MARCUSOHN Victor, Condiţiile generale ale contractului.

Libertatea de a contracta şi
limitele acesteia*
Publicaţie: Pandectele Romane 2 din 2015

Autor:
MARCUSOHN Victor
Tip:
Doctrina

Condiţiile generale ale contractului. Libertatea de a contracta şi limitele acesteia*

Lect. dr. Victor MARCUSOHN
ABSTRACT
General conditions of a contract are prewritten clauses which can be found in all
contracts where a side is powerful enough to impose similar clauses to all its contractual
partners (for example, the relation between the employer and its employees, specific to
labor law). Nevertheless, these conditions are more frequently found in consumer law
relations, where the professional imposes similar clauses to all its consumer clients.
Having in mind that general conditions are nonnegotiable, they lead to adhesion
contracts. The content of the adhesion contracts is established entirely by only one
contractual party, without the possibility for the other party to discuss contractual
clauses, but only to accept them or not.
Keywords: prewritten contractual clauses, adhesion contracts, autonomy of will,
contractual solidarity, contractual freedom
REZUMAT
Condiţiile generale reprezintă clauze contractuale preredactate care pot fi întâlnite de
fiecare dată când o persoană este suficient de puternică pentru a impune clauze identice
tuturor cocontractanţilor (de exemplu, în raporturile dintre angajator şi salariaţii săi).
Condiţiile generale se regăsesc în special în dreptul consumului, acolo unde
profesionistul impune clauze identice tuturor clienţilor săi consumatori.
Astfel de clauze nu pot fi negociate, sens în care conduc la formarea contractelor de
adeziune; în consecinţă, conţinutul acestora este stabilit în totalitate de către una dintre
părţi, cealaltă parte neavând posibilitatea de a discuta cu privire la clauzele
contractuale, ci doar a le accepta ad litteram sau nu.
Cuvinte-cheie: clauze contractuale preredactate, contracte de adeziune, autonomia de
voinţă, solidaritate contractuală, libertate contractuală
Legislaţie relevantă: noul Cod civil, art. 1166, art. 1169, art. 1182,
art. 1266-1269, art. 1270, art. 1272
1. Consideraţii introductive
Condiţiile generale reprezintă clauze contractuale preredactate care pot fi întâlnite de fiecare
dată când o persoană este suficient de puternică pentru a impune clauze identice tuturor
cocontractanţilor (de exemplu, în raporturile dintre angajator şi salariaţii săi). Condiţiile
generale se regăsesc în special în dreptul consumului, acolo unde profesionistul impune
clauze identice tuturor clienţilor săi consumatori1.
Astfel de clauze nu pot fi negociate, sens în care conduc la formarea contractelor de adeziune;
în consecinţă, conţinutul acestora este stabilit în totalitate de către una dintre părţi, cealaltă
parte neavând posibilitatea de a discuta cu privire la clauzele contractuale, ci doar a le accepta
ad litteram sau nu.
Condiţiile generale pot fi redactate de către un profesionist, sau de către organizaţia
profesională căreia acesta îi aparţine. Acestea se regăsesc fie pe documentul prezentat
consumatorului spre semnare, fie pe un document pe care, deşi consumatorul nu-l semnează,
este totuşi obligat să-l accepte. Ele se mai pot regăsi, în tot sau în parte, în anumite cataloage,
bonuri de comandă, facturi, bonuri de garanţie etc.
În ciuda acestor varietăţi este vorba întotdeauna despre aceeaşi realitate: un text scris, redactat
de către o anumită persoană ce tinde a fi impus unei multitudini de alte persoane. Unii autori
atribuie acestui act un caracter regulatoriu, justificat de necesităţile sociale, în vederea
conferirii unor atribuţii de reglementare anumitor persoane de drept privat2. Astfel, mulţi
consumatori percep contractele preredactate fără a vedea o diferenţă fundamentală între
textele de lege sau cele regulatorii şi documentele contractuale ce le sunt impuse de anumiţi
profesionişti. O altă analiză a triumfat însă în doctrină şi jurisprudenţă, considerându-se
contractele de adeziune ca fiind contracte propriu-zise, în condiţiile în care, la oferta de a
contracta din partea unei părţi, se adaugă întotdeauna acceptarea din partea celeilalte părţi.
2. Contractul. Condiţii de validitate
Conform prevederilor art. 1166 C. civ.3, "contractul reprezintă acordul de voinţe dintre două
sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic".
Contractul presupune întâlnirea a două voinţe juridice în scopul naşterii, modificării sau
stingerii unui raport juridic civil. Întâlnirea dintre cele două voinţe presupune un proces
complex, în primul rând la nivelul psihologic intern al fiecărui individ, unde are loc un aşa
numit "acord intern" de voinţe, unde cel mai important rol îl au cauza şi consimţământul
părţilor.
Contractele speciale sunt acte juridice unilaterale sau bilaterale ale căror efecte juridice pot fi
obligaţionale sau non-obligaţionale4. Prin urmare, contractul constituie principalul izvor de
obligaţii, sens în care dispoziţiile generale în materie fac obiectul teoriei generale a
obligaţiilor. Mai mult, regulile care guvernează contractele speciale se supun, în lipsa unor
reglementări specifice, regulilor generale privind condiţiile de validitate ale contractelor
(capacitate, consimţământ, obiect, cauză), interpretarea clauzelor contractuale sau executarea
convenţiilor5. De altfel, legiuitorul începe secţiunea dedicată încheierii contractului cu
prezentarea la art. 1179 C. civ. a condiţiilor esenţiale de validitate pentru încheierea unui
contract, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi
licit şi o cauză licită şi morală.
Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art. 1235 C. civ.),
fiind elementul fundamental al acordului intern de voinţe. Conform art. 1236 C. civ., cauza
trebuie să existe, să fie licită şi morală. Dacă lipsa cauzei poate atrage nulitatea relativă a
contractului, cu excepţia situaţiei în care contractul a fost greşit calificat, fiind apt să producă
alte efecte juridice, cauza ilicită şi cea imorală vor atrage nulitatea absolută a contractului
astfel încheiat. În aceeaşi ordine de idei am putea vorbi chiar şi despre eliminarea unor clauze
contractuale care, în condiţiile în care ar fi aplicate, ar lipsi de cauză voinţa de a se obliga a
celeilalte părţi6.
Pe de altă parte, consimţământul la încheierea contractului, deşi nu este definit ca atare de
legiuitor, constituie "exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil"7.
Consimţământul, ca manifestare de voinţă, cunoaşte un parcurs intern şi unul extern.
Parcursul intern al consimţământul constituie procesul de formare a voinţei juridice, sens în
care acesta trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (art. 1204 C. civ.).
Din acest punct de vedere, prezintă importanţă lipsa discernământului8 şi viciile de
consimţământ9.
