CAPITOLUL 5

SISTEME DE TELEVIZIUNE DE ÎNALTĂ DEFINIȚIE

(HDTV)

5.1 Introducere
Criteriile dupa care un sistem de televiziune este considerat de înaltă definiție (High
Definition Television) au fost specificate în Recomnadarea CCIR 801 din 1986 :

 Rezoluția spațială trebuie să fie de aproximativ 4 ori mai mare față de sistemele clasice
de televiziune SDTV (Standard Definition Television) NTSC, SECAM, sau PAL.

 Ecran cu suprafață mare

 Format al imaginii apropiat de cel din cinematografia cu ecran lat (Widescreen care are
raportul de aspect de 1,85) si Cinemascop (Cinemascope cu raport de aspect de 2,35).
Raportul 16:9 a fost acceptat pentru sistemele HDTV fata de raportul 4:3 pentru
sistemele SDTV care era comparabil cu formatul clasic (Classic sau Academy cu
raportul 1,375)

 Luminozitate și contrast mărite

 Reproducerea mai bună a culorilor

 Sunet stereofonic de calitate compatibilă cu cea a unui Compact Disc

Rezoluția trebuie să crească de cel puțin 2 ori pe fiecare direcție, orizontal și

vertical. În acest fel distanța optimă de la care se privește imaginea se reduce la de 3 ori
înălțimea ecranului (față de 3 ori în televiziunea standard SDTV). Numărul de linii de
explorare trebuie să fie aproximativ dublu față de sistemele clasice. marimea unghiului
pe orizontala la 30 de grade (fig.5.1) iar banda de frecvență trebuie să fie de aproximativ
5 ori mai mare.
 Imaginea nu trebuie să aibă defecte ca cele întâlnite în sistemele clasice : diafotia
luminanță-crominanță, pâlpâirea zonelor cu luminozitate mare, etc.

Toate aceste condiții au impus modificări în dispozitivele de captare și afișare a

imaginilor în ceea ce privește rezoluția și raportul de aspect, în echipamentele de studio, etc.

Condiția de ecran cu suprafață mare cu diagonală de 1 metru sau mai mare a impus și
căutarea de soluții noi pentru dispozitivele de afișare cu ecran plat, tubul cinescop color fiind
exclus de la ecranele cu diagonale mari din cauza adâncimii și a greutății mari.

Condițiile impuse de Recomandarea CCIR 801 au fost necesare pentru a face distincția
între sistmele adevărate HDTV și alte sisteme de televiziune care aduceau doar unele modificări
mai mici sistemelor SDTV existente. În SUA, Comitetul pentru Sisteme de Televiziune Avansată
(ATSC) a stabilit în aceeași perioadă definiții pentru astfel de sisteme :

a) Sisteme de televiziune îmbunătățită de tip IDTV (Improved Definition Television) erau

sisteme care aduceau îmbunătățiri Sistemului NTSC (se poate extinde și la PAL sau
SECAM) care rămân în cadrul general al sistemului : codare, filtrare pentru creșterea
raportului semnal/zgomot sau pentru eliminarea dublurilor, afișarea cu frecvență dublă a
cadrelor pentru eliminarea pâlpâirii zonelor cu strălucire mare, etc.

b) Sisteme cu rezoluție extinsă de tip EDTV (Extended Definition Television) care aduc
îmbunătățiri ce nu mai sunt compatibile cu NTSC cum ar fi : creșterea raportului de
aspect al imaginii, creșterea rezoluției pe orizontală și verticală cu un factor mai mic de 2
sau orice alte îmbunătățiri.

5.2 Scurt istoric

Primul sistem HDTV a fost creat în Japonia la începutul anilor 1980. Se numea MUSE
(Multiple Sub-Nyquist Sampling Encoding = Codare cu subeșantionare multiplă). Era un sistem
cu raport de aspect de 5:3, 1080 linii active / 1125 linii în total cu 60 Hz și întrețesere. Sunetul
era digital dar semnalul video era transmis sub formă de eșantioane analogice. Pentru reducerea
benzii ocupate la transmisie la 10,8 MHz (un canal HDTV intra astfel în 2 canale de
radiofrecvență de 6 MHz în norma M valabilă în Japonia) se realizează subeșantionări multiple
utilizând proprietatea spectrului semnalului video care nu este continuu ci are benzi spectrale
înguste de maxim 6 Hz situate la multiplii de frecvența liniilor, a semicadrelor și combinații
liniare ale acestora. Prin alegerea corectă a frecvenței de eșantionare se pot intercala
componentele din spectrul repetat (care în cadrul unui spectru continuu ar fi dus prin
subeșantionare la alierea spectrului repetat cu cel original) în locurile libere din spectrul original.
La recepție, prin filtrări corespunzătoare, se poate reface la loc banda video a semnalului HDTV.

