Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Valdiane
A fost odată ca niciodată pe când se pieptănau babele cu piepteni de lut ars și se spălau pe
față cu zer de lapte de capră ca să fie frumoase de-a doua, un ținut încărcat cu arbori exotici,
tamarini, avocado, baobabi și tot soiul.
Acolo își aveau sălașul o familie de scatii care ciripeau într-una ba despre unii, ba despre
alții: că familia de vulpi s-a înmulțit din nou și că cel mic are boticul cam scurt, că bursucul s-a
certat cu nevastă-sa și l-a dat afară din vizuină, că leul vrea să fie din nou stăpân pe ținut și că îl
,,persecută” pe castor să demisioneze...
Și cum își tot pierdeau ei vremea așa, iată că auziră dinspre desișul pădurii un sunet
ciudat, ca de trompetă... acel glas le era necunoscut. Zburară îndată acolo, cu inimile strânse de
frică și ochi mari deschiși.
- Cine să fie?!
- Eu de unde vrei să știu, țipă aproape nevasta scatiului aprinsă.
În poieniță zăriră un animal cu colți lungi, albi, cu urechi clăpăuge, care se zbăteau ușor
ca niște frunze de palmier, și picioare groase, puternice.
Până să-și ia ei zborul, vântul purtă vestea prin împrejurimi și multe vietăți se îndreptară
spre poieniță.
Elefănțelul se așeză pe iarbă și-și scutură capul, apoi cu urechile desfăcute îi liniști:
- Eu sunt erbivor ca mulți dintre voi și am și o memorie foarte bună deoarece mănânc
alune, semințe care au Omega 3. Dar dacă cineva mă amenință și e violent, îmi pot
folosi ambele arme naturale: colții de fildeș și picioarele puternice ca un trunchi de
copac.
- Aha, moțăi leul. Mi-ar putea fi mie de folos ca să-l ,,strivesc” pe castor și construcțiile
lui ridicole. Face poduri și tunele subacvatice, de parcă am trăi în Veneția. Mda, bine
elefănțelule, păi unde stau eu este multă iarbă, hai cu mine...
- Nu te duu, nu te duuce – îl rugă iepurașul care avea acum mai mult curaj.
- Haide, lasă-i pe ei. Sunt niște fricoși, tu ești puternic ca mine, îl lăudă leul.
Elefănțelul îl urmă, deși parcă cu oarecare tragere de inimă. Încerca să-și aducă aminte
ce-i spusese maica lui despre lei, dar fără succes.
Trecu o săptămână, iar leul hotărî că e timpul să atace în plin. Îl chemă pe elefănțel care
era mai întremat acum și puțin mai înalt.:
- Ei, bine elefănțelule! Uite eu am fost generos cu tine și ospitalier. E timpul să îmi
întorci și tu răsplata.
- Cam ce ai dori leule să fac eu pentru tine?!
- Aș dori să dărâmi podurile și tunelurile subacvatice ale castorului. A oprit apa într-un
fel de bazin și e păcat.
- Dar apa iese mult mai curată din acel bazin și peștilor le place și nouă care o bem.
- Înțelege că trebuie să mă ajuți, altfel va fi inundație la prima ploaie adevărată.
- Dar..., mai stărui elefănțelul.
- Niciun dar, hai cu mine... își înfoie leul coama.
Leul care știa obiceiul castorilor de a dormi buștean la marginea malului după-amiaza, îl
împinse numaidecât pe elefănțel peste construcția de crengi și pietriș. Acesta mai neîndemnatic
din fire, deși vrusese să evite surparea podețelor mai rău se încurcă și prinzându-și un picior în
niște crengi încâlcite, strică derutat tot ce construiseră castorii. Murea de rușine. Maica lui îl
învățase să nu distrugă sîlașul altor animale... că se întoarce roata.
Dar elefănțelul fugi la marginea pădurii, cât mai departe de acest îndrumător la rău.
Când aflară castorii dezastrul, fură tare dezamăgiți. Apa era tulbure, peștii se zbăteau
nemulțumiți între ostroavele rămase intacte, iar celelalte animăluțe așteptau însetate să se
limpezească apa.