Teoria viciilor de consimţământ poate constitui inclusiv temei pentru înlăturarea clauzelor
abuzive. Astfel, în ceea ce priveşte eroarea10 şi dolul11, acestea pot fi invocate în condiţii
speciale pentru înlăturarea din contract a unor clauze cu conţinut abuziv, mai ales în situaţia
în care avem de a face cu profesionişti din diferite branşe ale comerţului, unde obligaţia de
informare precontractuală şi exigenţele transparenţei contractuale se apreciază diferit faţă de
situaţia în care profesioniştii aparţin aceleiaşi profesii12. Pe de altă parte, noua reglementare a
leziunii13 în sfera viciilor de consimţământ, cu efecte extrem de extinse, va da posibilitatea
invocării caracterului abuziv al unei clauze contractuale sau a întregii operaţiuni contractuale,
sens în care prin intermediul leziunii se va putea ajunge fie la o desfiinţare a întregii
operaţiuni contractuale, fie doar la o reducere a prestaţiilor. Tehnica este fundamental diferită
de cea a clauzelor abuzive din dreptul consumului, deoarece ea pune în discuţie tocmai
obiectul principal al operaţiunii contractuale, ceea ce nu se poate realiza în cadrul raporturilor
de consum14.
Aşa numita fază externă a consimţământului desemnează, de fapt, mecanismul formării
contractului, prin întâlnirea ofertei cu acceptarea, precum şi faza premergătoare încheierii
contractului, adică cea a negocierii contractuale.
2.1. Contractul de adeziune, veritabil contract?
Contractele de adeziune au devenit în ziua de azi instrumente juridice vitale pentru un circuit
economic firesc, fiind indispensabile într-un sistem de producţie şi de distribuţie în masă.
Acestea prezintă, pentru societăţi, avantaje evidente, asigurând atât rapiditatea cât şi
securitatea tranzacţiilor, însă, ele sunt periculoase pentru consumatori. Aceştia din urmă aderă
în mod global la contract, fără a-i cunoaşte în totalitate clauzele. Însă tocmai această
încredere excesivă din partea consumatorilor tinde a fi înşelată, contractele respective fiind în
mod evident redactate în favoarea profesioniştilor care le propun: contractele preredactate
sunt de cele mai multe ori contracte dezechilibrate.
Conţinutul acestor contracte este, în cea mai mare parte prestabilit de cei care deţin libertatea
de a contracta, iar autonomia de voinţă are ca rezultat faptul că cei mai puternici impun legea
celor mai slabi15 şi adeseori contractul consacră "strivirea" celui mai slab de către cel
puternic16.
De aceea, una dintre obligaţiile expres esenţiale în sarcina profesionistului care impune co-
contractanţilor săi contracte preredactate este obligaţia de informare sau chiar de consiliere a
clientului, în sensul că profesionistul trebuie să-i explice clientului său consumator, într-un
limbaj inteligibil, conţinutul contractului şi obligaţiile ce îi revin odată cu încheierea unui
contract de adeziune17.
În categoria contractelor de adeziune pot fi incluse: contractul de furnizare a apei, gazului,
electricităţii, contractul de asigurare, contractul de transport persoane pe cale ferată etc.
Practic toate aceste contracte sunt opera exclusivă a uneia dintre părţi, parte care se bucură de
o poziţie de superioritate sau chiar de monopol cu privire la operaţiunile juridice care fac
obiectul contractelor respective.
Doctrina a sugerat drept trăsături specifice contractelor de adeziune: inegalitatea economică a
părţilor contractante; o ofertă de a contracta standardizată şi generală, independentă de
persoana destinatarului, perpetuă şi, de regulă, detaliată; lipsa oricărei negocieri la încheierea
sa18. Datorită acestor trăsături, contractele de adeziune reprezintă terenul propice pentru
apariţia unor fenomene juridice "toxice", aşa cum sunt clauzele abuzive. Acestea sunt de
regulă asociate noţiunii de contract-tip, contract-standard sau de contract de adeziune, care
sunt preformulate şi bazate pe regula take it or leave it19.
În orice caz, contractele de adeziune nu trebuie confundate cu aşa numitele contracte forţate,
definite de doctrină ca fiind contractele pe care suntem obligaţi prin lege să le încheiem (de
exemplu, încheiere contractelor de asigurare de către proprietarii de autoturisme noi,
respectarea dreptului de preempţiune în situaţiile prevăzute de lege etc.)20. În situaţia
contractelor forţate, condiţiile de încheiere nu sunt stabilite prin voinţa exclusivă a uneia
dintre părţi, ci prin puterea legii. Pe de altă parte, nevoile afacerii şi necesităţile personale îi
determină pe oameni să încheie anumite contracte, aşa-zis nevoite.
Aşadar, legea ori regulamentele la care aderă profesionistul obligă la încheierea unor
contracte, ale căror clauze sunt impuse de o parte contractantă, de un terţ sau direct de legea
imperativă, iar uneori chiar, o parte sau ambele părţi contractante sunt forţate să încheie un
anumit contract21. Împotriva acestor pericole, două teorii pot fi avute în vedere: una este
inspirată din principiul autonomiei de voinţă, iar cealaltă pune accentul pe echilibrul
contractual. Desigur, cele două teorii sunt interconectate la nivel de politică juridică: existenţa
unui consimţământ liber vizează eliminarea dezechilibrelor, pe când căutarea echilibrului
contractual tinde la eliminarea clauzelor care nu au la bază o voinţă liber consimţită.
3. Teoria autonomiei de voinţă
Conform viziunii clasice în materia contractului, care vedea în libertatea contractuală o
consecinţă pe plan tehnic a autonomiei de voinţă22, ale cărei origini s-ar afla în dreptul
canonic şi în şcoala dreptului natural, voinţa părţilor contractante ar fi suficientă, prin ea
însăşi, pentru a crea contractul şi efectele sale.
Aşadar, prin asumarea de obligaţii contractuale, omul renunţă de bunăvoie la o parte a
libertăţii sale, în vederea asigurării ordinii sociale, sens în care s-a considerat că voinţa
individuală este autonomă23.
În doctrină s-a apreciat că teoria autonomiei de voinţă ar produce următoarele consecinţe la
nivel juridic: contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii, celelalte izvoare de obligaţii
fiind excepţionale; majoritatea normelor care reglementează materia contractului trebuie să
fie norme supletive sau dispozitive şi numai în mod excepţional imperative, acestea din urmă
fiind în număr redus; contractul se încheie prin simplul acord de voinţe24. Raportat la aceste
consecinţe juridice, teoria autonomiei de voinţă a stat la baza a trei principii fundamentale în
materia contractului: principiul libertăţii contractuale, principiul consensualismului şi
principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda)25.
Există opinii conform cărora, actualmente, autonomia de voinţă nu ar mai constitui
principalul temei al libertăţii contractuale, deoarece o autonomie absolută nu poate exista,
individul neputând trăi nici izolat, dar nici deasupra societăţii, ci numai încadrându-se în
ordinea juridică a societăţii din care face parte26.
Deşi a rămas sursa ideologică a majorităţii reglementărilor de aplicare a dreptului, teoria
autonomiei de voinţă a înregistrat un evident declin27, ale cărui consecinţe ar fi, conform
majorităţii autorilor din doctrina de specialitate, următoarele: creşterea importanţei celorlalte
izvoare de obligaţii de natură extracontractuală; creşterea normelor juridice imperative,
inclusiv în materie contractuală, aşa cum este şi cazul dreptului protecţiei consumatorului,
acolo unde contractul este limitat de norme imperative menite a proteja interesele economice
ale consumatorului; creşterea numărului excepţiilor de la principiul consensualismului;
apariţia contractelor de adeziune datorită lipsei negocierii contractuale; apariţia contractelor
forţate, impuse prin lege, "remodelarea" dreptului contractelor datorită influenţei dreptului
european al contractelor28.
