2 porţiuni: corpusculul renal

Malpighi şi tubul renal.
a) Corpusculul renal Malpighi este situat în corticală
fiind format din glomerulul renal şi capsula
glomerulară Bowman.

- Capsula glomerulara este porţiunea iniţială a

nefronului, are forma unei cupe cu pereţi dubli (foita
interna si foita externa) şi prezintă 2 poli:

1) vascular – unde există glomerulul renal

2) urinar – este situat în partea opusă celui vascular si se

continua cu tubul contort proximal.
Foiţa internă a capsulei este formată din celule epiteliale
turtite şi se mulează pe ghemul capilar.

Foiţa externă se continuă cu tubul contort proximal.

- Glomerulul renal Malpighi este format din 20-40

anse capilare încolăcite, dispuse între 2 arteriole:
aferentă şi eferentă.
a) Arteriola aferentă este o ramificaţie finală a arterei
renale, intră în capsula Bowman şi se capilarizează.

b) Capilarele au celulele endoteliale cu numeroase orificii

(fenestratii) si sunt separate de capilarele vecine prin ţesut
mezangial

c) Arteriola eferentă rezulta din confluarea capilarelor

glomerulare.
Foiţa internă a capsulei Bowman împreună cu
peretele capilarului formează membrana filtrantă
glomerulară cu rol în formarea urinei (filtrat glomerular).

Detaliat, membrana filtrantă glomerulară, este formată

din:

1) lamina fenestrată a endoteliului capilar (pori de 500-

1000 Å, fara diafragm) cu incarcare electrica negativa ce
impiedica filtrarea proteinelor.
2) membrana bazală ce aderă la endoteliu şi la foiţa
internă a epiteliului capsulei Bowman. Aceasta conţine o
zonă centrală opacă (lamina densă) şi două zone
vecine (lamina rară internă situată lângă capilar şi
lamina rară externă situata langa epiteliul visceral al
capsulei). Membrana bazala are o incarcare electrica
negativa ce impiedica filtrarea proteinelor.

3) epiteliul visceral al capsulei Bowman. La acest nivel se

află celulele podocitare ce formeaza spatii lacunare.
Prelungirile secundare ale podocitelor se numesc pedicele
si se fixează pe lamina rară externă.
Pedicelele au intre ele o fanta de 250 Å, ce prezinta o
membrana (diafragma) cu un orificiu central de 40-100 Å
(adevarata zona de filtrare).

La nivelul podocitelor şi a laminei fenestrate se găsesc

sarcini negative, care resping moleculele anionice.

Epiteliul visceral are o incarcare electrica negativa ce

impiedica filtrarea proteinelor.
b) Tubul renal este format din tubul contort proximal,
ansa Henle şi tubul contort distal.

- Tubul contort proximal este situat în labirintul cortical

în prelungirea capsulei Bowman.

Peretele este format dintr-un epiteliu cubic unistatificat cu

margine în perie la polul luminal.
- Ansa Henle continuă tubul proximal şi este formată din: o
ramura subţire descendentă, un varf, o ramura
subţire şi apoi groasă ascendentă .

Ramura descendentă continuă tubul proximal, face o buclă

inferior şi urmează apoi un traiect ascendent.

Ramura ascendentă, impermeabila pentru apa, prezinta o

porţiune dreaptă subţire, în medulară şi o porţiune groasă
sinuoasă, care trece în corticală si se continua cu tubul
contort distal din momentul trecerii printre cele 2 arteriole
(aferenta si eferenta).
- Tubul contort distal (TCD) este situat în corticală, în
continuarea ansei Henle. Prima jumatate a TCD este
impermeabila pentru apa.

TCD are o porţiune dreaptă şi una întortocheată

(contortă).

Peretele este format din epiteliu unistratificat cilindric cu

microvili fără margine în perie.

Porţiunea iniţială a tubului trece prin unghiul dintre

arteriola aferentă şi eferentă.
Celulele epiteliale ale tubilor contorti distali care vin
în contact cu arteriolele, sunt foarte inghesuite, au aspect
mai dens, nu prezinta membrana bazala (MB) si sunt numite
macula densa.
Celulele musculare netede din pereţii arteriolelor
aferentă şi eferentă, au caracter epitelial, sunt mai
umflate, conţin granule cu renină şi se numesc celule
juxtaglomerulare (mioepiteliale).
Structura formată din macula densa , lacis (celule
mezangiale) şi celulele juxtaglomerulare se numeşte aparat
juxtaglomerular.
Cei mai mulţi receptori pentru renine se află la nivelul
arteriolei eferente.
Renina produsă de celulele arteriolei eferente, acţionează pe
plan local şi menţine presiunea sângelui în glomerul în cazul
scăderii tensiunii arteriale (efect de feed-back).

3.Tipuri de nefroni:

a. Nefronii juxtamedulari (15%) (situati langa medulara)

au glomerulii localizati in partea interna a corticalei, ansa
Henle lunga si acelaşi calibru la arteriolele aferentă şi
eferentă.
b. Nefronii corticali (superficiali) (85%) au glomerulii
localizati in partea externa a corticalei, ansa Henle scurta iar
arteriola eferentă mai îngustă decât cea aferentă. Aceasta
variatie a diametrului arteriolar faciliteaza filtrarea
glomerulara.

4. Tubii colectori continua tubii contorti distali, încep în

corticală, străbat medulara (tubi Bellini) şi se deschid prin
orificiile papilare ale ariei ciuruite la nivelul calicei mici (15-
20 ducte papilare Bellini).
Au peretele format din ţesut epitelial prismatic unistratificat.
5. Inervatia si vascularizatia renala

Vascularizaţia arteriala renală este asigurată de artera

renală.
Aceasta intră în hil şi dă ramuri pielice care încojură
bazinetul.
De aici pornesc arterele interlobare, care merg până la
baza piramidelor Malpighi şi se continuă cu arterele
arcuate.
Din arterele arcuate se desprind spre corticală arterele
interlobulare şi spre medulară arterele drepte
adevarate.
Din artera interlobulara se desprinde arteriola aferenta
care intra in capsula Bowman, se capilarizează şi formează
glomerulul renal.
Din glomerul pleacă prin polul vascular arteriola eferentă,
care la nefronii corticali se capilarizează în jurul tubului
urinifer formând reţeaua capilară peritubulară situată
predominant în corticală.
Din arteriolele eferente ale nefronilor juxtamedulari
pleacă ramuri lungi -vasa recta (vase drepte false)-, ce
străbat medulara până la papilele renale. Acestea se întorc
în cortex şi se varsă în venele corticale.
Arterele drepte adevărate vascularizează piramidele
Malpighi de la baza la vârf.
Venele au traiect invers arterelor şi se varsă în final în vena
renală.