Elefănțelul află de la scatii ce necaz mare îi cuprinsese pe toți, iar leul dădea vina numai
pe elefănțel prin toate colțurile pădurii.
Își luă inima în dinți și se înfățișă castorului cerându-și iertare și povestindu-i de fapt cum
stăteau de fapt lucrurile. Dar, dintr-odată, simți cu vârful trompei acel miros înecăcios, vestitor al
dezastrului..., era fum... Pădurea ardea și aici. Îi alertă pe toți... Apoi începu să scoată arborii mai
tineri din rădăcini cu ajutorul trompei și a capului puternic. Îi despică pentru castori pentru a
reconstrui podețele și tunelurile. Aceștia fiind maeștri foarte rapizi terminară în curând
,,infrastructura” subacvatică și invitară animalele să se ascundă de foc.
Toate și-au găsit loc, chiar și elefantul plutea pe un buștean mai gros, în vreme ce flăcări
lacome mistuiau totul în jur.
Leul, din păcate aflat în sălașul lui, mestecâng la victoria pe care o câștigase necinstit, nu
sesiză pericolul și își găsise sfârșitul visând că e din nou la putere.
După ce se isprăvi catastrofa, elefănțelul își luă rămas bun de la noii săi prieteni și se
înturnă pe drumul de unde venise sfârâind focul. Se auzi într-un târziu strigătul de bucurie al
revederii, purtat ca un ecou de același vânt care-l adusese aici la începutul poveștii.
de Valdiane
A fost odată într-un ținut plin de meri, pruni, struguri și nuci tămâioși o familie de puma.
Trăiau doar tata și cei doi puiuți. mama lor și-a găsit sfârșitul la o vânătoare de bivoli, niște
animale înspăimântătoare și foarte unite când unul de-al lor, mai slab este încolțit.
Aveau un mic sălaș construit pe crengile bătrâioare ale unui eucalipt. Frunzișul des
adăpostea fără probleme cele două suflețle cu ochi arămii și blăniță neagră. Tatăl puma pleca la
vânătoare abia după ce îi sfătuia și răsfătuia pe cei doi mititei.
Și azi rămăseseră singuri. Erau mai-mai să alunece jos, dar ghearele perfect adaptate vieții
arboricole și-au făcut datoria și de această dată. După ce se jucară pe crengile copacului, hotărâră
că sunt destul de mari ca să exploreze și ce e jos. Din 3-4 sărituri de feline în devenire ajunseră
pe pământ. Pentru prima dată inspirară adânc mirosul proaspăt de iarbă verde și pământ reavăn.
Se jucară cât se jucară, când auziră un sâsâit. știau de la tatăl lor că nu putea fi decât
șarpele. Nu îi ataca deoarece îi era frică de ghearele tatălului ascuțite ca pumnalul.
Puii de puma nu știau că vulturoaica și puii ei erau de fapt necrofagi, adică mâncau stârvuri
de animale, nu le atacau niciodată pe cele vii. Erau vulturi pleșuvi, uriași, dar nu lacomi cum îi
prezenta șarpele.
Se cățărară anevoios până sus, căci pinul e un arbore foarte dificil de cățărat, drept, cu scoarța
groasă și crengi crescute la un metru distanță. Abia sus către coroană e mai puținpericulos.acolo
era cuibul păsării. Când se apropiară cu urechile ciulite, cel mare auzi un pocnet și dintr-un ou
ieși un căpușor golaș, cu ochi uimiți și ciocul pregătit să înghită hrana, apoi alte două crăpături și
se eliberară și ceilalți doi pui.
Puii de puma priveau nedumeriți la cei trei puișori cum ciuguleau resturi de ou în lipsă de
altceva.
Jos se auzi un mârâit binecunoscut lor. Era tatăl-puma care se întorsese acasă cu prada. Îi zări
sus și pe șarpe așteptând să-I cadă ouăle de vulturoică drept în gură.