Japonezii au construit toate echipamentele necesare pentru acest sistem și l-au introdus pe
sateliții de televiziune directă, cablu și transmisia terestră radiodifuzată.

În anul 1986, la o Conferință WARC (World Administrative Radio Conference) au încercat

să impună sistemul MUSE cau un sistem HDTV mondial. Din cauza opoziției SUA și a Europei
acest lucru nu s-a întămplat. În acel moment și SUA și Europa au început cercetări pentru crearea
unui sistem HDTV și în acest context a apărut și Recomandarea CCIR 801 din 1986.

În Europa a fost lansat programul Eureka 95, în cadrul căruia s-a creat sistemul HDTV
numit HD-MAC (HIgh Definition MAC) un sistem cu transmisie de eșantioane video analogice
și sunet digital. Sistemele de tip MAC (Multiplexed Analogue Components) cum ar fi D2-MAC
sau C-MAC erau deja utilizate în acel moment pe sateliții de televiziune directă din Europa
pentru a transmite cu performanțe mai bune televiziune SDTV. Sistemul HD-MAC era gandit ca
un sistem evolutiv compatibil cu sistemele MAC. Semnalul cu 1250 linii, frecvența semicadrelor
50 Hz, întrețesut era convertit prin intercalarea eșantioanelor video din 2 linii succesive într-un
semnal cu 625 de linii, compatibil cu decodoarele MAC și receptoarele SDTV. Dacă
telespectatorul avea decodor HD-MAC și receptor HDTV, acest semnal se convertea la loc într-
un semnal HDTV cu 1250 linii.

Ca și sistemele MAC, HD-MAC a fost utilizat pe sateliții de televiziune directă din Europa
până pe la începutul anilor 1990.

În SUA cercetările au continuat în paralel cu cele din Europa și s-a creat în 1982 Comitetul
pentru Sisteme de Televiziune Avansată (ATSC). La începutul anilor 1990, americanii au ajuns
la concluzia că un sistem HDTV ar trebui să fie unul digital, mai ales că apăruseră standardele de
compresie MPEG-1 și MPEG-2.

Din acest motiv s-au oprit la un sistem digital cu compresie MPEG-2 cu formatele posibile
de imagine 1080 linii active sau 720 de linii active cu întrețesere sau progresiv, marcate simbolic
1080i, 1080p, 720i sau 720p. Frecvența cadrelor poate fi 24 Hz, 25 Hz, 29,97 Hz, 30 Hz pentru
întrețesut sau 50 Hz, 59,94 Hz, 60 Hz pentru progresiv.

Conform Recomandării 801 sistemul cu 720 de linii active nu este un sistem HDTV, el poate
fi considerat un sistem HD ready.
 5.3 Semnale utilizate în HDTV
În sistemul HDTV s-au ales alte culori primare în scopul lărgirii ariei culorilor din
diagrama colorimetrica ce pot fi redate. Albul de referință s-a modificat și este albul DGS.

Deoarece pe curba de vizibilitate relativă a ochiului, noile culori primare au alte ponderi față
de culorile din vechiul sistem colorimetric RGB-TV, semnalul de luminanță are expresia :

EY = 0,21 ER + 0,72 EG + 0,07 EB

Amplitudinea semnalului de luminanță este între 0V și 0,7V, adică 0,7 VVV , iar semnalul de
sincronizare linii are ± 0,3V (impuls sincro cu 3 nivele).

Pentru ca semnalele diferență de culoare să aibă o excursie de ± 0,35V, adică 0,7 VVV ca
și semnalul de luminanță pentru mira de bare standard color, s-au ponderat cu coeficienții
necesari și au rezultat semnalele ponderate PR și PB :

EPR = 0,63 (ER – EY)

EPB = 0,538 (EB – EY)

S-a modificat și corecția de gamma în sistemele HDTV, corecție care nu se mai face pe
semnalele R, G, B, ci pe semnalele Y, R, B.

Standardele

Standardele definesc modul de baleiaj, interfața analogică, interfața paralelă digitală și

interfața serială pentru procesarea și manevrarea semnalului video de înaltă definiție în studio.

