Imaginea ca vehicul al comunicării glasului aniconic al lui Dumnezeu.

Erminia textului Deut. 4, 12, în context

Lect. dr. diac. Cătălin VATAMANU

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași

Introducere
În Biserica Ortodoxă Română, 2017 este Anul omagial al sfintelor icoane,
al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti, eveniment dedicat reafirmării valorii
sfintelor icoane, ca realități care provoacă în cel ce le privește întâlnirea cu
Dumnezeu și sfinții în rugăciune. Aceasta este o ocazie specială de a reliefa,
într-o lume atentă la relația virtuală dintre oameni prin intermediul mediei
vizuale, adesea impersonale, rolul vederii celuilalt ca chip al lui Dumnezeu
Treimic și necesitatea întâlnirii eu-tu, spre descoperirea celuilalt ca persoană de
dialog, de comuniune și de rugăciune. Vederea și glasul celuilalt îmi arată
întreaga disponibilitate a lui de a mi se descoperi, pune accent pe importanța
mea ca persoană dialogală și transformă întâlnirea într-un act creator,
transfigurator. La finalul ei ceva s-a schimbat. Iar dacă vorbim despre întâlnirea
noastră cu Dumnezeu în icoană și rugăciune, această schimbare este una de
profunzime, harică, înseamnă o imprimare, o pecetluire a ființei noastre cu
forma Chipului dumnezeiesc.
În Scriptura ebraică, Cel care este în Sine arhetipul (modelul) tuturor,
Care depășește orice delimitare și formă, nefiind însă fără formă, este înfățișat ca
un om. Dumnezeu are ochi care supraveghează pe cei păcătoși (Amos 9, 4; 8,
2); are mâini, care vor sancționa pe idolatri „în locuinţa morţilor” (Amos 9, 2) și
care vor fi împotriva proorocilor falși (Iez. 13, 9). Și mai mult, „degetul lui
Dumnezeu” a scris Legile pe tablele de piatră (Deut. 9, 10). Braţul Său „cel
puternic” (Ier. 27, 5) și „sfânt” a fost descoperit „în ochii tuturor popoarelor” (Is.
52, 10). Capul lui Dumnezeu (Ps. 60, 7) are urechi (Num. 11, 18; 14, 28; II Rg
19, 28; Iez. 8, 18), gură cu care instruiește poporul (Ier. 8, 12), buze și limbă (Is.
30, 27). Binecuvântarea înseamnă ca Domnul să caute pe om „cu faţă veselă şi
să te miluiască!” (Num. 6, 25), deși revelarea din Ieș. 33, 23 atenționează că
Moise va vedea doar „spatele” lui Dumnezeu.
Având față, chip, gură, buze și limbă, este evident că Dumnezeu vorbește,
realitate personală ce străbate întreg Testamentul Vechi, începând cu Fac. 1, 3:
„Şi a zis Dumnezeu…”. Cuvântarea Sa nu este monologală, nici măcar în
Triuniune, ci dialogală. El conversează cu Moise (Lev. 4, 1) și ascultă „cârtirea
fiilor lui Israel” (Ieș. 16, 12).
Chiar dacă reprezentarea populară vechi-israelită a lui Dumnezeu include
astfel de antropomorfisme, o imagine a lui Dumnezeu era interzisă cu
desăvârșire, întrucât în contextul cultural-religios politeist al Orientului Apropiat
Antic exista riscul împroprierii unor astfel de practici idolatre, neconforme
statutului poporului ales de „popor sfânt”, popor care a primit de la Unul și
Unicul Dumnezeu o misiune specială. Cele zece porunci divine debutează, de
altfel, cu afirmarea categorică a Singurului Dumnezeu și cu interdicția de a-L
reprezenta sub vreo formă contingentă, precum idolii: „Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai
alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare
a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din
câte sunt în apele de sub pământ!” (Ieș. 20, 2-4).
Cele două porunci, care pot fi lecturate ca una singură, privind Unicitatea
lui Dumnezeu, invizibilă și de nereprodus, își găsesc ecoul în întreaga Scriptură
ebraică, dovadă sunt textele: Ieș. 15, 11; Lev. 26, 1.13; Deut. 6, 4-5; II Rg. 17,
29-35; Ps. 29, 2; 81, 9-10; Is. 46, 9; Ier. 25, 6. Cu toate acestea, revelarea lui
Dumnezeu către oamenii cei aleși nu este lipsită de formă. Proorocii văd pe
Dumnezeu, distingând revelarea Sa de orice altceva din jur. Moise vede „chipul
slavei Domnului, ca un foc ce arde pe vârful muntelui” (Ieș. 24, 18), iar această
manifestare a formei Divinității își pune „amprenta” în materia creației, încât
Moise vede „locul unde a stat Dumnezeul lui Israel și cele de sub picioarele Lui,
ca o cărămidă de safir și ca chipul cerului senin” (Ieș. 24, 10). Prezența divină
este perceptibilă omului datorită milostivirii lui Dumnezeu, printr-un act de
smerire a divinității la puterea de vedere a omului, ceea ce numim în limbaj
teologic „chenoză”. Antropomorfizarea (relatată de profeți în scene precum Is.
6, 1-3; Iez. 1, 26; Dan. 7, 9.13; 10, 5-6) este astfel o coborâre (kenosis) a lui
Dumnezeu la nivelul chipului „cel mai expresiv, cel mai comunicativ de sensuri
al Imaginii supreme”1: omul.