- Ce-ai făcut jigodie haină? De ce mi-ai momit copilașii. Dacă vine vulturoaica acum… ce
mă fac?
- Lasă, nu te enerva, căci sunt puternici. S-au plictisit tot în copac, le-am dat o lecție de
viață, zise șarpele cu viclenie.
Chiar atunci se auzi fâlfâitul vulturoaicei, supărată că nu a găsit nimic.. zărindu-și puișorii abia
eclozați, tresări de bucurie.
- În sfârșit, dragii mei…, îi alintă fericită. Apoi zări alături de cuib două mâțe negre.
- Aha…, deci voi mi-ați fost pui de năpârcă. Ați venit și anul acesta să îmi furați puișorii.
Vă arăt eu vouă!!!
- Nu sunt de năpârcă coană vulturoaică, rosti tatăl calm, deși sufletul lui sângera doar
gândindu-se la urmare. Uite, las-I pe fiii mei în pace, căci au ascultat vocea hâtră a
acestui șarpe, pe care ți-l dau cadou… are ce să-ți povestească de anul trecut… Știi că
sunt de cuvânt, de la mine întotdeauna ți-au rămas stârvuri…
- Așa e, doar învață-I altădată să nu mai umble pe unde nu le fierbe oala, că s-ar putea să se
ardă rău.
Astfel vulturoaica își primi bucuroasă prada, iar tatăl-puma hotărî să-și țină pe- aproape
puii. Era timpul să-i ia la vânătoare, departe de vreo loghioană lacomă și vicleană.
de Valdiane
Într-o țară de munte, cu ape repezi și ape întortocheate, unde întâlnești la tot pasul oameni
cu spate lat și mustața ă neagră și deasă – își avea vizuina o lupoaică bătrână ce creștea trei pui
de lup, după ce părinții plecaseră într-un ținut îndepărtat și nu se mai întoraseră.
Lupoaicei îi erau dragi cei trei, mai ales că erau ascultători. Vânau împreună și nu se
depărtau unul de celălalt. Într-o zi sosi lângă vizuina lor un raton care-și arătă colții ascuțiți,
sfătuindu-i așa:
- Voi ași ajuns mari, acum trebuie să vă faceți și voi un drum în viață.
- Dar mama voastră lupoaica ce o să facă fără noi?! Întrebă cel mic.
- Se descurcă ea, nu vă îngrijorați... mai are rude aici. Haideți cu mine și veți învăța să
vânați șerpi, broaște țestoase care-și ascund în nisip ouă foarte-foarte bune, și de ce nu
veți învăța să pescuiți chiar în râu.
- În râu, super, strigară ei entuziasmați, deoarece lupoaica le interzisese asect lucru.
Ratonul își dorea să îi transforme pe cei trei în bodyguarzii lui, mai ales că se temea de regele
ținutului, tigrul Dungilă. Nu-l interesa decât să-și păzească spatele.
Îui aduse pe cei trei aproape de scorbura în care locuia el. Mușchii verzi și maronii acopereau
scoarța ca un covoraș pufos. Dar locul era strâmt și ușor de folosit de proprietarul ei.
- Dar noi unde vom dormi? Întrebă puiul cel mare.
- Da, chiar așa, acasă aveam loc pentru toți și mâncare pregătită.
- Ei, dar mofturoși v-ați învățat, zise ratonul scuturându-și mustățile și micșorându-și și
mai tare ochii negri, tăciunoși. Voi sunteți animale sălbatice sau ați uitat? Puteți dormi și
în aer liber fără să resimțiți consecințele. Asta vă călește...
- Scuză-ne ratonule. Atunci vom dormi lângă vizuina ta, dacă nu te superi.
- E o scorbură, dar mă rog. Sigur că nu mă supăr asta era și ideea până la urmă, își zise în
sinea lui ratonul.
Noaptea trecu greu pentru cei trei. Frigul le intrase ascuțit în oase, deși stăteau înghesuiți
unii în alții. Într-unfinal adormiseră obosiți și înfometați.
