Radicalizarea, suprageneralizarea, deformarea selectiva (retii numai partea negativa sau minimizezi

pozitivul), autodeprecierea, inferenta (a citi gandurile altora, a ghici viitorul, a face deductii pripite), emotivitatea
(proiectarea starilor sufletesti asupra realitatii), trebuie neconditional, etichetarea (identificarea persoanei cu
comportamentul), personalizarea (a pune intreaga responsabilitate pe o sg persoana).
Situatie, sentimente negative – cum ma simt (frustrat, nervos, manios, descurajat, furios, deranjat) şi
intensitate ½, ganduri automate, deformari prezente, alternative rationale.

Etapele consilierii şi terapiei cognitiv-comportamentale (Trower; Casey şi Dryden, 1988, p.5):

1. Monitorizarea stărilor emoţionale - disfuncţionale şi a evenimentelor activatoare.
2. Identificarea gândurilor şi convingerilor negative, dezadaptative.
3. Identificarea conexiunilor dintre gând, emoţie şi comportament.
4. Testarea gradului de veridicitate a convingerilor şi gândurilor negative prin adunarea de dovezi în
favoarea şi împotriva lor.
5. Substituirea modului negativ de a gândi cu unul mai realist.
a) Întrebările cu caracter terapeutic
Acestea reprezintă cele mai eficiente modalităţi de a realiza restructurarea cognitivă. În loc să-i prezinte
clientului variante alternative realiste la gândurile şi convingerile negative, terapetul îl va determina prin intermediul
întrebărilor să le descopere singur.
Forma pe care trebuie să o îmbrace aceste întrebări este foarte importantă pentru demersul terapeutic.
Autorii menţionaţi mai sus sunt de părere că trebuie să fie evitate întrebările care încep cu „de ce?”, pentru că la
acestea un răspuns cu probabilitate mare ar fi „nu ştiu”. Mult mai utile sunt întrebările care încep cu „care”, „ce” ,
„de unde...” , „cine”, „dacă”. Prezentăm mai jos câteva tipuri de întrebări:
„Care este dovada că.............?”
„Ce rezultă de aici..................?”
„Ce te determină să te simţi îngrozitor...............?”
„De unde ştii acest lucru..................?”
„Cine spune că tu trebuie să............?”
„Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla........... ?”
„Dacă acel lucru ar fi adevărat.................?”
„Ce ar însemna aceasta pentru tine...........?”
b) Furnizarea de explicaţii şi/ sau informaţii. Acestea sunt utile mai ales atunci când clientul are o părere
eronată cu privire la un fenomen. De pildă, pacienţii cu atacuri de panică au adesea idei greşite cu privire la
simptomele anxietăţii lor, considerând că vor face un atac de cord sau vor înnebuni.
c) Utilizarea analogiilor
Analogiile îl ajută pe client să vadă lucrurile într-o manieră mai realistă, dintr-o altă perspectivă. Tehnica
poate fi utilizată în cazul unor subiecţi care pretind ca ceilalţi să-i trateze exact aşa cum doresc ei. Într-o astfel de
situaţie, terapeutul li se poate adresa astfel:
„Să presupunem că eu aş dori să fiu bogat şi să am un milion de dolari şi îmi spun mereu: eu trebuie să-i
am, trebuie neapărat să-i am..............”
Clientul va constata că pretenţiile sale au un caracter nerealist.
d) Umorul
Tehnica utilizării umorului este specifică mai ales variantei raţional-emotive a psihoterapiei cognitiv-
comportamentale. Terapeutul va exagera afirmaţiile clientului până la limita ridicolului, ca în exemplul următor:
Clientul: Când am ieşit cu prietena mea în oraş m-am comportat penibil.
Terapeutul: Vrei să spui că i-ai greşit numele, ai dus-o la un restaurant obişnuit, deşi ştii că este
vegetariană, ai fost îmbrăcat nepotrivit sau nu ai scos nici un cuvânt toată seara?
Clientul: Nu a fost chiar atât de rău.
Terapeutul: Ar fi trebuit să faci toate acestea de vreme ce susţii că te-ai comportat penibil.
Umorul trebuie utilizat cu atenţie, astfel încât să vizeze doar gândurile şi convingerile absurde ale clientului
şi nu persoana acestuia.
e) Observarea comportamentului altor persoane
Clientul îşi dă seama de faptul că alte persoane nu trăiesc neapărat o stare de disconfort în situaţiile care îi
perturbă. Terapeutul va utiliza această observaţie pentru a-i demonstra încă o dată clientului că modul de a privi
situaţia generează reacţia emoţională.
f) Inversarea rolurilor
Terapeutul va juca rolul clientului evidenţiind modalitatea negativă de gândire, în timp ce clientul îl va juca
pe cel al terapeutului aducând contraargumente la gândurile şi convingerile cu caracter disfuncţional şi generând
soluţii alternative cu un conţinut mai realist.
g) Utilizarea autosugestiilor pozitive (Meiehenbaum, 1985; p. 69-74)
