Lentila prin care privim

Rând pe rând Sfintele Praznice ale perioadei de iarnă au trecut, lăsând în noi o dâră de lumină caldă.
Inimile ni s-au încălzit, am încercat poate să fim mai buni, mai atenţi la ceilalţi. Treptat cotidianul îşi reia locul, munca,
greutăţile vieţii, şicanele de tot felul şi mereu la pândă, gata să ne fure bucuria vieţii -ispititorul. Nu a lipsit nici în
perioada sărbătorilor, dar acum se face cenuşiu şi se ascunde şters, nebăgat în seamă, în tramvai, după tarabele
precupeţelor, pe la vreun ghişeu, într-un colţ de birou, la serviciu, acasă, şi nu în ultimul rând în ecranul colorat al
televizorului.

Pe măsură ce vremea sărbătorilor se scurgea observam cum cenuşiul devine preponderent, că umerii
oamenilor sunt mai apăsaţi, frunţile mai încruntate, privirile mai îngrijorate. Deşi cerul ne trimitea în continuare mesaje
diafane ale inocenţei, noi nu mai reuşeam să le percepem, surzi, orbi, închişi într-o lume ternă ne târam prin ceea ce
credeam că este viaţa. Şi-atunci m-am întrebat – de ce? Cum a reuşit vrăjmaşul să ne înăcrească aşa de repede, unde ni
s-a risipit voioşia, bonomia, dorinţa de bunătate? Am încercat să mă observ. Este adevărat, după sărbători e mai mult de
lucru, mai multe probleme de rezolvat, poate şi mai puţine resurse financiare, dar ceea ce cred eu că m-a prins în
capcană şi probabil asta li s-a întâmplat şi semenilor mei, este judecarea aproapelui.

Totul intră sub o lupă nemiloasă prin care mă încăpăţânez să privesc deşi simt, ştiu că îmi otrăveşte viaţa.
Colegii de serviciu primesc astfel etichete: incompetenţi, corupţi, parveniţi sau altele. Oameni întâlniţi zi de zi sunt
trecuţi prin tipare intransigente ce ţin fie de competenţa profesională, fie de bună creştere, fie de inteligenţă, fie chiar şi
de aspect fizic, adaptat desigur standardelor lumii noastre. Şi în felul acesta fiecare întâlnire, fiecare persoană din viaţă,
în loc să devină prilej de îmbogăţire şi creştere spirituală este piatră de poticnire. Prin urmare viaţa ni se aseamănă cu
cea a unui împiedicat, un om care nu poate păşi liber, pentru că mereu află obstacole care îl deranjază. Şi pentru ca
tabloul să fie complet, după ce întreaga zi, din varii motive m-am umplut de venin judecându-i pe semenii mei, citindu-i
ca pe un altul care nu are nicio legătură cu mine, maxim apartenenţa la aceeaşi specie, merg acasă şi reîncep, în faţa
televizorului aceeaşi tristă piesă a judecării aproapelui. Văd oameni fie politici, fie ziarişti, actori, etc. pe care nu-i
cunosc decât aşa prin intermediul micului ecran, dar pe care îi etichetez şi emit aprecieri mai mult sau mai puţin pozitive
la adresa lor.

Astfel se înşiruie zilele şi ternul vieţii e din ce în ce mai opac, sufletul nostru mai greu şi distanţa dintre noi
şi Hristos mai mare. De-aş avea minimul bun simţ de smerenie şi înainte de a lipi etichete pe oameni să mă întreb ce ştiu
eu cu adevărat despre ei, ce văd eu din tot infinitul care înseamnă viaţa, fiinţa lor şi mai ales legătura lor cu Dumnezeu.
Văd doar un fragment şi nici măcar acela din perspectiva corectă, ci din punctul meu de vedere meschin şi egoist. Aş
putea afirma că ce face sau spune cutare şi cutare mă deranjază şi nu îmi place, dar este o îngâmfare ce frizează lipsa
bunului simţ să-mi închipui că eu pot spune despre cineva că e bun, rău, corect, deştept, etc.

Ce mi se pare a fi şi mai periculos decât acest păcat în sine este ignorarea lui. Atât de obişnuit ne-a devenit
încât nici nu ne mai dăm seama că e păcat. Emitem mereu judecăţi despre orice şi oricine, indiferent cât de puţin
cunoaştem persoana sau situaţia, avem şi noi o părere şi ni se pare firesc să ne-o spunem, o susţinem combătând alte
păreri şi astfel ne formăm despre noi înşine imaginea că suntem înţelepţi şi în orice caz, mai buni ca ceilalţi, aşadar ne
hrănim vanitatea şi pierdem frumuseţea vieţii.

Poate că 2019 va fi un bun prilej, un timp dăruit de Dumnezeu vieţii noastre pământeşti în care să încercăm
să contracarăm acest păcat atât de păgubitor. Căile pe care Sfinţii Părinţi ni le sugerează sunt multe şi noi cei din
Biserică le cunoaştem, dar dincolo de indispensabila rugăciune pentru lume care ne fereşte de ură şi dispreţ, de
mizantropie şi egocentrism cred că ar trebui să includem şi o doză de neîncredere în părerea proprie. Am în faţă
persoana pe care sunt ispitit să o cataloghez, să-mi confer şansa de a mă întreba: „şi dacă mă înşel? Dacă ce văd eu sau
cred eu nu este aşa?” Haideţi să ne acordăm această demnitate a acceptării posturii de om care nu este omniscient şi care
doar atunci când peste fapta şi persoana celuilalt pune lentila rugăciunii poate spera să întrezărească ceva din adevăr.

Iar Adevărul ne va face liberi!