PENINSULA CRIMEEA – ELEMENT CENTRAL ÎN

DOMINAȚIA FEDERAȚIEI RUSE ASUPRA MĂRII NEGRE

Criza din Crimeea (ca parte a Ucrainei) a izbucnit după plecarea de la putere a
președintelui Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din perioada 2013-
2014. Factorul declanșator a fost abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional prin care
mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv limba română, au fost scoase din uzul oficial.
Actorii tensiunilor din Peninsula Crimeea sunt, pe de-o parte, grupările rusofone care se opun
schimbărilor politice de la Kiev și doresc alipirea Crimeei de Rusia și, pe de altă parte, grupuri
de ucraineni și tătari crimeeni care sprijină mișcareaEuromaidan.
Intervenția rusă în Estul Ucraineis-a produs la o zi după decizia Parlamentului Ucrainei
de a abroga legea privind bazele politicii de stat din domeniul lingvistic, adică în data de 24
februarie 2014. Ea s-a concretizat în urma Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o
lovitură de stat, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai
mari părți a peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv
clădiri civile, aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența
militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. De asemenea, oficialii ruși au susținut că prezența
forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina.
Deșiintervenția Rusiei pe teritoriul a fost una armată, militară, totuși, răspunsul ucrainean nu a
fost similar, Ucraina neavând nicio acțiune militară la adresa forțelorrusești până în prezent.
Potrivit președintelui rus Vladimir Putin, trupele ruse din Crimeea au doar rolul de a
proteja activele militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene, în timp ce "grupuri
de autoapărare", și nu armata rusă, au preluat controlul asupra infrastructurii și instalațiilor
militare din Crimeea.

Anexarea Crimeei
Pe fondul intervenției armate, la data de 16 martie 2014, a fost organizat un referendum
prin care s-a cerut acordul populației regiunii cu privire la alipirea Crimeei de Federația Rusă.
Rezultatele oficiale arată că 95% din participanții la scrutin au votat în favoarea alipiriiCrimeei
la Rusia. Totuși, rezultatele referendumului sunt sub semnul întrebării, cifrele fiind considerate
„umflate”, iar legitimitatea sa nu a fost recunoscută de Ucraina și comunitatea internațională.
Integrarea Crimeei în Rusia a fost organizată și înfăptuită într-un mod destul de rapid de
conducerea Rusiei. Astfel, începând deja din luna martie până în mai-iunie 2014 o mare parte din
caracteristicile, elementele și structurile sociale, economice, administrative ș.a. au fost racordate
la standardele Federației Ruse. Totuși,majoritatea a comunității internaționale nu a recunoscut
Republica Crimeea și Sevastopol ca parte Rusiei. Multe țări din America de
Nord, Europa, Oceania și America Centrală, precum și din Asia și Africa, au denunțat deschis
referendumul și alipirea, și continuă să considere Crimeea ca diviziune administrativă a Ucrainei

Motivația Rusiei pentru intervenția în Ucraina

Cauzele sau pretextele care au stat la baza intervenției armate a Rusiei în Ucraina și a
anexării unei părți din teritoriul acesteia din urmă (Peninsula Crimeea) ar putea fi următoarele:
- Crimeea este o zona majoritar rusească, populația fiind compusă din 58,32% ruși, 24,32%
ucraineni și 12,03% tătari (populațiatătara, deși majoritara nu mult timp in urma, a scăzut
dramatic de-a lungul ultimului secol datorita pogromului rusesc);
- În perioada protestelor pro-europene din Ucraina guvernul pro-rus al lui Viktor Ianukovici a
fost înlocuit cu cel pro-european condus de OleksandrTurcinov, iar cel din urmă, caracterizat de
către guvernul rus, ca “un guvern naționalist”, a suprimat drepturile minorităților de a folosi

1
limbile: rusă, română, maghiară și tătară, aceasta pierzându-și caracterul oficial în raioanele în
care este majoritară(deși o lege a fost adoptată de Parlament în sensul limitării drepturilor de
utilizare a limbilor minoritare și regionale, ea nu a fost promulgată și nu a intrat în vigoare,
minoritățile păstrându-și drepturile obținute);
- Pe acest motiv Consiliul Federației Ruse a autorizat intervenția armată pe teritoriul Ucrainei, la
solicitarea președintelui Putin (fost ofițer KGB), forțele separatiste (pro-ruse) din Crimeea
susținând aderarea la Rusia.

