1.
Raportul juridic civil -Subiectele-sunt persoanele fizice şi
Raportul juridic civil este o relaţie social
patrimonială sau nepatrimonială
reglementată de normele de drept civil.
Caracterele raportului juridic civil
a) Raportul juridic civil este un
raport social
Prin caracterul social al raportului juridic
civil se întelege ca este un raport juridic
care se stabileste între oameni, aceasta în
sensul ca normele juridice civile
reglementeaza relatiile dintre oameni
priviti individual ca persoane fizice sau
organizati în colective ca persoane
juridice.
b) Raportul juridic civil are
caracter volitional
Caracterul volitional al raportului juridic
civil implica doua aspecte: primul ca iau
nastere pe baza unei norme juridice care
exprima vointa si autoritatea de a elabora
norme juridice ale puterii legislative, iar
cel de-al doilea ca, de regula, aceste
raporturi juridice iau nastere pe baza
manifestarii de vointa a subiectelor sale
sau a cel putin unuia dintre ele, în cazul
actelor juridice unilaterale.
c) Raportul juridic civil are la baza
pozitia de egalitate a subiectelor sale
Pozitia de egalitate a subiectelor
constituie un caracter specific
raporturilor juridice de drept civil, pe
când în celelalte raporturi, cum ar fi:
raportul de drept administrativ sau drept
financiar, unul dintre subiecte se afla
într-o pozitie de subordonare fata de
celalalt subiect.
Retinem deci ca pozitia de egalitate a
subiectelor raporturilor juridice civile se
releva prin aceea ca sunt subordonate
unul fata de celalalt si ca aceste raporturi
iau nastere, se modifica sau se sting prin
vointa lor libera si în mod egal
manifestata.
Structura raportului juridic civil
Raportul juridic civil are ca elemente
constitutive: partile, continutul si
obiectul.
- Partile sau subiectele raportului juridic
civil sunt persoanele fizice sau juridice
în calitate de titular de drepturi
subiective civile si obligatii civile.
- Continutul raportului juridic este
alcatuit din totalitatea drepturilor
subiective si a obligatiilor civile pe care
le au partile.
- Obiectul raportului juridic civil consta
în actiunile sau inactiunile la care sunt
îndrituite partile sau pe care acestea sunt
tinute sa le respecte.
Pentru a ne afla în prezenta unui raport
juridic civil trebuie întrunite cumulativ
aceste elemente.
Elementele raportului juridic civil:
dubla cetatenie, dintre care nici una nu
persoanele juridic titular de drepturi şi
obligaţii civile.
-Conţinutul-reprezintă totalitatea
drepturilor subiective şi a obligaţiilor
civile pe care le au părţile.
-Obiectul-constă în acţiunile ori
inacţiunile spre care sunt îndreptate
părţile.
Partile raportului juridic civil
3.2.1. Definitia subiectelor de drept civil
Prin notiunea de subiecte ale raportului
juridic civil urmeaza sa înteleaga
persoanele fizice sau juridice care au
calitatea de a fi titulare de drepturi si
obligatii civile care constituie continutul
acestor raporturi.
Ţinând seama de prevederile Decretului
nr. 31 / 1954 vom defini persoana fizica
si persoana juridica astfel:
Persoana fizica este subiectul individual
de drept, omul privit ca titular de drepturi
subiective civile si obligatii civile.
Persoana juridica este subiectul colectiv
de drept, entitatea care, îndeplinind
conditiile prevazute de lege, este titulara
de drepturi si obligatii.
Persoana care dobândeste drepturile
civile subiective ce intra în continutul
raportului juridic civil poarta denumirea
de subiect activ, iar persoana careia îi
revin obligatiile civile corelative, poarta
denumirea de subiect pasiv.
3.2.2. Categoriile subiectelor de drept
civil
Exista doua mari categorii de subiecte de
drept civil:
- Subiecte individuale - în aceasta
categorie intra persoanele fizice;
- Subiecte colective - în aceasta categorie
intra persoanele juridice.
Aceste doua mari categorii se
subclasifica dupa cum urmeaza:
Din categoria persoanelor fizice fac
parte:
- minorii sub 14 ani, care sunt persoane
fizice lipsite de capacitatea de exercitiu;
- minorii între 14 si 18 ani, care sunt
persoane fizice cu capacitate de exercitiu
restrânsa;
- majorii (persoane fizice cu vârsta peste
18 ani), care au capacitate de exercitiu;
Dupa criteriul cetateniei, întâlnim
urmatoarele categorii de persoane fizice:
- persoane fizice care au cetatenie
româna;
- persoane fizice care au cetatenie
straina. În aceasta categorie sunt incluse
si persoanele care nu au cetatenie
(apatrizii), precum si persoanele care au
continutul acestora: drepturi reale sau
este româna;
Din categoria persoanelor juridice fac
parte:
- persoane juridice particulare sau
private;
- persoane juridice cooperatiste sau
obstesti;
- persoane juridice mixte;
- persoane juridice de stat.
Dupa criteriul nationalitatii, deosebim:
- persoane juridice care au nationalitate
româna;
- persoane juridice care au nationalitate
straina.
3.2.3. Determinarea, pluralitatea si
schimbarea subiectelor raportului juridic
civil
A. Determinarea subiectelor
raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului
juridic civil presupune cunoasterea
partilor raportului respectiv.
Aceasta determinare se
realizeaza în mod diferit, dupa cum este
vorba despre raporturi care au în
continutul lo 10310x2323k r drepturi
absolute si raporturi care contin drepturi
relative[3].
În cazul raporturilor civile care au în
continutul lo 10310x2323k r drepturi
absolute, este cunoscut sau determinat
numai subiectul activ, care este însusi
titularul dreptului subiectiv activ, care
este însusi titularul dreptului subiectiv
civil, subiectul pasiv fiind nedeterminat,
alcatuit din toate celelalte subiecte de
drept.
În cazul raporturilor civile care au în
continutul lo 10310x2323k r drepturi
relative, este determinat atât subiectul
activ (creditorul) cât si subiectul pasiv
(debitorul).
B. Pluralitatea subiectelor
raportului juridic civil
De cele mai multe ori, raportul juridic
civil se stabileste între o persoana ca
subiect activ si o alta persoana ca subiect
pasiv.
Exista însa si situatii în care raportul
juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie în calitate de subiecte
active, fie în calitate de subiecte pasive.
În cazul raporturilor juridice civile
nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind
determinat, este constituit din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, cu exceptia subiectului activ.
Pluralitatea activa este mai rara,
întâlnindu-se totusi în raporturile
patrimoniale ce decurg din creatia
intelectuala, prezentându-se sub forma
coautoratului[4].
În cazul raporturilor juridice civile
nepatrimoniale se va tine seama de
1
drepturi de creanta.
În cazul drepturilor reale având în
continut dreptul de proprietate, subiectul
pasiv este nedeterminat, fiind alcatuit din
pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, cu exceptia titularului dreptului de
proprietate.
Subiectul activ este determinat, putând fi
o persoana, daca este vorba despre
proprietatea exclusiva sau mai multe
persoane, daca este vorba de proprietatea
comuna.
Proprietatea comuna îmbraca
urmatoarele forme:
- coproprietatea este proprietatea pe cote
- parti care are ca obiect un bun
individual determinat. Fiecare
coproprietar îsi cunoaste cota ideala din
dreptul de proprietate, dar nu are o parte
determinata din bunul privit în
materialitatea lui;
- indiviziunea este proprietatea pe cote -
parti care are ca obiect o universalitate
juridica. Astfel, fiecare coindivizar îsi
cunoaste cota parte ideala si abstracta din
dreptul de proprietate, dar nu are un
anumit bun sau anumite bunuri pe care
sa le detina în exclusivitate.
Între coproprietar si indiviziune se face
deosebirea tinând seama de obiectul
dreptului de proprietate: coproprietatea
priveste un bun individual, în timp ce
indiviziunea presupune o universalitate
juridica.
- devalmasia este acea forma a
proprietatii comune, caracterizata prin
faptul ca partea fiecarui proprietar
comun nu este determinata, bunul
apartinând proprietarilor comuni fara
cote - parti. Aceasta forma de proprietate
este specifica sotilor.
În toate cele trei cazuri, proprietatea
comuna înceteaza prin împartire sau
partaj, cu exceptia cazurilor de
proprietate comuna pe cote - parti,
fortata si perpetua, care se mentine
independent de vointa copartasilor.
În cazul raporturilor juridice civile
obligationale ( de creanta), pluralitatea
poate fi:
- activa, când exista mai multi creditori;
- pasiva, când exista mai multi debitori;
- mixta, când exista mai multi creditori
si mai multi debitori;
În cazul de pluralitate în domeniul
raporturilor obligationale, regula o
reprezinta divizibilitatea, obligatiile civil
fiind conjuncte.
Obligatia conjuncta este aceea care leaga
mai multi creditori sau mai multi
debitori, respectiv subiecte active sau
pasive, între care, dupa caz, creanta sau
datoria este divizibila.
Astfel:
- în caz de pluralitate activa, fiecare
dintre creditori nu poate pretinde de la
debitor decât partea sa;
- în caz de pluralitate pasiva, fiecare
dintre codebitori nu este tinut decât
pentru partea sa din datoria comuna.
Exemplu: Plata reparatiei acoperisului
unei cladiri cu mai multe apartamente se
face în mod egal de fiecare locatar
(proprietar).
Exceptia de la aceasta regula o reprezinta
solidaritatea.
Obligatia solidara activa este aceea în
care fiecare creditor poate cere
debitorului întreaga datorie.
Solidaritatea activa poate lua nastere
printr-un act juridic (ex. un testament, o
conventie).
Obligatia solidara pasiva este aceea în
care fiecare debitor este tinut sa
plateasca întreaga datorie creditorului.
Solidaritatea pasiva ia nastere, de regula,
prin savârsirea unei fapte ilicite,
cauzatoare de prejudicii.
Desi între obligatia solidara si obligatia
indivizibila exista asemanari, acestea nu
trebuie confundate, principalele
deosebiri fiind urmatoarele[5]:
- în ceea ce priveste izvorul lor, numai
conventia poate fi izvor atât pentru
solidaritate, cât si pentru indivizibilitate,
existând si izvoare proprii, si anume:
legea pentru solidaritate, respectiv natura
obiectului obligatiei pentru
indivizibilitate;
- sub aspectul întinderii, solidaritatea
functioneaza numai fata de cei între care
s-a nascut, pe când indivizibilitatea se
transmite si succesorilor;
- în cazul indivizibilitatii pasive,
debitorul chemat în judecata poate sa
solicite introducerea în cauza a celorlalti
debitori, pentru a fi obligati împreuna la
executarea prestatiei datorate, în vreme
ce, în cazul solidaritatii pasive, debitorul
chemat în judecata poate sa solicite
introducerea în cauza a celorlalti
codebitori solidari, numai pentru a se
întoarce împotriva lor, pentru partea
datorata de fiecare dintre ei.
C. Schimbarea subiectelor
raportului juridic civil
În aceasta analiza este necesara distinctia
între raporturile patrimoniale si
raporturile nepatrimoniale.
În cazul raporturilor nepatrimoniale,
subiectul activ este titularul unui drept
netransmisibil, iar subiectul pasiv este
nedeterminat, iar în cazul raporturilor
patrimoniale trebuie distins între
raporturile reale si raporturile
obligationale (de creanta).
În cazul raporturilor patrimoniale care au
în continutul lo 10310x2323k r un drept
de creanta, poate fi schimbat atât
subiectul activ, cât si subiectul pasiv
(debitorul).
În ceea ce priveste raporturile juridice
patrimoniale care au în continutul lor un
drept real, poate fi schimbat numai
subiectul activ, nu si subiectul pasiv,
deoarece acesta din urma nu este
determinat.
Schimbarea subiectului activ se poate
realiza prin: cesiunea de creanta,
subrogatia personala, novatia prin
schimbarea de creditor, iar schimbarea
subiectului pasiv se poate face prin:
stipulatie pentru altul, novatie prin
schimbare de debitor, delegatie proprie.
3.2.4. Capacitatea civila
Capacitatea civila reprezinta calitatea de
a fi subiect de drept în raporturile
juridice civile.
Capacitatea civila reuneste în continutul
ei doua elemente: capacitatea de
folosinta si capacitatea de exercitiu.
Capacitatea de folosinta reprezinta acel
aspect al capacitatii civile care consta în
aptitudinea generala si abstracta a unei
persoane de a dobândi drepturi
subiective si de a-si asuma obligatii în
cadrul unor raporturi juridice concrete.
A. Capacitatea civila a
persoanei fizice
a) Capacitatea de folosinta a persoanei
fizice
În limbaj juridic, este considerata
persoana fizica orice individ uman, luat
izolat, în calitatea sa de subiect de drept.
Orice persoana fizica, în calitatea sa de
subiect de drept, se bucura de capacitatea
de folosinta si capacitatea de exercitiu, în
conditiile prevazute de lege.
Capacitatea de folosinta a persoanei
fizice este aptitudinea generala si
abstracta de a dobândi drepturi
subiective si de a-si asuma obligatii
civile.
Retinem în completarea acestei definitii
si dispozitiile cuprinse în art. 6 din
Decretul nr. 31 / 1954, potrivit carora,
nici o persoana nu poate fi lipsita de
capacitatea de folosinta si ca persoana
fizica nu poate renunta nici total, nici
partial la capacitatea sa de folosinta.
Capacitatea civila a persoanelor fizice
începe în momentul nasterii ei. De la
aceasta regula se face si o exceptie
reglementata de art. 7 din Decretul nr. 31
/ 1954, care dispune ca drepturile
copilului sunt recunoscute de la
conceptia lui, cu conditia de a se naste
viu. Aceasta conceptie este exprimata în
adagiul infans conceptus pro nato
habetur, quotios de commodis ejus
agitur (copilul conceput se socoteste
nascut atunci când este vorba despre
drepturile sale). Este ceea ce numim
capacitatea de folosinta anticipata a
persoanei fizice.
Capacitatea de folosinta a persoanelor
fizice înceteaza odata cu moartea
acestora, aceasta pe motiv ca moartea
persoanelor fizice face sa înceteze
capacitatea lor de a mai fi considerate
subiecte de drept (art. 7 din Decretul nr.
31 / 1954).
În ceea ce priveste data mortii, sunt de
retinut doua situatii:
- în cazul mortii fizic constatata, data
mortii este cea trecuta în actul de deces;
- în cazul mortii declarata judecatoreste,
data mortii este aceea pe care a stabilit-o
instanta de judecata prin hotarârea
ramasa definitiva.
b) Capacitatea de exercitiu a persoanei
fizice
Având în vedere ca participarea proprie
la raporturile juridice civile implica
dobândirea unei maturitati în gândire si
ca aceasta este conditionata potrivit legii
de împlinirea unei anumite vârste,
capacitatea de exercitiu a persoanei
fizice este aptitudinea persoanei fizice de
a-si exercita drepturile si de a-si asuma
obligatiile prin savârsirea de acte juridice
proprii, conform art. 3 alin. 5 din
Decretul nr. 31 / 1954.
Capacitatea de exercitiu nu poate fi
recunoscuta decât acelor persoane care
au vointa, precum si experienta necesara
pentru a-i da seama de semnificatia si
consecintele actelor juridice pe care le
încheie.
Criteriul avut în vedere de legiuitor este
vârsta. Drept urmare, în functie de
vârsta, persoanele juridice se împart în :
- persoane cu capacitate deplina de
exercitiu;
Capacitatea deplina de exercitiu se
dobândeste la vârsta majoratului,
respectiv 18 ani.
În mod exceptional, femeia care se
casatoreste înainte de aceasta vârsta
dobândeste capacitatea deplina de
exercitiu din momentul încheierii
casatoriei.
Capacitatea deplina de exercitiu dureaza,
în principiu, tot timpul vietii; cât timp
persoana juridica se bucura de
capacitatea de exercitiu deplina, ea poate
încheia acte juridice civile prin
manifestarea propriei vointe, fara a avea
nevoie sa fie asistata sau reprezentata sau
sa obtina încuviintarea prealabila din
partea unui ocrotitor.
- persoane cu capacitate de exercitiu
restrânsa;
Este recunoscuta persoana care se afla
între vârsta de 14-18 ani.
Aceasta capacitate de exercitiu restrânsa
este o capacitate intermediara, fiind
cuprinsa între cele doua extreme
(capacitate deplina si lipsa totala de
capacitate).
Persoanele cu capacitate de exercitiu
restrânsa nu pot încheia sub nici o forma,
nici chiar cu încuviintarea prealabila
ocrotitorilor legali, acte de donatie sau de
garantare a obligatiilor altuia. Anumite
2
acte juridice pot fi încheiate de
persoanele cu capacitate restrânsa de
exercitiu si fara încuviintarea prealabila
a parintilor sau a tutorelui (ex. încheierea
unui contract de munca, depunerea unei
sume de bani).
- persoane lipsite de capacitate de
exercitiu;
Lipsa capacitatii de exercitiu are la baza
prezumtia absoluta ca anumite categorii
de persoane fizice nu dispun de
maturitatea psihica necesara pentru a
participa singure si nici chiar asistate, la
raporturile juridice civile.
Sunt lipsite total de capacitatea de
exercitiu urmatoarele categorii de
persoane fizice:
- persoanele care nu au împlinit vârsta
de 14 ani;
- persoanele care indiferent de vârsta,
suferind de alienatie sau debilitate
mintala au fost puse sub interdictie prin
hotarâre judecatoreasca.
B . Capacitatea civila a persoanei
juridice
Ca si în cazul persoanelor fizice,
capacitatea civila a persoanelor juridice
trebuie analizata tinând seama de cele
doua elemente ale sale: capacitatea de
exercitiu si capacitatea de folosinta.
a. Capacitatea de folosinta a persoanei
juridice
Capacitatea de folosinta a persoanei
juridice este acea parte a capacitatii
civile care consta în aptitudinea generala
de a avea drepturi si obligatii.
Astfel, persoanele juridice pot fi
împartite în doua categorii, dupa cum
sunt sau nu supuse înregistrarii: Art. 33
din Decretul nr. 31 / 1954 prevede:
"Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrarii au capacitatea de a avea
drepturi si obligatii de la data
înregistrarii lor."
Capacitatea de folosinta a persoanei
juridice se sfârseste odata cu desfiintarea
(încetarea) acesteia, prin unul din
urmatoarele moduri:
- reorganizarea sub forma comasarii
(absorbtie sau fuziune) sau sub forma
divizarii totale: - dizolvare;
- transformare.