4. Solidarismul contractual
Deşi cea mai aprigă critică la adresa autonomiei de voinţă a venit din partea normativiştilor29,
care susţineau că adevărata sursă a forţei obligatorii a contractului ar fi tocmai norma
obiectivă, derivată din utilitatea socială a stabilităţii angajamentelor contractuale care reclamă
sancţionarea abaterilor de la regulile de comportament instituite prin contract, nu putem trece
cu vederea nici curentul utilitarismului juridic, care a şi fundamentat teoria, mai recentă, a
solidarismului contractual. Astfel, această teorie, specifică dreptului francez30, dar
manifestată şi în dreptul românesc31, are ca principal reper juridic luarea în considerare, cu
preponderenţă, a interesului părţilor contractante, în sensul că fiecare parte îşi asumă sarcina
realizării interesului celeilalte părţi, spre realizarea interesului comun, care generează o stare
de interdependenţă între acestea, stare care transcende pretinsa poziţie antagonistă a părţilor,
specifică autonomiei de voinţă. Prin urmare, forţa obligatorie a contractului ar trebui
cenzurată sau limitată în cazurile în care contractul este dezechilibrat datorită poziţiei abuzive
a unuia dintre co-contractanţi sau disproporţiei prestaţiilor generată în mod obiectiv32.
În consacrarea legislativă a principiului solidarismului contractual, art. 1272 alin. (1) C. civ.33
prevede: "1. Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi
la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau
contractului, după natura lui". Prin urmare, voinţa individuală, exprimată la momentul
încheierii contractului, este prezumată a fi construită pe ideea de echitate, de echilibru, sens în
care contractul apare ca fiind o realitate juridică ce implică, în mod esenţial, un parteneriat, o
situaţie reciproc echitabilă, care să asigure un câştig ambelor părţi. În temeiul acestei reguli,
ce ţine mai degrabă de principiul forţei obligatorii al contractului, chiar şi instanţa de judecată
ar putea determina, pe cale de interpretare, voinţa tacită a părţilor din contract34.
Echilibrul contractual este fundamentat pe două principii, care exprimă practic esenţa
solidarismului contractual: principiul proporţionalităţii, destinat a asigura o repartizare
corectă şi echitabilă a riscurilor, sarcinilor şi avantajelor contractuale35 şi principiul coerenţei
contractuale, în sensul că atât clauzele contractuale cât şi comportamentele părţilor trebuie să
nu se contrazică şi să se afle într-o stare de consecvenţă logică şi juridică36.
Respectarea dreptului la echilibru contractual al uneia dintre părţi presupune acceptarea, de
către cealaltă parte, a introducerii în contract a unui mecanism de reechilibrare a contractului.
În absenţa înţelegerii părţilor, ca orice drept subiectiv, dreptul la păstrarea stării de
parteneriat, de echitate reciprocă, de echilibru contractual, intră sub protecţia forţei coercitive
a statului, iar echilibrul contractual poate fi restabilit prin intervenţia judecătorului. Prin
urmare, instanţele au competenţa de a adapta contractele dezechilibrate sau de a suplini în
contract clauze pe care profesionistul nu le-ar fi acceptat niciodată, dar care îl protejează pe
consumator.
În fine, nu putem trece cu vederea o ultimă teză, extrem de prezentă în dreptul anglo-saxon,
respectiv cea a curentului de gândire "Law and Economics"37, conform căreia există
posibilitatea unei încetări eficiente a contractului (efficient breach of contract), în sensul că,
în condiţii speciale, în scopul realizării unei proporţionalităţi economice, una dintre părţi să
poată părăsi contractul încheiat în vederea unei alocări mai judicioase a resurselor.
Deşi această teorie părea a fi incompatibilă cu principiile dreptului continental, ea şi-a creat
propriul loc distinct prin receptarea intensă în conţinutul Cadrului Comun de Referinţă pentru
Dreptul Privat European (Draft Common Frame of Reference).
5. Limitele libertăţii contractuale
Indiferent de teoria care stă la baza formării contractului, principiul de bază în orice ideologie
democratică este acela al libertăţii contractuale, manifestat prin dreptul oricărei persoane de
a-şi alege partenerii contractuali şi de a negocia cu aceştia conţinutul viitorului contract, cu
respectarea legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri. Chiar dacă o parte a doctrinei, mai
tradiţionalistă, aprecia chiar că principiul pacta sunt servanda este "sacrosanct"38, realităţile
economice actuale contrazic această concepţie, în condiţiile în care, adeseori, contractul
obiectivează egoismul, inegalitatea şi interesul pur individual al părţilor, fiind instrumentul
predilect al abuzului de putere economică39.
Astfel, conform art. 1169 C. civ. "părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine
conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri".
De asemenea, acest principiu este consacrat, indirect, de art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit
căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", precum şi în
art. 11 C. civ. care prevede că "nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale
de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri".
Prin urmare, consecinţa imediată a aplicării principiului forţei obligatorii între părţi constă
din obligaţia acestora de a executa întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au
îndatorat prin contract, făcând aplicarea unei aşa numite reguli a conformităţii executării
contractului40.
Pe de altă parte, conform art. 1270 alin. (2) C. civ., "Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege". Aşadar, o altă consecinţă
fundamentală a principiului forţei obligatorii între părţi o constituie regula simetriei în
contracte41, conform căreia revocarea contractului nu este posibilă prin voinţa exclusivă a
unei singure părţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Deşi ar părea că domeniul contractului este guvernat de libertatea contractuală, pe teritoriul
căreia persoana îşi manifestă voinţa, alegerea, opţiunea şi interesul, ne întrebăm, alături de
alţi autori42, dacă nu cumva libertatea de voinţă nu este decât o iluzie sau cel mult o ficţiune
juridică, mai ales că niciodată conţinutul contractului nu a fost construit prin voinţa exclusivă
a părţilor contractante, având în vedere şi interdicţia impusă de legiuitor particularilor de a
deroga prin convenţiile lor de la normele ce interesează ordinea publică şi de la bunele
moravuri.
Aşadar, pentru a stabili în mod corect şi complet conţinutul libertăţii contractuale, trebuie să
analizăm limitările cele mai importante ale acestui principiu, respectiv ordinea publică şi
bunele moravuri.
Ordinea publică, din punct de vedere al dreptului civil, este extrem de greu de definit. În
primul rând, prin aceasta se înţelege, totalitatea reglementărilor care alcătuiesc dreptul public,
respectiv Constituţie, legi administrative, legi fiscale, legi penale etc.