Standardul de studio definit de Recomandarea CCIR 601 si pentru schimburi

internaționale adoptat de CCIR (Comitetul Consultativ Internațional pentru Radiodifuziune) –
actualmente ITU - T (International Telecommunication Union - Telecommunication) – prevede
următorii parametrii ai semnalului HDTV:

1. raport de aspect………………………………16:9

2. număr de eșantioane pe linia activă………….1920

3. eșantionare……………………………………ortogonala

4. semnale codate………………………………..R, G, B sau Y, CR, CB

5. explorare………………………………………întrețesută 2:1

6. frecvența câmpurilor…………………………..30 sau 25 Hz

7. linii/cadru……………………………………...1125 sau 1250

 Lățimea de bandă a semnalului video analog pentru componentele de înaltă definiție,
roșu, verde și albastru este de 30 MHz pentru formatele cu baleiajul întrețesut (1080 linii) și
baleiajul progresiv (720 linii), iar pentru formatul cu baleiaj progresiv (1080 linii) este de 60
MHz. Din această cauză este necesară o frecvență de eștantionare mare pentru digitizarea
semnalelor de luminanță și diferență de culoare.

Tipuri de media

Pelicula de 35mm folosită la cinematografie are rezoluția mai mare decât cea din
sistemele HDTV și este proiectată cu 24 de fotograme pe secundă. Pentru a putea fi redată la
televizor în țările care folosesc 50 Hz întrețesut (frecvență cadre 25 Hz), pelicula este accelerată
cu 4,1% în sistemul telecinema din studioul TV. Este o accelerare acceptabilă pentru că duce
doar la o creștere cu acest procent a vitezei mișcărilor din imagine.

În țările care folosesc 60 Hz întrețesut (frecvența cadre 30 Hz) rata de 30 de fotograme pe

secund ar însemna prea mult, iar accelerarea ar fi vizibilă, astfel exista o tehnica numita “3:2
pull-down” prin care la fiecare al doilea cadru (fotogramă) cu 24 Hz se creează 3 semicadre
video cu 30 Hz la conversia film-video (telecinema).

Înregistrările de tip non-cinematografic realizate pentru transmisii TV în special au 720p

sau 1080i ca format, 720p fiind folosit în general pentru distribuția HD via Internet, datorită
monitoarelor care funcționează în mod progresiv. 1080p este folosit în general pentru discurile
Blue-ray.

Din cele 36 de formate video digitale definite de ATSC, 12 sunt formate HDTV,
prezentate în Tabelul 5.1.

Tabelul 5.1
Parametrii unei linii digitale HDTV pentru diferite formate

Parametrii sunt prezentați în Tabelul 5.2, T fiind perioada unui eșantion, inversul
frecvenței de eșantionare din coloana 2.

Tabeșul 5.2

Trecerea la tranmisia SDTV la cea HDTV a avut loc pentru programele TV care justifică
utilizarea HDTV cu investiții suplimentare pentru studiourile de televiziune. Producția HDTV
insuficientă la început ca și existența în arhive a unor materiale video în format SDTV a făcut
necesarea introducerii unor echipamente de conversie (up-conversion) de la SDTV la HDTV prin
crearea unor linii suplimentare prin interpolare și modificare raportului de aspect. Chiar dacă nu
se îmbunătățește prin această conversie calitatea imaginii astfel încât să fie identică cu cea nativă
HDTV (captată HDTV), se obțin semnale video compatibile cu producția HDTV a studioului.
5.4 Sisteme de Televiziune cu ultraînaltă definiție (UHDTV)
În Japonia începând cu anul 2004 NHK a fost făcut teste cu sisteme de televiziune numite
Super Hi – Vision, pentru că sistemele HDTV în Japonia sunt denumite sisteme Hi – Vision.
Aceste teste au fost făcute cu imagini cu rezoluție mai bună de căteva ori decât a sistemelor
HDTV și cu sunet Surround 22.2.
În anul 2007 SMPTE (Society of Motion Picture and Television Engineers) din SUA a
standardizat sistemele UHDTV (Ultra High Definition Television) prin standardul 4k și 8k.
În anul 2012 ITU a agreat formatele pentru UHDTV Nivel 1 (sistemul 4k) și Nivel 2
(sistemul 8k).
Pentru 4k sistemul este 2160p (2160 linii explorare progresivă) cu rezoluție 3840x2160
(8,3 Mpixeli), iar pentru 8k sistemul este 4320p (4320 linii explorare progresivă) cu rezoluție
7680x4320 (33,2 Mpixeli). Sistemul 8k are calitate a imaginii comparabilă cu filmul de 70mm
utilizat în sistemele cinematografice IMAX.
Pentru aceste rezoluții trebuie produse dispozitive de captare și afișare dedicate.
Este nevoie și de un standard de compresie video mai eficient decât MPEG-4 AVC
(Advanced Video Coding). Acesta va fi noul standard MPEG HEVC (High Efficiency Video
Coding).
Sistemele de televiziune tridimensională 3DTV fără ochelari pot utiliza potențialul
sistemelor 4k UHDTV în viitor.
Este necesară și upgradarea conexiunii HDMI 1.4a pentru sistemele cu display 4k.