Putem vorbi despre capacitate de
folosinta anticipata si în ceea ce priveste
persoana juridica. Art. 33 alin. 3
prevede: "Cu toate acestea, chiar înainte
de data înregistrarii sau de data actului de
recunoastere ori de data îndeplinirii
celorlalte cerinte ce ar fi prevazute,
persoana juridica are capacitatea chiar de
la data actului de înfiintare cât priveste
drepturile constituite în favoarea ei."
b. Capacitatea de exercitiu a persoanei
juridice
Capacitatea de exercitiu a persoanei
juridice este acea parte a capacitatii
civile care consta în aptitudinea de a-si
exercita drepturile civile si dea-si
îndeplini obligatiile civile, prin
încheierea de acte juridice de catre
organele sale de conducere.
În conformitate cu prevederile art. 35
alin. 1 si 2 din Decretul nr. 31 / 1954,
persoana juridica îsi exercita drepturile
si-si îndeplineste obligatiile civile prin
organele sale de conducere care încheie
acte juridice în numele acesteia.
Începutul capacitatii de exercitiu a
persoanei juridice este dat de momentul
înfiintarii acesteia, însa realizarea
efectiva a capacitatii de exercitiu astfel
dobândita este conditionata, în practica,
de desemnarea organelor sale de
conducere. Sfârsitul capacitatii de
exercitiu a persoanei juridice corespunde
cu încetarea capacitatii sale de
folosinta[6].
Obiectul raportului juridic civil
3.4.1. Definitia obiectului raportului
juridic civil
Prin OBIECT AL RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL urmeaza sa întelegem
actiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde, iar subiectul pasiv este obligat
sa le îndeplineasca în legatura cu
bunurile si valorile sociale la care se
refera drepturile si obligatiile lor.
Având în vedere ca bunurile formeaza
categoria cea mai reprezentativa la care
se refera conduita subiectelor în cadrul
raporturilor juridice civile se impune o
cercetare amanuntita a lor.
3.4.2. Bunurile
3.4.2.1. Definitia bunurilor
Prin bunuri urmeaza sa întelegem
toate bunurile care sunt utile omului în
viata social juridica si care sunt totodata
susceptibile de apropiere sub forma unor
drepturi patrimoniale pe care sa le poata
exercita în cadrul unor raporturi juridice
civile.
3.4.2.2. Sensurile notiunii de bun
Lato sensu, prin "bun" se înteleg atât
lucrurile cât si drepturile existente asupra
lor. Spre exemplu, potrivit art. 475 din
Codul Civil se prevede ca oricine poate
dispune liber de bunurile ce sunt ale lui.
Stricto sensu, prin "bun" se înteleg
numai lucrurile, animalele etc., asupra
carora pot exista drepturi si obligatii
patrimoniale. Astfel, potrivit art. 479 din
Codul Civil, poate avea cineva asupra
bunurilor sau un drept de proprietate sau
un drept de folosinta sau numai servitute.
3.4.2.3. Corelatia dintre bunuri si
patrimoniu
Este de mentionat faptul mai întâi ca
orice persoana are un patrimoniu.
Pornind de la aceasta premisa absoluta,
patrimoniul poate fi definit ca fiind
totalitatea drepturilor si obligatiilor care
au valoare economica, care apartin la un
moment dat unei persoane fizice sau
juridice.
Este de retinut ca ori de câte ori se face
vorbire despre un drept sau obligatie
patrimoniala cu caracter real, aceasta se
refera pe de o parte la patrimoniul acelor
subiecte de drept ca universalitate, iar pe
de alta parte, la bunurile concrete asupra
carora acel drept se exercita sau acea
obligatie urmeaza sa se îndeplineasca.
Asadar, între bun si patrimoniu, exista
corelatia de tipul: parte - întreg.
3.4.2.4. Clasificarea bunurilor
A. Importanta clasificarii
bunurilor
Clasificarea bunurilor reprezinta
importanta deoarece ea determina pe de
o parte asemanarile si deosebirile dintre
anumite categorii de bunuri, iar pe de
alta parte, regimul juridic pentru fiecare
categorie în parte.
B. Criterii de clasificare si categorii
de bunuri în functie de aceste criterii
1. În functie de natura lor, bunurile se
împart în bunuri mobile (miscatoare) si
bunuri imobile (nemiscatoare);
2. În functie de regimul circulatiei
juridice, putem vorbi despre bunuri
aflate în circuitul civil si bunuri scoase
din circuitul civil;
3. Dupa modul cum sunt determinate,
avem bunuri individual determinate si
bunuri determinate generic;
4. Dupa cum pot fi sau nu, înlocuite,
unele cu altele în executarea unei
obligatii civile, avem bunuri fungibile si
bunuri nefungibile;
5. Dupa cum folosirea lor implica sau
nu consumarea substantei sau
înstrainarea lor, distingem între: bunuri
consumptibile si bunuri
neconsumptibile;
6. Dupa cum sunt sau nu producatoare
de fructe, avem: bunuri frugifere si
bunuri nefrugifere;
7. Dupa cum pot fi sau nu împartite fara
sa-si schimbe destinatia lor, bunurile pot
fi divizibile si indivizibile;
8. În functie de corelatia dintre ele,
distingem între bunuri principale si
bunuri accesorii;
9. Dupa modul de percepere, avem
bunuri corporale si bunuri incorporale;
10.Dupa cum sunt sau nu supuse
urmaririi si executarii silite pentru plata
datoriilor, avem bunuri sesizabile si
bunuri insesizabile.
1. Bunuri mobile si bunuri
imobile
Bunurile mobile sunt acele bunuri care
au o asezare fixa si stabila, fiind
susceptibile de a fi stramutate sau
transportate dintr-un loc într-altul (ex.
animalele, fructele desprinse de pomi,
mobilele etc.).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care
au o asezare fixa si stabila, în sensul ca
nu se pot misca dintr-un loc în altul.
Potrivit reglementarile cuprinse în Codul
Civil, bunurile sunt de trei feluri:
- mobile prin natura lor, în sensul ca
se pot deplasa dintr-un loc într-altul fie
prin forta lor proprie (ex. animalele), fie
cu ajutorul unei forte straine, cum sunt
lucrurile neînsufletite, conform art. 473
din Codul Civil;
- mobile prin determinarea legii -
precizate de art. 474 din Codul Civil,
prin care sunt redate toate drepturile
reale asupra lucrurilor mobile, drepturile
de creanta, precum si toate actiunile care
au ca obiect apararea pe cale judiciara a
drepturilor reale imobiliare;
- mobile prin anticipatie - în sensul
ca, desi prin natura lor, anumite bunuri
sunt considerate a fi imobile. Prin
conventia partilor, avându-se în vedere
situatia de viitor, se considera a fi mobile
(ex. recoltele si fructele înainte de
strângerea lor).
Bunurile imobile se considera a fi tot
de trei feluri, în conformitate cu
reglementarile din Codul Civil:
- imobile prin natura lor, în sensul ca prin
existenta propriu-zisa, sau în modul
artificial sunt încorporate solului si au
menirea ca prin fixitatea lor sa poata fi
folosite (ex. "fondurile de pamânt si
cladirile" - art. 462 Cod Civil; "morile de
vânt sau de apa asezate pe stâlpi"- art.
464 Cod Civil; "recoltele care înca se tin
de radacini si fructele de pe arbori,
neculese înca"- art. 465 alin. 1 Cod Civil.
- imobile prin destinatie - în sensul ca
desi sunt mobile prin natura lor, prin
destinatia care le este data, anumite
lucruri se considera a fi imobile (ex.
tractoarele, masinile si animalele pentru
munca câmpului - art. 468 din Codul
Civil; obiectele destinate ornamentelor
fixate în zid - art. 469 din Codul Civil).
- imobile prin obiectul la care se aplica -
în sensul ca se au în vedere drepturile
reale imobiliare si actiunile care au ca
obiect apararea pe cale juridica a
drepturilor reale imobiliare - art. 471 din
Codul Civil.
2. Bunuri aflate în
circuitul civil si bunuri scoase din
circuitul civil
Bunurile aflate în circuitul civil sunt
bunuri care pot face obiectul actelor
juridice.
Aceasta categorie de bunuri se
subîmparte în:
- bunuri care pot circula liber,
neîngradit;
- bunuri care pot fi dobândite,
detinute sau înstrainate cu respectarea
anumitor conditii prevazute de lege (ex.
regimul juridic al armelor si munitiilor,
materiale explozibile etc.).
3
Bunurile scoase din circuitul civil sunt
acele bunuri care nu pot face obiectul
actului juridic civil, acestea fiind
inalienabile (ex. teritoriul României).
3. Bunuri individual
determinate (res certa) si bunuri
determinate generic (res genera)
Bunurile individual determinate sunt
acele bunuri care potrivit naturii lor sau
vointei exprimate în actul juridic, se
individualizeaza prin însusiri proprii,
specifice (ex. o casa individualizata prin
locul de situare - localitate, strada,
numar).
Bunurile determinate generic sunt acele
bunuri individualizate prin însusirile
speciei sau categoriei din care fac parte.
Aceasta individualizare se poate realiza
prin cântarire, masurare, numarare (ex.
alimente, bani).
4. Bunuri fungibile si
bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care
în executarea unei obligatii, gasindu-se
într-un raport de echivalenta, se pot
schimba între ele (ex. banii, titlurile de
valoare sau alte bunuri generice).
Este de retinut ca stabilirea raportului de
echivalenta poate avea loc prin cântarire,
numarare sau masurare.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri
care având individualitate proprie
determinata pe baza unor trasaturi
specifice nu se pot înlocui unele cu altele
pentru a elibera pe debitor de executarea
obligatiei ce-i revine (ex. un tablou facut
de un anumit pictor, o carte cu dedicatie
etc.).
5. Bunuri consumptibile si
bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele
bunuri care se consuma la prima lor
întrebuintare (ex. alimente, lemne,
combustibil).
Bunurile neconsumptibile sunt cele care
pot fi întrebuintate în mod continuu fara
ca prin aceasta sa se consume
materialmente substanta sau sa fie
implicata înstrainarea lor (ex. terenuri,
cladiri etc.).
6. Bunuri frugifere si
bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care
în mod periodic si fara sa-si consume
substanta dau nastere la alte bunuri
numite fructe.
Potrivit art. 483 din Codul Civil,
distingem trei categorii de fructe, dupa
cum urmeaza:
- fructe naturale: sunt acelea care se
produc fara interventia omului (ex. mere
padurete, pasuni necultivabile etc.);
- fructe industriale: sunt acelea care
se produc ca urmare a activitatii omului
(ex. culturi agricole, orz, vita de vie etc.);
- fructele civile: acestea reprezinta
echivalentul în bani a folosirii anumitor
bunuri (ex. chiriile, dobânzile etc.);
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri
care nu au însusirea de a da nastere
periodic unor produse, fara a li se
consuma substanta.
Este necesara o diferentiere a fructelor
de productie, aceasta în sensul ca
productele sunt foloasele trase dintr-un
bun, consumându-se substanta sa (ex.
piatra dintr-o cariera)
7. Bunuri divizibile si
bunuri indivizibile
Bunurile divizibile sunt acele bunuri care
pot fi împartite, fara ca prin aceasta sa li
se schimbe destinatia economica (ex.
stofa).
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri
care nu pot fi împartite fara sa-si schimbe
destinatia lor economica (ex.
autoturisme).
Daca bunul indivizibil formeaza obiectul
unei obligatii cu mai multe subiecte, se
creeaza o indivizibilitate naturala, astfel,
fiecare debitor este tinut sa execute
întreaga prestatie.
8. Bunuri principale si
bunuri accesorii
Bunurile principale sunt bunurile care au
o existenta de sine statatoare si respectiv
o destinatie si un regim juridic propriu.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care
sunt legate prin destinatia lor de alte
bunuri si ca atare, nu pot fi folosite decât
împreuna (ex. cureaua pentru ceas).
9. Bunuri corporale si
bunuri incorporabile
Bunurile corporale sunt acelea care au
existenta materiala perceptibila
simturilor umane.
Bunurile incorporabile reprezinta
valoarea economica ideala cu existenta
abstracta, fiind cu ochii mintii (ex.
drepturile patrimoniale).
Se disting urmatoarele categorii de
bunuri incorporabile[11]:
- drepturile real, altele decât dreptul
de proprietate;
- proprietatile incorporabile. În
aceasta categorie sunt incluse bunuri a
caror existenta depinde de activitatea si
de puterea creatoare a omului, fie dintr-o
activitate în curs (ex. fondul de comert),
fie dintr-o activitate trecuta si
materializata în creatii spirituale (ex.
dreptul de autor si alte drepturi conexe);
- titlurile de valoare, fiind incluse în
aceasta categorie valorile mobiliare (ex.
actiuni, obligatiuni), precum si efectele
de comert (cambia, biletul la ordin si
cecul);
- drepturile de creanta.
10. Bunuri sesizabile si
bunuri insesizabile
Bunurile sesizabile sunt acelea ce pot
forma obiectul executarii silite a
debitorului, conform art. 409 din Codul
de procedura civila.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri
care nu pot fi urmarite pentru plata unei
datorii.
Potrivit prevederilor din Codul familiei,
bunurile mai pot fi împartite în: bunuri
comune si bunuri proprii ale sotilor.
Astfel, potrivit art. 30 din Codul familiei,
sunt bunuri comune acele bunuri
dobândite în timpul casatoriei de oricare
dintre soti cu exceptia cazurilor
prevazute de art. 31 din acelasi cod.
Potrivit acestui din urma articol, se
constituie cu titlu de bunuri proprii
urmatoarele: bunuri dobândite înainte de
încheierea casatoriei, bunuri dobândite
în timpul casatoriei prin mostenire, legat
sau donatie, afara de cazul în care
dispunatorul a prevazut ca ele vor fi
comune; bunurile de uz personal si cele
destinate exercitarii profesiei unuia
dintre soti, bunurile dobândite cu titlu de
premiu sau recompensa; manuscrisele
stiintifice sau literare, schitele si
proiectele de inventii si inovatii;
indemnizatia de asigurare sau
despagubirea pentru pagubele pricinuite
persoanei; valoarea care reprezinta si
înlocuieste un bun propriu sau bunul în
care a trecut aceasta valoare.
2. Actul juridic civil
2.1. Condiţiile actului juridic civil
Conditiile actului juridic civil
Art 1179 Cod civil enumera , sub
denumirea de “ conditii esentiale pentru
validitatea contractului “, componentele
structurale ale oricarui act juridic,
aratand ca acestea constau in:
 Capacitatea de a contracta
 Consimtamantul partilor
 Un obiect determinat si illicit
 O cauza licita si morala
Aceste componente sau elemente sunt
necesare pentru ca actul juridic civil sa
fie valabil si, pe cale de consecinta, sa
produca efecte juridice
CLASIFICAREA CONDITIILOR
ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. In functie de aspectul la care se
refera distingem: conditii de fond si
conditii de forma
a) Conditii de fond- cele prevazuta
de art 117 Cod civil , respectiv
:consimtamantul , capacitatea , obiectul
si cauza
b) Conditii de forma – cele care
privesc : manifestarea de vointa atunci
cand acesta este ceruta ad validitatem ,
concretizarea manifestarii de vointa in
anumite elemente de probatiune ;
indepliniria anumitor formalitati cerute
de lege pentru a face actul juridic civil
opozabil tertilor.
2. In functie de obligativitatea sau
neobligitivitatea lor , conditiile actului
juridiv civil pot fi:
a) Conditii esentiale – sunt acela
conditii , care nu sunt indeplinite , fac ca
actul juridic sa nu fie valabil incheiat,
respective , cele prevazute de art 1179 in
Codul civil-capacitatea, consimtamantul
, obiectul si cauza. La acestea se mai
adauga : forma ceruta ad solemnitatem ,
an cazul actelor solemne , autorizatia
administrative prealabila pt incheierea
anumitor acte juridice
b) conditii neesentiale
(intamplatoare acele conditii care pot fi
prezente ori pot lipsa, fara sa puna in
discutie valabilitatea actului
3. In functie de sanctiunes
nerespectarii lor distingem
a) Conditii de validitate- sunt acele
conditii a caror nerespectare
sanctioneaza cu nulitatea actului juridic
civil
b) Conditii de eficacitate – sunt
acele conditii a caror nerespectare nu a
atrage nulitatea actului juridic, ci alte
sanctiuni , ca , de ex inopozabilitatea fata
de terti
Capacitatea de a incheia actul juridic
civil
Este conditia de fond si esentiale care
consta in aptitudinea subiectului de drept
cicil de a deveni titular de drepturi si
obligatii civile, prin incheiere de acte de
drept civil.
Constituie o capacitate de folosinta a
persoanei – indiferent ca este fizica sau
juridica-si apare ca o premise a
capacitatii de exercitiu a acesteia ,
cealalta premise fiind discernamantul
juridic.
Cine nu are capacitatea de a incheia un
act juridic civil?
Potrivit art. 43 din Codul civil nu are
capacitatea de a incheia acte juridice:
 Minorul care nu a implinit varsta
de 14 ani;
 Interzisul judecatoresc.
Cu privire la persoana juridica, regula
capacitatii acesteia de a face acte juridice
isi gaseste temeiul in art. 205 Cod civil ;
potrivit careia persoanele juridice care
sunt supuse inregistratrii au capacitatea
de a avea drepturi si obligatii de la data
inregistrarii lor , iar celelalte persoane
juridice de la data autoritatii constituirii
lor.
Capacitatea civila nu trebuie confundata
cu discarnamantul , deoarece
Capacitatea este o stare de drept
Discernamantul este o stare de fapt a
carui existenta poate fi dovedita
Lipsa discernamantului poate fi
dovedita chiar la persoane majore
Consimtamantul
Consimtamantul este una din conditiile
de fond ale actului jur civil si consta in
4
manifestarea hotararii de a incheia actul
juridic civil
Sub aspect terminologic consimtamantul
are dou sensuri
 Consimtamantul in sens retrains
adica manifestarea unilateral de vointa la
incheierea actului juridic civil , in cazul
actelor unilaterale , vointa unilateral este
vointa manifestare de autor, pe cand in
cazul actelor bilateral , multilateral avem
de-a face cu vointa fiacarei dintre parti
 Consimtamantul in sens larg ,
adica acordul de vointa al partilor in
actele bilateral sau multilateral
Conditiile de valabilitatea a
consimtamantului
Pentru a fi valabil si a produce efecte
juridice consimtamantul trebuie sa
indeplinineasca , cumulative ,
urmatoarele conditii:
 Sa provina de la o persoana cu
discernamant
 Sa fie exprimat cu intentia de a
produce efecte juridice
 Sa fie exteriorizat
 Sa nu fie alterat de vreun viciu de
consimtamant
Consimtamantul s a provina de la o
persoana cu discernamant autorul
manifestarii de vointa trebuie sa poate
aprecia si sa aiba puterea de a discerne
cu privire la consecintele juridice ale
manifestarii sale de vointa
Persoanele fizice cu capacitate deplina
de exercitiu sunt prezumate ca au
discernamantul necesar pentru a incheia
acte juridice civile. Cazurile in care legea
prezuma anumite persoane ca lipsita de
dicernamant sunt conuscute sub
denumirea incapacitati legale( ex
minorul sub 14 ani si cel putin sub
interdictie judecatoreasca sunt
considerati ca nu-si pot reprezenta cu
exactitate consecintele juridice ale
actelor juridice pe care ar urma sa le
incheie. Minorul intre 14 si 18 ani este
considerat a avea discernamant juridic in
curs de formare). Exista si situatii in care
persoanele cu deplina capacitatea de
exercitiu se pot gasi , temporar, in situatii
in care le lipseste discernamant necesar
(ex. Cazuri de betie, hipnoza,
somnambulism , manie puternica) ,
acestea se numesc incapacitate naturale.