Pe de altă parte, în doctrină se încearcă diferite clasificări ale ordinii publice, sens în care
putem avea: o ordine publică expresă (textuală sau legislativă), care prevede în mod expres
existenţa unei anumite conduite precum şi sancţiunea nerespectării acesteia şi o ordine
publică implicită (virtuală sau judiciară), care prevede că nu se poate deroga prin voinţa
părţilor de la normele care o guvernează, fără însă a prevedea o sancţiune expresă în cazul
nerespectării sale sau a cărei sancţiune rămâne interpretabilă; o ordine publică de direcţie,
care cuprinde norme dirijiste, prin intermediul cărora statul intervine în contract şi o ordine
publică de protecţie, prin care se realizează protecţia părţii mai slabe din punct de vedere
economic sau juridic; o ordine publică politică, care include norme care ocrotesc interese
fundamentale ale societăţii şi o ordine publică modernă, care cuprinde norme menite a
răspunde noilor realităţi juridice contemporane43.
Într-o opinie mai avansată se consideră că asistăm la o nouă dimensiune a ordinii publice,
respectiv o ordine publică economică, care se raportează în mod expres la activitatea
profesioniştilor44. Aceasta ar fi alcătuită dintr-o ordine publică economică de direcţie,
specifică dreptului concurenţei şi constituită din dispoziţii care prevăd intervenţia statului sau
a organismelor competente în materia concurenţei pentru a orienta activitatea profesioniştilor
pe făgaşul uzanţelor oneste, orientare necesară pentru ca această competiţie să-şi justifice
utilitatea socială şi o ordine publică economică de protecţie45, care constă din reglementările
imperative care limitează libertatea de a voinţă în contractele în care există o inegalitate
economică marcantă între părţi, aşa cum este dreptul consumului.
În ceea ce priveşte bunele moravuri, acestea desemnează totalitatea normelor de conduită care
s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus în mod necesar de-a
lungul vremii46.
În orice caz, contractele sau clauzele contractuale prin care s-ar încălca aceste limite generale
ale libertăţii de a contracta conduc în mod inevitabil la aplicarea sancţiunii nulităţii, indiferent
că vorbim despre nulitate absolută sau despre cea relativă. Astfel, conform art. 1247 C. civ.,
în cazul încălcării unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general,
sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, pe când, conform art. 1248 C. civ., va
interveni nulitatea relativă în situaţia încălcării unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea
unui interes particular.
6. Principiul forţei obligatorii a contractului şi limitele acestuia
Deşi, în accepţiunea sa modernă, principiul forţei obligatorii îşi are originea în teoria
autonomiei de voinţă, în realitate, după cum am arătat mai sus, acesta îşi trage "seva" din
dreptul roman, din şcoala dreptului natural şi din dreptul canonic47.
Contractele preredactate, ca orice alt contract, îşi extrag forţa obligatorie dintr-un acord de
voinţă; însă, într-un contract ale cărui clauze sunt preredactate de către una dintre părţi, cele
două voinţe nu sunt la fel de bine exprimate. Partea care propune încheierea contractului
cunoaşte foarte bine clauzele contractuale, pe când cel care agreează semnarea contractului
riscă să le ignore sau să le înţeleagă greşit. Anumite reguli de drept, inspirate din principiul
autonomiei de voinţă, sunt menite a-l ajuta pe cocontractantul aflat pe o poziţie defavorizată,
şi în special pe consumator. Unele dintre acestea au caracter preventiv, deoarece tind a
clarifica, înainte de încheierea contractului, voinţa celui care aderă la contract, pe când altele
au caracter reparatoriu, ca urmare a lipsei consimţământului sau a viciilor de consimţământ.
Astfel, pentru a compensa lipsa negocierii contractuale, datorită faptului că voinţa părţilor sau
a uneia dintre acestea tinde să fie eliminată, redusă ori alterată de imperativul psihologic sau
economic al încheierii contractului48, legiuitorul intervine adeseori pentru a stabili anumite
reguli şi limite pe care partea care a stabilit conţinutul contractelor de adeziune este obligată
să le respecte. În acest sens, dreptul protecţiei consumatorului cuprinde reguli de intervenţie,
pe de o parte, în faza premergătoare aderării la oferta din partea profesionistului, aşa cum
sunt, de exemplu, anumite termene de reflexie, iar pe de altă parte, în faza de după semnarea
contractului, aşa cum este dreptul de dezicere, dreptul consumatorilor la informare şi
transparenţă contractuală împotriva clauzelor abuzive din partea profesioniştilor.
Pe de altă parte, contractele de adeziune fac necesară apariţia unei bogate legislaţii speciale,
menită a crea instrumente specifice de intervenţie în contracte pentru a simplifica acţiunile
celor interesaţi, sens în care art. 1177 C. civ. prevede: "contractul încheiat cu consumatorii
este supus regulilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod".
Totuşi, legalitatea nu trebuie să eşueze în legalism, care nu este decât o aparenţă de legalitate,
fiind considerat într-o opinie mai radicală, chiar ca o "plagă" a lumii juridice, un adevărat
"talibanism juridic", menit a da naştere la abuz de putere şi la inechitate49.
6.1. Regulile de interpretare a contractului
6.1.1. Clauzele externe, clauzele standard şi clauzele neuzuale
Conform Codului civil contractul se încheie fie prin negocierea lui de către părţi, fie prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Din acest punct de vedere, conform art.
1182 alin. (2) C. civ., este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale
ale contractului, chiar dacă acestea decid că vor conveni ulterior cu privire la unele elemente
secundare sau încredinţează determinarea acestora unei alte persoane. În acest mod se creează
un aşa numit acord suficient, elementele secundare urmând a face obiectul aşa numitelor
clauze deschise, adică al clauzelor explicite sau implicite acordului părţilor al căror conţinut
va fi stabilit în viitor50. Alin. (3) al aceluiaşi art. 1182 prevede că dacă părţile nu ajung la un
acord cu privire la elementele secundare sau persoana căreia i-a fost încredinţată
determinarea lor nu ia o decizie în acest sens, completarea contractului va fi dispusă de către
instanţă, la cererea oricăreia dintre părţi, ţinând seama, după caz, de natura contractului şi de
intenţia părţilor.
De obicei, în cadrul contractului final, părţile pot introduce o aşa numită clauză de fuziune,
prin intermediul căreia decid înlăturarea din contract a oricăror documente extracontractuale
(de exemplu, oferte succesive de a contracta, scrisori de intenţie, memorandumuri etc.) sau
acorduri care au fost folosite în faza negocierilor precontractuale51. Dacă în contract nu a fost
stipulată o asemenea clauză de fuziune, iar contractul face trimitere la anumite clauze
extrinseci, urmează a se aplica prevederile art. 1201 C. civ., conform căruia "dacă prin lege
nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere".
Pe de altă parte, inserarea în contract a unor clauze standard ridică numeroase probleme,
deoarece acestea reprezintă stipulaţii stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi
utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu
cealaltă parte [art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Practic, clauzele standard reprezintă tot clauze de
adeziune, fiind stabilite în mod unilateral şi fără nici un fel de negocieri de către una dintre
părţi52. De aceea, legiuitorul a şi prevăzut la art. 1202 alin. (3) C. civ., că în situaţia unui
conflict între clauzele negociate şi cele standard, primele vor prevala.