Inervaţia rinichiului este simpatică şi parasimpatică (X)

şi reglează debitul sanguin.

Cea mai mare parte din fibre abordează rinichiul sub forma
plexului renal.
6. Caile urinare

Sunt intrarenale si extrarenale.

Caile urinare intrarenale sunt calicele renale mici,

calicele renale mari şi o parte din bazinet.

Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor

Malpighi, fiind în număr de 6-12.

Calicele renale(2-3) mari sunt situate în sinusul renal

care rezultă din unirea calicelor mici. Ele se unesc şi
formează bazinetul.
Bazinetul sau pelvisul renal este o formaţiune cu formă
de pâlnie, avand o baza si un varf.

Zona bazală a bazinetului este situată în sinusul renal, vine

în contact cu calicele mari şi aparţine căilor intrarenale.

Zona vârfului se continuă cu ureterul şi aparţine căilor

extrarenale.

Căile extrarenale cuprind vârful bazinetului, ureterele,

vezica urinară şi uretra.
7. Rinichiul prezintă numeroase roluri:

a) formează urina şi elimină astfel substanţele toxice şi

produşii de catabolism inutilizabili.
b) menţine constant volumul sanguin, echilibrul acido-
bazic, presiunea osmotică, concentraţia ionilor
plasmatici şi a glucozei, ureei,etc.
c) secretă renina care contribuie la reglarea presiunii
arteriale
d) secretă eritropoietina care reglează eritropoieza
e) secretă 1,25 dihidroxicolecalciferol care reglează
metabolismul calciului
f) gluconeogeneza in timpul postului prelungit.
Formarea urinei se realizează prin 3 procese: filtrare,
reabsorbţie şi secreţie.

A) Filtrarea (ultrafiltrarea) glomerulară este un proces influenţat de forţele fizice

şi constă în trecerea apei si a unei părţi din substantele din sânge, prin membrana filtrantă
glomerulară, in capsula Bowman.

Factorii determinanti ai filtrarii glomerulare sunt:

a) Membrana filtranta glomerulara
b) Caracteristicile particulelor solvite in plasma
c) Presiunea neta de filtrare
d) Coeficientul de filtrare al capilarului glomerular Kf
a) Membrana filtranta are permeabilitate selectivă, în funcţie de greutatea moleculară,
încărcarea electrică şi forma moleculelor.

Apa strabate pasiv, prin osmoza, membrana filtranta, urmand substantele osmotic active.
Principala substanta osmotic activa este Na+.

b) Caracteristicile particulelor solvite in plasma

Substantele cu molecula mare nu pot strabate endoteliul capilar, pe cand cele cu molecula
mica (GM < 6000)(ionii, glucoza, inulina) il strabat si se repartizeaza aproximativ egal de o parte
si de alta a membranei filtrante.
Repartitia este aproximativ egala, deoarece o parte dintre ionii plasmatici (de ex. ionii de
calciu) sau majoritatea acizilor grasi sunt fixati de proteinele plasmatice si nu pot strabate astfel
membrana filtranta glomerulara.
 Masa moleculara a Hb este de 64500 – 68000. Hemoglobina libera (nelegata de proteine)
care rezulta din liza hematiilor, poate strabate membrana filtranta si de aceea in filtratul
glomerular, Hb este cel putin 5% din concentratia plasmatica (hemoglobinurie).

Proteinele plasmatice electronegative, strabat endoteliul capilar fenestrat de la nivelul

membranei filtrante glomerulare, dar sunt respinse de sarcinile electrice negative de la nivelul
membranei bazala, fiind apoi fagocitate de catre celulele mezangiale.

Proteinele nu strabat astfel membrana filtranta glomerulara, ci doar portiunea ei initiala.

Seralbuminele au masa moleculara de 69000 – 70000. Ele trec in cantitati f mici, avand in
filtratul glomerular o concentratie de 0,2 % din concentratia plasmatica.

Substantele cu diametrul > 8 nm nu pot strabate porii membranei filtrante.

 Datorita incarcarii negative a membranei, substantele incarcate electric cu sarcina “+”
strabat mai usor membrana filtranta decat cele cu sarcina “-“, chiar daca au aceeasi dimensiune.

c) Presiunea efectiva de filtrare (PEF) reprezinta diferenta dintre fortele care sunt
favorabile si cele care se opun filtrarii.

I. Fortele favorabile filtrarii sunt :

a) presiunea hidrostatica capilara ( Ph=60 mmHg)

b) presiunea coloidosmotica (oncotica) din capsula Bowman (care datorita inexistentei proteice
de la acest nivel este zero) (Ponc = 0 mmHg)

II. Fortele ce se opun filtrarii sunt:

a) presiunea hidrostatica din capsula Bowman (Ph1 = 18 mmHg)
b) presiunea coloidosmotica (oncotica) din capilar (Ponc1 = 32 mmHg)
Presiunea efectiva de filtrare (PEF) = Ph + Ponc – Ph1 – Ponc1 = 60-18-32 = 10mmHg

d) Coeficientul de permeabilitate al capilarului glomerular (Kf) variaza direct

proportional cu filtrarea glomerulara.

Scaderea Kf apare in :
a) scaderea numarului de nefroni ( insuficienta renala)
b) cresterea grosimei membranei filtrante (DZ, HTA).

Fractia filtranta renala

Lichidul care filtrează prin membrană se numeşte ultrafiltrat glomerular. Acesta nu conţine
deloc sau contine o cantitate infimă de proteine şi de aceea se poate spune ca ultrafiltratul
glomerular este o plasmă deproteinizată.
 Presiunea osmotica a ultrafiltratului este de 300 mOsm/l (izotona).

Cantitatea de filtrat glomerular este de 125ml/min, ceea ce înseamnă că în 24 ore filtrează

180 litri, care formeaza ultrafiltratul primar (urina primara).

Din această cantitate 99% este reabsorbită de tubii uriniferi iar restul de 1% (1,8 litri/24 h)
este eliminată sub formă de urină finala (diureza) .

Fluxul plasmatic renal este cantitatea de plasma sanguina, exprimata in mililitri pe minut,
care iriga parenchimul renal.
Se utilizeaza substante ca acidul para-aminohipuric (PAH) sau diodrastul, care sunt complet
eliminate din plasma, in cursul unei singure treceri prin rinichi.