A doua zi ratonul îi învăță tehnicile știute de el la râu. Se uita țintă la pradă, apoi se
arunca cu o viteză uimitoare asupra ei. Lupii, deși erau agili, nu aveau dexteritatea lui. Îl
admirau. Ei nu au prins decât un păstrăv, după ce au făcut ce știau ei mai bine: vânătoarea
colectivă. L-au împărțit după cum știau ei că fac lupii.
Ratonul, în schimb, nu le dădu nimic, ci le indică drumul unde vor găsi ouă de broaște
țestoase. Acolo folosindu-și mirosul și ghearele special adaptate la săpat, a descoperit într-un
timp record cuibul și se ,,înfruptară” cu ochi lacomi și fericiți la minunata comoară.
Lupii îl priveau salivând, dar nu ândrăzneau să-i ceară ca să nu-i considere lași. Se
puseseră și ei pe scormonit, dar fără prea mare succes.
Așa, deci, ei nu sunt buni de nimic. Dacă nu au dibuit ouă de broaște, cum vor fi capabili
să doboare un șarpe care se unduie, sâsâie și e alunecos?!
Adormiră visând la carnea gustoasă pe care le-o pregătea lupoaica, mustățile și botul le
trepidau în vis, adulmecând aromele cărnii.
A doua zi, ratonul se cuibări cât mai bine în scorbura lui, anunțându-i că vrea să vadă cât
de buni vânători sunt.
- Azi veți merge în Valea Stâncoasă unde sălășluiesc șerpii. Acolo veți folosi ce tehnică
veți dori, îmi veți aduce trei șerpi, nici prea mari, nici prea grei, potriviți cu forța și
statura voastră...
- Dar noi nu știm să vânăm șerpi.
- Nu-i nimic, e cazul să învățați, i-o reteză ratonul.
Cei trei plecară nedumeriți și temători. Auziseră că au colți și scuipă foc pe gură.
După ce merseră cale lungă să-i ajungă, zăriră în depărtare niște stânci colțuroase.
Bănuiau că urmează Valea.
- Vom ataca după regula haitei, fiecare își stabilește poziția, rămâne în așteptare, iar la
semnalul meu sare asupra prăzii. Eu voi sări la gât ca să îl imobilizez.
În timp ce-și puneau tactica l apunct, se apropie de ei Tigrul Dungilă, stăpânul ținutului
aceluia.
Tigrul îi ascunse pe cei doi lupi și la fel rămase și el la adăpost până s-o ivi ratonul. Când apăru
acesta fericit că va avea ce prânzi, iaca că-i ieși în cale Dungilă, cu colții sclipind:
Dimineața se trezi primul și se rușină de gâtul lui prea lung. Îi era groază să dea ochii cu
frații mai mari, așa că se furișă, cât poate unul din specia sa, plecă spre apă sperând să-l găsească
pe bătrânul Stegozaur. Sigur el știe mai multe despre cum ar putea să-și găsească familia reală.
La gât simți că are încă colierul făcut de mama adoptivă, din frunze de mirt*,
Inspiră aerul stătut al mlaștinii. În apropiere era într-adevăr Stegozaurul de ieri.
Plecă, Brontozaurul, cu voința mărită și sigur pe el. Din depărtare auzi cunoscutul urlet
de fiară dezlănțuită a lui T-Rex. Venea chiar dinspre adăpostul familiei sale. Alergă cu inima
strânsă până acolo și îl zări pe tatăl său luptându-se cu reptila atroce*.
Fugi într-un suflet spre locul luptei și îl lovi cu gâtul lui puternic pe T-Rex. Acesta
nemaivăzând un brontosaur vreodată se dădu îndărăt surprins, neștiind ce atitudine să adopte. Se
retrase răcnind, cu spume la bot…
*mirt - (Myrtus communis) este o plantă perenă din familia Mirtacee (Myrtaceae), nativă în Europa de Sud și Africa
de Nord, în zona Mării Mediterane. Frunzele emană un miros aromatic și împrospător, care amintește de cel de
mentă sau eucalipt. Arbustul produce o esență uleioasă cu un miros specific, folosită adesea în industria cosmetică
(producție de parfumuri, deodorante de cameră, tămâie, etc.).