1. Deuteronom 4, 12, în context

Este evident faptul că Deut. 4, 12 reacționează la Poruncile 1 și 2 din
Decalog, privind cinstirea unicului Dumnezeu, și la interdicția reprezentării în
vreun fel a Dumnezeirii:
‫ֵיכם מ ִּ֣תֹוְך ה ֵ ָ֑אׁש ֤קֹול ּדְ ב ִָרים֙ א ֶ ַּ֣תם ׁש ֹ ְמ ִ֔עים ּותְ מּונָ ֛ה אֵינְכֶ ֥ם ר ִ ֹ֖אים‬
֖ ֶ ‫ַוי ְדַ ֵ ּ֧בר י ְהוָ ֛ה ֲאל‬
‫זּול ִ ָ֥תי קֹֽול׃‬
Traducerea textului în limba română ar fi, literal: „Și a vorbit Domnul
Dumnezeul vostru din mijlocul focului, glasul (sunetul) cuvintelor voi ați auzit,
nici o înfățișare nu a fost vouă vizibilă, cu excepția vocii (s.n.)”, cu toate că
ediția Sinodală traduce: „Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului;
şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul I l-
aţi auzit (s.n.)”. Spre varianta literală, deloc de neglijat pentru studiul temei de
față, tinde și Jewish Publication Society (JPS, 1917) „And the LORD spoke unto
you out of the midst of the fire; ye heard the voice of words, but ye saw no form;
only a voice (s.n.)” și New American Standard Bible (NAS, 1977): „Then the
LORD spoke to you from the midst of the fire; you heard the sound of words,
but you saw no form – only a voice (s.n.)”, spre deosebire de versiunea King
1
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a II-a, vol. 3, EIBMBOR, București, 1997, p. 232.
James (KJV, 1611) „And the LORD spake unto you out of the midst of the fire:
ye heard the voice of the words, but saw no similitude; only ye heard (s.n.) a
voice”.
Am putea spune că Deut. 4 este un comentariu teologic al Decalogului, o
dezvoltare a acestor idei teologice pe fundamentul experienței istorice.
Deuteronomistul afirmă răspicat că Dumnezeu nu poate fi reprezentat
iconografic, întrucât El nu are temunah („înfățișare”, „formă”) din lumea acesta.
Asta nu înseamnă că Dumnezeu este fără formă, ci doar că temunah nu a fost
vizibilă niciodată omului. De altfel, Dumitru Stăniloae argumentează că
„Raţiunea, ca usie, subzistă întotdeauna în forma unor persoane în relaţie
reciprocă”2. Sfântul Teodor Studitul, citat de Părintele Stăniloae, consideră că
Dumnezeirea, după natura Sa, e necircumscrisă, însă după ipostase e
circumscrisă. Paul Evdokimov și Olivier Clement au insistat asupra faptului că
Dumnezeu nu e fără nici o formă și că în Dumnezeu absența chipului ar fi o
lipsă de plenitudine3. „Dumnezeu este Forma formelor, Icoana icoanelor,
Arhetipul atotcuprinzător. Apofaza nu-i o pură negație, ea vrea să spună că
Dumnezeu este o Metaicoană, după terminologia lui Dionisie, o Hyper-icoană”4.
Negarea vederii temunah nu înseamnă negarea existenței ei, ci situarea
Dumnezeirii mai presus de orice formă și înfățișare. Așadar, negarea chipului nu
este contrariul afirmării lui, ci invitația spre o descoperire apofatică, ce
depășește afirmațiile și negațiile. Deut. 4, 12 nu vorbește despre absența chipului
lui Dumnezeu, ci despre faptul că chipul-forma-înfățișarea divină este mai
presus de orice, este un chip indescriptibil, o „hyper-icoană”. Aceasta este
„apofaza iconografică”, așa cum o numește Evdokimov5.
Tocmai pentru că Existența divină are înfățișare, ea are glas. Ea nu este
doar izvor al tuturor imaginilor, ci și al tuturor sunetelor, cuvintelor. Imaginea
Sa este în legătură ontologică cu supremul Glas. Glasul aniconic are ca sursă
meta-imaginea lui Dumnezeu, care se face „văzută” doar prin prezența
Cuvântului. Glasul este cel care se arată, care descoperă ceea ce este doar simțit
ca prezență.
Deut. 4 insistă, în continuare, pe faptul că Dumnezeu nu poate fi
reprezentat prin nici un fel de imagine și dă exemple de astfel de imagini: „Să nu
greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care
să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ,
sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine,
ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ;
sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te
laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul
tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer” (Deut. 4, 16-19). Așadar, aceste
formulări sunt interdicții la a folosi creația pentru reprezentarea Creatorului și,
2
Ibidem, vol. 2, p. 17.
3
Ibidem, vol. 3, p. 231.
4
P. Evdokimov, L’art de l’icône théologie de la beauté, Paris, Déclée de Brouwer, 1980, p. 179.
5
Ibidem, p. 199.
mai concret, interzice cultul zeităților, idolatria. Textul are un evident caracter
polemic la adresa idolilor.