O problemă mai delicată poate apărea în situaţia în care ambele părţi folosesc clauze
standard, fără a ajunge la o înţelege cu privire la aplicabilitatea acestora. În acest caz,
legiuitorul s-a oprit la soluţia conform căreia contractul se va încheia pe baza clauzelor
convenite şi a clauzelor standard comune în substanţa lor, excepţie făcând situaţia în care una
dintre părţi o notifică pe cealaltă, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior
dar deîndată, că nu doreşte să fie ţinută de un astfel de contract [art. 1202 alin. (4) C. civ.].
Totuşi, problema conflictului dintre clauzele standard nu este pe deplin lămurită, deoarece
există situaţii, precum ipoteza în care părţile şi-au executat deja o parte din obligaţii, în care
contractul trebuie considerat încheiat în pofida conflictului dintre părţi53.
În fine, există situaţii în care clauzele standard cuprind prevederi care nu pot fi considerate
uzuale şi care nu pot produce efecte decât dacă sunt acceptate în mod expres, în scris de
cealaltă parte. Aceste clauze, reglementate de art. 1203 C. civ., poartă denumirea de clauze
neuzuale54, fiind clauze standard care prevăd în folosul celui care le propune: limitarea
răspunderii; dreptul de a denunţa unilateral contractul; dreptul de a suspenda executarea
obligaţiilor; decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, în detrimentul celeilalte
părţi; limitarea dreptului de a opune excepţii; restrângerea libertăţii de a contracta cu alte
persoane; reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă; clauze compromisorii; clauze prin
care se derogă de la competenţa instanţelor judecătoreşti. Având în vedere că, aşa cum am
arătat mai sus, legiuitorul a prevăzut că asemenea clauze nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte, rezultă că în lipsa acestei acceptări
exprese operează o prezumţie a caracterului abuziv al acestor clauze. Astfel, prin
neîndeplinirea condiţiilor suplimentare de formă cu privire la clauzele neuzuale, acestea nu
vor putea produce nici un fel de efecte juridice, fiind considerate clauze nescrise.
6.1.2. Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul
În situaţia în care debitorul nu îşi execută în mod voluntar obligaţiile contractuale, instanţa de
judecată poate, la cererea creditorului, să dispună executarea contractului, precum şi orice alt
remediu necesar în vederea unei bune executări a obligaţiilor ce-i revin debitorului.
Deşi, la o primă vedere, ar putea părea că judecătorul ar avea inclusiv atributul de a modifica
conţinutul contractului55, în realitate intervenţia judecătorului în contract nu poate fi de natură
a crea noi obligaţii contractuale sau noi clauze care să modifice regimul juridic al acestora,
întrucât o asemenea intervenţie ar fi total inadmisibilă într-un stat democratic, aducând
atingere în mod inacceptabil principiului forţei obligatorii a contractului56.
Aceasta nu înseamnă însă că rolul judecătorului de arbitru şi interpret al contractului trebuie
neglijat, întrucât acesta exercită atât un oficiu de ordine publică, prin care poate utiliza
anumite pârghii de control a voinţei părţilor, în scopul realizării dezideratelor ordinii publice,
cât şi un oficiu de interpretare, materializat în textul art. 1272 alin. (2) C. civ., conform căruia
"clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres"57.
6.1.3. Reguli comune de interpretare a contractului
Conform doctrinei, interpretarea contractului reprezintă operaţiunea de determinare şi
clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi
obligaţiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părţile contractante58.
Pentru a putea însă vorbi despre interpretarea contractului, este necesară mai întâi stabilirea
existenţei contractului respectiv, în lipsa căreia interpretarea ar rămâne fără obiect, iar apoi
calificarea acestuia, pentru a stabili regimul juridic aplicabil.
Odată stabilită existenţa şi calificarea contractului, interpretarea contractului devine necesară
atunci când există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, respectiv atunci
când clauzele contractuale sunt confuze, echivoce, contradictorii ori contractul în sine este
incomplet.
În acest sens, art. 1266-1269 C. civ. consacră câteva reguli supletive de interpretare a
contractului. În primul rând, art. 1266 alin. (1) C. civ. consacră principiul priorităţii voinţei
reale şi concordante a părţilor, în detrimentul unei interpretări ad litteram a termenilor
contractuali. Până la proba contrarie, se consideră că declaraţia de voinţă exprimă voinţa reală
a părţilor, art. 1266 alin. (2) C. civ. stabilind, în acest sens, o serie de criterii subsidiare de
identificare a voinţei concordante a părţilor, precum scopul contractului, negocierile purtate
de părţi, practicile statornicite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii
contractului. În orice caz, indiferent de criteriul avut în vedere, clauzele contractuale trebuie
interpretate în mod sistematic, adică unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul contractului59.
În ceea ce priveşte clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri, denumite şi clauze
îndoielnice, acestea se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de
împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit
în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe60. Pe de altă parte, clauzele
îndoielnice se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar
putea produce niciunul [art. 1268 alin. (3) C. civ.]. În fine, o altă regulă cu caracter general în
materia interpretării clauzelor îndoielnice prevede că nu poate face obiect al contractului
decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii
folosiţi, motiv pentru care dacă părţile au inserat o clauză menită a exemplifica sau înlătura
orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular, acestea nu îi restrâng aplicarea
în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute61.
Nu în ultimul rând, în materia interpretării contractului, pentru situaţia în care o clauză
contractuală dintr-un contract de adeziune este lipsită de transparenţă contractuală, adică are o
redactare confuză şi nu se poate face dovada conţinutului său real prin apelul la regulile
comune de interpretare a contractului, legiuitorul a consacrat principiul in dubio pro reo, ca
regulă subsidiară de interpretare, conform căruia dacă, după aplicarea regulilor de interpretare
prezentate mai sus, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se
obligă62. În ceea ce priveşte stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune, acestea se
interpretează împotriva celui care le-a propus, conform prevederilor art. 1269 alin. (2) C. civ.
Utilizarea acestor două reguli de interpretare nu va conduce însă la desfiinţarea clauzei lipsită
de transparenţă, ci doar la înlăturarea eventualelor efecte abuzive ale acesteia63.
6.1.4. Reguli de interpretare a obligaţiilor implicite prevăzute în contract
Conform prevederilor art. 1272 alin. (2) C. civ., clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres, ceea ce înseamnă acestea trebuie considerate
ca făcând parte de voinţa tacită a părţilor64.
Aşadar, există anumite obligaţii, denumite implicite, care deşi nu sunt prevăzute expres în
contract, trebuie considerate ca existente în temeiul unei prezumate voinţe tacite a părţilor
care, de fapt, este doar aparentă, în contextul în care aceste obligaţii sunt în realitate de ordine
publică, părţile neputând să le înlăture prin voinţa lor65. De altfel, în contextul în care aceste
obligaţii fac parte din conţinutul contractului şi sancţiunea neexecutării acestora este identică
cu cea a nerespectării principiului forţei obligatorii a contractului, putându-se ajunge până la
cea mai drastică sancţiune, respectiv rezoluţiunea contractuală66.