Considerente privind Marea Negră

Marea Neagră reprezintă unul dintre cele mai importante leagăne ale civilizației, iar
istoria umanității este legată adesea, de evenimentele care s-au desfășurat pe malurile ei. Marea
Neagră a fost dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa și Asia; a fost ringul războaielor, dar
și barieră apărătoare pentru statele din jurul ei și nu numai. Odată cu încheierea revoluțiilor ce au
avut loc între anii 1989-1991, și care au dus la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est,
dar și la desființarea URSS-ului, s-a deschis un nou capitol în istoria regiunii Mării Negre.
Atenția deosebită de care s-a bucurat această regiune se datorează nu numai poziționării
geografice avantajoase și a rutelor de transport, ci și potențialului de dezvoltare a securității în
regiune. După apariția pe harta politică regională, a noilor state independente, desprinse din
fostul URSS, situația din Marea Neagră s-a schimbat radical. URSS – principalul actor, care în
ultimele decenii ale secolului XX a condus regiunea alături de Turcia, a dispărut. Astfel, Rusia,
Ucraina, Georgia, România și Bulgaria, s-au trezit într-o poziție geopolitica nouă și mai mult
decât atât, una foarte avantajoasă, aducând cu sine beneficii și posibilități majore pentru statele
mici din regiune.
Sfârșitul secolului al XX-lea, a conturat un nou tablou geopolitic și geostrategic al
Europei de Est, și a demonstrat cât se poate de clar că pricina și originea conflictelor din regiune
s-a schimbat. Au apărut astfel conflictele de origine etnică și religioasă, dar și cele cauzate de
problemele economice și resurse.
Evenimentele care au avut loc în Ucraina reprezintă o preocupare continuă nu numai
pentru actorii regionali, ci și pentru cei mondiali, acestea schimbând radical peisajul geostrategic
din Europa de Est. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, Europa de Est a devenit principala
scenă a luptei pentru supremația mondială, dusă între SUA și Federația Rusă. Concurența dintre
cele două mari puteri s-a făcut simțită în mai multe domenii, însă aspectul militar al acesteia a
jucat rolul principal.
Pe parcursul discuțiilor purtate în anul 1990, pentru unificarea Germaniei, secretarul de
stat al SUA, James Baker i-a promis președintelui Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, că acest
eveniment nu va presupune extinderea NATO spre Est; dar, după cum bine știm, această
promisiune nu a fost păstrată.
Începând cu anul 1991, Alianța Nord-Atlantică s-a extins de trei ori, și de fiecare dată
când acest lucru s-a întâmplat, au fost vizate țări din Europa de Est. În 1999, NATO a fost
completată de către Polonia, Republica Cehă și Ungaria; în 2004 au intrat în Alianță: Bulgaria,
România, Slovacia, Slovenia și cele trei republici baltice, iar în 2009 Albania și Croația.
Nu este greu de ghicit că această evoluție reprezintă o amenințare reală pentru Federația
Rusă, având în vedere faptul că în imediata apropiere a frontierelor sale au apărut baze militare
NATO, care deși la nivel de discurs își declară dragostea pentru pace, în practică NATO nu face
decât să-și continue expansiunea în Estul Europei, și implicit în spațiul ex-sovietic aflat încă, sub
influență rusească.
Ultimele țări vizate în acest sens au fost Ucraina și Georgia; adoptarea unui plan de
acțiune pentru atingerea stării de membru NATO fiind discutată la București (2009). Cu toate
acestea, Franța și Germania s-au opus puternic, astfel încât documentul nu a mai fost adoptat.
Poziția celor două mari puteri europene fiind puternic influențată de negocierile privind