Clearance-ul acestor substante este de 650ml/ min.

Scade in soc, insuficienta cardiaca, glomerulonefrite cronice, scleroze renale.

 Fractia filtranta renala reprezinta procentul de plasma filtrata, din plasma care trece prin
rinichi intr-un minut si se calculeaza ca raportul debit de filtrare/debit circulator renal (125/650 =
19-20 %).

Cresterea debitului circulator renal determina cresterea filtrarii glomerulare iar scaderea
debitului sanguin renal determina scaderea presiunii efective de filtrare si a volumului filtratului.

Scaderea presiunii arteriale sistolice la valori sub 60-80 mm Hg determina scaderea presiunii
efective de filtrare la o mm Hg si aparitia anuriei (diureza sub 100 ml/24h).

Clearance-ul sau coeficientul de epurare plasmatica al unei substante este cantitatea de

plasma in minilitri care, trecand prin rinichi, este curatata de aceasta substanta, intr-un minut. Prin
aceasta metoda se pot studia separat: filtrarea glomerulara, fluxul plasmatic renal, reabsorbtia sau
secretia tubulara.
Filtratul glomerular se cerceteaza cu ajutorul unor substante (inulina, manitol, creatinina),
eliminate numai prin filtrare glomerulara, fara a fi nici reabsorbite, nici secretate de tubi.

Valoarea clearance-ului acestor substante exprima valoarea filtratului glomerular, fiind de 125
ml/min, ceea ce revine la aproximativ 180 LITRI plasma filtrata/24 de ore.
In practica se foloseste clearance-ul creatininei, determinarea sa
fiind mai simpla.

Valoarea sa normala este de 120± 15 ml/min.

Scaderea sub 70 ml/min. indica o insuficienta renala usoara.

Scaderea sub 30 ml/ min. inseamna o insuficienta renala grava.

In general, scade in glomerulonefrite acute si cronice, deci in

leziunile glomerulare.
Factorii de care depinde fluxul sanguin renal
1. Tensiunea arteriala sistemica
2. Rezistenta vasculara renala (cand creste rezistenta, scade fluxul)
3. SNV simpatic stimulat puternic (ex. hemoragiile masive, ischemia
cerebrala) determina contractia arteriolei aferente si eferente si in
final scaderea fluxului renal
4. Adrenalina si noradrenalina scad fluxul sanguin renal
5. Angiotensina II contracta arteriola eferenta si scade fluxul sanguin
renal, dar creste presiunea hidrostatica capilara si se opune
scaderii filtrarii glomerulare
6. Prostaglandinele PGE1 , PGI2 si bradikinina scad vasoconstrictia
arteriolei aferente (data de angiotensina si SNV simpatic)
Autoreglarea debitelor glomerulare

Variaţia tensiunii arteriale între 80-200mmHg, modifică foarte puţin debitul

sanguin glomerular si filtrarea glomerulara, datorită mecanismelor de
autoreglare renale.

La valori mari ale tensiunii arteriale (de ex. 200mmHg), explicaţia acestui
fapt este reprezentată de teoria "miogenica", conform căreia "un muşchi
supus unei stimulări mecanice răspunde printr-o contracţie".

Astfel, presiunea crescută la intrarea în arteriola aferentă, determină

contracţia muşchilor din pereţii acesteia.
Efectul acestei modificări este menţinerea relativ constantă a debitului
sanguin glomerular.
La valori ale tensiunii arteriale de 80mmHg, are loc eliberarea de renină de la
nivelul arteriolei eferente.
Renina actioneaza pe arteriola eferenta(are mai multi receptori pentru
renina comparativ cu arteriola aferenta) si determină vasoconstricţia
acesteia.
Urmarea acestui fapt este menţinerea relativ constantă a debitului sanguin
glomerular (scade foarte putin).
Scăderea tensiunii arteriale sub 80mmHg, este urmată de scăderea debitului
sanguin glomerular.
Când tensiunea sanguină a ajuns la 50mmHg, se opreşte filtrarea glomerulară şi apare
anuria.

Creşterea tensiunii arteriale peste 200mmHg determină creşterea filtrării glomerulare

şi implicit a debitului urinar.

Variaţia tensiunii arteriale între 80-200mmHg, determină modificarea diurezei.

Creşte debitul filtratului glomerular de la 125ml/minut la 127ml/minut.

Chiar dacă este o creştere mică, de numai 2ml/minut, în timp de 24 ore va avea loc o
creştere de aproximativ 3 litri de urina.

Acest fenomen explica diureza crescuta a pacientilor cu HTA.

B ) Reabsorbţia tubulară

Reprezintă procesul prin care anumite substanţe utile sunt recuperate din urina prin reabsorbţie si
trec in vasele de sange. Este facilitată de prezenţa microvililor şi a depozitelor de ATP.

Există mecanisme diferite de resorbţie pentru substanţe, active şi pasive.

Transpotrul pasiv se face prin difuziune (pe baza gradientelor electric, chimic) şi osmoză, nefiind
limitat de o capacitate maximă de transport.

Pasiv se resorb apa, ureea, clorul şi parţial sodiu (la polul luminal trece pasiv datorită gradientului
de concentraţie).

Transportul activ se face cu consum de energie (ATP) şi împotriva gradientelor.

Datorită nevoilor energetice, transportul activ este limitat în timp.

Se resorb astfel numai substanţele utile, în funcţie de necesităţile organismului şi de debitul lor de
filtrare.
Prin transport activ se resorb glucoza (100%), aminoacizii (100%), unele vitamine, fosfaţii,
sulfaţii, sodiu (din celule în spaţiul intercelular), acidul uric, calciu, magneziu, acidul lactic.

Apa se reabsoarbe aproape în toate parţile nefronului (cu excepţia porţiunii cuprinse între ramura
subţire ascendentă Henle şi prima parte a tubului contort distal) dar în proporţii variate.

Apa se absoarbe paracelular (printre celule) şi transcelular (prin interiorul celulei) pasiv, prin
osmoză, urmând substanţele osmotic active (în special Na).

În tubul contort proximal se face resorbţia obligatorie a apei (80%) în funcţie de gradientul
osmotic dat de sodiu şi glucoză.
La tubii contorţi distali şi tubii colectori are loc resorbţia facultativă (15%) în prezenta ADH, ceea
ce determină o diureză de numai 1,8litri/zi.
În absenţa ADH, apa se resoarbe numai în tubul contort proximal.
Transportul substanţelor în tubul contort proximal.

În tubul contort proximal se reabsorb integral glucoza şi aminoacizii.