Deut. 4, 12 face referire la revelarea lui Dumnezeu pe Sinai, dar,
surprinzător, nu avertizează asupra faptului că întâlnirea omului cu Dumnezeu ar
însemna distrugerea. În Ieș. 33, 20, Dumnezeu îl avertizează pe Moise: „Faţa
Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască”,
ca nu cumva Moise să îndrăznească mai mult după ceea se întâmplase și la
revelarea din rugul aprins, când „şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să
privească pe Dumnezeu” (Ieș. 3, 6). Aceeași spaimă îl cuprinde pe Ilie, care „şi-
a acoperit faţa cu mantia lui şi a ieşit şi a stat la gura peşterii” (III Rg. 19, 13).
Dovada faptului că aceasta nu este doar o amenințare este istoria fugii lui Lot și
a soției sale din Sodoma și Gomora (Fac. 19, 17.26), unde privirea spre
manifestarea mâniei Domnului este pedepsită cu împietrirea. Și totuși, textul din
Deut. 4, 12 face notă discordantă de toate cele menționate mai sus, trecând sub
tăcere vreo pedepsire cu moartea a celui ce se întâlnește cu chipul lui
Dumnezeu.
Accentul în text este pus pe faptul că Iahve e Dumnezeu fonic, El
comunică și Se comunică, și prin felul acesta se diferențiază total de ceilalți
idoli. Chemarea lui Dumnezeu în rugăciune primește întotdeauna un răspuns, un
glas, în timp ce invocarea idolilor, deși e făcută adeseori „cu glas mare”, rămâne
fără vreun „glas” sau „răspuns” din partea zeităților păgâne (III Rg. 18, 26).
Ideea din III Rg. 18, 26 este întărită de psalmist, care arată că invocarea idolilor
nu primește nici un răspuns/ „glas” pentru că aceia, deși au gură, nu pot vorbi,
deși au urechi, nu pot auzi, deși au ochi, nu pot vedea: „Gură au şi nu vor grăi;
ochi au şi nu vor vedea” (Ps. 113 (115), 13 (5)). Dizabilitățile antropomorfizate
ale idolilor creați de om nu se reduc, în accepțiunea profetului Isaia, la muțenie
și surzenie, ci cuprind slăbiciuni care ar caracteriza mai curând o ființă morbidă:
„Îl poartă pe umeri, îl duc, îl pun jos şi el stă fără să se clintească din locul său.
El nu răspunde celui care strigă către el şi din primejdii nu-l scapă” (Is. 46, 7).
Dincolo de polemica împotriva idolilor, există aici o doctrină a revelației:
Dumnezeu Se descoperă, dar este încă ascuns celorlalte popoare și se lasă
descoperit acelora doar câte puțin. Iar într-o lume marcată de politeism,
imaginile divinității nu-și au rostul. Dimpotrivă, ele amenință poporul ales să
cadă înapoi în istoria marcată de politeism. Prin urmare, în spatele acestui text
stă doctrina monoteismului. Deşi face parte din acelaşi cadru religios semitic,
Dumnezeul lui Israel diferă complet de ceilalţi dumnezei ai popoarelor
Orientului Apropiat Antic. Unitatea şi Unicitatea lui Yahwe sunt exprimate în
Scriptura Vechiului Testament într-un mod clar, specific, în comparaţie cu
aceleaşi atribute acordate divinităţilor păgâne de scripturile altor popoare.
Identitatea imuabilă a lui Dumnezeu se revelează pozitiv, prin manifestări şi
mărturisiri ale Sale, dar şi negativ, prin negarea tuturor celorlalte zeităţi. Doar
despre Yahwe se spune că este Unul şi Unic, celelalte zeităţi fiind fără de
existenţă (Deut. 32, 39; Ier. 10, 10-12), sunt doar creaţii umane din lemn şi
piatră (Is. 37, 19; 44, 13-20). „Nimeni nu este ca Domnul”, anunţă adeseori
Yahwe prin intermediul profeţilor Săi: Exod 8, 10; Deut. 33, 26; I Rg. 2, 2; II
Rg. 7, 22; Ier. 10, 6-7.10).
Porunca din Decalog din Deut. 5, 8 și textul paralel Ex. 20, 4 accentuează
interdicția imaginii în cult. Astfel, în această fază, interzicerea cinstirii idolilor
merge mai departe, transformându-se într-o interdicție totală a imaginii. Pentru
că „nimeni nu a văzut înfățișarea lui Dumnezeu pe Sinai, nu are voie să dea vreo
formă lui Dumnezeu”.
Particularitatea textului Deut. 4, 12 stă tocmai în faptul că exclude de la
porunca interdicției imaginii tocmai vocea divină, întrucât „nici o înfățișare nu a
fost vouă vizibilă, cu excepția vocii”. Înțelegem, deci, din text că din cadrul
tuturor celor vizibile – mai corect spus, a celor care au formă – vocea face
excepție și, în consecință, dar fără să fie enunțat acest fapt expres, ea poate fi
văzută. Dar cum ar putea fi vocea divină vizibilă? Și dacă ea are formă, cum ar
arăta ea și cum putea fi ea reprezentată iconografic?

2. Vocea lui Dumnezeu în Scriptura ebraică

Substantivul qol apare în Scriptura ebraică de peste 500 de ori6. Cel mai
adesea, qol face referire la cuvinte rostite (Fac. 3, 17) sau scrise (IV Rg. 10, 6),
la sunete enunțate de om, la vocea cuiva, la sunete din natură (susurul apei,
foșnetul frunzelor copacilor etc.). De interes pentru tema noastră de cercetare
sunt cele peste 50 de texte, în care qol are ca subiect pe Dumnezeu: glasul divin.