În primul rând, o obligaţie fundamentală în materie contractuală este acea a bunei-credinţe,
recunoscută într-un fel sau altul de toate sistemele de drept moderne, obligaţie ce are o
semnificaţie aparte în raporturile contractuale ce ţin de dreptul consumului. Actualul Cod
civil consacră acest principiu numai în materie extracontractuală, la art. 1183 referitor la
buna-credinţă în negocieri67, însă în lipsa unei interdicţii legale exprese, acest principiu
trebuie prezumat ca existent şi în materie contractuală68, cu atât mai mult cu cât la art. 14 C.
civ. se prevede că "1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri. 2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară."
Pe de altă parte, buna-credinţă dă naştere şi la o serie de obligaţii contractuale subsecvente,
precum, obligaţia de cooperare contractuală, obligaţia de securitate69, obligaţia de informare
contractuală sau obligaţia de coerenţă contractuală.
Astfel, obligaţia de cooperare contractuală, valorificată inclusiv prin intermediul teoriei
solidarismului contractual70, dar nu numai, presupune datoria părţilor de a colabora pentru o
bună executare a contractului şi pentru realizarea întru totul a interesului contractual71. La
rândul său, din obligaţia de cooperare contractuală pot fi deduse obligaţiile de coerenţă
contractuală, menită să asigure o conduită unitară din parte părţilor contractante72, dar mai
ales cea de informare contractuală menită să asigure o bună executare a contractului.
În ceea ce priveşte obligaţia de informare contractuală, aceasta trebuie distinsă de obligaţia de
informare precontractuală, dedusă din prevederile art. 1214 C. civ., referitoare la dol, ca viciu
de consimţământ. Doctrina consideră că obligaţia de informare este mai degrabă o consecinţă
a principiului forţei obligatorii a contractului decât al acordului de voinţă73 fiind, de regulă,
legată de urmările pe care legea le atribuie unui contract. În acest sens, nu trebuie să
confundăm neexecutarea informării contractuale care atrage sancţiuni în planul viciilor de
consimţământ, cu neexecutarea obligaţiei de informare contractuală, care atrage sancţiuni
legate de neexecutarea contractului74. Astfel, în conţinutul obligaţiei de informare se regăsesc
obligaţiile părţilor de a-şi comunica una alteia date legate de buna executare a contractului,
cum ar fi: obligaţia vânzătorului de a-l informa pe cumpărător cu privire la caracterul
periculos al bunului cumpărat, obligaţia vânzătorului de a-l informa pe cumpărător cu privire
la modul de utilizare al unui anumit produs etc. Pe de altă parte, obligaţia de informare are o
semnificaţie extinsă în materia dreptului consumului, devenind o obligaţie legală explicită,
sancţionată ca atare prin intermediul mijloacelor represive civile şi administrative75.
6.2. Limitarea forţei obligatorii a contractelor: teoria impreviziunii
Atunci când, în perioadele de stabilitate monetară relativă, se încheie un contract cu executare
succesivă sau un contract afectat de un termen suspensiv de executare, părţile se obligă
raportat la circumstanţele economice ale momentului. Însă, pe parcursul derulării
contractului, se pot ivi situaţii neprevăzute, generate fie de cauze naturale, fie antropice, care
să creeze grave dezechilibre contractuale, susceptibile să ruineze una din părţile contractuale
şi să o îmbogăţească în mod nejustificat pe cealaltă.
Prin urmare, acest fenomen juridic denumit impreviziune a fost definit în doctrină drept
paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de
valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul
executării contractului, determinat de fluctuaţiile monetare sau de alte împrejurări76.
Deşi se consideră că, în general, fluctuaţiile monetare sunt principala sursă a impreviziunii,
aceasta mai poate avea şi alte cauze, precum intervenţionismul legal care generează o mărire
a costurilor executării unei prestaţii sau anumite crize alimentate de conflicte militare, cu
evidente repercusiuni la nivel economic77.
Din definiţia de mai sus, pot fi extrase principalele caractere juridice ale impreviziunii şi
anume: aceasta poate interveni numai în cazul obligaţiilor izvorâte dintr-un contract cu titlu
oneros; reprezintă o problemă de ordin economic şi financiar; paguba suferită de către una
din părţile contractante sau pe care aceasta urmează să o sufere în mod iminent, intervine
întotdeauna după momentul încheierii contractului.
În acest context, se pune problema posibilităţii revizuirii contractului, respectiv a refacerii
echilibrului contractual prin adaptarea clauzelor acestuia la noua situaţie economică din
societate. Practic, nimic nu opreşte părţile contractante ca, prin intermediul propriului acord
de voinţă, să procedeze fie la încheierea unei convenţii de adaptare a contractului la noile
condiţii, în vederea reechilibrării acestuia, fie chiar să anticipeze impreviziunea, printr-o
clauză cuprinsă în conţinutul contractului ori printr-o convenţie distinctă78.
Pe lângă aceste clauze, aşa-numite de indexare, care restabilesc în mod automat echilibrul
contractual, părţile mai pot apela şi o altă categorie de clauze, denumite de hardship, constând
din obligaţia expres asumată de părţi de a-şi revizui propriile prestaţii, la anumite perioade de
timp prestabilite, în funcţie de schimbările survenite pe piaţa financiară.
Pornind de la principiul nominalismului monetar79, care dă expresie forţei obligatorii a
contractului, legiuitorul român a prevăzut la art. 1271 alin. (1) că "părţile sunt ţinute să îşi
execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii
costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei".
Totuşi, în linia majorităţii sistemelor juridice moderne, şi legiuitorul român a optat pentru
varianta reglementării impreviziunii, în situaţia în care dezechilibrul dintre prestaţii are
anumite caractere şi o anumită întindere80. Astfel, conform art. 1271 alin. (2) C. civ., dacă
executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a
împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa
poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi
pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la
momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Legiuitorul prevede la alin. (2) al aceluiaşi art. 1271 şi condiţiile necesare pentru ca
impreviziunea să poată opera, respectiv: schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după
încheierea contractului81; schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia să nu fi
fost şi nici să nu fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la momentul
încheierii contractului; debitorul să nu-şi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici să
nu fi putut fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat un asemenea risc; debitorul să fi
încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi
echitabile a contractului.
Aşa cum am menţionat mai sus, în ipoteza în care aceste condiţii legale limitative sunt
îndeplinite, iar părţile nu au ajuns la o soluţie în urma negocierilor subsecvente intervenirii
evenimentului imprevizibil, judecătorul va putea, la sesizarea oricăreia dintre părţi, să
dispună fie adaptarea contractului, în vederea restabilirii echilibrului contractual, fie chiar
încetarea contractului, în situaţia în care adaptarea contractului nu ar reprezenta un remediu
suficient în vederea reechilibrării prestaţiilor82.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 2 din data de 28 februarie
2015
*
Lucrarea a beneficiat de suport financiar prin proiectul cu titlul "Studii doctorale şi
postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate şi
responsabilitate în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată românească", număr de
identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Investeşte în Oameni!
1
Conform art. 3 din Norma privind unele măsuri de informare a consumatorilor, persoane
fizice, de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate
folosite de către aceştia, aprobată prin Ordinul nr. 92/2007 al Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor "contractul preformulat este acel tip de contract redactat în
întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii,
consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar
posibilitatea de a le accepta sau nu."