Celulele de la acest nivel au la polul apical, microvili cu înalţime egală (marginea în perie).

Contactul apical dintre 2 celule tubulare vecine se face prin intermediul “zonulla ocludens”, care se
opune trecerii substantelor.

La polul bazal există falduri ale membranei, între care se află mitocondrii, ceea ce demonstrează
prezenţa unor fenomene active la acest nivel.

La polul laterobazal se descriu pompe ionice (ATP-aza Na/K dependentă), care scot 3 ioni de Na şi
introduc 2 ioni de K în celulă.

Ieşirea sodiului este urmată de ieşirea apei.

Ionul de Na ajunge în interstiţiu şi de aici în vasele de sânge peritubulare.
În capilarele peritubulare, presiunea hidrostatică este mica iar presiunea coloid osmotică este
mare. Aceasta facilitează trecerea Na în capilarele peritubulare.

Iesirea Na din celulă, determină scăderea concentraţiei lui intracelular şi apariţia unei
electronegativităţi la acest nivel. Datorită acestor factori, Na urinar tinde să intre pasiv în celulă
prin polul apical (urinar).

La nivelul polului apical al celulelor tubulare proximale, există nişte proteine (carrier) numite
"ping-pong" care funcţionază numai în prezenţa gradientului de Na.

Acestea îşi modifică conformaţia dacă pe ele se fixează concomitent ionul de Na şi molecula de
glucoză sau aminoacid.

Se observă că glucoza şi aminoacizii trec din urina primară în celulele tubulare, prin cotransport-
simport (transport activ secundar).
La o glicemie de 176-178 mg% (in sangele venos) sau de 200-220 mg% (in sangele arterial), cei
125 ml filtrat glomerular contin 220 mg/ml glucoza. Acesta este pragul renal de eliminare al
glucozei.

Daca glicemia creste pana la 250 mg%, filtratul glomerular contine 320 mg/ml glucoza. Aceasta
este valoarea capacitatii maxime de transport a glucozei (Tmg).

Intre glicemia de 176-256 mg% , in urina definitiva apar urme de glucoza (glicozurie).
In cazul reabsorbtiei aminoacizilor, se descriu proteine “carrier” diferite pentru fiecare subgrupa
de aminoacizi (a.a bazici si cei acizi nu concureaza pentru acelasi carrier).
Capacitatea maxima de transport pentru aminoacizi este de 1,5 mg/min.
C) Secreţia tubulară
Este procesul de eliminare a substanţelor toxice, nefolositoare sau a medicamentelor şi de reglare
a concentraţiei de potasiu, acid uric, creatinină.

Aceste substanţe trec din capilarele peritubulare în tubii uriniferi prin mecanisme active şi pasive.
Ionul de hidrogen este secretat activ în tubul contort proximal.

La polul apical al tubului contort proximal există o proteină numită antiport, care permite
eliminarea în urină a ionului de H dacă se reabsoarbe concomitent ionul de Na.
Intrare ionului de Na este facilitată de pompa ionică de la polul laterobazal, care scoate 3 Na şi
introduce 2 K (vezi explicatia de mai sus).

În tubul contort distal, în prezenţa aldosteronului, prin schimb ionic se secretă H şi K şi se resoarbe
Na.
Ionul de potasiu este secretat activ. Amoniacul (NH3) este secretat pasiv.
Secreţiile de amoniac şi hidrogen contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic.
Caile urinare

Ureterul este un conduct lung întins de la bazinet la vezica urinară.

Porţiunea intravezicală a ureterului străbate oblic musculara vezicală
şi se deschide în mucoasă printr-un orificiu prevăzut cu o plică a
mucoasei ce împiedică refluxul vezico-ureteral.
Peretele ureterului este format din:
1)adventicea - tunica externă fibroasă
2)musculara - tunica medie formată din fibre musculare netede
circulare şi longitudinale.
3)mucoasa - tunica internă formată din uroteliu (epiteliu de tranziţie
impermeabil).
Circulaţia arterială este asigurată de arterele ureterale.
Nervii sunt simpatici şi parasimpatici.
Vezica urinară este un organ musculo-cavitar asezat în loja vezicală,
fiind un rezervor în care urina, secretată continuu de rinichi, se
acumulează şi apoi este eliminată discontinuu prin micţiune.
Prezintă un varf (superior), un corp şi un fund (baza) orientat
inferior. Partea inferioară a bazei se numeşte col vezical şi se
continuă cu uretra. Spaţiul delimitat de orificiile de deschidere ale
ureterelor şi uretrei se numeşte trigon vezical.
Peretele vezical este format din:
1)stratul extern format din peritoneul seros şi adventicia fibroasă.
2)tunica musculară formată din fibre musculare netede cu traiect
longitudinal şi circular aşezate pe 3 straturi (muşchiul detrusor
vezical). La nivelul porţiunii iniţiale a uretrei, fibrele circulare
vezicale formează sfincterul intern(neted) uretral.
3)tunica mucoasă captuşeşte interiorul vezicii urinare.
Când vezica este goală, mucoasa prezintă numeroase cute (plice).
Plicele se şterg când vezica este plină. Epiteliul mucoasei este de
tranziţie (uroteliu).
Circulaţia arterială este asigurată de arterele vezicale.
Venele se varsă în final în vena hipogastrica.
Nervii pelvici transmit impulsuri de la măduva sacrată S2-S4. Fibrele
motorii parasimpatice se termină în ganglionii din peretele vezical.
De aici pleacă fibre postganglionare scurte care inervează muşchiul
vezical.