Consimtamantul trebuie sa fie dat cu
intentia de a produce efecte juridice(“
consimtamantul trebuie sa fie emis in
stare de angajament juridic”).
Se considera ca lipseste intentia de a
produce efecte juridice in urmatoarele
situatii:
 Cand manifestarea de vointa a
fost facuta in gluma
 Cand manifestarea de vointa a
fost facuta din prietenia sau pura
complezenta
 Cand manifestarea de vointa a
fost facuta cu o rezerva mintala ,
cunoscuta de destinatarul acesteia
 Cand manifestarea de vointa a
fost facuta sub o conditie pur potestativa
din partea celui care se obliga-art. 1403
Codul civil –potestativ asp. Depinde de
una dintre partile contractante
 cand manifestarea de vointa este
foarte vaga
 reprezentare a realitatii poate sa fie -sa provina de la cealalta
Consimtamantul trebuie sa fie asupra naturii actului care se incheie (de parte. Conform art. 1221 din Noul Cod Civil,
exteriorizat . pentru a putea produce exemplu: o parte crede ca incheie un exista leziune atunci cand una dintre
efecte juridice civile , vointa trebuie contract de renta viagera iar cealalta Fiind un fapt juridic, parti, profitand fie de (a) starea de
exteriorizat vointa interna next nu parte considera ca este vorba despre un dolul poate fi probat prin nevoie, (b) lipsa de cunostinte sau (c)
produce efecte juridice , aceste nu contract de inchiriere), fie asupra orice mijloc lipsa de experienta a celeilalte parti,
identitatii obiectului din cauza (de de proba, inclusiv martori stipuleaza in favoarea sa o prestatie de o
trebuie sa fie alterat prin uicii de
exemplu: una dintre parti crede ca sau prezumtii simple. valoare considerabil mai mare, la data
consimtamantul legea civila care ca
inchiriaza un spatiu comercial iar incheierii contractului, decat valoarea
formare a vointei sa fie libera , cealalta parte are in vedere un teren 3.VIOLENTA propriei prestatii.
neinfluantat , nealtenata viran-)
Eroarea viciu de consimtamant Violenta este acel viciu de
este falsa reprezentare ce cade fie asupra consimtamant care consta Leziunea poate fi și o pagubă materială
calitatilor substantiale ale obiectului in pe care o suferă o parte contractantă.
2.2.Viciile de consimţământ actului juridic – error in substantiam, fie amenintarea unei persoane Partea prejudiciată poate cere, în
asupra persoanei cocontractante – error cu un rau care ii produce o condițiile legii, anularea actului pentru
in personam; temere ce o determina sa leziune .
VICIILE DE Eroarea-indiferenta incheie un act juridic, pe
CONSIMTAMANT este falsa reprezentare a care altfel nu l-ar fi
Existenta leziunii se apreciaza si in
unor incheiat.
functie de natura si scopul contractului.
Prin consimtamant se intelege imprejurari mai putin
exteriorizarea hotararii de a incheia importante la incheierea Dupa natura raului cu care
Victima leziunii are doua posibilitati.
un act juridic civil. actului juridic civil si care se ameninta, se distinge:
Aceasta poate cere, in primul rand,
Pentru a fi valabil, consimtamantul nu afecteaza insasi
anularea contractului, daca leziunea
trebuie sa indeplineasca urmatoarele valabilitatea actului. Violenta fizica – vis –
depaseste jumatate din valoarea pe care
cerinte: existenta atunci cand
o avea, la momentul incheierii
-sa fie exprimat in cunostiinta de cauza, 2.DOLUL SAU amenintarea cu raul
contractului, prestatia promisa sau
adica sa provina de la o presoana cu VICLENIA priveste integritatea fizica
executata de partea lezata si daca
discernamant ori bunurile persoanei
disproportia persista pana la data cererii
-sa fie serios sau, mai larg, sa fie Dolul, numit si viclenie, Violenta morala – metus
de anulare.
exprimat cu intentia de a produce efecte este acel viciu de – existenta atunci cand
In al doilea rand, aceasta poate cere
juridice consimtamant amenintarea cu raul se
reducerea obligatiilor sale cu valoarea
-sa fie liber, adica sa nu fie alterat de care consta in inducerea in refera la onoarea, cinstea
daunelor la care ar fi indreptatita.
vreun viciu de consimtamnt eroare a unei persoane, ori sentimentele persoanei.
Potrivit Noului Cod Civil, prin mijloace viclene sau
Structura leziunii difera
consimtamntul este viciat atunci cand: dolosive, pentru a Dupa caracterul
in functie de conceptia care
este dat din eroare, este surprins prin dol, determina sa incheie un act amenintarii, se deosebeste
sta la baza reglementarii ei.
este smuls prin violenta sau obtinut prin juridic. In esenta, deci, intre :
leziune deci dolul este o eroare
In conceptia subiectiva
sunt considerate vicii de provocata (nu spontana, ca Amenintarea legitima
leziunea presupune doua
consimtamant:eroarea,dol eroarea propriu-zisa). (justa) cu un rau, care nu
elemente : unul obiectiv,
ul (viclenia), violenta si este
constand in disproportia de
leziunea. Dupa consecintele pe viciu de consimtamant
valoare intre
care le are, ori nu, asupra (spre exemplu, creditorul il
contraprestatii si
1.EROAREA valabilitatii actului juridic, ameninta pe debitor cu
unul subiectiv,
se distinge : darea sa in judecata in
constand in profitarea de
Eroarea este falsa cazul in care nu-si
stare de nevoie in care se
reprezentare a realitatii la Dolul principal (dolus indeplineste indatorirea pe
gaseste cealalta parte.
incheierea unui act juridic civil. dans causam contractui), care o are)
Ea este alcatuita dintr-un singur care Amenintarea
In conceptia obiectiva,
element: falsa reprezentare a realitatii in este dolul ce cade asupra nelegitima(injusta) cu un
leziunea are un singur
mintea persoanei. Fiind de natura unor elemente importante, rau; numai
element : paguba egala cu
psihologica, eroarea a fost intotdeauna determinate la incheierea aceasta are semnificatia
disproportia de valoare
destul de greu de probat. actului juridic si care juridica a viciului de
intre contraprestatii.
Pentru a fi viciu de consimtamant, atrage anularea actului. consimtamant, atragand
eroarea trebuie sa indeplineasca, Dolul incident (dolus anulabilitatea actului
Pentru anularea actului
cumulativ, urmatoarele conditii: incidens), numit si incheiat sub imperiul unei
juridic civil pentru leziune
a) elementul asupra caruia exista incidental ori temeri insuflata de o
este necesar sa fie intrunite
reprezentarea falsa a realitatii sa fi fost secundar, care este dolul ce asemenea amenintare.
urmatoarele conditii :
hotarator in incheierea actului, adica cade asupra unor
-leziunea sa fie o
daca realitatea ar fi fost cunoscuta actul imprejurari nedeterminate Ca si dolul, violenta –
consecinta directa a actului
nu s-ar fi incheiat; pentru incheierea actului viciu de consimtamant este
respectiv;
b) in situatia actelor bilaterale, partea juridic, neatragand alcatuita din doua elemente
-leziunea sa existe in
care nu este in eroare trebuie sa fi stiut ca nevalabilitatea actului (se :
raport cu momentul
elementul asupra caruia cade falsa poate cere, insa, o reducere -un element obiectiv,
incheierii
reprezentare a realitatii a fost un element a prestatiei, daca e cazul). exterior, care consta in
actului juridic;
hotarator pentru incheierea actului amenintarea cu un rau;
-disproportia de valoare
Asa cum se poate observa din Dolul, ca viciu de un element subiectiv,
intre contraprestatii trebuie
continutul art. 1207-1211 Cod consimtamant, este alcatuit constand in insuflarea unei
sa
civil,Eroarea poate fi de mai multe din doua elemente : temeri persoanei
fie vadita.
feluri: -un element obiectiv, amenintata; ceea ce
In functie de natura realitatii in care a material, constand in altereaza consimtamantul,
intervenit eroarea, se disting: utilizarea de in cazul violentei, este
Eroare de fapt – care este mijloace viclene tocmai aceasta temere
3. Nulitatea actului juridic civil
falsa reprezentare a unei (masinatiuni, siretenii, insuflata victimei
situatii faptice la manopere dolosive) pentru violentei.
incheierea actului juridic 3.1. Noţiune
a induce in eroare.
(care priveste obiectul -un element subiectiv, Pentru a fi viciu de
actului, valoarea, intentional, constand in consimtamant, violenta 3.2. Cauzele de nulitate şi regimul lor
cocontractantul); intentia trebuie sa intruneasca, juridic
Eroare de drept – care este de a induce in eroare o cumulativ, urmatoarele
falsa reprezentare a persoana, pentru a o doua conditii : 3.3. Efectele nulităţii
existentei ori continutului determina sa incheie un act - sa fie determinanta
unei norme de drept civil. juridic civil. pentru incheierea actului Nulitatea actului juridic civil
juridic
Pentru a fi viciu de civil
In functie de consecintele pe care le consimtamant, dolul -sa fie injusta
produce, eroarea poate fi de trei feluri: trebuie sa indeplineasca, (nelegitima, ilicita). Noţiuni generale
Eroarea obstacol este forma cea cumulativ, conditiile :
mai grava a erorii care impiedica -sa fie determinat pentru 4.LEZIUNEA
formarea actului; in acest caz falsa incheierea actului juridic

5
1.Definiţia nulităţii
Nulitatea este sancţiunea de drept civil
care lipseşte actul juridic civil de efectele
contrarii normelor juridice edictate
pentru încheierea sa valabilă. În alte
cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce
intervine în cazul în care, la încheierea
actului juridic civil, nu se respectă
dispoziţiile legale referitoare la
condiţiile de validitate a actului juridic.
Din această definiţie, pot fi desprinse
trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
- este o sancţiune de drept civil;
- priveşte numai actele juridice,
nu şi faptele juridice stricto sensu;
- intervine atunci când sunt
încălcate normele juridice care
reglementează condiţiile de validitate a
actului juridic;
- constă în lipsirea actului juridic
de efectele ce contravin normelor
juridice edictate pentru încheierea
valabilă a acestuia, deci nu priveşte,
întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
- actul juridic este lipsit numai de
acele efecte care contravin scopului
urmărit de dispoziţia legală încălcată;
- momentul în raport cu care se
apreciază conformitatea actului juridic
cu legea este acela al încheierii actului
juridic;
Funcţiile nulităţii:
a) Funcţia preventivă constă în
efectul inhibitoriu pe care îl exercită
asupra subiectelor de drept civil, tentate
să încheie actul juridic civil cu
nerespectarea condiţiilor sale de
validitate.
b) Funcţia sancţionatorie intre
în acţiune atunci când funcţia preventivă
nu şi-a dovedit eficienţa, constând în
înlăturarea efectelor contrarii normelor
juridice edictate pentru încheierea
valabilă a actului juridic civil.
c) Funcţia de mijloc de
garanţie a principiului legalităţii în
domeniul actelor juridice civile asigură
prin realizarea funcţiei preventive şi a
celei sancţionatorii respectarea normelor
juridice civile care reglementează
condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil.
2. Concepţia despre nulitate
Într-un trecut mai îndepărtat, se
considera că un act juridic lovit de
nulitate nu poate produce nici un efect,
deci, în principiu, nulitatea era totală şi
iremediabilă.
Mai târziu, ţinându-se cont de faptul că
nulitatea, ca sancţiune a actului juridic
civil, nu reprezintă altceva decât
mijlocul juridic prin care se restabileşte
legalitatea încălcată la încheierea actului
juridic civil, a fost formulată concepţia
proporţionalizării efectelor nulităţii în
raport cu finalitatea legii, spunându-se că
trebuie înlăturate numai acele efecte care
contravin scopului edictării dispoziţiei
legale încălcate, menţinându-se însă
celelalte efecte ale actului juridic
respectiv. În cadrul acestei concepţii, se
afimă că nulitatea este, în principiu,
parţială şi remediabilă.
3. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni
de drept civil
1. Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea este acea sancţiune ce
constă, în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic cu executare uno
ictu, în cazul neexecutării culpabile a
obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi
rezoluţiune sunt următoarele:
- ambele sunt cauze care atrag
ineficacitatea actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea, cât şi, în
principiu, nulitatea produc efecte
retroactive;
- ambele presupun, în principiu,
o hotărâre a organului de jurisdicţie.
Principalele deosebiri dintre cele două
sancţiuni de drept civil sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act
juridic încheiat cu nerespectarea unei
condiţii de validitate, pe când
rezoluţiunea presupune un act juridic
valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act
juridic civil, în vreme ce rezoluţiunea
intervine numai în cazul contractelor
sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cazul de nulitate exită în
momentul încheierii actului juridic şi
constă în nerespectarea unei dispoziţii
legale referitoare la încheierea valabilă a
actului, însă cauza rezoluţiunii apare
ulterior momentului încheierii şi constă
în neexecutarea culpabilă a obligaţiei de
către una din părţi;
- rezoluţiunea şi nulitatea relativă
sunt supuse unor regului diferite în
privinţa începutului prescripţiei
extinctive, iar nulitatea absolută nu este
supusă prescripţiei extinctive.
2. Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea este sancţiunea de drept civil
ce intervine în cazul neexecutării
culpabile a unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă şi constă în încetarea
efectelor contractului respectiv numai
pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune
prin aceea că intervine în cazul
contractelor sinalagmatice care se
execută prin prestaţii succesive şi că
operează numai pentru viitor. În
consecinţă, comparaţia dintre nulitate şi
rezoluţiune prezintă numeroase puncte
comune cu aceea dintre nulitate şi
reziliere.
Efectele nulităţii se produc în principiu
retroactiv, iar rezilierea operează numai
pentru viitor, totuşi, în cazul actelor
juridice cu executare succesivă, nici
nulitatea nu produce efecte pentru trecut.
3.Nulitatea şi revocarea
Revocarea, ca sancţiune de drept civil,
constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii
gratificatului sau neexecutării culpabile
a sarcinii.
Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin
aceea că şi ea reprezintă o cauză de
ineficacitate a actului juridic civil.
Însă, între cele două sancţiuni civile
există importante deosebiri, anume:
- revocarea presupune un act
juridic valabil încheiat, pe când nulitatea
presupune un act juridic încheiat cu
nerespectarea unei condiţii de validitate;
- nulitatea este aplicabilă oricărui
act juridic, în timp ce revocarea se aplică,
în principiu, liberalităţilor;
- cauza nulităţii este
contemporană momentului încheierii
actului juridic, pe când revocarea
presupune cauze ulterioare încheierii
actului juridic;
- prescripţia extinctivă este
supusă unor regului diferite.
4.Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de
ineficacitate ce constă în lipsirea actului
juridic civil valabil încheiat de orice
efecte datorită intervenirii unei
împrejurări ulterioare încheierii sale şi
care este independentă de voinţa
autorului actului juridic.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil
încheiat;
- produce efecte numai pentru
viitor;
- presupune o cauză ulterioară
încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină
caducitatea este, întotdeauna, străină de
voinţa autorului actului juridic.
5. Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care
intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe
de publicitate faţă de terţi, prevăzute de
lege pentru anumite acte juridice.
6
Principalele deosebiri dintre nulitate şi
inopozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act
juridic nevalabil, în vreme ce
inopozabilitatea presupune un act juridic
încheiat cu respectarea dispoziţiilor
legale referitoare la condiţiile sale de
validitate;
- în caz de nulitate, efectele
privesc atât părţile actului juridic, cât şi
terţii, însă, în caz de inopozabilitate,
efectele actului juridic se produc faţă de
părţi, dar drepturile şi obligaţiile născute
din actul respectiv nu pot fi opuse
terţilor;
- cauzele de nulitate există în
momentul încheierii actului juridic, pe
când, inopozabilitatea presupune, de
regulă, neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare închierii actului juridic;
- nulitatea relativă poate fi
acoperită prin confirmare, în timp ce
inopozabilitatea poate fi înlăturată, în
materie de reprezentare, prin ratificare.
6.Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă
aplicabilă în cazul actelor juridice
încheiate cu nesocotirea unor interdicţii
stabilite de lege pentru ocrotirea unor
persoane sau pentru restabilirea
echilibrului contraprestaţiilor într-un
contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ.
În consecinţă, deosebim, pe de o parte,
reducţiunea liberalităţilor excesive,
adică a legatelor şi donaţiilor făcute de
cel ce lasă moştenirea şi care încalcă
rezerva succesorală, iar, pe de altă parte,
reducţiunea unei prestaţii pentru leziune.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi
reducţiune vizează următoarele aspecte:
- nulitatea este aplicabilă tuturor
actelor juridice, pe când reducţiunea se
aplică fie liberalităţilor excesive, fie
contractelor cu titlu oneros şi
comutative.
- nulitatea implică un act
nevalabil încheiat, pe când, în cazul
reducţiunii liberalităţilor excesive şi al
aplicării teoriei impreviziunii, actele
juridice au fost făcute în mod valabil,
dar, ulterior, intervine ineficacitatea
totală sau parţială, datorită încălcării
rezervei succesorale sau datorită
apariţiei unor împrejurări, neavute în
vedere de părţi în momentul încheierii
actului juridic, care duc la ruperea
echilibrului contractual;
- cauza nulităţii constă în
nerespectarea unei dispoziţii legale
referitoare la încheierea valabilă a
actului juridic, iar reducţiunea este
determinată fie de încălcarea rezervei
succesorale, fie de existenţa, de data
aceasta în chiar momentul încheierii
actului juridic, a unei disproporţii vădite
între contraprestaţii.