2
L. Duguit, Les transformations generales du droit prive depuis le Code Napoleon, Paris,
Librairie Felix Alcan, 1912.
3
Noul Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr.
511 din 24 iulie 2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, modificată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011, publicată în M. Of. nr. 696 din 30
septembrie 2011.
4
Pentru o clasificare a drepturilor patrimoniale a se vedea F. Hage-Cahine, Essai d’une
nouvelle classification des droits prives, în RTD Civ. 1982, pp. 705 şi urm., cit. de R. Dincă,
Contracte civile speciale în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 9.
5
A se vedea, F. Moţiu, Contractele speciale în Noul Cod civil, ed. a IV-a revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 17.
6
Exemplul cel mai des citat este hotărârea Chronopost a Curţii de Casaţie franceze (Com., 22
octombrie 1996, în op. cit., Grands arrets de la jurisprudence civile, T.2, pp. 72 şi urm. - unde
s-a utilizat noţiunea lipsei de cauză pentru a se înlătura din contract o clauză abuzivă de
nerăspundere inserată într-un contract dintre doi profesionişti). Soluţiile au fost apoi extinse
pe scară largă la raporturile dintre profesionişti atunci când se putea constata un dezechilibru
grav între drepturile şi obligaţiile părţilor. A se vedea în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I.
Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
170, notă subsol 3.
7
Conform G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a II-a
revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 131.
8
Conform art. 1205 C. civ.: "1. Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la
momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. 2. Contractul încheiat de o persoană pusă
ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele
punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute."
9
Conform art. 1206 C. civ.: "1. Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins
prin dol sau smuls prin violenţă. 2. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de
leziune."
10
Art. 1207 C. civ.: "(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare
esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că
faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea
este esenţială: 1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă asupra
identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat. (3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă
juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. (4) Eroarea care
priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin
voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare."
11
Art. 1.214 C. civ.: "(1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-
o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a
omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie. (2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere
anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. (3) Contractul
este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte părţi. (4) Dolul nu se presupune."
12
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., loc. cit.
13
Art. 1221 C. civ: "(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. (2) Existenţa leziunii se apreciază şi
în funcţie de natura şi scopul contractului. (3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi
asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le
obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor."
14
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., loc. cit.
15
Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 38.
16
H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Lecons de droit civil, tome II/premier volume,
Obligations. Theorie generale, Montchretien, Paris, 1998, p. 104.
17
Gh. Piperea, Teoria clauzelor abuzive. Relaţia cu ordinea publică şi abuzul de drept,
http://www.piperea.ro/articol/despre-clauzele-abuzive-din-contractele-de-credit-bancar/
18
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., pp. 82-83.
19
Pentru amănunte, a se vedea, I.F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în P.R. nr. 2/2004,
p. 205.
20
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 83.
21
Pe de altă parte, intervenţiile legislative în contractele de muncă sau în contractele
profesioniştilor cu consumatorii, deşi neagă în parte principiul libertăţii de voinţă, sunt
justificate de raţiunea de a evita eventuale abuzuri şi de a proteja cetăţenii împotriva acestora.
A se vedea, în acest sens, Gh. Stancu, V. Pătulea, Dreptul contractelor, Ed. C.H. Beck, 2008,
p. 69.
22
A se vedea A. Ionaşcu, Voinţa juridică, Studia Napocensis, Ed. Academiei, Bucureşti,
1974, p. 49.
23
A se vedea în acest sens: B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, vol. 2, Contrat,
Litec, Paris, 1993, pp. 4 şi urm.; A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Dalloz,
Paris, 1975, p. 51; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, op. cit.,
loc. cit.
24
A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op.
cit., p. 58.
25
A se vedea în acest sens, J. Carbonnier, Droit civil, tome 4, Les obligations, PUF, Paris,
2000, pp. 53 şi urm.; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,
op. cit., loc. cit.
26
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 61.
27
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, Defrenois, Paris,
2005, pp. 177 şi urm.
28
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, Defrenois, Paris, 2005, pp.
178 şi urm.; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit.,
p. 60.
29
A se vedea, de exemplu, J. Hauser, Objectivisme et subjectivisme dans l’acte juridique, în
LGDJ, Paris, 1971, pp. 62 şi urm.
30
La baza acestei teorii stau, probabil, ideile utilitariste promovate de J. Ghestin, La
formation du contrat, L.G.D.J, Paris, 1993, p. 200, nr. 251 şi urm., referitoare la contractele
utile şi juste care trebuie ocrotite prin intermediul dreptului pozitiv.
31
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II Contractul, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, pp. 57 şi urm., nr. 17 şi urm.
32
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 142.
33
Acest articol reia practic prevederile art. 970 C. civ. de la 1864.
34
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., pp. 134-
135.
35
J. Ghestin, La formation du contrat, op. cit., nr. 252 şi urm., pp. 226 şi urm.; L. Pop, Tratat
de drept civil. Obligaţiile, vol. II Contractul, pp. 58 şi urm.
36
Pentru amănunte, a se vedea A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Litec,
Paris, 2006, pp. 218 şi urm.; L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, op. cit., p. 62.
37
Această teorie a fost fondată de R.A. Posner, Economic Analysis of Law, Little, Brown and
Company, 1986. Respectiva teză şi-a regăsit receptări sumare în dreptul românesc: P.
Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 49; I.F.
Popa, Conformitatea lucrului vândut, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 432 şi urm.
38
D. Mazeaud, Loyaute, solidarite, fraternite: la nouvelle devise contractuelle?, în, L’avenir
du droit, Melanges en homage de Fr. Terre, Press Universitaires de France, Paris, 1999, p.
608. Autorul combate teza filosofului francez Alfred Fouille, conform căruia qui dit
contractuel, dit juste, citând un avocat francez din secolul XIX, Henri de Lacordaire, care
obişnuia să spună că entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maitre et le
serviteur, c’est la liberte qui oprime et la loi qui affranchit ("între cel puternic şi cel slab, între
cel bogat şi cel sărac, între stăpân şi servitor, libertatea este cea care oprimă şi legea cea care
liberează").
39
A se vedea Gh. Piperea, O stafie bântuie Europa: terorismul contractual, partea I,
http://blog.wolterskluwer.ro/ 2014/06/o-stafie-bantuie-europa-terorismul-contractuali/
40
I. Fl. Popa, Conformitatea lucrului vândut, Tomul 13, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010, pp. 272 şi urm.
41
Pentru amănunte, a se vedea L. Pop, Contractul, op. cit., pp. 499 şi urm.
42
Ibidem.
43
Pentru amănunte, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, op. cit., pp. 65-69 şi doctrina citată de autori în acest sens.
44
Gh. Piperea, Teoria clauzelor abuzive. Relaţia cu ordinea publică şi abuzul de drept,
http://www.piperea.ro/articol/despre-clauzele-abuzive-din-contractele-de-credit-bancar/, op.
cit.
45
Pentru amănunte cu privire la noţiunea de ordine publică economică de protecţie, a se
vedea în special Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz,
Paris, 2005, pp. 389-390; C. Larroumet., Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003,
pp. 100-101; A. Benabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 2001, p. 112.