MORALA: ,,Prin urmare locul fiecăruia e dinainte stabilit acolo unde e mai
mare nevoie de el.’’
5. POVESTEA CELOR CINCI PUI DE IAC
de Valdiane
În ținutul îndepărtat al Bhutan-ului, un mic regatîntre India și Tibet trăiesc iacii, o specie
de vite sălbatice, pe care omul a reușit să le domesticească. Iarna, iacii sălbatici coboară la
altitudini mai joase, urmând ca vara să ajungă la 3000 de m, uneori chiar 6000 de m. De aceea au
părul lung pe gât, coamă, burtă și la coadă pentru a se proteja de frig. Iacii sălbatici au
dimensiuni* mai mari, o înălțime la greabăn* de 1.60 – 1.80 m.
Într-o turmă de treizeci de indivizi își duceau veacul și familia unor iaci care aveau 4 pui,
fiecare fătat la un an diferență. Femela poate făta doar un pui, un vițeluș pe an, iar gestația
durează 9 luni ca la rasa umană.
Și în acest an, Iaculina era gestantă. Urma cel de-al cincilea pui. Spera ca de fiecare dată
să aibă o mică Iaculină. Tatăl iac se plimba nervos în jurul turmei, căci el era și masculul alfa,
masculul dominant al turmei. Cei mai bătrâni îl luau peste picior:
- În sfâșit, ia uite!...
Goniră în trap nebun. Da, frățiorul sau surioara lor hotărî să apară. Mama lor era plină de năduf,
picuri mari de transpirație îi coborau pe frunte.
- Avem o nouă membră în familie, îi anunțară tatăl mândru.
- Ce biine! Ce biiine! –strigară-n cor frații mai mari.
- Mai stăm o săptămână și apoi îi vom urma pe ceilalți.
Următoarele zile, puiul nou-născut începu să se adapteze cu noul mediu, dar nu se dezlipea deloc
de mamă. Ceilalți frați încercau să o atragă în jocurile lor și pe surioară, dar aceasta nu se simțea
încă în largul ei, departe de părinți. Cu o zi înainte de plecare, se întâmplă ceva neașteptat.
Dinspre sat clopotele *dzongului băteau anunțând parcă dezastrul. Un grup de vânători urcau
înspre culcușul lor cu repeziciune. Mai întâi îl anihilară pe tatăl-iac care încerca în zadar să
oprească cu coarnele gloanțele ucigașe, apoi o răpuseră pe mamă.
Cei cinci pui reușiseră să se pitulească adânc între tufele dintre stânci. Așteptau înfrigurați...
bhutanezii nu irosesc nimic dacă prind un iac: din lapte fac brânză, din păr covoare și țesături,
pielea o prăjesc și o mănâncă sub formă de snacks-uri, iar din carne fac fripturi gustoase. Erau
mulțumiți de pradă, nu se mai sinchiseau de prinderea puilor.
Puii, speriați, o luară cu încetișorul pe surioara mai mică și îi promiseseră să găsească un loc de
joacă nemaipomenit. Urcară sperând să nu piardă urma turmei.
Tot urcand ei așa, iată că în fața lor ieși o capră de munte, cu doi pui.
Parcă se simțeau mai bine, acum că era cu ei cineva cu mai multă experiență. Tot urcând așa,
iată că le apăru în cale un lup tibetan, arătându-și colții fioroși. Cei patru pui văzură cum se
apără iacii în caz de pericol și urmară exemplul. Așezară în mijloc pe capră, pe iezii ei și pe
Iaculina și așteptară atacul cu coarnele pregătite.
Lupul se descurajă în curând deoarece nu era pregătit să facă față unei apărări atât de precise.
Mai urcară ce urcară ei zide vară până-n seară, până dădură de turma lor., care îi întâmpină
cu bucurie. Aflând ce au pățit părinții lor, Iacul Pletos se căină în zadar că n-a amânat
plecarea cu o săptămână...