2
aprovizionarea cu energie. După summit-ul de la București, subiectul extinderii NATO spre Est
s-a retras temporar în planul secund.
Pentru NATO, care a urmărit extinderea bazelor sale militare în Europa, cât mai aproape
de frontierele Federației Ruse, această turnură a evenimentelor a fost un semnal clar că Rusia în
cele din urmă a început să reziste în mod activ planurilor Alianței. În termeni practici, acest lucru
înseamnă că metodele soft de extindere ale NATO din Europa de Est nu vor mai funcționa cu
aceiași eficiență și avem aici în vedere, cu precădere situația din Ucraina, care este departe de a
reprezenta începuturile unei aderări pașnice la NATO.
În această ecuație, nu avem cum să nu luăm în calcul existența Uniunii Europene pe
scena geopoliticii mondiale; cu toate că încă nu reprezintă o forță militară de sine stătătoare,
diferitele poziții ale puterilor europene cu privire la orice problemă referitoare la Rusia, sau la
situația din Estul Europei, au o importanță deosebită în schema strategică regională. De obicei, în
astfel de cazuri, Uniunea Europeană este împărțită în două tabere.
În primul caz, vorbim despre statele care fac parte din așa-numita “Vechea Europă”, a
cărei poziții este determinată și exprimată, în principiu de Germania și Franța.
În al doilea caz, este vorba de Europa de Est, a cărei poziții este influențată, mai degrabă
de strategiile adoptate de Statele Unite ale Americii, dar care trebuie să respecte în același timp și
deciziile luate la nivelul Uniunii Europene.
Cu toate că această situație este evitată/ignorată la nivelul discursului public, realitatea
este că, grupul estic duce o luptă crâncenă pentru prevenirea apropierii economice și mai ales
politice dintre țările din “Vechea Europă” și Federația Rusă, mai ales datorită faptului că, acestea
resimt cel mai acut, amenințarea de la granițele estice ale UE, motiv pentru care, apare și
necesitatea de a crește furnizarea de arme, precum și extinderea prezenței americane de pe
continent.
La rândul ei, Federația Rusă a sporit numărul incursiunilor militare în spațiul aerian al
țărilor membre NATO, numărul de aeronave implicate în aceste acțiuni fiind în continuă
creștere. Potrivit NATO, Alianța a efectuat mai mult de 100 de interceptări ale avioanelor rusești
în 2014, adică de trei ori mai mult decât numărul de incursiuni efectuate în 2013.
Situația din Ucraina acaparează în prezent atenția tuturor grupurilor de interese, nu numai
din regiune, dar și la nivel mondial; dacă Federația Rusă vede în această țară un teritoriu dominat
de rusofobie patologică și insolvență economică, grupul de est se raportează la ea ca la un cordon
sanitar, un tampon care să atenueze tensiunile vecinătății directe cu Rusia. Acest lucru fiind în
primul rând valabil pentru Polonia. Însă în toată această poveste, cel mai important aspect este
cel legat de peninsula Crimeea – punct strategic și militar cu o valoare deosebită.

Scopul final al Federației Ruse fiind acela de a transforma Crimeea într-o bază
regională de război.
Valoarea principală a peninsulei este dată de faptul că, în prezența unei organizații
militare bine dezvoltate, permite controlul întregii regiuni, iar Federația Rusă a riscat totul pentru
“a aduce Crimeea acasă”, flota de la Marea Neagră având o semnificație istorică aparte și o
valoare deosebită pentru strategia de apărare rusească. În ciuda superiorității numerice a aliaților
NATO, aflați la Marea Neagră, (în primul rând Turcia) și a numărului superior de nave deținute
de aceștia, flota rusească este echipată cu arme mult mai puternice.
Deși aflată în plină criză economică din cauza sancțiunilor impuse de SUA și UE,
Federația Rusă a investit cu 30% mai mult în cheltuielile militare, cu alte cuvinte, 62 de miliarde
de dolari au fost investiți în achiziționarea de aeronave, submarine, arme și rachete, principalul
beneficiar al acestor investiții fiind flota de la Marea Neagră. Flota rusească deține crucișătorul
“Moscova”, capabil să tragă rachete (inclusiv cu focoase nucleare, cu o capacitate de 350 de
kilotone), la o distanță de 700 km. Acest lucru înseamnă că are capacitatea de a atinge toate
marile orașe, și bazele militare din Bulgaria, România, și Turcia.