Uretra este canalul prin care urina se elimină din vezică la exterior.
La femeie serveşte numai la eliminarea urinei pe când la bărbat are o
porţiune comună pentru eliminarea urinei şi a spermei.
La bărbat porţiunea iniţială este înconjurată de prostată iar
porţiunea finală intră în constituţia penisului.
Mucoasa uretrală prezintă glande uretrale.
În jurul porţiunii iniţiale a uretrei se află sfincterul vezical extern,
controlat de fibrele nervoase somatice. Inervaţia somatică pentru
sfincterul uretral extern este asigurată de nervii ruşinoşi.
Inervaţia vegetativă provine din plexul hipogastric şi parasimpaticul
sacrat.
Fiziologia micţiunii
Micţiunea este procesul de eliminare a urinii din vezica urinară.
Urina se acumulează în vezică până la 200 ml, prin destinderea
detrusorului care-şi adaptează tonusul în funcţie de conţinut.
Presiunea intravezicală nu se modifică şi se menţine constantă la 10-
15mmHg. Depăşirea acestui platou, datorită creşterii acumulării de
urină, determină creşterea bruscă a presiunii, însoţită de senzaţia de
micţiune. Dacă împrejurările permit, micţiunea se realizează datorită
relaxării involuntare a sfincterului intern neted.
Dacă împrejurările nu permit, are loc contracţia voluntară a
sfincterului extern striat, care determină amânarea micţiunii.
Urina se acumulează în continuare până la un nivel maxim critic
(aproximativ 400 ml sau 70 mm Hg), depăşirea acestuia determinând
relaxarea sfincterului extern striat si micţiunea indiferent de
condiţiile din jur.
Impulsurile declanşate de distensia peretelui vezical sunt transmise
pe căi aferente parasimpatice (nervii pelvici) la centrii sacraţi
medulari (S2). De aici prin fibre eferente simpatico-parasimpatice,
impulsurile ajung la detrusor.
Fibrele simpatice au originea în măduva lombară. Din maduva
lombara pleacă fibre preganglionare până la ganglionii simpatici
paravertebrali L1-L4.
De aici pleacă fibre postganglionare, ce vor forma nervii hipogastrici,
care merg la detrusor, ureter şi sfincterul intern determinând
relaxarea peretelui vezical şi contracţia sfincterului intern,
impiedicand mictiunea.
Parasimpaticul are originea în măduva sacrată S2-S4, coboară pe
calea nervilor pelvici spre vezică şi determină contracţia vezicii şi
relaxarea sfincterului intern, facand posibila mictiunea.
Sfincterul extern este inervat de nervul ruşinos intern, care-i creşte
tonusul.
REGLAREA ACTIVITATII RENALE
Se face pe cale nervoasa si pe cale umorala .
Reglarea nervoasa
Scaderea volemiei si a TA stimuleaza SNV simpatic, care inerveaza
musculature neteda din peretii arteriolelor aferenta si eferenta
precum si din peretii tubilor uriniferi. Efectul este vasoconstrictia
arteriolelor (scade filtratul glomerular), cresterea secretiei de renina
si a reabsorbtiei de Na+ in tubii renali (refacerea volemiei si a TA).
Reglarea umorala
Hormonul antidiuretic (A.D.H.), secretat de nucleii hipotalamici si
eliberat din neurohipofiza, controleaza eliminarile urinare de apa,
actionând la nivelul segmentului distal al nefronului si al tubilor
colectori.
Sub actiunea ADH creste reabsorbtia de apa în tubii distali si
colectori, concomitent cu diminuarea volumului si cresterea
concentratiei urinei. La o presiune osmotica sanguina de 280 mosm/l
secretia hipotalamica de ADH este la un nivel bazal de 0,5 pg/ml.
O crestere mica a presiunii osmotice pana la nivelul de 295 mosm/l
determina o crestere a secretiei de ADH pana la nivelul maximal de
40 pg/ml. Cei mai importanti stimuli ai secretiei de ADH sunt
scaderea cantitatii de apa si NaCl din sange.
Efectul actiunii ADH-ului de insertie si deschidere a porilor
“aquaporini” membranari este de scurta durata, volumul plasmatic
schimbandu-se in 5-10 minute.
Mineralocorticoizii, în special aldosteronul, controleaza
eliminarile urinare de Na+ si K+ la nivelul segmentului
distal al nefronului, stimulând reabsorbtia de Na+ si
excretia de K+. Actiunea se realizeaza datorita sintezei in
celulele tubulare de noi proteine care vor intra in
componenta canalelor proteice sau a carrier – ilor
membranari.
Parathormonul mobilizeaza sarurile minerale din oase, stimuleaza
eliminarile renale de fosfati, K+ si reabsorbtia de Ca+2 si Na+ in TCD.
Hormonii tiroidieni intensifica metabolismul celular, în special pe cel
protidic si prin cresterea generarii de produsi finali de metabolism,
maresc diureza, acelasi efect având si alterarea legarii apei si a sarii
în tesuturi.
Rinichiul în conditii de irigatie insuficienta sau ca urmare a unor
modificari ale compozitiei chimice a urinei ajunsa în tubii distali,
descarca o enzima-renina-care actionând asupra unei globuline
plasmatice (angiotensinogen), produce angiotensina I, ce se
transforma enzimatic (enzima de conversie) în plasma si tesuturi în
angiotensina II, cel mai puternic vasoconstrictor natural si
stimulator al secretiei de aldosteron.
La nivel renal, angiotensina II creste reabsorbtia de Na+ la nivelul
TCP, prin stimularea directa a ATP-azei Na+/K+ dependenta si a
antiportului Na/H din celulele TCP.
Rolul ANP (peptidul natriuretic atrial)
Este secretat de miocardul atrial si determina cresterea eliminarii de
Na+ si cresterea diurezei.
 MECANISMUL DE CONCENTRARE SI DILUTIE A
URINEI
Osmolalitatea se referă la numarul de particole osmotic active dizolvate intr-un kilogram de apă (solvent),
exprimată în miliosmoli (mOsm) pe kg.
Osmolaritatea este un termen similar însă diferă de osmolalitate prin unitatea de masură: miliosmoli
(mOsm) pe litru de solvent.
Substanţele care afectează osmolalitatea serică sunt molecule mici, prezente în concentraţii ridicate. De
exemplu, sodiul, potasiul, clorul, bicarbonatul, ureea şi glucoza sunt singurele componente ale căror
concentraţii sunt suficient de mari pentru a afecta în mod individual osmolalitatea. Acestea considerate
împreună constituie peste 95% din totalul osmolilor din ser.
Componentele serice mari contribuie mai puţin la osmolalitatea de ansamblu, concentraţia molară de
albumină fiind de aproximativ 0,6 mmol/L.
Numărul de particule sau ioni determină în soluţie numărul de osmoli, fiecare particulă având o
valoare unitară.
Astfel 1 mmol de glucoză determină 1 mOsm/Kg H2O deoarece glucoza nu disociază, în timp ce 1 mmol de
NaCl formează 2 ioni în soluţie apoasă având, deci 2 mOsm/Kg H2O.

Osmolaritatea sangelui variaza intre 280-300 mOsm/L.

Presiunea osmotica a unei solutii este direct proportionala cu concentratia de particule osmotic active din
solutia respectiva. Presiunea osmotica a unei solutii este proportionala cu osmolaritatea solutiei
respective.