4. Clasificarea nulităţilor actului juridic
civil
1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
În funcţie de natura interesului ocrotit
deosebim nulitatea absolută şi nulitatea
relativă.
Nulitatea absolută este aceea care
sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme
juridice ce ocroteşte un interes general,
obştesc (deci a unei norme juridice
imperative de ordine publică, desigur,
care instituie o condiţie de validitate
pentru încheierea actului juridic).
Nulitatea relativă este aceea care
sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme
juridice care ocroteşte un interes
particular, individual (deci a unei norme
juridice imperative de ordine privată,
care instituie o condiţie de validitate
pentru încheierea actului juridic).
Desigur că, dacă legiuitorul precizează
în mod expres că, în situaţia respectivă,
este vorba de o nulitate absolută, sau
după caz, de o nulitate relativă, nu mai
este necesară stabilirea felului nulităţii în
raport de natura interesului ocrotit, iar
aceasta chiar şi atunci când s-ar ajunge la
o altă soluţie decât cea la care s-a oprit
legiuitorul.
2.Nulitatea parţială şi nulitatea totală
Această clasificare se face după criteriul
întinderii efectelor nulităţii.
Nulitatea parţială este acea nulitate
care desfiinţează numai o parte dintre
efectele actului juridic civil, celelalte
efecte menţinându-se întrucât nu
contravin legii.
Nulitatea totală este acea nulitate care
desfiinţează actul juridic civil în
întregime.
Trebuie totuşi reţinut că nulitatea parţială
presupune, cu necesitate, un act juridic
cu un conţinut complex, în sensul că
actul juridic are mai multe clauze şi deci
mai multe efecte, deoarece numai într-o
asemenea situaţie s-ar putea pune
problema desfiinţării unor efecte şi a
menţinerii altor efecte. De altfel, se poate
constata că în practica judiciară cazurile
de nulitate parţială nu sunt foarte
numeroase.
Următoarele situaţii nu reprezintă
nulitate parţială, trebuind deci să nu fie
confundate cu aceasta:
- situaţia în care, dintre mai multe
acte juridice, aflate în strânsă legătură, se
anulează în întregime numai unul;
- ipoteaza în care, deşi nevalabilă
ca un anumit act juridic, manifestarea de
voinţă produce efecte ca alt act juridic, în
baza conversiunii;
- cazul în care actul juridic lovit
de nulitate relativă este validat prin
confirmare;
- ipoteza când actul juridic
încheiat este lovit de nulitate absolută,
însă ulterior este îndeplinită cerinţa
legală nerespectată în momentul
încheierii lui;
- situaţia când forma ad
probationem nu a fost respectată, dar
operaţiunea juridică este valabilă;
Atragem atenţia că nu trebuie confundată
clasificarea nulităţii parţiale şi nulităţii
totale cu clasificarea în nulităţi absolute
şi nulităţi relative.
3.Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
În funcţie de modul de consacrare
legislativă, distinge nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală.
Prin nulitate expresă se desemnează
acea nulitate care este prevăzută, ca
atare, într-o dispoziţie legală. Cele mai
multe nulităţi fac parte din această
categorie.
Prin nulitate virtuală se desemnează
acea nulitate care nu este expres
prevăzută de lege, dar care rezultă
neîndoielnic din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de
validitate a actului juridic civil.
4.Nulităţi de fond şi nulităţi de formă
După felul condiţiei de validitate
încălcate la încheierea actului juridic
civil, nulităţile sunt de fond sau de
formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care
intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii
unei condiţii de fond a actului juridic
civil (consimţămând, capacitate, obiect,
cauză).
Nulitatea de formă este acea nulitate
care intervine în cazul nerespectării
formei cerute ad validitatem.
5.Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare
Unii autori mai împart nulităţile, în
raport de modul de valorificare, în
nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile.
Nulitatea amiabilă apare în situaţia în
care părţile se înţeleg cu privire la
nulitatea actului juridic încheiat de ele şi
lipsesc de efecte actul respectiv prin
voinţa lor, fără a se mai adresa organului
de jurisdicţie competent.
Nulitatea judiciară apare în situaţia în
care părţile nu se înţeleg în acest sens ori
în care ar fi vorba de un act juridic căruia
nu i se poate pune capăt prin-un act
simetric celui prin care a luat naştere,
deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă,
precum: recunoaşterea de filiaţie,
căsătoria, adopţia etc., fiind astfel
necesar ca nulitatea actului juridic să fie
declarată de organul de jurisdicţie
competent.
Cauzele de nulitate
După cum rezultă din chiar definiţia
nulităţii actului juridic civil, această
sancţiune de drept civil are drept cauză
generică nerespectarea la încheierea
actului juridic civil a dispoziţiilor legale
care reglementează condiţiile sale de
valabilitate.
Într-o exprimare globală, se poate spune
că sunt cauze de nulitate a actului juridic
civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale
privind capacitatea de a încheia actul
juridic civil;
- lipsa ori nevalabilitatea
consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului
actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului
juridic civil;
- nerespectarea formei cerute ad
validitatem;
- nesocotirea limitelor
autonomiei de voinţă;
- nerespectarea dreptului de
preemţiune;
- fraudarea legii.
Cauzele de nulitate absolută
Următoarele cauze atrag nulitatea
absolută a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la capacitatea civilă a
persoanelor, însă numai dacă este vorba:
de nerespectarea unei incapacităţi
speciale de folosinţă a persoanei fizice,
instituite pentru ocrotirea unui interes
obştesc; de lipsa capacităţii de folosinţă
a persoanei juridice; de nerespectarea
principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice;
- lipsa totală a
constimţământului;
- nevalabilitatea obiectului
actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului
juridic civil, dar numai atunci când:
lipseşte cauza datorită absenţei scopului
imediat; cauza este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerute ad
validitatem;
- nerespectare dreptului de
preemţiune în cazul prevăzut de art. 52
din Codul silvic;
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.
7
Cauzele de nulitate relativă
Următoarele cauze atrag nulitatea
relativă a actului juridic civil:
- nerespectarea reglulilor
referitoare la capacitatea civilă a
persoanei, însă numai atunci când: actul
juridic este încheiat de persoana lipsită
de capacitate de exerciţiu, actul juridic
de administrare s-a încheiat fără
încuviinţarea ocrotitorului legal şi este
lezionar pentru minorul de 14 şi 18 ani,
actul juridic de dispoziţie s-a încheiat
fără încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal sau a autorităţii
tutelare, actul juridic s-a încheiat pentru
persoana juridică în lipsa ori cu
depăşirea puterilor conferite, actul
juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei
incapacităţi speciale de folosinţă,
instituite pentru protecţia unor interese
individuale;
- lipsa de discernământ în
momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ (eroare
gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- nerespectarea dreptului de
preemţiune în cazul prevăzut de art. 14
alin (a) din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor şi în cazul
prevăzut art. 15 alin. (2) şi art. 30 alin.
(3) dn Legea nr. 16/1996 a Arhivelor
naţionale.
Regimul juridic al nulităţii
1.Regimul juridic al nulităţii absolute
În cazul nulităţii absolute, regimul
juridic al acesteia se concretizează în
următoarele reguli:
a) nulitatea absolută poate fi
invocată de oricine are interes, de
instanţă din oficiu, de procuror, precum
şi de alte organe prevăzute de lege;
b) nulitatea absolută poate fi
invocată oricând, pe cale de acţiune sau
de excepţie, acţiunea în declararea
nulităţii absolute fiind imprescriptibilă;
c) în principiu, nulitatea absolută
nu poate fi acoperită prin confirmare.
1.a) Nulitatea absolută poate fi invocată
de oricine are interes, de instanţă, de
procuror sau de alte organe prevăzute
de lege.
Nulitatea absolută este menită să
ocrotească interese obşteşti, aşa încât
trebuie să se dea posibilitatea unui cerc
mai larg de persoane sau organe să
invoce o asemenea nulitate a unui act
juridic civil.
Atunci când spunem că instanţa poate să
invoce din oficiu nulitatea absolută a
unui act juridic, avem în vedere ipoteza
în care una din părţi declanşează un
litigiu civil având ca obiect executarea
unui act juridic, iar instanţa, constatând
că actul juridic ce constituie fundamentul
pretenţiei supuse judecăţii este lovit de
nulitate absolută, va respinge cererea de
chemare în judecată ca nefondată, fără
însă a pronunţa şi nulitatea actului juridic
respectiv.
Având în vedere condiţiile exercitării
acţiunii civile, rezultă că nulitatea
absolută nu poate fi invocată de o
persoană complet străină de actul juridic
respectiv, întrucât o astfel de persoană nu
ar justifica un interes propriu, care să fie
în legătură cu cauza nulităţii absolute a
actului juridic respectiv. Persoana care
invocă nulitatea absolută a unui act
juridic trebuie să urmărească obţinerea
unui folos propriu din anularea actului
respectiv.
1.b) Nulitatea absolută este
imprescriptibilă
Indiferent că se valorifică pe cale de
acţiune sau pe cale de excepţie, nulitatea
absolută poate fi solicitată oricând.
De la regula potrivit căreia nulitatea
absolută este imprescriptibilă extinctiv
există totuşi o excepţie privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, potrivit căruia, „prin
derogare de la dreptul comun, indiferent
de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se
prescrie în termen de un an de la data
intrării în vigoare a prezentei legi”.
1.c) Nulitatea absolută, în principiu, nu
poate fi acoperită prin confirmare
Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii
absolute fiind, în principiu, inadmisibilă,
rezultă că un eventual act de confirmare
ar fi şi el lovit de nulitate absolută.
Există însă şi unele excepţii:
- confirmarea, ratificarea sau
executarea voluntară a unei donaţii nulă
absolut pentru lipsa formei cerute de
lege, de către moştenitori sau de către cei
care reprezintă drepturile donatorului,
după moartea acestuia, acoperă această
nulitate;
- căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu
va fi declarată nulă dacă între timp acela
dintre soţi care nu avea vârsta cerută
pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă
soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată;
În cazul unei refaceri a actului juridic,
primul act rămâne lovit de nulitate
absolută, iar actul refăcut este un nou act
juridic, care îşi va produce efectele de la
data încheierii sale, iar nu de la data când
a fost întocmit primul act.
Validarea actului juridic nul absolut, prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate în momentul încheierii lui,
dă posibilitatea actului juridic să îşi
producă efectele de la data îndeplinirii
condiţiei de validitate iniţial
nerespectată.
2.Regimul juridic al nulităţii relative
În cazul nulităţii relative, regimul juridic
al acesteia se concretizează în
următoarele regului:
a) nulitatea relativă poate fi
invocată, în principiu, numai de persoana
ocrotită şi al cărei interes a fost nesocotit
la încheierea actului juridic;
b) nulitatea relativă trebuie
invocată, pe cale de acţiune sau pe cale
de excepţiune, în termenul de prescripţie
extinctivă, acţiunea în declararea
nulităţii relative fiind prescriptibilă;
c) nulitatea relativă poate fi
confirmată, expres sau tacit, de partea
interesată.
2.a) Nulitatea relativă poate fi invocată,
în principiu, numai de persoana
interesată.
Nulitatea relativă este menită să
ocrotească un interes individual.
Nulitatea relativă poate fi invocată:
- de cel al cărui interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic;
- de reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exerciţiu, care de
altfel este cel care încheie actul juridic
pentru incapabil;
- de succesorii părţii ocrotite prin
norma juridică încălcată la încheierea
actului juridic;
- de creditorii chirografari ai
părţii ocrotite;
- autoritatea tutelară poate invoca
nulitatea relativă a actului juridic
încheiat de sau pentru incapabil;
- de ocrotitorul legal.
2.b) Nulitatea relativă este prescriptibilă
Nulitatea relativă, fiind instituită pentru
ocrotirea unor interese individuale,
urmează să cedeze în faţa intereselor
generale pe care le asigură instituţia
prescripţiei extinctive. Interesul general,
deşi are prioritate faţă de interesul
individual, nu îl nesocoteşte pe acesta
din urmă, întrucât cel care apreciază că
prin încălcarea dispoziţiilor legale la
încheierea actului juridic i-au fost aduse
atingeri propriilor interese nu este lipsit
de posibilitatea de a cere desfiinţarea
actului juridic lovit de nulitate relativă,
desigur înăuntrul termenului de
prescripţie extinctivă.
2.c) Nulitatea relativă poate fi acoperită
prin confirmare expresă ori tacită
Este firesc ca persoana interesată să
poată renunţa în mod valabil la dreptul
de a invoca nulitatea relativă, dacă
apreciază că acest fapt este conform
intereselor sale. Renunţarea la un
asemenea drept are ca efect acoperirea
nulităţii relative şi se realizează prin
confirmare.
Aşadar, confirmarea este acel act juridic
unilateral prin care se renunţă la dreptul
de a invoca nulitatea relativă. Ea poate fi
expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare
expresă trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- să provină de la cel îndreptăţit
să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut
în deplină cunoştinţă de cauză;
- viciul care afecta actul juridic
lovit de nulitate relativă să fi încetat în
momentul confirmării;
- să cuprindă obicetul, cauza şi
natura obligaţiei şi să facă menţiune de
motivul acţiunii în nulitate relativă;
- din cuprinsul actului să se
desprindă intenţia de a acoperi nulitatea.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care
nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţii relative.
Confirmarea, indiferent că este expresă
ori tacită, are ca efect validarea actului
juridic lovit de nulitate relativă, iar acest
efect se produce retroactiv, adică de la
data când a fost încheiat actul juridic
confirmat.
3.Comparaţie de regim juridic între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Deosebirile de regim juridic între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă pot
fi exprimate, sintetic, în felul următor:
- dacă nulitatea absolută poate fi
invocată de oricine are interes, de
instanţă din oficiu sau de alte organe
prevăzute de lege, nulitatea relativă
poate fi invocată, în principiu, numai de
cel al cărui interes a fost nesocotit la
încheierea actului juridic;
- nulitatea absolută este
imprescriptibilă, în schimb, nulitatea
relativă este supusă prescripţiei
extinctive;
- dacă nulitatea absolută nu poate
fi, în principiu, acoperită prin
confirmare, nulitatea relativă poate fi
confirmată, expres sau tacit.
Efectele nulităţii
1.Definiţia efectelor nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic
civil înţelegem consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii, adică
urmările datorate desfiinţării în
întregime sau în parte a unui act juridic
8
civil care a fost încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale referitoare la
condiţiile sale de validitate.
Generic, efectul nulităţii constă în
desfiinţarea raportului juridic civil
născut din actul juridic civil lovit de
această sancţiune şi, prin aceasta,
restabilirea legalităţii.
După executarea actului juridic civil
lovit de nulitate, distingem următoarele
ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost
executat până în momentul în care este
anulat, aplicarea sancţiunii nulităţii
înseamnă că acel act nu mai poate fi
executat nici după acest moment, deci
partea sau părţile actului juridic se află în
situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic
respectiv;
- dacă actul juridic a fost
executat, în tot sau în parte, până în
momentul declarării nulităţii, aplicarea
nulităţii înseamnă desfiinţarea
retroactivă a actului juridic, precum şi
restituirea, reciprocă sau, după caz,
unilaterală, a prestaţiilor efectuate în
temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost
executat, iar, până în momentul
declarării nulităţii, una din părţile
acestuia a încheiat un act juridic cu o
terţă persoană, prin care fie s-a transmis
dreptul născut din actul nul, fie s-a
constituit ori s-a transmis un drept în
strâsă legătură cu dreptul născut din actul
nul, aplicarea sancţiunii nulităţii
presupune desfiinţarea retroactivă a
actului juridic executat, restituirea
prestaţiilor efectuate în baza acestui act,
precum şi desfiinţarea actului juridic
subsecvent.
2. Enumerarea principiilor efectelor
nulităţii
Ipotezele menţionate mai sus permit
evidenţierea celor trei principii ale
efectelor nulităţii:
- retroactivitatea efectelor
nulităţii;
- repunerea în situaţia anterioară;
- anularea atât a actului juridic
iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent
3. Principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii
Prin principiul retroactivităţii
efectelor nulităţii înţelegem regula
potrivit căreia nulitatea produce efecte
nu numai pentru viitor, ci şi pentru
trecut, adică efectele nulităţii se produc
din chiar momentul încheierii actului
juridic civil.
Principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii actului juridic civil decurge din
principiul legalităţii, în sensul că
restabilirea legalităţii, încălcată la
încheierea actului juridic civil, impune
înlăturarea efectelor produse în temeiul
actului respectiv.
Excepţii
- păstrarea de către posesorul de
bună-credinţă a fructelor culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa
credinţă, caz în care neretroactivitatea
efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea
protecţiei posesorului de bună-credinţă,
deci pe principiul ocrotirii bunei-
credinţe.
- cazul căsătoriei putative, în
sensul că efectul retroactiv al declarării
nulităţii căsătoriei este înlăturat faţă de
soţul ce a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, care păstrează
statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă
pe perioada cuprinsă între momentul
încheierii căsătoriei şi cel în care
hotărârea judecătorească de anulare a
căsătoriei devine definitivă;
- cazul copiilor dintr-o căsătorie
anulată, în sensul că anularea căsătoriei
nu produce nici un efect faţă de copiii din
această căsătorie nu numai pentru trecut,
dar nici măcar pentru viitor;
- modificarea numelui de familie
numai pentru viitor, în cazul anulării
recunoaşterii de filiaţie, precum şi în
cazul anulării căsătoriei;
- cazul declarării nulităţii unei
societăţi comerciale înmatriculate în
registrul comerţului.
4.Principiul restabilirii situaţiei
anterioare (restitutio in integrum)
Principiul restabilirii situaţiei
anterioare este acea regulă de drept
potrivit căreia tot ce s-a executat în baza
unui act juridic anulat trebuie restituit,
astfel încât părţile raportului juridic să
ajungă în situaţia în care acel act juridic
nu s-ar fi încheiat.
Acţiunea prin care care se solicită
restituirea unor prestaţii efectuate în
executarea actului juridic anulat trebuie
fundamentată pe îmbogăţirea fără justă
cauză. Totuşi, atunci când este vorba de
un contract sinalagmatic, iar ambele
părţi şi-au executat obligaţiile înainte de
anularea acestuia, nu ar mai fi îndeplinite
condiţiile materiale ale intentării acţiunii
întemeiate pe îmbogăţirea fără justă
cauză, într-o asemenea ipoteză,
restituirea prestaţiilor executate urmează
a fi fundamentată pe plata nedatorată,
întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile
contractului sinalagmatic apare ca şi
când nu a existat vreodată.