Astfel, câteva referințe biblice ne atrag atenția:
 Adam aude Glasul lui Dumnezeu în răcoarea serii (Fac. 3, 8.10). În
Paradis, omul are experiența dialogului direct cu Dumnezeu, Creatorul Său (Fac.
2, 16.19; 3, 3). Cunoașterea vine, așadar, prin comuniune, prin participare, prin
deschiderea omului spre Dumnezeu, prin interiorizarea Celui prezent în fața
ochilor săi7, a Celui Care Se comunică. Scoaterea din paradis este pentru om
începutul tăcerii lui Dumnezeu și, după cum istoria o va arăta, începutul multei
vorbiri a omului (precum la turnul Babel) 8 și a „vorbirii” idolilor, cărora, din
nou, omul le răspunde provocărilor.
 Dumnezeu vorbește din chivot, de pe munte sau din ceruri, de pe
Tronul milostivirii (Ieș. 25, 22; Num. 7, 89; Ieș. 20, 22).
 În Ieșire, vocea lui Dumnezeu și vocea lui Moise interferează (cf.
Ieș. 3, 18; 4, 1; 7, 1). Dumnezeu îi dă lui Moise anumite semne care vorbesc”
miraculos (Ieș. 4, 8), confirmând puterea lui Dumnezeu (Ieș. 5, 2).

6
L. Koehler, W. Baumgartner, Lexicon in Veteris Testamenti Libros, Wörterbuch zum Hebräischen Alten
Testament in Deutscher und Englischer Sprache, Leiden, E.J. Brill, 1953, p. 831.
7
Părintele Stăniloae accentuează tocmai acest aspect al interiorității comuniunii: „Comuniunea ne așază într-
adevăr în sânul realității și ne descoperă prin aceasta sensul ei”. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau
Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 85.
8
Johannes Thon, Das interesse an Sprache in Gen. 11, 1-9, în Johannes Thon, Giuseppe Veltri, Ernst-Joachim
Waschke (eds.), Sprachbewusstsein und Sprachkonzepte im Alten Orient, Alten Testament und rabbinischen
Judentum, Orientwissenschaftliche Hefte, 30, 2012, pp. 95-96.
  Poruncile (glasul) lui Moise sunt exprimarea omenească a
poruncilor (glasului) lui Dumnezeu. Dacă poporul ascultă de Moise, ascultă de
fapt de Dumnezeu și în acesta constă rămânerea sub ascultare, sub Legământ
(Ieș. 19, 5): „Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu,
dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul”. Glasul
lui Dumnezeu anunță judecata, dar și binecuvântarea (Ieș. 19, 16; II Rg. 22, 7-
14; II Rg. 3, 16 etc.). Legea pe care Moise a primit-o de la Iahve pe muntele
Sinai constituie un legământ între Dumnezeu şi popor. Cuvintele lui Moise sunt
de fapt „poruncile” Domnului, la care nimeni nu are voie să adauge ceva: „Să nu
adăugaţi (nimic) la cuvântul pe care eu l-am poruncit vouă şi să nu lăsaţi din el
(ceva) ca să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care eu le
poruncesc vouă” (Deut. 4, 2).
 Tunetul simbolizează suveranitatea absolută a lui Dumnezeu,
evocând frica (Ieș. 9, 23.29; cf. Ps. 29). Tunetul este vocea Sa, după cum afirmă
psalmistul: „De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa”
(Ps. 103, 8).
 Glasul trompetelor este o altă formă de manifestare a puterii (Ios. 6,
5) și a prezenței lui Dumnezeu (II Rg. 6, 15; III Rg. 1, 40-45; I Cor. 15, 52).
 Profeții se referă la cuvintele Domnului, dar nu la vocea Sa, cu
excepțiile: Is. 6, 8 și Iez. 1, 28-29. Atenția este la mesaj, nu la sunet.
În toate textele unde apare qol în relație cu Dumnezeu, accentul nu este
pus pe sunetul puternic, care înspăimântă, ci pe vocea inteligibilă.
Aşa cum am arătat deja, posibilitatea de receptare a Legii lui Dumnezeu
de poporul Său ales este facilitată de „haina” umană pe care aceasta o primeşte.
În contextul predării Legii sinaitice, Moise este „alesul” lui Dumnezeu şi
reprezentant al poporului: „Apropie-te tu şi ascultă tot ceea ce Domnul
Dumnezeul nostru (îţi va spune). Tu vei spune nouă tot ceea ce Domnul
Dumnezeul nostru a spus ţie, iar noi vom asculta şi vom împlini” (Deut. 5, 27).
Prin aceasta este Moise special, prin faptul că el a auzit Glasul Domnului în
Sinai și este responsabil de transmiterea acestora poporului: „Din cer te-a
învrednicit să auzi glasul Lui, ca să te înveţe, şi pe pământ ţi-a arătat focul Lui
cel mare şi ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului” (Deut. 4, 36)9.
Glasul lui Dumnezeu cheamă la profeție, la a fi vocea Lui în mijlocul
poporului: „Şi am auzit glasul Domnului care zicea: «Pe cine îl voi trimite şi
cine va merge pentru Noi?» Şi am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!»” (Is.