46
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 69.
47
Sub influenţa dreptului canonic, principiul pacta sunt servanda a devenit un principiu
absolut al contractului, bazându-se pe ideea că orice contractant trebuie să fie obligat să îşi
ţină cuvântul dat, nerespectarea acestui imperativ constituind un păcat care poate atrage
constrângerea contractantului culpabil la respectarea normei contractuale. Pentru amănunte
cu privire la originea şi istoricul principiului pacta sunt servanda în dreptul european, a se
vedea R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian
Tradition, Deventer, Boston, Kluwer Law and Taxation Publishers, 1992, p. 542.
48
J. Ghestin, Traite de droit civil. La formation du contract, L.D.G.J., Paris, 1998, pp. 53-79.
49
Gh. Piperea, O stafie bântuie Europa: terorismul contractual, op. cit.
50
A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op.
cit., p. 123.
51
Idem, p. 124.
52
Clauzele standard nu trebuie confundate cu aşa numitele clauze tip, întrucât deşi ambele
pot fi folosite în faza negocierilor contractuale, acestea din urmă provin de la un terţ şi sunt
utilizate de părţi în procesul contractual în scopul simplificării redactării contractului. A se
vedea în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,
op. cit., loc. cit.
53
În acest sens, a se vedea, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, op. cit., p. 125, precum şi soluţiile din dreptul comparat citate de autori.
54
Aceste clauze poartă denumirea de clauze surprinzătoare (surprising terms), în cadrul
anumitor sisteme de drept comparat.
55
De exemplu, în conformitate cu prevederile art. 1182 alin. (2) C. civ. "dacă părţile nu ajung
la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată
determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi,
completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia
părţilor". De asemenea, în situaţia impreviziunii, instanţa va putea dispune "adaptarea
contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă
din schimbarea împrejurărilor", conform prevederilor art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ. Nu în
ultimul rând, în situaţia unor clauze considerate abuzive, judecătorul va putea dispune
inclusiv eliminarea acestora din contract.
56
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., pp. 128-
129.
57
Idem, pp. 130-131.
58
Ibidem.
59
Art. 1267 C. civ.
60
Conform art. 1268 alin. (1) şi 2 C. civ.
61
Art. 1268 alin. (4) şi (5).
62
Art. 1269 alin. (1) C. civ.
63
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 171.
64
Idem, p. 135.
65
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, op. cit., p. 384.
66
Pentru amănunte, a se vedea I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, nr. 56 şi urm.
67
Art. 1183 C. civ.: "1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu
pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. 2) Partea care se angajează într-o negociere
este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligaţii. 3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita
părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. 4) Partea care
iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul
cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile
angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice
împrejurări asemănătoare".
68
De altfel, vechiul Cod civil de la 1865 prevedea în mod expres la art. 970 alin. (1):
"Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă", preluând practic dispoziţiile art. 1134 alin.
(3) C. civ. francez.
69
Considerată, la origine, drept o obligaţie implicită în cadrul contractului de transport,
actualmente această obligaţie are o largă aplicabilitate practică, în special în materia
răspunderii pentru produse cu defecte. A se vedea în acest sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 139.
70
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 137.
71
De exemplu, există numeroase reglementări legate de comunicările ce trebuie să aibă loc
între părţi, în scopul de a asigura o bună desfăşurare a raporturilor juridice contractuale,
precum obligaţia prevăzută la art. 1634 alin. (5) C. civ., conform căreia debitorul trebuie să-l
notifice pe creditor cu privire la existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiilor.
72
De exemplu, se consideră a fi incoerenţă contractuală dacă una din părţi o lasă pe cealaltă
să execute contractul de o manieră care se depărtează, într-o anumită măsură, de la
prevederile exprese ale acestuia, generând concluzia rezonabilă din partea acesteia din urmă
că aceasta a fost dorinţa co-contractantului său, pentru ca apoi acesta să reclame
neconformitatea executării respective. A se vedea în aceste sens, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 138.
73
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, op. cit., p. 386.
74
Pentru amănunte, a se vedea, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, op. cit., loc. cit.
75
Ibidem.
76
Idem, p. 153.
77
De exemplu, impunerea prin lege a obligativităţii anumitor licenţe extrem de costisitoare
pentru prestarea serviciului care face obiectul contractului sau impunerea unor taxe vamale
excesive pentru produsul care este importat şi livrat cumpărătorului. Pentru amănunte, a se
vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., loc.
cit.
78
Pentru discuţii, a se vedea L. Pop, Contractul, op. cit., pp. 532 şi urm.
79
Conform L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit.,
p. 156.
80
În doctrina anterioară actualului Cod civil au existat numeroase discuţii pe tema admiterii
sau nu a posibilităţii revizuirii contractului prin intermediul impreviziunii. În susţinerea tezei
impreviziunii, se aprecia că: părţile s-au obligat sub condiţia subînţeleasă că situaţia
economică existentă la data încheierii contractului se va menţine neschimbată pe întreaga
durată a executării contractului; părţile erau datoare să respecte principiul bunei-credinţe şi al
echităţii; partea contractantă care ar solicita executarea unei prestaţii care ar duce la ruina
celeilalte părţi, ar săvârşi un abuz de drept; obligarea debitorului la executarea unei prestaţii
care a devenit exagerat de oneroasă ar avea ca efect îmbogăţirea fără justă cauză a
creditorului; împrejurările care determină dezechilibrul grav dintre prestaţii, fiind obiective,
imprevizibile şi inevitabile, pot fi considerate cazuri de forţă majoră. Pe de altă parte, adepţii
respingerii teoriei revizuirii contractelor de către instanţa de judecată, apreciau că: existenţa
clauzei subînţeleasă rebus sic stantibus este neconformă cu realitatea; buna-credinţă şi
echitatea sunt reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice sau de completare a lacunelor
contractului; cererea creditorului de bunuri şi servicii în vederea obligării debitorului
contractual la executarea contractului valabil încheiat nu reprezintă un abuz de drept,
deoarece convenţiile au putere de lege între părţi; avantajele economice pe care le obţine o
parte ca urmare a dezechilibrului survenit nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză; forţa
majoră nu poate fundamenta teoria impreviziunii. Pentru amănunte, a se vedea L. Pop, I.-F.
Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., pp. 156-157.
81
Dacă evenimentul generator de dezechilibru a prestaţiilor se produsese deja la data
încheierii contractului, nu mai avem de-a face cu impreviziunea ci cu imposibilitatea iniţială
de executare a contractului, reglementată de art. 1227 C. civ: "Contractul este valabil chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa
obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel".
82
Deşi, din acest punct de vedere, ar părea că impreviziunea se aseamănă cu imposibilitatea
fortuită de executare, în realitate, aceasta din urmă operează, de regulă, automat, însă dacă
este relativă sau temporară poate face obiectul constatării judiciare, în vederea aplicării unui
remediu pentru neexecutare. Astfel, conform art. 1557 alin. (1) C. civ. "atunci când
imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală
importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul
producerii evenimentului fortuit (...)" În acest sens, a se vedea şi L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., pp. 156-160.