Sub aspect procedural, cel interesat
poate să aleagă una din următoarele două
căi procedurale: să solicite, în acelaşi
timp, atât declararea nulităţii, cât şi
restabilirea situaţiei anterioare sau să
solitice mai întâi anularea actului juridic,
iar, dacă instanţa va dispune defiinţarea
acestuia, să declanşeze un al doilea
proces, având ca obiect restituirea
prestaţiilor efectuate în baza actului
juridic anulat.
Excepţii
- menţinerea, până la data
anulării, a efectelor produse de un
contract cu executare succesivă, adică
imposibilitatea obiectivă de restabilire a
situaţiei anterioare;
- cazul celui lipsit de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, care este ţinut să
restituie prestaţiile primite numai dacă a
profitat, integral sau parţial, de
avantajele patrimoniale prilejuite de acel
act juridic;
- cazul aplicării principiului
nemo auditul propriam turpitudinem
allegans (nimănui nu îi este îngăduit să
se prevaleze de propria incorectitudine
sau imoralitate pentru a obţine protecţia
judiciară a unui drept) la actele juridic cu
obicet imoral sau cauză imorală;
- cazul în care se încheie, cu
încălcarea unei condiţii de validitate, un
act juridic prin care se transferă
proprietatea unor materiale de
construcţie care sunt încorporate în
terenul proprietatea cumpărătorului, iar
numai după aceasta se anulează actul
juridic;
- cazul când dobânditorul dintr-
un act juridic prin care s-a transmis
dreptul de proprietate sau un alt drept
real principal, lovit de nulitate, ar putea
invoca uzucapiunea;
- cazul în care a intervenit
prescripţia extinctivă a acţiunii în
restituirea prestaţiilor executate în
temeiul actului juridic lovit de nulitate.
5.Principiul anulării actului subsecvent
ca urmare a anulării actului iniţial
(resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis)
Desemnăm prin acest principiu regula de
drept potrivit căreia anularea actului
juridic iniţial atrage şi anularea actului
juridic subsecvent, datorită legpturii lor
juridice.
În practică, aplicarea acestui principiu se
concretizează în două situaţii specifice,
anume:
- în cazul „actelor autorizate”, anularea
autorizaţiei administrative conduce la
anularea şi a actului juridic civil care se
întemeia pe acea autorizaţie;
- în cazul a două acte juridice, din care
unul este principal, iar celălalt accesoriu,
anularea actului principal atrage şi
anularea actului accesoriu, în temeiul
principiului accesorium sequitur
principale.
Excepţii
Aceste excepţii se întemeiază fie pe
principiul ocrotirii bunei-credinţe a
subdobânditorului unui bun cu titlu
oneros, fie pe necesitatea asigurării
securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
- cazul actelor de conservare sau
de administrare a bunului, menţinerea
acestora fiind justificată de interesul
economic ori social sau de ocrotirea
bunei-credinţe;
- cazul în care proprietarul unui
bun mobil îl înstrăinează, după care
dobânditorul din acest act juridic
înstrăinează acel bun mobil uni terţ de
bună-credinţă, iar ulterior primul act
juridic este anulat, astfel va fi menţinut
actul juridic încheiat cu terţul de bună-
credinţă;
- cazul în care deşi cel care a fost
declarat mort pe cale judecătorească
poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale, totuşi, dobânditorul cu
titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze, decât dacă se va dovedi că la
data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă;
- cazul celui care, întemeindu-se
pe înscrierea din cartea funciară, a
dobândit un drept real imobiliar cu bună-
credinţă şi printr-un act juridic cu titlu
oneros, însă numai după trecerea unui
termen de 3 ani de la data la care a fost
înregistrată cererea sa de înscriere a
dreptului real imobiliar respectiv în
cartea funciară. Acţiunea în rectificare
va produce efectele faţă de terţele
persoane care şi-au înscris vreun drept
real, dobândit cu bună-credinţă şi prin
act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se
pe cuprinsul cărţii funciare;
- cazul subdobânditorului de
bună-credinţă şi cu titlu gratuit al unui
drept real imobiliar, însă numai dacă au
trecut 10 ani de la data la care s-a
înregistrat cererea lui de înscriere a
respectivului drept în cartea funciară;
6.Reguli de drept care înlătură principiul
quod nullum est nullum producit efectum
Regulile de drept care, în concurs cu
principiul quod nullum est nullum
producit efectum, îl înlătură sunt
următoarele:
- principiul conversiunii actului
juridic;
- regula error communis facit ius;
- principiul răspunderii civile
delictuale.
Principiul conversiunii actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se
înţelege considerarea manifestării de
voinţă în sensul în care reprezintă un act
juridic valabil, iar nu numai în sensul în
care reprezintă un act juridic lovit de
nulitate. În cazul conversiunii,
manifestarea de voinţă este calificată ca
echivalentă unui anumit act juridic, chiar
dacă nu este valabilă ca alt act juridic.
Pentru a opera conversiunea actului
juridic, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între
actul juridic nul şi actul juridic ce
urmează a fi considerat valabil;
- actul juridic pentru care a fost emisă
manifestarea de voinţă să fie anulat
efectiv şi total;
9
- actul juridic ce urmează a fi socotit
valabil să îndeplinească toate condiţiile
de validitate, iar acestea să se regăsească
în chiar actul juridic desfiinţat;
- manifestarea de voinţă a părţii sau,
după caz, a părţilor să fie favorabilă
conversiunii, adică din această
manifestare de voinţă să nu rezulte
inadmisibilitatea conversiunii.
Nu este vorba de conversiune în
următoarele cazuri:
- actul juridic nu este încă desfiinţat,
bucurându-se de prezumpţia de
validitate;
- unele clauze sunt anulate, iar altele
menţinute;
- actul juridic apare ca nul datorită
denumirii greşite date de părţi;
- dintre două acte juridice încheiate
de aceleaşi părţi, se desfiinţează numai
unul;
- refacerea actului juridic;
- validarea actului juridic prin
confirmare sau prin îndeplinirea
ulterioară a cerinţei legale nerespectate
la încheierea lui;
- novaţia.
Principalele aplicaţii ale conversiunii
actului juridic sunt următoarele:
- cazul manifestării de voinţă,
care este nulă ca vânzare-cumpărare, dar
valorează antecontract de vânzare-
cumpărare;
- cazul actului de înstrăinare lovit
de nulitate, însă valabil ca act de
revocare a legatului ce avea ca obiect
bunul la care se referea şi actul de
înstrăinarea desfiinţat;
- cazul actului de înstrăinare a
unui bun succesoral de către moştenitor,
nul ca atare, însă valabil ca acte de
acceptare a succesiunii.
Regula error cummunis facit ius
Această regulă, denumită de unii autori
şi „principiul validităţii aparenţei în
drept”, înlătură nulitatea unui act juridic
încheiat într-o situaţie de eroare comună,
obşteacă.
Principiul răspunderii civile delictuale
Partea vinovată de cauza de nulitate
solicită anularea actului juridic civil, deşi
cealaltă parte contractantă ar urma să
sufere un prejudiciu tocmai datorită
anulării actului respectiv, prejudiciu care
va trebui să fie reparat de cel culpabil.
În legislaţia noastră, înlăturarea nulităţii
ca urmare a principiului răspunderii
civile delictuale priveşte cazul
minorului. În măsura în care minorul ar
săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii
actului juridic, atunci el nu va putea cere
anularea actului respectiv, deoarece
cealaltă parte ar fi prejudiciată; cel care a
săvârşit fapta ilicită trebuie să îl
despăgubească pe cel care a fost
prejudiciat de acea faptă, prejudiciul
respectiv urmând să provină tocmai din
anularea actului juridic în cauză, aşa
încât cea mai potrivită formă de reparare
a prejudiciului este menţinerea actului
juridic ca valabil. Practic, în baza
principiului executării în natură a
obligaţiilor şi al principiului reparării în
natură şi integrale a pagubelor, actul
lovit de nulitate va fi menţinut, întrucât
reprezintă cea mai bună reparare a
prejudiciului ce s-ar putea produce
cocontractantului prin fapta ilicită a
minorului.
4. Prescripţia extinctivă în reglementarea
noului Cod civil
4.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei
extinctive
Prin notiunea de „prescriptie extinctiva”
se intelege institutia de drept civil ce
poarta aceasta denumire, care grupeaza
totalitatea normelor ce se refera la
stingerea dreptului la actiune, dar si
insasi stingerea dreptului la actiune in
sens material.
Normele juridice in materia prescriptiei
extinctive, asa cum rezulta din
prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt
de ordine publica. Instanta
judecatoreasca este obligata sa cerceteze,
din oficiu, daca cererea formulata de
parte a fost introdusa in termenul de
prescriptie, iar partile nu au posibilitatea
sa modifice, prin vointa lor, cadrul legal
ce reglementeaza materia prescriptiei
extinctive.
De lege ferenda s-a propus 141j98b in
doctrina juridica revenirea la sistemul
Codului civil, care permite partilor sa
invoce sau nu prescriptia sau sa prevada
conditii diferite de cele reglementate de
norma juridica in care sa opereze
prescriptia extinctiva.
Din punct de vedere al naturii juridice,
prescriptia extinctiva este o sanctiune de
drept civil si reprezinta stingerea
dreptului la actiune in sens material
atunci cand el nu a fost exercitat in
termenul prevazut de lege.
Prescriptia extinctiva transforma
dreptului subiectiv civil si obligatia
corelativa din perfecte (aparate printr-o
actiune in justitie) in imperfecte sau
naturale (aparate numai pe cale de
exceptie. Asadar, prescriptia extinctiva
este un mod de transformare a
continutului raportului juridic civil.
Prin prescriptia extinctiva se stinge
dreptul la actiune in sens material, iar nu
insusi dreptul subiectiv civil. Dreptul la
actiune in sens material reprezinta
posibilitatea recunoscuta de lege
titularului dreptului subiectiv civil de a
obtine realizarea dreptului sau si
executarea obligatiei corelative prin
recurgerea inclusiv la forta coercitiva a
statului.
Dreptul la actiune in sens material se
deosebeste de dreptul la actiune in sens
procesual, care nu este supus
prescriptiei. Oricine se poate adresa
oricand cu o actiune depusa la instanta
judecatoreasca.
4.2. Cursul prescripţiei extinctive
4.2.1. Începutul prescripţiei extinctive
4.2.2. Suspendarea prescripţiei
extinctive
4.2.3. Întreruperea prescripţiei
extinctive
4.2.4. Repunerea în termenul de
prescripţie
4.2.5. Calculul prescripţiei extinctive
CURSUL PRESCRIPTIEI
EXTINCTIVE
INCEPUTUL PRESCRIPTIEI
EXTINCTIVE
Prescriptia incepe sa curga de la data
cand titularul dreptului la actiune a
cunoscut sau a trebuit sa cunoasca
nasterea lui.
In cazul obligatiei de a da si a face,
prescriptia curge de la data la care
prescriptia devine exigibila.
Prescriptia dreptului la actiune in
restituirea prestatiilor, incepe sa curga de
la data ramanerii definitive a hotararii
prin care s-a desfiintat actul.
In cazul prestatiilor succesive,
prescriptia curge de la data cand fiecare
prestatie devine exigibila.
In materia repararii pagubei cauzate prin
forta ilicita, prescriptia incepe sa curga
de la data cand pagubitul a cunoscut sau
trebuia sa cunoasca pe cel ce raspunde de
ea.
In materia asigurarilor, prescriptia
incepe sa curga la expirarea termenului
de plata a primei de asigurari.
In materia nulitatii actului juridic,
prescriptia incepe sa curga in caz de
violenta, din ziua cand s-a produs
amenintarea; in cazul dolului, din ziua
cand a fost descoperit si in caz de eroare,
cand cel indreptatit a cunoscut cauza
erorii.
In materia raspunderii pentru vicii,
prescriptia incepe sa curga de la
implinirea unui an de la data predarii ori
receptiei bunurilor; in cazul
constructiilor, de la implinirea a 3 ani de
la data predarii si receptiei constructiei,
iar in cazul lucrarilor curente, prescriptia
curge in termen de 3 luni sau 1 luna.
SUSPENDAREA PRESCRIPTIEI
EXTINCTIVE
In cazul cand apar situatii care impiedica
pe titular sa actioneze, legiuitorul a
reglementat suspendarea cursului
prescriptiei.
Suspendarea este acea modificare a
cursului prescriptiei, care consta in
oprirea de drept a curgerii termenului de
prescriptie pe timpul cat dureaza anumite
situatii prevazute de lege, care il pun pe
titularul dreptului la actiune in
imposibilitatea de a actiona.
CARACTERELE SUSPENDARII
1. suspendarea este cauzata de
imprejurari ce il impiedica pe titular sa
10
actioneze pentru valorificarea dreptului
sau.
2. Cauzele de suspendare sunt
mentionate expres de lege.
3. Cauzele de suspendare sunt limitativ
prevazute de lege.
CAZURI GENERALE
DE SUSPENDARE A actiune se prescrie, facuta de cel in
PRESCRIPTIEI
Art. 2532 C.C. prescriptia nu incepe sa
curga sau se suspenda in urmatoarele
situatii:
a. Intre soti, cat timp dureaza casatoria
si nu sunt separati in fapt
b. Intre parinti, tutori, curatori si cei
lipsiti de capacitate de exercititu, cat
timp dureaza ocrotirea si socotelile nu au
fost date si aprobate.
c. Intre orice persoana care
administreaza bunurile altuia si cei a
caror bunuri sunt administrare, cat timp
administratia nu a incetat si socotelile nu
au fost date si aprobate.
d. In cazul celui lipsit de capacitate
sau cu capacitate restransa, cat timp nu
are reprezentant legal sau ocrotitor legal.
e. Cand cel indreptatit la actiune
trebuie sa foloseasca o anumita
procedura, cat timp nu a cunoscut
rezultatele acestei proceduri, insa nu mai
mult de 3 luni de la inregistrarea cererii.
f. Cand titularul dreptului sau cel ce
l-a incalcat face parte din fortele armate
ale Romaniei, cat timp se afla in stare de
mobilizare sau de razboi.
g. Cand cel impotriva caruia curge
prescriptia este impiedicat de un caz de
forta majora sa faca acte de intrerupere,
cat timp nu a incetat aceasta impiedicare.
Forta majora temporara, constituie caz
de suspendare, numai daca survine in
ultimele 6 luni de expirare a termenului
de prescriptie.
h. In alte cazuri prevazute de lege.
In materia succesorala, prescriptia
nu curge impotriva creditorului
defunctului in privinta creantei pe care o
are asupra mostenirii, cat timp aceasta nu
a fost acceptata de succesibil.
Prescriptia nu curge contra
mostenitorilor defunctului, cat timp
acestia nu au acceptat mostenirea.
EFECTELE
SUSPENDARII PRESCRIPTIEI
1. Suspendarea prescriptiei poate fi
invocata numai de partea care a fost
impiedicata sa faca act de intrerupere.
2. cand cauza de intrerupere a incetat,
prescriptia isi reia cursul, socotindu-se si
timpul scurs inainte de aparitia cauzei de
suspendare.
Totusi, prescriptia nu se va implini
inainte de expirarea unui termen de 6
luni sau mai scurt.
INTRERUPEREA
PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
Consta in modificarea cursului
prescriptiei in sensul inlaturarii
prescriptiei scurse, inainte de aparitia
unei cauze intreruptive si inceperea unei
alte prescriptii.
Dupa intrerupere, incepe sa curga o noua
prescriptie, timpul scurs anterior cauze
de intrerupere nefiind cuprins in
termenul de prescriptie.
Art. 2537 C.C. Prescriptia se intrerupe in
urmatoarele situatii:
a. Printr-un act voluntar de executare
sau prin recunoasterea dreptului a carui
folosul caruia curge prescriptia.
Recunoasterea trebuie sa fie completa,
neindoielnica si expresa sau tacita.
b. Prin introducerea unei cereri de
chemare in judecata sau arbitrare; prin
inscrierea creantei la masa credala; prin
depunerea cererii de interventie in cazul
urmaririi silite, promovate de alti
creditori; Prin invocarea dreptului a carui
actiune se prescrie.
c. Prin constituirea ca parte civila pe
parcursul urmaririi penale, sau in fata
instantei de judecata, pana la citirea
actului de sesizare. Prin orice act prin
care cel in folosul caruia curge
prescriptia este pus in intarziere.
d. In alte cazuri prevazute de lege.
EFECTELE
INTRERUPERII PRESCRIPTIEI
Art. 2540 C.C. Intreruperea prescriptiei
sterge prescriptia inceputa inainte de a se
ivi cauza de intrerupere, iar dupa
intrerupere incepe sa curga o noua
prescriptie.
Efectul intreruperii prescriptiei profita
celui de la care emana actul de
intrerupere si acest act nu poate fi opus
decat celui impotriva caruia a fost
indreptat actul de intrerupere.
REPUNEREA IN
TERMENUL DE PRESCRIPTIE
Este beneficiul acordat de lege titularului
dreptului la actiune, care, din motive
temeinice, nu a putut formula actiune in
justitie inauntrul termenului de
prescriptie, astfel ca, organele
judecatoresti sunt indreptatite sa
solutioneze in fond cererea de chemare
in judecata, desi a fost introdusa dupa
implinirea termenului de prescriptie.
Art. 2552 C.C. Cel care, din motive
temeinice nu si-a exercitat in termen
dreptul la actiune supus prescriptiei,
poate cere organelor judecatoresti
competente, repunerea in termen si
judecarea cauzei.
Repunerea in termen nu poate fi dispusa
decat daca partea si-a exercitat dreptul la
actiune inainte de implinirea unui termen
de 3 zile, socotit din ziua in care a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca
incetarea motivelor care au justificat
depasirea termenului de prescriptie.
O serie de dispozitii legale folosesc
repunerea in termenul de prescriptie.
Astfel:
· Legea 18/1991 – Legea fondului
funciar, art. 13 alin 2, “mostenitorii care
nu-si pot dovedi aceasta calitate, intrucat
terenul nu s-a gasit in circuitul civil, sunt
socotiti repusi de drept in termenul de
acceptare. Ei sunt socotiti ca au acceptat
mostenirea prin cererea pe care o fac
comisiei de reimproprietarire”.
· Legea 112/1995 – art. 5 alin. 4,
“mostenitorii sunt socotiti de drept
acceptantii succesiunilor, de la data
punerii cererii prevazuta de lege”.
Termenele judiciare de repunere in
termen, opereaza prin hotarare
judecatoreasca, dupa aprecierea
motivelor pentru care termenul de
prescriptie a fost depasit.
IMPLINIREA/CALCULUL
PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
NOTIUNE SI REGULI DE CALCUL
Prin implinirea termenul prescriptiei,
intelegem cunoasterea momentului in
care expira termenul de prescriptie.
