Cu ajutorul lui Dumnezeu, aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte despre

pocăință. O pocăință plină de lacrimi sfinte.

Pocăința este un cuvânt care „se aude” mai mult de o sută de ori în Noul
Testament. „Pocăință”, strigau profeții Vechiului Testament. „Pocăiți-vă, că s-a
apropiat împărăția cerurilor!” (Mt. 3, 2), striga Sfântul Ioan Înaintemergătorul.
„Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc. 1, 15), striga Domnul nostru. „Pocăiți-
vă!” ne îndeamnă astăzi Părinții și Biserica noastră, pentru că acesta este
(poate) singurul și cel mai scurt drum care ne duce aproape de Hristos.
De exemplu, după ce aflăm starea păcătoasă în care ne aflăm, deodată simţim
un fior, un cutremur care ne străbate toată fiinţa. Mâinile ni se strâng cu
căldură, graiul se stinge şi ochii încep a izvorî lacrimi. Lacrimi calde şi scumpe
sunt acestea, sunt lacrimi de pocăinţă, sunt lacrimi care vestesc că se va naşte
un om nou, o făptură nouă.
Pot spune că lacrimile sunt zămislirea văpăii ce mistuiește-n cugetul suferinței
povara păcatului, a nevredniciei și nedesăvârșirii, a nedreptății.
Adesea când sufletele noastre se află într-o stare de atât de mare uscăciune
lacrimile sunt cele care vin să ne potolească din arșița ostenelii.
Fiecare lacrimă plămădește urcușul rugăciunii către Dumnezeu și întărirea
noastră. Primim de la Dumenzeu o mare mângâiere.
Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica
la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului.
Suntem chemați, cu toții, să ne facem o analiză adâncă a conștiinței, fără să ne
îndreptăţim, pentru că aşa putem vedea patimile și slăbiciunile pe care le-a
născut păcatul în interiorul nostru. Cunoaștem, fraților, că omul este trecător și
vremelnic și că într-o zi părăsim lumea aceasta, fie că vrem sau nu, fie că avem
credință sau nu. Întâlnire cu moartea avem cu toții. Numai că omul nu este doar
o bucată de carne care cântăreşte șaizeci, șaptezeci sau optzeci de kilograme, ci
are și suflet nemuritor înlăuntrul său și pentru acest suflet vom da seamă într-o
bună zi. Biletul pentru cer însă se scoate pe pământ și acest bilet se numește
pocăință, spovedanie și Sfânta Împărtășanie.
Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se
răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
 De multe ori, în rugăciunea mea, cu lacrimi si suspine, am cerut de la Hristos
să mă lumineze ca să înțeleg ce este adevărata pocăință, pentru că simțeam și
îmi dădeam seama că pocăința mea nu era cea pe care o voia Dumnezeu.

Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca şi cum El ar unge sufletul cu o

pensulă aşa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui
Hristos se zugrăveşte pe inimă. Întocmai cum ne naştem din nou în apele
Botezului, aşa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum
primim pecetea untdelemnului sfinţit la Mirungere, tot aşa, prin ungerea
lacrimilor, primim harul luminării duhovnicești.

Să vă dau un exemplu. Cu câțiva ani în urmă, într-o duminică ieșind cu mai

mulți oamenii de la biserică, am văzut un om care ședea mai deoparte și
plângea. M am apropiat de el și l-am întrebat ce i s-a întâmplat. Acesta mi-a
răspuns duios că se plânge pe sine însuși, pentru că și-a cheltuit în zadar talanții
pe care i-a dat Dumnezeu, adică toată averea sa sufletească. Atunci eu mi-am
dat seama că prin lacrimile sale lucra Duhul lui Dumnezeu, care vestea
mântuirea sufletului său. Acelea defapt erau lacrimi sfinte de pocăință.

Am dedus în ce stă puterea lui Dumnezeu: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este
viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două ascuțișuri” (Evr . 4, 12).
Așadar, cuvântul lui Dumnezeu este viu și energic și mai tăios decât orice sabie
cu două ascuțișuri. Să purcedem, deci, cu tot sufletul să vedem acest lucru.
În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut, vine Hristos și bate la ușa
sufletelor noastre atât de discret și delicat, fără să-și forțeze intrarea . Zăvorul
este însă pe dinăuntru. Dacă noi nu deschidem, niciodată nu vom cina
împreună cu El: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va
deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Când
începe această cină, această întâlnire dintre Dumnezeu și om, începe și
sărbătoarea din inimă, când începem să zicem: „Dumnezeul meu, să nu se mai
termine niciodată, să nu se mai termine niciodată!”. Ce păcat însă că mai există
încă oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu! Sunt lipiți de cele de jos
precum stridiile și nu vor să se dezlipească și nici să asculte cuvântul Apostolului
Pavel: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ” (Col. 3, 2), „că nu avem aici
cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14).