6, 8). Vocea lui Dumnezeu nu este la dispoziția omului. Omul nu o poate
controla. În actul profetic, când tace Dumnezeu trebuie să tacă și omul10. De
aceea, profeții falși nu au comuniune cu Dumnezeu și sunt în afara oricărui
9
Câțiva rabbi susțin că Dumnezeu a vorbit pe Sinai direct lui Israel și nu printr-o voce din cer. De asemenea, se
afirmă ca au existat 70 de voci, corespunzând celor 70 de limbi ale pământului, încât fiecare popor a auzit Lega
în limba lui. Cf. Benjamin Gross, Aventura limbajului. Legământul rostirii în gândirea iudaică, traducere de
Horia Aramă, Bucureşti, Editura Hasefer, 2007, p. 305.
10
Wolfgang J. Bittner, Hören in der Stille: Praxis meditativer Gottesdienste, Vandenhoeck & Ruprecht,
Göttingen, 2009, p. 28.
dialog cu El, afirmă Ieremia, în 23, 21b: „Eu nu le-am vorbit, dar ei au profețit”.
De altfel, îndemnul profetic este de „a tace și a asculta”, întrucât auzirea
cuvintelor lui Dumnezeu înseamnă, în primul rând, amuțirea locvacității omului
și ascuțirea auzului spre un altfel de mesaj decât cel cotidian.
Ascultarea Glasului divin trebuie să conducă la respectarea Legii (Deut. 4,
30; 8, 20 etc.). Se pune întrebarea: De ce Moise trebuie să înveţe aceste Legi pe
popor şi nu doar să le facă cunoscute? Pe de o parte, „momentul renaşterii” lui
Israel în deşertul Sinai nu este doar unul social sau religios, ci şi unul cultural.
Poporul Israel devine o comunitate care este învăţată şi care învaţă. Pentru
aceasta, Moise este primul „învăţător” al Legii lui Iahve şi garant al identităţii
religioase peste generaţii. Pe de altă parte, învăţarea Legilor are o logică
practică: poruncile trebuie învăţate pentru a fi reamintite şi împlinite în ţara
făgăduită. Datoria israeliţilor ca părinţi este aceea de a transmite generaţiilor
viitoare, copiilor, cuvintele Domnului, ca o mărturisire de credinţă a proniei lui
Iahve în istoria poporului Său ales (Deut. 6, 20-25).
Totodată, ascultarea Glasului lui Dumnezeu este și condiția slujirii
autentice (Ios. 24, 24) și a ascultării obediente (Ier. 3, 13).
Ebraicul qol este tradus în textul grecesc al scripturii prin Φωνή.
Substantivul apare de peste 600 ori în LXX, unde revelația lui Dumnezeu este
mai tot timpul prin cuvânt (voce). LXX traduce pasajele care vorbesc despre
revelarea lui Dumnezeu, lăsând deoparte elementele vizuale, care devin
marginale evenimentului (cum este cazul textelor Ieș. 24, 9 ș.u.; Iov 19, 25 ș.u.).
Φωνή apare de 139 ori în NT, doar izolat în epistole și de 55 ori în
Apocalipsă, unde are o semnificație teologică deosebită pentru că glasul vine de
la Dumnezeu, Hristos și profeți11. Exceptând Fp. 7, 31: „Iar Moise, văzând, s-a
minunat de vedenie, dar când s-a apropiat ca să ia seama mai bine, a fost glasul
Domnului (φωνὴ κυρίου) către el”, Dumnezeu nu este numit direct. Glasul vine
„din ceruri” (ἐκ τοῦ οὐρανοῦ) (Mc. 1, 11; In 12, 28; Fp. 11, 9; Apoc. 10, 4.8; 11,
12; 14, 2a.13.14; 18, 4), „din nori” (Mc. 9, 7), sau „din Templu” (Apoc. 16,
1.17). Aceste expresii se pot referi la glasurile îngerilor, cum apare explicit în
Apoc. 5, 2.11.
Între textele neotestamentare se remarcă In 5, 37 prin faptul că respinge
orice lege bazată pe Deut. 4, 12. Revelația atinge maximul prin Întruparea
Logosului. Cel care aude glasul Lui va avea viață veșnică (In 5, 25.28). Taina
Întrupării Fiului face posibilă nu doar auzirea lui Dumnezeu, ci și vederea, și
întâlnirea cu El. Astfel, la Botez, vocea Tatălui din cer confirmă mesianitatea lui
Hristos (Mc. 1, 11). De asemenea, la Schimbarea la Față, vocea se aude din
ceruri (Mc. 9, 7), confirmând că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

3. Provocarea reprezentării iconografice a vocii aniconice a lui

Dumnezeu ca mână
11
W. Bauer, Griechisch-Deutsches Wörterbuch zu den Schriften des Neuen Testaments und der übrigen
urchristlichen Literatur, 5. Auflage, Berlin, Alfred Töpelviann Verlag, 1958, pp. 1721-1723.
 Putem concluziona că glasul lui Dumnezeu este manifestarea audibilă a
Atotputerniciei Sale smerite și a smereniei atotputernice, ca manifestare a
plinătății iubirii Sale. Cuvintele Scripturii ebraice sunt manifestarea Cuvântului
lui Dumnezeu, Rațiunea revelației. Revelarea lui Dumnezeu ia forma audibilă.