3
Cu toate acestea, până de curând, toate avantajele evidente ale flotei rusești din Marea Neagră,
au fost umbrite de un singur fapt – lipsa de acoperire a aerului. Desigur că Rusia deține multe
tipuri de aeronave capabile să apere teritoriul împotriva unui eventual raid aerian, însă
eficacitatea acestui tip de apărare lasă de dorit. Această problemă devine de două ori mai
relevantă având în vedere faptul că toate operațiunile curente ale NATO, au ca tactică principală
atacurile aeriene. Rusia are nevoie de aeroporturi militare în Crimeea. Fără acestea, balanța
puterii din regiunea Mării Negre, tinde să se încline în favoarea Aliaților.
Anexarea ilegală a Crimeei, în martie 2014, i-a oferit Rusiei un avantaj geostrategic clar.
Transformarea rapidă a peninsulei într-un bastion naval și aerian în sensul creării unei zone anti
acces (A2/AD) este pe cale să reconfigureze peisajul de securitate și apărare în Europa și
reprezintă, în același timp, o provocare pe care NATO nu o mai poate ignora din cauza
consecințelor imediate asupra capitalului său de descurajare. De fapt, se pare că Rusia a obținut
un place d‟armes strategic pentru incursiuni viitoare în „vecinătatea apropiată”, văzută de
această dată într-un sens mai larg, incluzând Balcanii, estul Mediteranei și Levantul. Apar semne
care indică faptul că, pe lângă amenințările la adresa suveranității Ucrainei, Georgiei și
Republicii Moldova, Rusia intenționează să controleze navigația în spațiul Mării Negre, să-și
protejeze liniile de comunicații și rutele energetice de transport, să intimideze membrii NATO
precum Bulgaria, România și Turcia, și să interzică accesul forțelor NATO în Marea Neagră.
Indiferent care ar fi obiectivele strategice nedeclarate ale Rusiei, amploarea și rapiditatea
transformării și modernizării militare în Crimeea din ultimii ani este impresionantă în ceea ce
privește infrastructura, amplasarea forțelor terestre, a unităților de aviație și apărare antiaeriană,
precum și reechiparea marinei militare. La sfârșitul anului 2018, flota rusă din Marea Neagră
dispunea de 4 submarine, 41 de nave de suprafață, 34 de avioane și 40 de elicoptere, plus
unregiment de infanterie marină. Forța navală este susținută de un corp de apărare aeriană format
din 2 regimente de avioane de vânătoare, adică 50-60 aparate SU-27 (Flanker) și MIG-29
(Fulcrum), și 2 regimente de rachete sol-aer. Cel de-al 5-lea submarin clasa Kilo (Proiect 636.6
Varshavianka, conform clasificării rusești) a fost finalizat în martie 2015 pentru a se alătura
flotei din Marea Neagră și va fi urmat de al 6-lea în 2016.Fregatele clasa Krivak V
AdmiralGrigorovich (Proiect 1135 Burevestnik), Admiral Essen, care au efectuat probe de larg
în noiembrie 2015, și Admiral Makarov, dat la apă la șantierul naval de la Kaliningrad în
septembrie 2015, urmează să fie trimise la Sevastopol în 2016. Alte 3 fregate sunt programate să
fie livrate înainte de 2020, dacă partea rusă poate găsi substituenți pentru motoarele cu turbină
care erau furnizate de Ucraina până acum. Un număr de 15 nave au fost adăugate recent la flota
rusă din Marea Neagră, inclusiv 2 submersibile clasa Kilo, 2 corvete purtătoare de rachete și un
număr de ambarcațiuni de patrulare. Potrivit Centrului pentru Analiza Strategiilor și
Tehnologiilor de la Moscova, încă 20 de corvete purtătoare de rachete urmează să fie livrate
până în 2020. Un complex de platforme mobile este astfel creat și echipat cu sisteme de rachete
Kalibr, capabile să lovească infrastructura NATO din Turcia până în sudul Italiei, sudul
Germaniei și întreaga Europă Centrală. Este de reținut faptul că puterea acelor rachete a fost
demonstrată când flotila rusă din Marea Caspică a lovit cu precizie ținte din nordul Siriei,
traversând teritoriile Iranului și Irakului. Experții militari sugerează posibilitatea realistă de a
aduce în Crimeea sisteme de arme cu potențial destabilizator și mai mare, precum rachetele de
croazieră Iskander capabile să transporte focoase nucleare cu o rază de acțiune de peste 500 km,
aceasta reprezentând o violare clară a Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare (INF), și
bombardiere strategice TU-23M3. Dintre celelalte state riverane Mării Negre doar Turcia are o
flotă și forțe aeriene comparabile cu cele ale Rusiei. Ucraina, fiind deposedată de 70% din flota
sa odată cu ocuparea Crimeei, maidispune doar de două corvete și o navă de patrulare dotată cu
rachete. Georgia are doar câteva ambarcațiuni rapide ale gărzii de coastă. Țări NATO precum
Bulgaria și România au flote învechite, cu capacitate de lovire redusă și rază limitată de acțiune
(4 fregate, 2 corvete și o navă de patrulare dotată cu rachete - Bulgaria; 3 fregate, 4 corvete și 3
nave purtătoare de rachete - România). În 2018, marina militară turcă era încă superioară celei
4
ruse în ceea ce privește numărul de combatanți (44 nave de suprafață și 13 submarine față de 22
nave de suprafață și 3 submarine operaționale ale flotei ruse din Marea Neagră), dar aceste
diferențe se vor reduce considerabil până în 2020. În schimb, flota rusă din Marea Neagră deține
de pe acum superioritatea în ceea ce privește capacitatea de lovire și raza de acțiune sol-navă și
navă-navă (124-200 km pentru Turcia față de 600 km pentru Rusia). Toate acestea indică
dezvoltarea programatică a capacităților ofensive ruse concentrate pe Crimeea și flota rusă din
Marea Neagră, care tinde să modifice echilibrul militar în regiune și dincolo de aceasta. În
același timp, cu vehemența lor caracteristică, decidenții și formatorii de opinie ruși s-au arătat
indignați de măsurile pur defensive de răspuns luate de țările NATO. O dovadă în acest sens o
constituie reacția disproporționat de nervoasă a acestora la inaugurarea formală a sistemului
antirachetă de la Deveselu, în România. Contrazicând realitatea, propaganda rusă a prezentat
evenimentul ca fiind o amenințare la adresa securității naționale a Rusiei și a mers până acolo
încât să evoce posibilitatea denunțării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare din 1987,
ceea ce ar elimina ultimele vestigii ale regimului de control al armamentelor și ar deschide calea
pentru reluarea cursei înarmărilor.