Presiunea osmotică (P) e determinată de legea Van Hoff: P = nCRT, unde n – constanta de disociere a
substanţei dizolvate, C – concentraţia subsanţei dizolvate, R – constanta gazelor(0,082 a t m ) ,
T – temperatura în grade Kelvin(2 7 3 + t oC).
Pentru plasma sanguina, presiunea osmotica = 7,6 atm = 5776 mmHg.

Valoarea ei NU depinde de dimensiunile moleculelor şi de valenţă. O concentraţie egală de substanţe

diferite nu dau aceeaşi presiune osmotică, deoarece unele disociază în apă, altele – nu (de ex., 300 mM de
soluţie de glucoză va produce o presiune osmotică de 300 mOsm/L, pe cînd cea de 300 mM de NaCl – 600
mOsm/L).

Proprietatea soluţiei de a produce mişcarea apei prin membrană este numită tonicitate. Sodiul determină
osmolaritatea şi tonicitatea plasmei; ureea – modifică osmolaritatea, dar nu influenţează tonicitatea (nu
atrage apa, ci trece transmembranar conform gradientului de concentraţie).

Presiunea oncotică () este presiunea osmotică, dezvoltată de proteinele plasmatice, în special albumina.
Este proporţională cu concentraţia plasmatică în molecule de proteine şi nu cu concentraţia exprimată in
procente. Din acest motiv, presiuna oncotică creşte mult mai rapid decît concentraţia în proteine. Presiunea
oncotică plasmatică normală e de 25-28 mmHg.
Osmolalitatea urinară este o măsură a concentraţiei de particule osmotic active, în principal sodiu, clor,
potasiu şi uree, glucoza contribuind semnificativ la osmolalitate doar atunci când este prezentă în urină în
cantităţi substanţiale.

Un pacient cu aport normal de lichide şi alimente va produce o urină de aproximativ 500-850

mosmol/kgH2O.
Rinichiul normal poate concentra urina la 800-1400 mosmol/kg, iar în cazul unui aport excesiv de lichide,
determină o osmolalitate de 50-80 mosmol/kg.
În condiţii de deshidratare, osmolalitatea urinară este de 3-4 ori mai mare decât cea plasmatică

Densitatea urinei NU reprezinta o masura a concentratie solvitilor normal aflati in urina.

Densitatea NU depinde de numarul particolelor ci de masa lor (cantitatea de substanta dizolvata).
Proteinele au o contributie mai mare la realizarea densitatii decat la realizarea presiunii coloid osmotica.

Rinichiul produce urina concentrata sau diluata (osmoreglare) in functie de modificarile volemice sau de
osmolaritate ale sangelui, cu scopul mentinerii homeostaziei hidroelectrolitice a mediului intern
(osmolaritatea sanguina normala de aproximativ 300 mOsm/L).
Un pacient cu greutatea de 70 kg si dieta normala, genereaza intr-o zi 600 mOsm produsi reziduali de
metabolism (uree, creatinina, acid uric, etc), pe care ii elimina prin urina.
Cresterea ingestiei de lichide determina cresterea volemiei si scaderea osmolaritatii sanguine
(hipoosmolaritate). Rinichiul reactioneaza si elimina un volum crescut de urina, ce contine o cantitate
normala de produsi reziduali(urina diluata/hipoosmotica).
Cresterea pierderilor hidrice (transpiratie excesiva, respiratie, etc), in lispa rehidratarii, determina scaderea
volemiei si cresterea osmolaritatii sanguine (hiperosmolaritate). Rinichiul reactioneaza si elimina un volum
scazut de urina, ce contine o cantitate normala de produsi reziduali(urina concentrata/hiperosmotica).
Capacitatea renala de concentrare sau dilutie a urinii este explicata prin :
I. producerea si mentinerea unui gradient de osmolaritate a lichidului interstitiului
renal(hiperosmolaritate interstitiala), intre corticala (300 mOsm/L) si zona papilelor renale (sau varful
anselor Henle lungi)(1200 mOsm/L).
II. actiunea ADH-ului

I. Gradientul de osmolaritate a interstitiului cortico-papilar este :

A) PRODUS prin:
1) mecanismul de contracurent multiplicator (la nivelul ansei Henle)
2) mecanismul de recirculare al ureei (la nivelul medularei).
B) MENTINUT prin mecanismul schimburilor in contracurent de la nivelul vasa recta.

A.1) Mecanismul de contracurent multiplicator (la nivelul ansei Henle)