Art. 2551 C.C., dispune urmatoarele
reguli:
a. Termenele stabilite pe saptamani,
luni, ani, se implinesc in ziua
corespunzatoare din ultima saptamana
ori luna, sau din ultimul an.
b. Termenul stabilit pe zile nu ia in
calcul prima si ultima zi a termenului,
care se va implini la ora 24 a ultimei zile.
c. Termenele stabilite pe ore, nu iau
in calcul prima si ultima ora a
termenului.
PROROGRAREA TERMENULUI
Daca ultima zi a termenului este o zi
nelucratoare, termenul se considera
implinit la sfarsitul primei zile lucratoare
care ii urmeaza. Art. 2554 C.C.
PREZUMTIA DE
EFECTUARE IN TERMEN A
ACTELOR
Actele de orice fel, se considera facute in
termen, daca inscrisurile care le constata
au fost predate oficiului postal sau
telegrafic, cel mai tarziu in ultima zi a
termenului cand inceteaza in mod
obisnuit activitatea acestui oficiu.
TERMENELE DE
DECADERE
Decaderea este o sanctiune de drept civil,
care consta in stingerea dreptului civil,
neexercitat in termenul de decadere.
Decaderea stinge insusi dreptul
subiectiv.
INSTITUIREA
TERMENELOR DE DECADERE
Art. 2545 C.C. Prin lege sau prin vointa
partilor, se pot stabili termene de
decadere pentru exercitarea unui drept
sau savarsirea unui act unilateral.
Neexercitarea dreptului subiectiv in
termenul stabilit, atrage pierderea lui sau
impiedica savarsirea lui.
Este lovita de nulitate absoluta clauza
prin care se stabileste un termen de
decadere ce ar face dificila exercitarea
dreptului sau savarsirea actului de partea
interesata.
Daca din lege nu rezulta ca este in mod
neindoielnic un termen de decadere,
atunci sunt aplicabile regulile de la
prescriptie.
REGIMUL
TERMENULUI DE DECADERE
Art. 2548 C.C:
a. Termenele de decadere nu sunt
supuse suspendarii si intreruperii.
b. Forta majora impiedica curgerea
termenului de decadere. Daca termenul
de decadere a inceput sa curga, el se
suspenda, insa este socotit ca implinit
dupa 5 zile de la data cand suspendarea a
incetat.
c. Atunci cand realizarea dreptului
presupune exercitarea unei actiuni in
justitie, termenul de decadere este
intrerupt pe data cand cererea de
chemare in judecata, sau cererea
arbitrala, ori punerea in intarziere sunt
aplicabile regulile privitoare la
intreruperea prescriptiei.
RENUNTAREA LA
BENEFICIUL TERMENULUI DE
DECADERE
Cand termenul de decadere a fost stabilit
prin contract sau dispozitie legala care
ocroteste un interes privat, cel in folosul
caruia a fost instituit poate sa renunte
dupa implinirea termenului, la beneficiul
decaderii.
Daca renuntarea intervine inainte de
implinirea termenului, sunt aplicabile
regulile privitoare la intreruperea
prescriptiei prin recunoasterea
drepturilor.
Partile nu pot renunta la termenele de
decadere de ordine publica, si nici nu le
pot modifica, micsora sau mari.
Decaderera poate fi opusa de partea
interesata.
Organele de justitie sunt obligate sa
aplice din oficiu termenele de decadere.
5. Capacitatea civilă a persoanei fizice
5.1. Prezentare generală
5.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice. Drepturile personalităţii
5.3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice
Capacitatea civilă a persoanei fizice
În conformitate cu prevederile art. 5 din
Decretul nr. 31/1954, capacitatea civilă
este formată din capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice este definită de art. 5 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954, ca fiind
aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii. Ea este o noţiune
generală şi abstractă, legată indisolubil
de existenţa fiinţei umane, constituind o
calitate a tuturor persoanelor. Ca şi
capacitatea civilă, capacitatea de
folosinţă nu poate fi ridicată unei
persoane, deoarece aceasta ar însemna
pierderea calităţii de subiect de drept.
Capacitatea civilă şi capacitatea de
folosinţă au următoarele caractere
juridice:
11
- legalitatea - legea reglementează
începutul, conţinutul şi încetarea
capacităţii de folosinţă;
- universalitatea - este recunoscută
tuturor persoanelor;
- egalitatea - persoanele fizice au o
capacitate egală de folosinţă;
- generalitatea - presupune aptitudinea
persoanei fizice de a avea toate
drepturile şi toate obligaţiile civile;
- inalienabilitatea - se referă la
imposibilitatea persoanei fizice de a
renunţa la aptitudinea sa de a avea
drepturi şi obligaţii, indiferent dacă
această renunţare ar fi totală sau parţială.
Orice renunţare în tot sau în parte la
capacitatea de folosinţă este lipsită de
efecte juridice.
- intangibilitatea - priveşte
imposibilitatea îngrădirii persoanei în
capacitatea de folosinţă, în afara
cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Limitele capacităţii de folosinţă sunt
stabilite de art. 7 din Decretul nr.
31/1954, potrivit căruia, capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea
persoanei şi încetează o dată cu
moartea acesteia.
De la regula dobândirii capacităţii de
folosinţă din momentul naşterii, există
excepţia potrivit căreia, drepturile
copilului sunt recunoscute de la
concepţie, însă numai dacă el se naşte
viu. Prin această excepţie este reiterat în
legislaţia actuală adagiul infans
conceptus pro nato habetur quoties de
ejus commodis agitur (copilul conceput
este considerat născut întotdeauna când
aceasta va fi în interesul lui).
Astfel, copilul conceput, dar nenăscut,
este chemat la moştenirea tatălui său,
dacă acesta a încetat din viaţă înaintea
naşterii copilului.
Copilul conceput poate dobândi
capacitate de folosinţă anticipată
numai dacă sunt întrunite în mod
cumulativ următoarele două condiţii:
- copilul să se nască viu;
- să fie vorba de drepturi, nu şi de
obligaţii.
În ceea ce priveşte prima condiţie, de a
se naşte viu, este suficient ca acel copil
să fi respirat doar o singură dată şi apoi
să fi decedat, ca să se aprecieze că s-a
născut viu. Acest fapt poate fi în mod
simplu dovedit prin existenţa aerului în
plămânii copilului. Spre deosebire de
legislaţia noastră, alte legislaţii
(franceză, italiană, spaniolă, germană)
impun nu doar ca acel copil să se nască
viu, ci să fie şi viabil. Neviabilitatea
poate fi cauzată de prematuritate,
malformaţii congenitale incompatibile
cu viaţa, contractarea intrauterină a unor
afecţiuni grave.
Din punctul de vedere al conţinutului,
capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice cuprinde aptitudinea de a avea
toate drepturile şi toate obligaţiile
civile. Aceste drepturi şi obligaţii nu pot
fi enumerate de lege, având în vedere
faptul că ele sunt foarte numeroase şi
foarte diverse.
Aşa cum prevede art. 7 din Decretul
nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice încetează în momentul
decesului sau în momentul rămânerii
definitive a hotărârii de declarare
judecătorească a morţii (în situaţia în
care moartea biologică a persoanei nu
poate fi constatată). Efectul hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte este
identic cu cel al decesului constatat în
mod obişnuit.
Capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei fizice este aptitudinea
acesteia de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţiile, personal şi
singur, încheind acte juridice civile,
potrivit art. 5 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954.
În momentul în care încheie un act
juridic civil, persoana fizică trebuie să-şi
manifeste voinţa în mod conştient, să
aibă reprezentarea actului pe care îl
încheie şi a consecinţelor lui juridice.
Această conştientizare a acţiunilor
omeneşti producătoare de efecte juridice
şi a consecinţelor lor poartă denumirea
de discernământ. El este variabil de la un
individ la altul, în funcţie de vârstă, sex,
educaţie şi grad de cultură. Aşadar,
discernământul nu se înscrie în anumite
tipare prestabilite, ci este propriu fiecărui
individ în parte.
Având în vedere experienţa suficientă,
gradul de maturitate a indivizilor
normali, legea a stabilit sub forma unei
prezumţii, că toate persoanele care au
ajuns la o anumită vârstă au discernă-
mânt. Existenţa unei anumite vârste
constituie un criteriu obiectiv în
aprecierea existenţei discernământului,
dar această prezumţie poate fi infirmată
de date subiective, care pot stabili
contrariul.
Capacitatea deplină de exerciţiu se
dobândeşte în momentul în care
persoana fizică devine majoră (art. 8
din Decretul nr. 31/1954). În sistemul
nostru de drept persoana devine majoră
la împlinirea vârstei de 18 ani,
pornindu-se de la prezumţia că la această
vârstă discernământul este complet
format.
În mod excepţional, femeile care se
căsătoresc pot dobândi anticipat
capacitate deplină de exerciţiu, de la
16 ani şi chiar de la 15 ani (cu anumite
încuviinţări speciale).
Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954,
sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
minorii care nu au împlinit vârsta de
14 ani, alienaţii şi debilii mintali
(interzişii judecătoreşti), categorii de
persoane care sunt lipsite de
discernământ. Deoarece aceste persoane
au capacitate de folosinţă, dar nu îşi pot
exercita drepturile şi nu îşi pot asuma
obligaţiile, actele juridice civile sunt
încheiate în numele lor de
reprezentanţii lor legali (părinţi,
tutori sau curatori).
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18
ani au capacitate de exerciţiu
restrânsă. Se apreciază că aceşti minori
au discernământ, dar nu au experienţă
juridică, motiv pentru care ar putea fi
prejudiciaţi în momentul încheierii
anumitor acte juridice civile. Ei pot
participa personal la încheierea
actelor juridice, însă nu le pot încheia
decât cu încuviiţarea prealabilă a
ocrotitorului legal (părinte, tutore sau
curator), experienţa acestuia întregind-o
pe cea a minorului. De asemenea, aceşti
minori sunt asistaţi în faţa instanţei de
judecată de către ocrotitorii lor legali.
Minorii cu capacitate restrânsă de
exerciţiu au însă posibilitatea de a
încheia, fără încuviinţarea ocrotitorilor
lor legali, o serie de acte cu caracter
personal: - minorul care a împlinit vârsta
de 16 ani poate încheia un contract de
muncă şi poate dispune de rezultatele
muncii sale; - de la aceeaşi vârstă,
minorul poate dispune prin testament de
1/2 din bunurile de care ar putea dispune
dacă ar fi major; - mama minoră poate
introduce o acţiune în stabilirea
paternităţii unui copil născut în afara
căsătoriei; - tatăl minor poate face o
recunoaştere de paternitate.
În cazul unor anumite acte juridice cu
caracter special, ocrotitorul legal nu îl
poate reprezenta pe minor şi nici nu-i
poate încuviinţa actele, legea cerând
manifestarea de voinţă expresă a
minorului, chiar în lipsa capacităţii de
exerciţiu a acestuia. Astfel, minorul în
vârstă de 10 ani trebuie să-şi dea
consimţământul la încheierea adopţiei şi
la desfacerea acesteia; în ipoteza unui
divorţ al părinţilor, minorul de 10 ani
trebuie să fie întrebat căruia dintre
părinţi doreşte să-i fie încredinţat; la
împlinirea vârstei de 14 ani, minorul
poate solicita instanţei de judecată
acordarea unei pensii de întreţinere de
către părintele căruia nu i-a fost
încredinţat.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice prezintă următoarele caractere
juridice: legalitate, generalitate,
egalitate, inalienabilitate şi
intangibilitate.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice este diferit, după cum
este vorba de o capacitate deplină de
exerciţiu sau de o capacitate restrânsă
de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice încetează în următoarele situaţii:
- deces sau declarare judecătorească a
morţii (moment în care încetează şi
capacitatea de folosinţă);
- punerea sub interdicţie judecătorească;
- anularea căsătoriei încheiate înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani.
6. Persoana juridică
6.1. Elementele constitutive ale
persoanei juridice
Avand ca punct de plecare dispozitiile
legale cuprinse in art.26 lit. e din
Decretul nr.31/1954, literatura de
specialitate este unanima in a considera
ca elementele constitutive general
valabile pentru existenta unei persoane
juridice sunt:
- organizarea de sine statatoare;
- un patrimoniu propriu;
- un scop propriu in acord cu
interesul public (general).
Organizarea de sine statatoare a
persoanei juridice desemneaza acel
element constitutiv ce consta in
alcatuirea ca un tot unitar sau
structurarea pe activitati, precum si
precizarea persoanelor care vor
reprezenta persoana juridica in raport cu
tertii. Cu alte cuvinte, organizarea
proprie priveste doua aspecte:
organizarea interna, structurarea pe
compartimente (cercetare, productie,
comert) si desemnarea organelor de
conducere si a persoanelor care
reprezinta persoana juridica.
Importanta acestui element constitutiv
este dedusa din faptul ca persoana
juridica participa la raporturile juridice
civile ca un ansamblu unitar.
Patrimoniul propriu este acel
element constitutiv al persoanei juridice
care consta in totalitatea drepturilor si
obligatiilor cu continut economic, avand
ca titular persoana juridica. Similar
persoanei fizice, patrimoniul persoanei
juridice cuprinde o latura
activa, formata din drepturi
patrimoniale (reale si de creanta) si
o latura pasiva alcatuita din obligatii
patrimoniale (contractuale si
extracontractuale). Patrimoniul trebuie
sa fie distinct de patrimoniul persoanelor
fizice ce alcatuiesc persoana juridica,
precum si fata de patrimoniul altor
persoane fizice sau juridice, ceea ce ii
permite sa-si asume o raspundere
proprie, autonoma.
Importanta juridica a patrimoniului
priveste urmatoarele aspecte:
a) exista entitati care au organizare
proprie si scop propriu, dar nu au
calitatea de persoana juridica lipsindu-le
patrimoniul propriu (spre exemplu
sucursalele, nu insa si filialele care
intrunesc cele trei elemente
constitutive);
b) patrimoniul propriu sta la baza
raspunderii;
c) patrimoniul permite persoanei
juridice sa participe la viata publica in
nume propriu (proprio nomine)
d) patrimoniul propriu explica
dispozitia art. 37 din Decretul nr.
31/1954 conform careia persoana
juridica supraordonata nu raspunde
pentru obligatiile persoanei juridice
subordonate si nici invers.
Scopul persoanei juridice are
doua sensuri:
- in sens larg, se intelege scopul
formulat in acte normative care se
exprima generic, aratandu-se domeniul
si obiectul de activitate (spre exemplu,
12
fundatia este destinata realizarii unui
scop ideal);
- in sens restrans, se intelege scopul
concret urmarit de fiecare persoana
juridica, scop inscris in actul de
infiintare.
Scopul trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii: sa fie in acord cu
interesul public, sa fie determinat, sa fie
legal (in acord cu legea).
Scopul stabileste limitele capacitatii de
folosinta a persoanei juridice, capacitate
ce e guvernata de principiul specialitatii.
7. Modalităţile juridice ale dreptului de
proprietate
7.1. Proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară
7.2. Proprietatea comună în devălmăşie
I) Proprietatea comuna pe cote parti
obisnuita sau temporara
De regula, proprietatea comuna pe cote
parti are un caracter temporar, ea
nascandu-se ca o consecinta a mostenirii
cand in urma defunctului raman mai
multi succesori.
Doua principii caracterizeaza
proprietatea comuna pe cote parti
obisnuita, si anume:
a) copartasul nu are un drept exclusiv
asupra unei parti determinate din bun in
materialitatea sa;
b) fiecare copartas are un drept exclusiv
numai asupra unei cote parti ideale din
drept.
La randul sau, fiecare dintre aceste
principii genereaza drepturile care revin
fiecarui copartas si anume:
Din primul principiu enuntat, rezulta
consecinta ca nici unul dintre copartasi
nu poate infaptui acte cu privire la bun in
intregul sau fara acordul celorlalti.
Aceasta consecinta poarta numele
de regula unanimitatii.
Aceasta regula se refera la urmatoarele
acte:
-Actele materiale care privesc folosinta
bunului, sunt permise copartasilor, cu
conditia de a nu schimba destinatia
bunului. Cat priveste fructele, acestea se
cuvin coproprietarilor proprotional cu
cota fiecaruia.
-in matria actelor juridice, trebuie
facuta distinctia intre actele
de dispozitiune si cele
de administrare. Nici unul dintre
copartasi nu poate face fara acordul
celorlalti acte de dispozitie, cu privire la
intregul bun.
Daca totusi a fost facut un asemenea act,
valabilitatea lui depinde de rezultatul
impartelii: daca bunul sau partea
materiala vor intra in patrimoniul
dispunatorului, actul de dispozitie va fi
retroactiv valabil. in caz contrar, tot
retroactiv, acesta va fi desfiintat.
Desi regula unanimitatii urmareste
si actele de administrare a bunului, in
practica juridica s-a admis punctul de
vedere ca actele de conservare a bunului
pot fi facute de un singur copartas, fara a
fi necesar acordului celorlalti.
Din cel de al doilea principiu, decurge
consecinta ca fiecare copartas poate sa
dispuna liber si neingradit de cota sa
ideala de drept. Aceasta nu schimba
natura juridica a bunului, intrucat
opereaza doar o subrogatie personala,
referitoare la inlocuirea unui copartas cu
un altul.
Situatia s-ar schimba doar in ipoteza in
care instrainarea s-ar face tot
catre un coproprietar, care in felul acesta
ar dobndi proprietatea exclusiva si
integrala asupra bunului.
incetarea coproprietatii temporare are
loc de regula prin imparteala, cunoscuta
sub denumirea de partaj. in felul acesta
se pune capat starii de coproprietate ori
de indiviziune, in sensul ca bunul sau
bunurile stapanite in comun pe cote parti
sunt impartite intre
copartasi, fiecare dintre ei devenind
proprietarul unui bun dintre cele ce
formau obiectul coproprietatii, in cazul
in care bunul poate fi impartit in natura.
in caz contrar, bunul se atribuie in
intregime unuia dintre copartajanti cu
obligarea sa la plata catre ceilalti a
echivalentului valoric al cotei lor.
Daca nici unul nu doreste sa preia bunul,
acesta va fi vandut la licitatie,
achivalentul valoric fiind impartit
potrivit cotelor lor, copartasilor.
Articolul 728 Cod civil stabileste regula
ca dreptul de a cere incetarea indiviziunii
este imprescriptibil. Regulile
referitoarela indiviziune sunt aplicabile
insa si in materia coproprietatii.
in aceeasi masura este aplicabila si
dispozitia din art. 728 Cod civil, potrivit
careia nimeni nu poate fi silit a ramane
in diviziune.
in fine, incetarea copropritatii poate avea
loc si in situatia cand unul dintre

copartasi devine titular al tuturor
celorlalte parti, prin succesiune,
cumparare, donatie etc.