El este auzit, dar nu văzut. Nici o înfățișare a lui Dumnezeu nu este vizibilă, cu
excepția glasului (Deut. 4, 12). Doar Glasul Său este „văzut” (Deut. 4, 12),
pentru că este manifestare personală a lui Dumnezeu. În Ieș. 19, 16 ș.u. se face
referire la zgomotul apariției Domnului, dar accentul nu este pus pe sunet, ci pe
vocea inteligibilă, ca manifestare a Prezenței, a Existenței, după cum este
afirmat și în Deut. 4, 36: „Din cer te-a învrednicit să auzi glasul Lui, ca să te
înveţe, şi pe pământ ţi-a arătat focul Lui cel mare şi ai auzit cuvintele Lui din
mijlocul focului”. Experiența auzirii Glasului este experiența unei întâlniri, de
unde și personificarea vocii, precum în Proverbe 1, 20: „Înţelepciunea strigă pe
uliţă şi în piețe îşi ridică glasul său” și 8, 1: „Oare înţelepciunea nu strigă ea şi
priceperea nu-şi ridică glasul său?”. Așadar, Înțelepciunea personificată este
vocea, Cuvântul, lui Dumnezeu (Prov. 9, 3), despre care Sfântul Pavel spune
lămurit că este „Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”
(I Cor. 1, 24).
Rațiunile scripturii ebraice sunt cele care au dus, mai târziu, în literatura
iudaică extra-biblică, la receptarea glasului (qol) ca exponent pentru Numele
divin, încât sfârșitul perioadei profetice înseamnă începutul manifestării bat qol,
a fiicei vocii12.
Bat qol se aude și se coboară din ceruri. Dumnezeu Duhul Sfânt sau
Dumnezeu Tatăl este cel care o transmite. Ea nu este o voce intermediată de
vreun profet, ci Însăși Vocea. Obiectivul ei este să anunțe voința divină, să
cheme la pocăință, să anunțe judecata, un dezastru sau o acuză. Cel mai adesea
se adresează la persoane, uneori condamnând pe păcătoși, alteori avertizând pe
cei drepți. În perioada tannaimilor, bat qol a fost înțeleasă ca semnificând nu
vocea directă a lui Dumnezeu, care depășește sensibilul, ci un ecou (o „fiică”,
după cum afirmă literal expresia) a vocii divine. Bat qol vorbește în Israel din
momentul în care profetismul a încetat. Glasul lui Dumnezeu este forma vizibilă
a Celui Invizibil, manifestare a autorității și puterii Lui. Însă, dacă un sunet cu o
sursă invizibilă e considerat ca venind din ceruri, știm că revelația de pe Sinai
este de la Dumnezeu, prin mâna Sa. Cu siguranță, de aici vine reprezentarea
vocii divine ca mână care se coboară din ceruri, după cum vom vedea în cele ce
urmează.
Poate prima reprezentare a bat qol ca „mână a lui Dumnezeu”, ea apare în
Sinagoga din Dura-Europos (descoperită în Siria, în 1932), în scene biblice
precum: Sacrificiul lui Isaac, Revelarea lui Dumnezeu în fața lui Moise în
chipul rugului arzător și Profetul Iezechiel primește profeția. În Sacrificiul lui
Isaac (fig. 1), Avraam este reprezentat cu un cuțit în mână, pregătit să își aducă
12
G. Wigoder (coord.), Enciclopedia iudaismului, traducere de Radu Lupan şi George Weiner, Bucureşti,
Editura Hasefer, 2006, p. 92.
fiul jertfă, fiind oprit, însă, de mâna lui Dumnezeu. Textul Fac. 22 nu vorbește
de vreo intervenție a mâinii, ci de glasul divin din ceruri, în vv. 2 și 11-12, care
oprește sacrificiul uman: „Îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis”. În
revelarea divină în rugul aprins (fig. 2), relatată la Ieș. 3, dialogul iconografic
dintre Dumnezeu și Moise este al mâinilor: Moise arată spre rugul aprins care nu
se mistuie, dând mărturie a Sfințeniei „Celui ce este”, în timp ce Dumnezeu îi
întinde mâna deschisă spre exterior, semn al bunăvoinței, milostivirii și proniei.
În cazul reprezentării izbăvirii prin apă, după ieșirea din Egipt, două mâini ale
lui Dumnezeu (una stângă și una dreaptă) despart, din cer, Marea Roșie, deși nu
Dumnezeu, ci lui Moise i se cere să ridice mâinile asupra mării (Ieș. 14, 26-27).
Aici (fig. 3), autorul picturii pare a sugera un gest de îmbrățișare a lui Moise, ca
act de pronie față de întregul popor ales (Deut. 26, 8). Primirea viziunii de
Iezechiel, în reprezentarea din Sinagoga Dura-Europos (fig. 4), este cu totul
specială: profetul este reprezentat în trei ipostaze – de fiecare dată cu păr creț,
mustață și îmbrăcat cu o tunică persană – mai întâi cu mâinile în poziție
orizontală (imitând parcă zborul), apoi cu mâna stângă ridicată, indicând spre
cer, și, în cea de-a treia iposatză, cu mâna dreaptă ridicată. Răspunsul divin este
mâna deschisă spre profet, semn al comunicării deschise, al trimiterii chemării și
al receptării răspunsului pozitiv al lui Iezechiel la vocația profetică. Prima
ipostază profetică este cea care confirmă cuvintele de la Iez. 37, 1: „Fost-a mâna
Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul
unui câmp plin de oase omeneşti”.