Această tehnică implică deprinderea clientului de a utiliza vorbirea interioară cu conţinut constructiv. Iniţial
terapeutul şi clientul identifică vorbirea interioară generatoare de stres şi de comportamente disfuncţionale, după
care cei doi elaborează împreună un set de autosugestii menite să-l ajute pe client să reducă perturbările emoţionale
şi să facă faţă mai bine problemelor vieţii. Clientul va memora aceste autosugestii recurgând la metode ale jocului de
rol şi ale antrenamentului mental de tip imaginativ.
Eficienţa tehnicii creşte dacă aceste autosugestii sunt administrate în stare de relaxare sau hipnoză. Odată
implementate autosugestiile respective vor putea fi utilizate în situaţii de stres.
În general, antrenamentul de dezvoltare a abilităţilor sociale presupune (Trower et al., 1978):
-identificarea deprinderii sociale deficitare;
-furnizarea unor informaţii legate de modul în care funcţionează aceasta;
-demonstrarea, prin intermediul jocului de rol, a modului în care trebuie procedat;
-repetarea deprinderii respective de către client;
-feed-back-uri din partea terapeutului sau consilierului în legătură cu modul în care a fost realizată acţiunea
respectivă;
-punerea în practică a deprinderii respective în situaţii reale deviată.
Antrenamentul de rezolvare de probleme (Spivack et. al., 1976) cuprinde următoarele etape:
-definirea problemei;
-generarea unor soluţii alternative pentru problema respectivă;
-evaluarea soluţiilor şi selectarea variantei optime;
-elaborarea unui plan pentru implementarea în practică a soluţiei respective.
Clientul trebuie încurajat să ofere cât mai multe soluţii, indiferent cât de rele sau absurde pot să pară
acestea.
Uneori apar dificultăţi legate de formularea problemei care poate fi vagă său poate implica alte persoane. În
acest caz, terapeutul îl va ajuta pe client să-şi clarifice şi să-şi formuleze corect problemele.
Etapele consilierii şi terapiei cognitiv-comportamentale
Obiectivul acestei etape constă în a-l ajuta pe client să depăşească starea de blocaj şi să accepte ideea
schimbării. Aceasta presupune stabilirea unei relaţii terapeutice, o formulare preliminară a problemelor, precum şi o
prezentare generală a metodelor prin intermediul cărora se va realiza schimbarea, terapeutul făcând o expunere
realistă a aspectelor legate de abordarea cognitiv-comportamentală.
Prima etapă începe cu interviul preliminar şi poate cuprinde mai multe şedinţe de terapie.
Trower, Casey şi Dryden (1985) sunt de părere că în această etapă pacientul trebuie să înceapă să lucreze
asupra propriilor sale probleme şi nu doar să obţină o uşurare de moment în urma unor discuţii cu conţinut suportiv.
Pentru a realiza un interviu preliminar cât mai eficient, este necesar ca terapeutul consilier să respecte
următoarele reguli (Trower, Casey şi Dryden, 1985, p. 16-17):
1) să obţină unele informaţii preliminare cu privire la client pe baza unui formular de anamneză care i se va
înmâna înainte de începerea terapiei. În acest moment, terapeutul va decide dacă va adopta o atitudine formală sau
informală, utilizând numele sau prenumele clientului în timpul discuţiilor;
2) terapeutul trebuie să fie îmbrăcat corespunzător pentru a nu declanşa din partea clientului reacţii care ar
putea interfera cu relaţia terapeutică;
3) clientul va fi întâmpinat cu căldură, dar în acelaşi timp cu o atitudine fermă, lipsită de ezitări. Terapeutul
se va prezenta făcând referiri la statutul său profesional;
4) în cazul m care clientul este agitat, interviul poate începe cu o discuţie banală (cum a călătorit până la
cabinet) şi cu notarea unor date despre client: nume, adresă, telefon, ocupaţie, statut marital;
5) clientul va fi întrebat ce anume aşteaptă de la terapie. Se vor furniza câteva detalii referitoare la modul în
care acest demers îl poate ajuta să-şi rezolve problemele, utilizându-se, pe cât posibil, exemple concrete. În cazul în
care terapeutul consilier constată că pacientul este nerăbdător să-şi povestească istoria vieţii, explicaţiile referitoare
la posibilităţile terapiei cognitiv-comportamentale vor fi amânate pentru şedinţa viitoare;
6) clientul trebuie să fie întrebat dacă nutreşte temeri în legătură cu consultarea unui terapeut. În cazul în
care asemenea temeri există, terapeutul îi va da asigurări clientului că nu are motive de îngrijorare;
7) în cursul interviului următor, clientul va fi solicitat să relateze toate evenimentele semnificative care s-au
petrecut de la ultima şedinţă.