Dreptul de proprietate comuna in
devalmasie
Notiuni generale
Dreptul de proprietate in devalmasie
constituie a doua ipostaza in care se
infatiseaza dreptul de proprietate
comuna.
Caracteristic proprietatii devalmase, spre
desebire de proprietatea comuna pe cote
parti, este faptul ca la
devalmasie titularii nu au precizata o
cota parte din drept, aceasta
apartinandu-le tuturor, impreuna si
nefractionat.
Legislatia noastra nu cuprinde o
reglementare generala a dreptului de
proprietate comuna in devalmasie.
Notiunea, caracterele si regimul juridic
al devalmasiei, au fost totusi configurate
in baza dispozitiunilor cuprinse in Codul
familiei cu privire la comunitata de
bunuri a sotilor, precum si cu importanta
contributie a literaturii de specialitate97.
Singurul caz de proprietate devalmasa
cunoscut in dreptul romanesc actual, il
constituie comunitatea de bunuri a
sotilor, numita si "devalmasie
matrimoniala".
Izvorul acestei devalmasii il constituie
faptul dobandirii de catre oricare dintre
soti a unui bun in timpul casatoriei.
Cu privire la administrarea, folosinta si
dispozitia asupra acestor bunuri, ele se
realizeaza de soti de comun acord. Cu
toate acestea, legea instituie prezumtia
mandatului reciproc al sotilor in ceea ce
priveste administrarea, folosinta si
dispozitia cu privire la bunurile comune.
Articolul 35 alineat 2 din Codul Familiei
precizeaza ca "Oricare dintre soti,
exercitand singur aceste drepturi, este
socotit ca are si consimamantul celuilalt
sot. Cu toate acestea, nici unul dintre
soti nu poate
instraina si nici nu poate greva un teren
sau o constructie ce face parte din
bunurile comune, daca nu are
consimtamantul expres al celuilalt sot".
incetarea devalmasiei, este legata de
incetarea imprejurarilor care i-au dat
nastere.
in consecinta, incetarea sau desfacerea
casatoriei are drept efect, printre altele si
incetarea devalmasiei matrimoniale.
Modalitatea de incetare o constituie
imparteala, care se poate face prin
invoiala sau pe cale judecatoreasca.
imparteala judecatoreasca, numita si
partaj, presupune mai intai stabilirea
masei bunurilor comune apoi stabilirea
cotei de contributie a celor doi soti la
dobandirea bunurilor. in aceasta faza
procesuala, devalmasia se transmforma
practic intr-o coproprietate pe cote
parti. in fine, dupa evaluarea si lotizarea
lor, bunurile sunt impartite in
materialitatea lor98.
Comparatie intre proprietatea comuna
pe cote parti si proprietatea comuna in
devalmasie
a) Asemanari
1. 1. Ambele sunt modalitati
ale dreptului de proprietate, implicand
cel putin doi titulari concomitent si un
bun unic sau o masa de bunuri.
2. 2. in ambele cazuri,
proprietatea comuna inceteaza prin
imparteala dupareguli identice.
3. 3. in ambele situatii,
drepturile coproprietarilor se intind
asupra intregului bun sau a tuturor
bunurilor cealcatuiesc obiectul dreptului
de propriette comuna.
b) Deosebiri
1) La proprietatea comuna pe cote parti,
fiecare coproprietar cunoaste cota sa
parte abstracta din drept, spre deosebire
de proprietatea devalmasa, in cazul
careia cotele nu sunt cunoscute si se
stabilesc doar cu prilejul partajului.
2) Fiecare coproprietar poate dispune in
cazul proprietatii comune pe cote parti
de cota sa ideala de drept, spre deosebire
de codevalmasi care nu o pot face,
13
intrucat nu cunosc intindera dreptului
lor.
3) Proprietatea comuna pe cote parti
poate exista indiferent de calitatile
juridice ale coproprietarilor.
Proprietatea comuna in devalmasie are
un caracter "intuitu personae", ea
neputand lua nastere decat intre soti.
4) Proprietatea comuna pe cote parti
poate avea ca izvor contractul, legea,
succesiunea, uzucapiunea etc., spre
deosebire de devalmasie al carui unic
izvor il constituie relatiile de casatorie.
5) Actele de dispozitie sunt supuse in
cazul proprietatii comune pe cote parti
principiului unanimitatii, pe cata vreme
in cazul devalmasiei opereaza prezumtia
mandatului casnic.
8. Apărarea dreptului de proprietate
8.1. Acţiunea în revendicare
8.1.1. Definiţie, caractere juridice,
exercitare
8.1.2. Acţiunea în revendicare
imobiliară
8.1.3. Efectele acţiunii în revendicare
Actiunii in revendicare nu i s-a consacrat
o dispozitie speciala in Codul civil.
Atunci cand trateaza prescriptia,
art.1909 alin.2 Cod civil dispune ca, 'Cel
ce a pierdut sau cel caruia i s-a furat un
lucru poate sa-l revendice, in curs de trei
ani'; art.1910 Cod civil, se refera tot la
revendicarea bunurilor mobile; la randul
sau, art.1730 Cod civil prevede ca, atunci
cand vanzarea s-a facut fara termen,
'Vanzatorul poate chiar sa revendice
obiectele vandute'.
Referitor la revendicarea bunurilor
imobile, Codul civil nu contine nici o
dispozitie, desi actiunea in revendicare
imobiliara este extrem de complexa si
importanta, dand nastere unei practici
judiciare foarte bogata.
Vom defini actiunea in revendicare ca
fiind acea actiune civila reala prin care
proprietarul care a pierdut posesia
bunului sau solicita restituirea acestuia
de la posesorul neproprietar. In acest
sens, jurisprudenta a decis ca actiunea in
revendicare este 'actiunea prin care
proprietarul neposesor reclama bunul de
la posesorul neproprietar'. Actiunea in
revendicare se distinge de actiunea
posesorie, desi indirect, contribuie si la
redobandirea posesiei bunului.
Actiunea in revendicare se distinge si de
actiunile contractuale care urmaresc
inapoierea bunului incredintat unei
persoane. In cazul acestor actiuni,
restituirea bunului nu se intemeiaza pe
dreptul de proprietate, ci pe obligatia
izvorata din contract, adica pe un drept
de creanta, motiv pentru care asemenea
actiuni sunt personale si nu reale.
Uneori, in practica, se confunda actiunea
in revendicare cu actiunea in granituire,
mai ales cand cererea de determinare
prin semne exterioare a limitelor intre
proprietati vecine este insotita si de
cererea de restituire a unei portiuni de
teren, ocupata prin mutarea hotarului
despartitor. Trebuie avut in vedere ca
actiunea de granituire, care este tot o
actiune petitorie, urmareste doar
delimitarea proprietatilor limitrofe. Cand
prin actiunea in granituire se cere insa o
parte determinata din terenul limitrof, pe
care vecinul ar detine-o fara drept,
granituirea implica si o revendicare, iar
reclamantul trebuie sa-si dovedeasca
dreptul.
Caracterele juridice ale actiunii in
revendicare
Actiunea in revendicare este o actiune
reala, deoarece poate fi promovata
impotriva oricarei persoane care incalca
dreptul de proprietate. Caracterul real al
dreptului de proprietate se transmite si
actiunii in revendicare prin care este
aparat dreptul.
Actiunea in revendicare are un caracter
petitoriu, deoarece pune in discutie
insasi existenta dreptului de proprietate.
Aceasta deosebeste actiunea in
revendicare de actiunea posesorie sau
actiunea care se intemeiaza pe un drept
de creanta.
Actiunea in revendicare este in
principiu imprescriptibila din punct de
vedere extinctiv. Dreptul de proprietate
nu se pierde prin neuz, asa incat el va
putea fi aparat intotdeauna prin actiunea
in revendicare. In acest sens, art.21 din
Decretul nr. 167/1958 prevede ca
'Dispozitiile decretului de fata nu se
aplica dreptului la actiunea privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz,
abitatie, servitute si superficie'. Atunci
cand insa un bun imobil este dobandit
prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a
fost dobandit prin posesia de buna-
credinta, dreptul de proprietate al
proprietarului initial s-a stins si el nu va
mai putea avea castig de cauza intr-o
actiune de revendicare.
9. Efectele contractului
9.1. Obligativitatea contractului în
raporturile dintre părţile contractante
Obligativitatea contractului în
raporturile dintre părtile contractante.
Reguli: ► contractul este obligatoriu
între părti. Potrivit art. 969 Cod civil:
„convenTiile legal făcute au putere de
lege între părTile contractante”.
Conform art. 1270 alin. (1) NCC:
„Contractul valabil încheiat are putere de
lege între părTile contractante”.
 Concluzii: - obligativitatea contractului
legal încheiat de la care părTile nu se pot
sustrage;
- obligativitatea priveşte în primul rând
părTile contractante, ceea ce este
cunoscut sub principiul relativităTii
contractului.
►trebuie să existe o simetrie între
modul de încheiere a contractului şi
modul de modificare, desfacere ori
desfiinTare a acestuia;
Potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil:
„ConvenTiile se pot revoca, prin
consimTământul mutual sau din cauze
autorizate de lege”.
Conform art. 1270 alin. (1) NCC:
„Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părTilor ori din cauze
autorizate de lege”.
Concluzie: numai prin consimTământul
părTilor se poate modifica sau desfiinTa
contractul.
ExcepTiile trebuie să fie prevăzute în
mod expres de lege sau în contract.
Cauze autorizate de lege:
A) denuntarea unilaterală. Conform art.
1277 NCC, „Contractul încheiat pe
durată nedeterminată poate fi denuntat
unilateral de oricare dintre părti cu
respectarea unui termen rezonabil de
preaviz. Orice clauză contrară sau
stipularea unei prestatii în schimbul
denuntării contractului se consideră
nescrisă”.
Cazuri: în contractul de închiriere fără
termen – art. 1436 alin. 2 Cod civil; în
contractul de mandat, mandantul poate
revoca mandatul - art. 2030 alin. (1) lit.
A) NCC, după cum mandatarul poate
renunta mandatul încredintat - art. 2030
alin. (1) lit. B) NCC; în contractul de
depozit, deponentul poate să solicite
oricând restituirea bunului depozitat,
chiar înăuntrul termenului convenit - art.
2115 alin. (1) NCC;
B) forta majoră, definită potrivit art.
1351 alin. (2) NCC, drept „...orice
eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil şi inevitabil”. Poate determina
fie o suspendare a efectelor contractului,
fie desfiintarea acestuia atunci când are
efect distructiv.
C) decesul debitorului în cazul
contractului intuitu personae.
D) prelungirea sau prorogarea legală a
unui contract (exemplu: în cazul
contractului de închiriere a locuintelor,
s-au adoptat legi prin care s-a prelungit
termenul de închiriere).
9.2. Principiul relativităţii efectelor
contractului şi opozabilitatea faţă de terţi
a contractului
Semnificaţia principiului relativităţii
efectelor, instituit de art. 1270 alin.
1 Noul Cod Civil, este aceea că puterea
obligatorie, efectele contractului, privesc
numai părţile contractante. Astfel,
contractul (rod al voinţelor părţilor) nu
poate să profite şi nici să lezeze
interesele altor persoane.
Faţă de terţi, contractul încheiat apare
numai ca un fapt juridic care trebuie
respectat, adică le este opozabil. în
consecinţă, dacă una din părţile
contractante, prin neexecutarea
obligaţiilor, produce o pagubă celeilalte,
ea va răspunde în temeiul răspunderii
civile contractuale, spre deosebire de
terţii care nesocotesc drepturile izvorâte
dintr-un contract şi care vor răspunde în
temeiul răspunderii civile delictuale (art.
1349 şi urm. C. civ).
9.3. Excepţiile de la principiul
relativităţii efectelor contractului
EXCEPłIILE DE LA PRINCIPIUL
RELATIVITĂłII CONTRACTULUI
Se pune întrebarea dacă principiul
relativităTii efectelor contractului
cunoaşte excepTii. Răspunsul este diferit
după cum este vorba despre dobândirea
de drepturi ori despre dobândirea de
obligaTii din contractul încheiat între
alte persoane.
Astfel, în privinTa dobândirii de
obligaTii de către un terT faTă de
contract, răspunsul este categoric
negativ. Nimeni nu devine obligat fără a-
şi fi manifestat voinTa în acest sens.
Promisiunea faptei altuia nu este decât o
aparentă excepTie de la principiul
relativităTii efectelor contractului. În
cazul promisiunii faptei altuia, singurul
obligat este promitentul, căruia îi revine
o obligaTie de rezultat, terTul neavând
cum să devină obligat.
Prevederile Noului Cod civil confirmă
această opinie exprimată în mod constant
în literatura de specialitate. Astfel,
conform art. 1283 alin. (1) NCC, „Cel
care se angajează la a determina un terT
să încheie sau să ratifice un act este Tinut
să repare prejudiciul cauzat dacă terTul
refuză să se oblige sau, atunci când s-a
obligat şi ca fideiusor, dacă terTul nu
execută prestaTia promisă”. Prevederile
alineatului (3) al aceluiaşi articol sunt în
sensul că „IntenTia promitentului de a se
angaja personal nu se prezumă, ci trebuie
să reiasă neîndoielnic din contract sau
din împrejurările în care acesta a fost
încheiat”. Precizarea este binevenită,
pentru că are rolul de a distinge
promisiunea faptei altuia de cazurile în
care un debitor înTelege să-şi asume
doar o obligaTie de diligenTă.
1) Contractul în folosul
Tertul beneficiar care a acceptat
stipulaTia, poate cere executarea
prestatiei, însă, nu va putea cere
rezoluTiunea contractului, întrucât
caracterul sinalagmatic se manifestă
numai între stipulant şi promitent.
Fiind chemat în judecată, promitentul
poate invoca faTă de terTul beneficiar
toate excepTiile pe care le-ar fi putut
opune stipulantului. Potrivit
dispoziTiilor art. 1288 NCC,
„Promitentul poate opune beneficiarului
numai apărările întemeiate pe contractul
care cuprinde stipulaTia”.
3 – raporturile dintre stipulant şi tertul
beneficiar. Între aceste persoane,
contractul în folosul unei terte persoane
nu creează prin el însuşi raporturi
specifice.
Prin intermediul stipulatiei pentru altul,
între aceste părti se pot rezolva alte
14
raporturi, de exemplu: se pot efectua
liberalităti, se pot executa alte obligatii.
Revocarea stipulatiei. Un element de
noutate adus de Noul Cod civil este
constituit de reglementarea revocării
stipulatiei. Astfel, conform art. 1287
alin. (1) NCC, „Stipulantul este singurul
îndreptătit să revoce stipulatia, creditorii
sau moştenitorii săi neputând să o facă.
Stipulantul nu poate însă revoca
stipulatia fără acordul promitentului
dacă acesta din urmă are interesul să o
execute”.
Conform frazei I din art. 1286 alin. (2)
NCC, „StipulaTia poate fi revocată cât
timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns
la stipulant sau la promitent”.
Revocarea stipulatiei nu înseamnă
liberarea promitentului de obligatie, ci în
loc să aibă drept creditor pe beneficiarul
initial, va căpăta un alt creditor, după
cum arată dispozitiile 1287 alin. (1)
NCC: „Revocarea stipulatiei produce
efecte din momentul în care ajunge la
promitent. Dacă nu a fost desemnat un
alt beneficiar, revocarea profită
stipulantului sau moştenitorilor acestuia,
fără a agrava însă sarcina promitentului”.
Aceasta înseamnă că de efectele
revocării stipulatiei vor profita, după caz,
fie un beneficiar desemnat în subsidiar,
fie stipulantul ori moştenitorii acestuia.
2) Invocarea contractului de către un tert
în cadrul unei actiuni directe.
Se recunoaşte de către lege dreptul unei
persoane străină de contract de a actiona
direct împotriva unei părti, invocând
contractul fată de care terta persoană
rămâne străină. Prin recunoaşterea
actiunii directe bazată pe contractul fată
de care tertii rămân totuşi străini, se evită
concursul celorlalti creditori ai
debitorului direct.
Exemple:
- art. 1488 Cod civil – din materia
antreprizei, unde muncitorii angajati
pentru efectuarea unei lucrări pot
reclama plata direct de la beneficiarul
lucrării, până la concurenta sumei cu
care acesta este dator faTă de
antreprenor. Art. 1856 NCC: „În măsura
în care nu au fost plătite de antreprenor,
persoanele care, în baza unui contract
încheiat cu acesta, au desfăşurat o
activitate pentru prestarea serviciilor sau
executarea lucrării contractate au actiune
directă împotriva beneficiarului, până la
concurenta sumei pe care acesta din
urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii actiunii”;
- art. 1542 Cod civil – în materia
contractului de mandat, potrivit căruia
mandantul poate să intenteze direct
actiunea contra submandatarului.
Conform dispozitiilor art. 2023 alin. (6)
NCC: „În toate cazurile, mandantul are
actiune directă împotriva persoanei pe
care mandatarul şi-a substituit-o”.
9.4. Excepţie faţă de opozabilitatea faţă
de terţi a contractului. Simulaţia
Prin exceptie de la opozabilitatea fată de
terti, se întelege că o tertă persoană este
îndreptătită să nu Tină seama de
situatiile juridice, care au fost create prin
anumite contracte.
Prin simulatie se întelege procedeul prin
care aceleaşi părti încheie două
contracte, unul aparent denumit contract
simulat, prin care se crează o anumită
aparentă juridică ce nu corespunde
realitătii, şi altul secret, denumit
contraînscris, care corespunde vointei
reale a părtilor şi prin care se anihilează
în tot sau în parte aparenta juridică creată
prin actul public, simulat.
Conform art. 1293 NCC, „dispozitiile
referitoare la simulatie se aplică în mod
corespunzător şi actelor juridice
unilaterale destinate unei persoane
determinate, care au fost simulate prin
acordul dintre autorul actului şi
destinatarul său”.
Pentru existenta simulatiei, actul secret
trebuie încheiat concomitent sau
eventual înainte de încheierea
contractului aparent.
Formele simulatiei:
1 – contractul aparent este fictiv – adică
nu există în realitate. De exemplu, un
debitor pentru a scoate de sub urmărire
un bun, încheie o vânzare aparentă. În
realitate, vânzarea nu are loc.
2 - contractul deghizat – adică sunt
ascunse anumite elemente ale acestuia.