În Sinagoga din Bet Alpha (sec. 6) apare reprezentată Jertfa lui Isaac
oprită de mâna lui Dumnezeu (fig. 5), sub care scrie al tishlah „nu ridica”. Mâna
divină, ca glas din cer, oprește mâna lui Avraam de a ucide pe Isaac (Fac. 22,
12).
În arta creștină, reprezentarea glasului divin ca mână ce se coboară din cer
are două perspective delimitate de actul Întrupării Fiului, cea vetero- și
neotestamentară. La fel ca în iudaism, reprezentarea lui Dumnezeu – în
creștinism a lui Dumnezeu Tatăl – era inacceptabilă, văzută ca o violare a
Poruncii a 2-a. Prin urmare, concesia iconografică este a reprezentării vocii
divine ca mână descendentă din cer spre pământ. Mâna ce se coboară din cer
arată, înainte de toate, că Dumnezeu este personal, viu și prezent. Mâna
binecuvântează și proniază, acceptă legământul omului, indică o acțiune, cel mai
adesea profetică, ține loc Glasului divin din cer. Motivul Mâinii lui Dumnezeu
ca reprezentare a Glasului divin apare în perioada Antichității târzii și în întreg
Evul Mediu, cu mențiunea că, în arta bizantină a primului mileniu, Mâna lui
Dumnezeu este reprezentată foarte rar.
Una dintre primele scene veterotestamentare în reprezentare creștină în
care apare mâna divină este a Potopului. Dionisie de Furna precizează în
Erminia sa detaliile: „Noe, stă aşezat şi priveşte în sus. Deasupra lui este cerul şi
o rază care coboară către el. Înăuntrul razei sunt aceste cuvinte: «Fă-ţi o corabie
de lemne în patru unghiuri. Căci, iată, voi trimite [potopul]». Facere 6, 13-14,
17”13. Așadar, avem aici reprezentarea „mâinii vorbitoare” (fig. 6).
Sacrificiul lui Isaac, pe care îl găseam ca temă principală în sinagogile din
Dura Europos și Bet Alpha, este întâlnit într-un basorelief descoperit în Armenia
în sec. al X-lea, precum și într-o pictură anonimă păstrată în Muzeul din
Rybinsk, Rusia (fig. 7). Dacă în prima reprezentare glasul divin este sub forma
mâinii, în cea de-a doua, oprirea lui Avraam vine prin cuvinte scrise, dar rostite
din cer, ca raze, întărite de prezența salvatoare a îngerului, care îi blochează
mâna patriarhului.
O scenă aparte a manifestării glasului divin și, implicit, a reprezentării lui
este revelația sinaitică. Pe Sinai, Glasul este înfățișat ca fulger ce străbate
întunericul, precum în lucrarea lui El Greco (Muntele Sinai, 1568, 37x23,8 cm,
Galleria Estense, Modena), ca lumină puternică din care Moise primește Tablele
Legii, la Tintoretto (1560-62, 1450x590 cm, Madonna dell'Orto, Veneția) (fig.
8), sau ca Dumnezeu antropomorfizat, oferind Legile, ca scrol – în cazul
miniaturii anonime păstrate în Biblia lui Leo Patricianul (925-950), 410x270
mm, păstrate în Biblioteca Apostolica din Vatican – sau codex – la Giotto di
Bondone (Moise primind Legea, 1304-1306), frescă, azi în Cappella Scrovegni
(Arena Chapel) din Padua. În alte câteva reprezentări, precum în Psaltirea de la
Paris (Paris, Bibliothèque Nationale, MS. gr. 139) (fig. 9), Moise primește
poruncile din cer ca sul sau carte, glasul fiind sugerat de razele ce însoțesc
revelația.
În reprezentările referitoare la scene din Noul Testament, Mâna lui
Dumnezeu apare mai des ca un compromis iconografic. E clar că creștinii au
adoptat-o pentru scenele relevante ale Noului Testament, acolo unde se face
referire la glasul Tatălui din ceruri. Iconograful creștin și-a pus însă problema
cum poate exista mâna fără corp? Soluția picturală a fost norul, menționat în
relatarea biblică a Botezului. Fie că norul suflă – să înțelegem că expiră cuvinte
– sau vorbește, transmițând cuvinte în aer sau scrise pe un sul, el este o
reprezentare a Tatălui care mărturisește din ceruri: „Acesta este Fiul Meu cel
iubit, întru care am binevoit” (Mt. 3, 17).
Despre reprezentarea Botezului, Dionisie de Furna precizează: „Hristos
stă în picioare, gol, în mijlocul Iordanului. Înaintemergătorul este pe malul
râului, de-a dreapta lui Hristos, privind în sus şi având mâna dreaptă pe capul lui
Hristos, iar stânga întinsă în sus. Deasupra lor este cerul din care coboară Duhul
Sfânt cu o rază pe capul lui Hristos. Şi în mijlocul razei sunt aceste cuvinte:
«Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit»”.
De exemplu, la Jan van Scorel (Botezul lui Hristos, c. 1530, 121x157 cm.,
Frans Halsmuseum, Haarlem), mărturisirea Tatălui e sub forma razelor
descendente din cer, în timp ce în basorelieful în teracotă al lui Benedetto
Buglioni (Botezul lui Hristos, c. 1505, 66x31 cm., păstrat într-o colecție
particulară) Duhul Sfânt, reprezentat ca porumbel, vorbește (fig. 10).