Concluzii
1. Evoluția situației militar-strategice și politice în regiunea extinsă a Mării Negre are
consecințe dincolo de acest spațiu, afectând interesele de securitate ale Occidentului, în
particular cele ale Statelor Unite și ale Aliaților.
2. Se pare că o reevaluare a amenințărilor de securitate pe Flancurile Sudic și Estic ale
NATO este necesară, făcând o diferență clară între provocările militare și cele non militare.
3. Trebuie să se acorde un tratament egal vulnerabilităților percepute pe cele două paliere
ale Flancului Estic – nordul (regiunea baltică) și sudul (Marea Neagră) - cu accent pe o creștere
proporționată a capacităților de avertizare și descurajare ale Aliaților în raport cu dispozitivul
real de forțe pe cele două dimensiuni.
4. O prezență navală și aeriană permanentă a NATO în Marea Neagră este pe deplin
justificată, cu scopul de a corecta dezechilibrul care se creează, posibil pe baze rotaționale pentru
a fi în acord cu prevederile Convenției de la Montreaux din 1936.
5. Este necesară evaluarea realistă a naturii și scopului conflictelor prelungite din bazinul
Mării Negre pentru a pune la punct instrumentele politice și diplomatice adecvate în vederea
dezamorsării potențialului lor exploziv și facilitării unei eventuale soluționări.
6. Trebuie analizate consecințele pe termen lung ale anexării ilegale a Crimeei de către
Rusia, inclusiv implicațiile juridice și economice.