Sangele din capilarele glomerulare are o osmolaritate de 300 mOsm/L. Urina formata prin ultrafiltrare in
capsula Bowmann are o osmolaritate de 300 mOsm/L (izoosmotica).
La nivelul TCP, din urina tubulara se reabsorb 65% dintre ionii de Na+, Cl- si moleculele de apa
(reabsorbtie obligatorie a apei), 100 % din moleculele de glucoza si aminoacizi, 80-90% din moleculele de
bicarbonat de Na. Deoarece in TCP apa si solvitii se reabsorb in aceeasi proportie (reabsorbtie izoosmotica),
la intrarea in ansa Henle, urina prezinta tot osmolaritatea de 300 mOsm/L.
Celulele din peretele TCP si al ansei Henle portiunea descendenta sunt permeabile pentru apa deoarece au in
structura membranei multe molecule de aquaporine1(proteine integrale cu rol de canale pentru apa, care
cresc mult permeabilitatea membranelor apicale si laterobazale).
Dupa reabsorbtia apei, concentratia tubulara a solvitilor (altii decat Na+) creste. In jumatatea inferioara a
TCP, gradientul electrochimic pentru Cl- , K+, Ca+2, Mg+2, uree determina trecerea lor pasiva paracelular sau
transcelular in capilarele peritubulare. Transferul paracelular (din TCP in interstitiu) al Cl - determina
electronegativitatea lichidului interstitial, ceea ce produce miscarea pasiva a ionilor pozitivi (K +, Ca+2,
Mg+2).
Pentru cresterea osmolaritatii interstitiului este necesara reabsorbtia solvitilor fara solvent(apa). Acest
fenomen se produce in segmentul gros ascendent al ansei Henle (ale carui membrane celulare sunt
impermeabile pentru apa).
Initial, urina care intra in ansa Henle, precum si tot interstitiul renal (corticala-zona papilara) au
osmolaritatea 300 mOsm/L.
Urina strabate izoosmotic, portiunea descendenta si apoi ascendenta a ansei Henle.
Celulele din peretele zonei ascendente a ansei prezinta, in portiunea latero-bazala, pompe Na/K dependente,
care utilizand ATP, elimina din celula in interstitiu 3 Na si introduc in celula 2K.
La polul apical al acestor celule se afla o proteina-cotransportatorul Na/K/2Cl (stimulata de ADH), care
utilizand gradientul ionului de Na, introduce in celula 1 Na, 1K si 2 Cl.
Ionul de sodiu intrat prin polul apical este eliminat activ in interstitiu prin pompa Na/K.
Ionul de K intrat in celula prin polul apical urmeaza doua cai: majoritar este eliminat inapoi in urina (prin
canalele apicale de K), restul iesind in interstitiu (prin canalele bazale de K).
Ionul de Cl este eliminat in interstitiu (prin canalele bazale de Cl).
Cum membrana apicala este impermeabila pentru apa, reabsorbtia solvitilor nu este urmata de reabsorbtia
apei.
Efectul mecanismelor de transport amintite anterior este reprezentat de scaderea osmolaritatii urinare din
ansa ascendenta, de la 300 mOsm/L la 200 mOsm/L (segment de dilutie medulara a urinii) precum si de
cresterea osmolaritatii interstitiale medulare, de la 300 mOsm/L la 400 mOsm/L (hiperosmolaritate
interstitiala).
Exista o capacitate maxima de concentrare a interstitiului de 200 mOsm/L (400 mOsm/L in interstitiu- 200
mOsm/L in ansa ascendenta).
Cresterea osmolaritatii interstitiale medulare la valoarea de 400 mOsm/L, atrage extratubular apa din
segmentul descendent al ansei Henle. In acest mod, la urmatoarea trecere prin nefron, urina din ansa
descendenta devine hiperosmotica ( creste osmolaritatea de la 300 la 400 mOsm/L- datorita pierderilor de
apa). In acest moment, in ansa ascendenta intra urina hiperosmotica (400 mOsm/L).
Trecand pe la polul apical al celulelor tubulare, sunt reabsorbiti Na/K/2Cl, efectul fiind cresterea
osmolaritatii interstitiale de la 400 mOsm/L la 600 mOsm/L (diferenta de 200 mOsm/L pe orizontala). Urina
care paraseste segmentul ascendent al ansei Henle este hipoosmolara (100-150 mOsm/L) datorita
reabsorbtiei de electroliti fara reabsorbtie de apa.
Mecanismele se repeta, pana se atinge capacitatea maxima de concentrare a interstitiului (1200 mOsm/L in
zona papilelor renale).

Prima parte a tubului contort distal (situat in corticala) prezinta membrana apicala impermeabila pentru apa,
dar permeabila pentru ionii de Na si Cl (simport) (se reabsorb 5% din ionii Na si Cl).
Latero-bazal exista pompa Na/K si canalele de Cl, ce elimina Na si Cl in interstitiu.
In consecinta urina devine si mai hipoosmotica (50 mOsm/L)(segmentul de dilutie corticala).

Astfel, urina din segmentul de dilutie a TCD iese diluata, indiferent de existenta sau inexistenta ADH-ului.
In portiunea proximala a nefronului, reabsorbtia apei este obligatorie (nu este reglata), indiferent de
necesitatile organismului.
 Portiunea initiala din tubul contort distal

Partea finala a tubului contort distal si tubul colector au caracteristici functionale similare. Anatomic, la
acest nivel se descriu celule principale si celule intercalate.
Celulele principale, sub influenta aldosteronului (hormon de natura lipidica ce strabate membrana celulara si
actioneaza pe receptorii intracitoplasmatici), reabsorb Na si apa si secreta K. Latero-bazal exista pompa
Na/K(stimulata de aldosteron), ce elimina Na in interstitiu si introduce K in celula.
Scaderea concentratiei de Na intracelular, determina intrarea pasiva a lui, din urina in celula, prin canalele
speciale de Na(stimulate de aldosteron) pozitionate in membrana apicala a celulelor principale.
Cresterea concentratiei de K intracelular determina eliminarea lui pasiva (in sensul gradientului de
concentratie) in urina(secretie) prin canale speciale de K pozitionate in membrana apicala.

Portiunea finala din tubul contort distal si tubul colector

Celulele intercalate reabsorb K si bicarbonat si secreta H. Intracelular, apa si CO2, in prezenta anhidrazei
carbonice, formeaza acidul carbonic (H2CO3). Acesta disociaza in H si HCO3 -. Anionul bicarbonic este
eliminat in sange prin membrana bazolaterala iar ionul de hidrogen este secretat in urina printr-un mecanism
dependent de ATP. Secretia activa a H, permite eliminarea sa in urina chiar impotriva unui gradient de 1000
la 1, explicand astfel rolul crucial al rinichiului in mentinerea echilibrului acidobazic. Celulele intercalare
reabsorb K.
Aceste aspecte explica denumirea de “mecanism multiplicator” – multiplica o diferenta pe orizontala
de 200 mosm/L la una pe verticala de 900 mosm/L ( 1200 in zona papilara – 300 in zona corticala).
Mecanismul este in contracurent deoarele sunt implicate doua segmente tubulare prin care urina
circula in directii opuse (descendent si ascendent).
A.2) mecanismul de recirculare al ureei (la nivelul medularei).
Ureea este un produs al catabolismului proteic, dar nu este un simplu deseu, ea contribuind la mecanismul
de concentrare a urinei.
Ureea filtreaza glomerular si apoi sufera procesele de reabsorbtie si secretie. Ea contribuie 40-50% (500-600
mOsm/L) la osmolaritatea interstitiala renala.
Reabsorbtia ureei in TCP (40-50%) nu prezinta acelasi ritm cu cea a apei si rezulta o concentrare relativa a
ureei in urina tubulara proximala. Ansa Henle partea ascendenta groasa, tubul contort distal si cea mai mare
parte din tubul colector (cu exceptia zonei de langa papila renala) sunt impermeabili pentru uree.
TCD (portiunea terminala) si tubii colectori corticali, in prezenta ADH-ului devin permeabili pentru apa dar
nu si ptr uree. Rezulta ca in aceste segmente, concentratia urinara a ureei creste, ajungand la 1200 mOsm/L
la nivelul tubilor colectori din zona interna a medularei(papila renala).
Cea mai mare reabsorbtie a ureei este in portiunea medularei interne din zona papilei renale a tubilor
colectori, aceasta difuzand in lichidul interstitial renal printr-un mecanism facilitat de un transportator
specific de uree: UT-A1 si UT-A4.
UT-A4 este stimulat de ADH, hormonul crescand astfel reabsorbtia ureei la nivelul tubului colector din
medulara interna, concomitent cu reabsorbtia apei.
Din interstitiul renal al medularei interne, ureea este secretata pasiv, prin difuziune facilitata, cu ajutorul
transportatorului UT-A2, in ansa Henle descendenta si ascendenta (portiunea subtire), contribuin astfel la
cresterea concentratiei urinare a ureei.
Mecanismul de recirculare al ureei intre tubii renali si fluidul interstitial contribuie la producerea
hiperosmolaritatii lichidului din interstitiul renal, substanta fiind recirculata de multe ori pana este
eliminata in urina finala.
 ADH