13
Dionisie de Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, București, 2000, p. 103.
Porumbelul vorbitor apare și în reprezentările Botezului lui Hristos la Pieter de
Grebber (1625, ulei pe pânză, 235x155 cm., azi în Biserica „Sf. Ștefan”din
Beckum), El Greco (1608-1628, ulei pe pânză, 100x82 cm., Hospital Tavera,
Toledo), Bartolomé Esteban Murillo (c. 1655, 233x160 cm., Staatliche Museen,
Berlin), Tintoretto (1579-81, 538x465 cm., Scuola Grande di San Rocco,
Venice), Alessandro Rosi (166x133 cm., San Pietro, Bagno a Ripoli).
O altă categorie a reprezentărilor Glasului divin în scena Botezului
Mântuitorului o constituie cea în care Duhul Sfânt apare în chip de porumbel, iar

Tatăl, antropomorfizat, „suflă” Glasul. Între acestea amintim de Botezul lui

Hristos, la Simon Bening (cca. 1530, Manuscris, 124x84 mm., Chester Beatty
Library, Dublin); Domenico Ghirlandaio (1486-1490, 450 cm., Cappella
Tornabuoni, Santa Maria Novella, Florence) (fig. 11); Juan Fernández de
Navarrete (cca. 1568, 49x37 cm., Museo del Prado, Madrid); Philippe
Thomassin (gravură, azi în colecție particulară).
O ultimă categorie ce merită reliefată în studiul acestei teme, cu referire la
Botezul lui Hristos, prezintă pe Duhul Sfânt sub chip de porumbel (reprezentat
însă de mici dimensiuni sau chiar lipsind), în timp ce Dumnezeu Tatăl,
antropomorfizat, transmite Glasul prin cuvinte sau carte. Din această categorie
ar putea face parte Botezul lui Hristos al pictorilor: Giotto di Bondone (1304-
1306, 200x185 cm., Cappella Scrovegni, Padua); Autor necunoscut (1500,
National Gallery of Art, Washington); Turino Vanni (1390, 165x84 cm., San
Matteo, Pisa) (fig. 12); Rogier van der Weyden (1455-1460, 77x48 cm., Berlin).
Glasul divin pe Tabor, la Schimbarea la Față a Mântuitorului, păstrează
aproximativ aceeași erminie ca în scena Botezului. Două reprezentări cunoscute
pot fi aduse în atenția cititorului: Lorenzo Lotto (cca. 1511, 300x203 cm.,
Pinacoteca Civica, Recanati) (fig. 13) și Paolo Veronese (1555-56, 555x260 cm.,
Cathedral of Santa Maria, Montagnana).
Cele două evenimente hristologice, Botezul și Schimbarea la Față, nu sunt
singurele în care Glasul lui Dumnezeu se face auzit în timpul de după Întrupare.
Pe drumul spre Damasc, Saul „a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă
prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Convertirea lui Saul a fost reprezentată de
Michelangelo Buonarroti (1542-1545, frescă, 625x661 cm., Cappella Paolina,
Palazzi Pontifici, Vatican) (fig. 14). Aici, Glasul este sugerat de mâna a lui
Dumnezeu îndreptată ferm spre Saul, trimițând o lumină precum un fulger,
făcând referire la v. 3. Scena convertirii este reprezentată similar de Tintoretto
(cca. 1545, canvas, 152x236 cm., National Gallery of Art, Washington).
Glasul profetic din ceruri este primit de Sfântul Ioan Evanghelistul ca o
carte, a cărei consumare aduce aminte de profeții Ieremia și Iezechiel. Scena este
gravată de Albrecht Dürer (1497-1498, 398x289 mm., Staatliche Kunsthalle,
Karlsruhe) (fig. 15). Același gravează Cele 7 trâmbițe din Apocalipsă (1497-
1498, 39x28 cm., Staatliche Kunsthalle, Karlsruhe) (fig. 16), o expresie evidentă
a Glasului judecății divine tipice ultimei cărți neotestamentare.
 Concluzii
Porunca a doua din Decalog interzice categoric reprezentarea lui
Dumnezeu după vreo formă, precum idolii. Deut. 4, 12 este o dezvoltare a
acestei porunci, insistând asupra faptului că reprezentarea antropomorfică a lui
Dumnezeu este interzisă, întrucât în revelația sinaitică nu a fost nici o înfățișare
vizibilă, cu excepția vocii. Vocea lui Dumnezeu se arată, se face „vizibilă”,
perceptibilă simțurilor, descoperind omului pe Dumnezeu personal, pe
Dumnezeu Cuvântul. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, „Cuvântul care S-a
coborât din cer”, după cum Îl descrie Evanghelistul Ioan, a însemnat
posibilitatea reprezentării iconografice a Celei de-a doua Persoane a Sfintei
Treimi. Reprezentarea iconografică a lui Dumnezeu Tatăl grăitor din ceruri la
Botez și Schimbarea la Față a rămas o provocare pentru iconografi de-a lungul
istoriei. Preluarea imaginii mâinii vorbitoare, bat qol, din iudaism în creștinism a
însemnat, evident, un compromis iconografic, pentru care, după cum am văzut,
nu există însă un consens în iconografie.