CIRCUITUL UREEI IN PREZENTA ADH-ului

B. Schimburile in contracurent la nivelul vasa recta

Vasele drepte false (spruie)(vasa recta) rezulta din arteriola eferenta a nefronilor juxtamedulari.
Fluxul sanguin trebuie sa irige zona medulara renala pentru a asigura necesarul de substante metabolice si
oxigen pentru celulele de la acest nivel. Fara un sistem circulator renal medular special, hiperosmolaritatea
interstitiala, produsa prin mecanismele descrise anterior, nu poate sa fie mentinuta.
Exista doua mecanisme prin care este fluxul sanguin medular renal contribuie la mentinerea
hiperosmolaritatii interstitiale:
1. in comparatie cu fluxul sanguin din corticala renala, care este unul dintre cele mai mari din tot
organismul, fluxul de la nivelul medularei (asigurat de vasa recta a nefronilor juxtamedulari) este scazut,
reprezentand 5% din fluxul sanguin renal.
2. Vasa recta au un traseu sub forma de ansa, cu un ram descendent si unul ascendent, paralele cu ramurile
ansei Henle (dar sangele si urina circula in directii opuse), vasele de sange strabatand un interstitiu care
prezinta o osmolaritate crescuta in directie cortico-papilara. Forma de ansa a vasa recta explica schimburile
de apa si solviti (Na, Cl) in contracurent dintre sange si interstitiu.
Sangele intra in vasa recta ramura descendenta (la nivelul corticalei renale) cu osmolaritatea de 300 mOsm/L
(izoosmotic). Membrana vasa recta este permeabila pentru apa si electroliti. Trecand printr-un interstitiu
medular hiperosmolar, cu o concentratie crescuta de Na, Cl si uree, in vasa recta difuzeaza (transport pasiv )
Na, Cl si ureea in timp ce apa iese in interstitiu. Intrarea ureei in vasa recta se realizeaza printr-un mecanism
facilitat de un transportator specific UT-A3. Rezulta ca osmolaritatea sangelui din vasa recta creste in
ramura descendenta, atangand un maxim 1200 mOsm/L la nivelul varfului ansei vasculare.
Sangele care urca prin ramura ascendenta a vasa recta este hiperosmotic dar trece printr-un interstitiu
medular care este din ce in ce mai hipoosmotic (1200-300 Mosm/L) pe masura ce ne apropiem de corticala.
In consecinta, Na, Cl si ureea difuzeaza din sangele vasa recta in interstitiu iar apa intra din interstitiu in vasa
recta, determinand scaderea osmolaritatii sanguine.
Cand sangele ramurii ascendente a vasa recta se reintoarce la nivel cortical, osmolaritatea sa este de 325
mOsm/L.
Putem considera ca solvitii (Na. Cl, uree) recircula din ansa ascendenta a vasa recta, in interstitiu si de aici
intra in ansa descendenta a vasa recta. Apa are un circuit invers, iese din ansa descendenta a vasa recta, trece
in interstitiu si de aici intra in ansa ascendenta a vasa recta.
Consecinta acestui mecanism de schimburi in contracurent de la nivelul vasa recta este minimizarea
pierderilor de solviti de la nivelul medularei renale si mentinerea gradientului de osmolaritate dintre
corticala si medulara interna renala.
II. ACTIUNEA ADH-ului

Hormonul antidiuretic (ADH sau vasopresina) este secretat de catre nucleii hipotalamici anteriori si
depozitat/eliberat de catre neurohipofiza. El regleaza reabsorbtia facultativa de apa la nivel renal prin
cresterea permeabilitatii hidrice a celulelor principale din TCD (partea finala) si a tubului colector.
In absenta ADH-ului, membrana apicala a celulelor principale TCD si a tubul colector este impermeabila
pentru apa.
In absenta ADH-ului, urina care intra in TCD (partea finala ) este diluata (osmolaritatea de 50-60 mOsm/L).
In citoplasma acestor celule exista vezicule ce contin in membrana veziculara, proteine canal pentru apa
(aquaporine 2).
ADH-ul este un hormon de natura proteica, prezinta o molecula mare si nu poate strabate membrana
celulara. In consecinta, el se cupleaza cu receptorii membranari V2 din zona bazolaterala, stimuleaza aceste
vezicule, care prin exocitoza vor determina inserarea aquaporinelor 2 in membrana apicala a celulelor,
aceasta devenind astfel permeabila pentru apa.
Deoarece urina din tubi este hipoosmolara iar interstitiul prin care trece tubul colector este din ce in ce mai
hiperosmolar, se formeaza un gradient de osmolaritate care va determina miscarea pasiva a apei (osmoza)
dinspre tubul urinar spre interstitiu. Apa intra astfel in celula prin aquaporinele 2 de la polul luminal si este
eliminata prin partea laterobazala (care este permeabila pentru apa datorita prezentei aquaporinelor 3 si 4
care sunt NU sunt controlate de ADH), ajungand in interstitiu si apoi in vasele de sange (vasa recta).
Rinichiul poate sa produca astfel o urina foarte concentrata cu un volum foarte mic (400-500 mL), in
momentul unei deshidratari masive, cand concentratia de ADH este maxima. Cand nivelul de ADH scade,
prin endocitoza, aquaporinele 2 sunt eliminate din membrana apicala, aceasta devenind astfel impermeabila
pentru apa. Este eliminata astfel o urina diluata in cantitate crescuta.
Stimuland cotransportatorul Na/K/2Cl din ansa Henle ascendenta, precum si transportatorul specific de uree
UT-A4 din portiunea medulara interna a tubului colector, ADH-ul contribuie la producerea
hiperosmolaritatii interstitiului renal medular. Acest aspect contribuie la realizarea celui de-al doilea rol al
sau, acela de a determina reabsorbtia facultativa a apei in urma cresterii permeabilitatii membranare pentru
apa in TCD (partea finala) si tubii colectori, concentrand sau diluand urina.