Deghizarea poate fi:
A) totală – atunci când se ascunde
adevărata natură juridică a actului. De
exemplu, în realitate se încheie o donatie
pe care o deghizează sub forma
vânzăriicumpărării; sau
B) partială – când se ascund anumite
elemente mai putin semnificative. De
exemplu, pretul vânzării este 100
milioane lei, iar în act se trece suma de
30 milioane lei.
Efectele simulatiei: ► inopozabilitatea.
În cazul simulatiei, fată de terta persoană
nu poate fi opusă situatia juridică ce este
creată prin contractul secret.
Astfel:
- între părtile simulatiei şi succesorii
universali ai acestora. Potrivit art. 1175
cod civil, ”actul secret care modifică un
act public nu poate avea putere decât
între părTile
contractante şi succesorii universali ai
acestora” - art. 1289 alin. (1) NCC:
„Contractul secret produce efecte numai
între părti şi, dacă din natura contractului
ori din stipulatia părtilor nu rezultă
contrariul, între succesorii lor universali
sau cu titlu universal”;
- fată de terti, produce efecte contractul
public, deşi nu corespunde realitătii.
Teza a doua a art. 1175 Cod civil arată că
„un asemenea act nu poate avea nici un
efect în contra altor persoane”. TerTii
care au cunoscut existenTa contractului
secret la momentul naşterii interesului
lor, legat de acel contract, vor suporta
efectele acestuia.
Tertii pot invoca împotriva părtilor
contractul secret.
Conform art. 1290 alin. (1) NCC,
„Contractul secret nu poate fi invocat de
părti, de către succesorii lor universali,
cu titlu universal sau cu titlu particular şi
nici de către creditorii înstrăinătorului
aparent împotriva tertilor care,
întemeindu-se cu bună-credintă pe
contractul public, au dobândit drepturi
de la achizitorul aparent” iar potrivit
alineatului
(2) al aceluiaşi articol, „tertii pot invoca
împotriva părtilor existenta contractului
secret, atunci când acesta le vatămă
drepturile”. Apoi, dispozitiile art. 1291
alin. (1) arată: „existenta contractului
secret nu poate fi opusă de părti
creditorilor dobânditorului aparent care,
cu bună-credintă, au notat începerea
urmăririi silite în cartea funciară sau au
obtinut sechestru asupra bunurilor care
au făcut obiectul simulatiei”;
- în caz de conflict între terti. Au câştig
de cauză tertii care cu bună-credintă, se
sprijină pe actul aparent. Conform art.
1291 alin. (2) NCC, „Dacă există un
conflict între creditorii înstrăinătorului
aparent şi creditorii dobânditorului
aparent, sunt preferati cei dintâi, în cazul
în care creanta lor este anterioară
contractului secret”.
Tertii în materia simulatiei sunt, potrivit
art. 1175 Cod civil: succesorii cu titlu
particular şi creditorii chirografari.
Succesorii universali şi cei cu titlu
universal ai părtilor, ale căror interese s-
au urmărit a fi fraudate prin simulatie,
devin terti.
În cazul tertilor fată de simulatie, ei pot
face dovada actului secret prin orice
mijloc de probă. Conform art. 1292 teza
I din Noul Cod civil, „Dovada simulatiei
poate fi făcută de terti sau de creditori cu
orice mijloc de probă”.
Părtile din contract, pentru a proba
simulatia, trebuie să respecte regula din
art. 1191 cod civil. Conform tezei a ii-a
a articolului 1292 al noului cod civil,
„părtile pot dovedi şi ele simulatia cu
orice mijloc de probă, atunci când
pretind că aceasta are caracter ilicit”.
Înseamnă că textul va avea aplicare
pentru acele cazuri în care scopul
declarării simulatiei va fi nu de a da
eficientă unui act secret, ci pentru a
constata ori a declara nulitatea actului
secret.
Simulatia poate fi înlăturată pe calea
actiunii în declararea simulatiei efectul
admiterii actiunii în simulatie constă în
înlăturarea efectelor contractului
aparent, dându-se eficientă contractul
secret, cu conditia ca acesta să fie valid.
Art. 1289 alin. (2) ncc prevede:
„...contractul secret nu produce efecte
nici între părti dacă nu îndeplineşte
conditiile de fond cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă”. De aici se poate
deduce că în unele cazuri, scopul
declarării simulatiei este ca scotând la
iveală contractul real, să i se aplice
sanctiunea nulitătii.
9.5. Efectele specifice ale contractului
simalagmatic
Efectele specifice a contractelor
sinalagmatice
Contractele sinalagmatice au caracter
reciproc, adică obligaţiile revin ambelor
părţi, fiecare avînd calitatea de debitor şi
creditor. Aceste obligaţii sunt legate
între ele şi nu pot fi concepute una fără
alta. Acest principiu, produce
următoarele efecte juridice în cazul în
care una din părţi nu-şi execută prestaţia:
§ Obligaţiile reciproce trebuie executate
simultan, excepţie sunt contractele care
pot fi executate altfel. În aceste condiţii
oricare din părţile contractului dat poate
refuza executarea prestaţiilor dacă
cealaltă parte nu-şi onorează propriile
obligaţii.
§ Dacă o parte vinovată nu-şi execută
obligaţiile, cealaltă parte cere
rezoluţiunea[1] contractului.
§ Dacă una din părţi nu poate să-şi
exercite prestaţiile contractuale din
cauza unor evenimente ce nu ţin de ea,
atunci cealaltă parte este liberată de
prestaţiile sale.
3.1 Excepţia de neexecutarea
contractului
Excepţie de neexecutare – mijloace
juridice de apărare care se află la
dispoziţia uneia dintre părţile
contractului sinalagmatic, atunci cînd
una dintre părţi îi pretinde ca acesta să-şi
execute obligaţiile ce-i revin, însă el
singur nu-şi execută propriile obligaţii.
În situaţia contractelor sinalagmatice,
dacă una dintre părţi refuză executarea
obligaţiilor sale, atunci cealaltă parte
poate să refuze. Exemplu: vînzătorul
poate să refuze predarea bunului pînă
cînd cumpărătorul nu plăteşte.
Condiţiile excepţiei
§ Obligaţiile reciproce a părţilor să iasă
din acelaşi contract. Pe lîngă calitatea de
debitor şi creditor ale raporturilor
diferite, mai este necesară şi intervenirea
unei părţi pentru înaintarea excepţiei pe
motiv că cealaltă parte nu-şi onorează
obligaţiile din alt contract.
Exemplu: împrumutul fără a da bani.
§ Să existe o neexecutare a obligaţiilor
din partea uneia dintre părţi, fie că este
parţială sau totală.
§ Neexecutarea să nu facă trimitere la
situaţia care l-a împiedicat pe debitor să-
şi onoreze obligaţiile. Exemplu: vreau
căldură însă nu am achitat pentru ea.[2]
§ Raportul obligaţional să presupună
executarea simultană a prestaţiilor.
Exemplu: vinderea bunului şi achitarea
simultană a plăţii.
3.2 Rezoluţiunea contractului
Reprezintă desfiinţare unui contract
sinalagmatic cu executare imediată la
cererea unei părţi pe motiv că cealaltă
parte culpabil nu a executat obligaţiile
asumate. Desfiinţarea acestuia are loc
atît pentru trecut cît şi pentru viitor, iar în
cazul unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă va produce efecte
numai pentru viitor şi se numeşte
reziliere.
Rezoluţiunea poate fi prevăzută direct în
contract prin înţelegerea părţilor,
stabilită la momentul încheierii
contractului, aceasta putînd fi stabilită şi
la cerere.
3.3 Efectele rezoluţiunii
Acestea se produc faţă de părţile
contractante cît şi faţă de terţi. În cazul
exercitării dreptului de rezoluţiune,
contractul încetează şi părţile sunt
eliberate de obligaţia de a presta
obligaţiile, trebuind să restituie
prestaţiile executate şi veniturile
realizate.
Debitorul plăteşte în bani în locul
restituirii prestaţiilor în natură dacă:
§ Restituirea în natură nu este posibilă;
§ Bunul a fost consumat, înstrăinat,
grevat, prelucrat sau transformat,
deteriorat sau destituit;
§ Dacă în contract a fost stipulată o
contraprestaţie, aceasta i-a locul
compensării în bani.
Pentru a putea înainta declaraţia privind
rezoluţiunea, dacă părţile nu au stabilit
un contract în termen, cel care cere
rezoluţiunea, poate stabili un termen
rezonabil pentru aceasta. Dacă nici după
a acest termen debitorul nu-şi onorează
obligaţiile sau somaţia a rămas fără efect,
partea îndreptăţită poate rezilia
contractul.
3.4 Riscul contractului
Problema dată apare în cazul în care
obligaţiile nu pot fi executate din cauza
unor cauze fortuite de care părţile nu
poartă răspundere. În principiu, o
obligaţie se stinge datorită imposibilităţii
executării ei pentru care debitorul nu
poartă răspundere. În cazul contractelor
sinalagmatice, debitorul obligaţiei
imposibile de executat, nu poate pretinde
executarea obligaţiei de către creditor,
iar dacă creditorul a executat această
obligaţie, el trebuie să restituie tot ce a
primit. Dacă debitorul a executat parţial
obligaţia care ulterior a devenit
imposibilă, creditorul va fi ţinut să
execute obligaţia pînă cînd nu va obţine
un profit mai mare decît cel prevăzut.
În contractele unilaterale, riscul este
suportat de debitorul obligaţiei care este
imposibil de executat aici problema este
rezolvată relativ uşor. Exemplu: dacă
bunul aflat în depozit a pierit în mod
fortuit, depozitarul este liberat de
obligaţia de restituire.
10. Faptul juridic licit ca izvor de
obligaţii
10.1. Gestiunea intereselor altei
persoane
10.2. Plata lucrului nedatorat
10.3. Îmbogăţirea fără justă cauză
Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii
1. Gestiunea intereselor altei persoane.
2. Plata lucrului nedatorat.
3.Îmbogăţirea fară justă cauză.
1. Gestiunea intereselor altei
persoane (gestiunea de afaceri)
Definiţie.
Gestiunea de afaceri este faptul
juridic licit care constă
în aceea că o persoană numită gerant,
fără a fi primit o împutenicire,
încheie din proprie iniţiativă, aceste
juridice sau săvârşeşte actele
materiale necesare sau utile, iar în
15
favoarea sau interesul altei persoane,
numită great.
Condiţiile gestiunii de afaceri:
a) să existe o gerare a intereselor
altuia. Acte juridice: plata unei
datorii, actul pentru efectuarea unor
reparaţii, chemarea unui medic,
inscripţia unei ipoteci, încheierea
unui contract de asigurare.În
principiu, actele nu pot depăşi sfera
actelor de conservare
şi administrare. Se pot încheia acte de
dispoziţie asimilate actelor de
administrare,de exemplu, în cazul
mărfurilor perisabile. Fapte
materiale: descărcarea unor mărfuri,
stingerea unui incendiu,repararea
unei conducte, asistenţa medicală
în caz de accident , salvarea unui
animal.
b) actele şi faptele gerantului să
fie utile geratului. Trebuie să aibă
caracter patrimonial şi să
fie evitat pierderea unei valori
patrimoniale ori să
fi sporit valoarea unui bun.Utilitatea
gestiunii se apreciază
la momentul realizării sale.
c) actele de gestiune să fie săvârşite
din iniţiativa gerantului, în absenţa
unui mandate şi fără
ştirea geratului. Dacă există opoziţia
geratului, continuarea intervenţiei
gerantului în afacerile patrimoniale
ale geratului echivalează
cu o imixtiune ilegală
.d) actele şi faptele de gestiune să fie
făcute cu intenţia de a gera interesele
altuia
Nu este necesar ca actele şi faptele să
fie făcute în mod exclusiv în favoarea
geratului. Trebuie să existe intenţia
de a-l obliga pe gerat la restituirea
cheltuielilor făcute.
e) gerantul să aibă capacitatea de a
contracta, având în vedere că este pus
în situaţia încheierii unor acte
juridice, pe de-o parte,şi prin faptele
material săvârşite şi-ar putea agrava
starea patrimonială. Nu interesează
capacitatea geratului.
Efectele gestiunii de afaceri.
A. Raporturile dintre gerant şi gerat
–gestiunea intereselor altei persoane,
de
şi faptul juridic este consecinţa
activităţii unei singure persoane
(gerantul) generează obligaţii
reciproce.
1. Obligaţiile gerantului:
a) obligaţia de a se îngriji de afacerile
altuia cu diligenţa unui bun proprietar
– art. 989 Cod civil.
Excepţie: art. 990 Cod civil –
răspunde numai pentru dol dacă
fără intervenţia sa, afacerea geratului
s-ar fi putut compromite;
b) obligaţia de a duce la bun sfârşit
afacerea începută sau de a o continua
până când geratul va fi în măsură şi
va avea mijloacele necesare să
se ocupe personal de interesele sale –
art. 987 Cod civil.Art. 998 Cod civil
– în cazul decesului geratului –
continuarea gestiunii până când
moştenitorii geratului vor putea lua
direcţiunea afacerii.
c) obligaţia de a da socoteală
geratului şi a-i preda tot ceea ce a
primit în temeiul gestiunii.
2. Obligaţiile geratului:
de a da gerantului toate cheltuielile
necesare şi utile pe care le-a făcut în
timpul gestiunii – art. 991 Cod
civil.Nu este obligat să-l remunereze
pe gerant pentru serviciile făcute, cu
excepţia cazului în care au fost
efectuate în virtutea profesiunii.
B. Raporturile dintre great şi terţi.
Dacă gestiunea a fost ratificată sau
este utilă, geratul este îndatorat să
execute toate obligaţiile contractate
de gerant, în numele geratului ori în
nume propriu, în interesul gestiunii,
în măsura in care nu au fost încă
executate.
C. Raporturile dintre gerant şi terţi:
a) dacă le-a adus la cunoştiinţă că
acţionează numai în contul geratului
şi gestiunea a fost ratificată sau este utilă
,nu are nici o obligaţie
.b) dacă s-a angajat personal, nu are nici
o obligaţie în mod direct şi nemijlocit de
toate obligaţiile asumate.
Plata nedatorată
Plata constă în executarea în natură a
unei obligaţii care are ca obiect o
prestaţie pozitivă. Orice plată presupune
existenţa unei datorii (art. 1092
Codcivil), iar ceea ce s-a plătit fără a fi
datorat trebuie restituit.
Definiţie.
Plata nedatorată este faptul juridic licit
care constă î nexecutarea de către o
persoană, din eroare, a unei prestaţii la
care nu era obligată şi fără intenţia de a
plăti pentru altul.Creditorul este cel care
a plătit din eroare – solvens – art. 993
Cod civil. Debitorul – accipiens – art.
992 Cod civil – primeşte plata din eroare
sau cu ştiinţă
Condiţiile plăţii nedatorate:
a) existenţa unei plăţi – remiterea unei
sume de bani sau a unui bun. În literatura
se susţine că nu poate avea ca obiect
prestaţii de a face.
Considerăm greşită această soluţie.
Restrângerea plăţii nedatorate numai la
cazurile în care prestaţia are ca obiect
sume de bani ori bunuri are ca efect
extinderea artificial a domeniului de
aplicare a îmbogăţirii fără justă cauză
.Trebuie să existe intenţia solvensului de
a stinge o datorie.
b) datoria a cărei stingere s-a urmărit prin
plată să nu existe. Nu interesează dacă
datoria nu a existat niciodată sau a
existat, dar fusese stinsă
prin plată sau prin alt mod de stingere a
obligaţiilor. inexistenţa obligaţiei poate
fi şi relativă, cum este în situaţia în care
debitorul plăteşte din eroare unei alte
persoane decât creditorul său, ori în
situaţia în care creditorul primeşte plata
de la o altă persoană decât debitorul.
c) plata să fie f ăcută din eroare.Condiţia
erorii nu este cerută în următoarele
cazuri:
- plata unei obligaţii sub condiţie
suspensivă, dacă aceea condiţie nu s-a
realizat
;- plata unei obligaţii care ulterior a fost
rezolvită
;- plata făcută în executarea unei
obligaţii nule;
- plata unei datorii făcută a doua oară de
către un debitor care după
ce a executat prestaţia datorată pierde
chitanţe doveditoare şi este ameninţat cu
urmărirea de către fostul său creditor.
După găsirea chitanţei ce dovedeşte
prima plată efectuată, cea de-a doua plată
figurează ca o plată nedatorată
.Plata sub imperiul dolului sau sub
imperiul violenţei produce aceleaşi
efecte.
Efectele plăţii nedatorate.
Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţii
şi de buna sau reaua-credinţă
a accipiensului.
A. Bunuri fungibile – restituirea sumei
de bani ori a bunurilor de gen primite, în
aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.
-accipiensul de rea-credinţă va plăti
dobânzi la suma primită din ziua plăţii
ori daune–interese pentru lipsa de
folosinţă a lucrurilor fungibile;
B. Bunuri certe – există obligaţia de
restituire în natură
a) accipiensul de bună-credinţă:- dacă a
înstrăinat bunul cu titlu oneros, va
restitui preţul pe care l-aprimit (art. 996
alin. 2 Cod civil);- dacă bunul a pierit ori
a fost deteriorat din cauză de forţă
majoră ori caz fortuit, este liberat de
datorie (art. 995 alin. 2 Cod civil);
b) accipiensul de rea-credinţă:- dacă a
înstrăinat bunul – plăteşte valoarea
bunului din momentul introducerii
acţiunii;- dacă bunul a pierit în mod
fortuit, va plăti valoarea din momentul
introducerii acţiunii, cu excepţia cazului
în care va face dovada că ar fi pierit şi
dacă se afla la solvens (art. 995 Cod
civil);- va restitui fructele culese şi va
plăti valoarea celor neculese din ziua
plăţii (art. 994 Cod civil).Obligaţia
solvensului – de a plăti accipiensului,
indiferent dacă acesta a fost de bună ori
de rea-credinţă, valoarea cheltuielilor
necesare şi utile făcute în legătură cu
bunul.
Cazuri în care nu se restituie plata
primită nedatorat:
- art. 993 alin. 2 Cod civil – când
creditorul, de bună-credinţă ,desfiinţează
titlul creanţei sale. Solvensul are acţiune
împotriva adevăratuluidebitor;
- plata făcută unui incapabil de a primi
plata
– datorită incapacităţii accipiensului,
actul plăţii este lovit de nulitate şi, în
principiu, nu are obligaţia derestituire. În
conformitate cu principiul ocrotirii
incapabilului, acţiunea se admite numai
în măsura în care plata a profitat
incapabilului (atunci când se dovedeşte
că bunurile ori banii primiţi au servit
pentru dobândirea unor bunuri sau
servicii,pentru achitarea unor datorii,
precum şi atunci când se găsesc în
posesia incapabilului);
- literatura juridică– actul nul pentru
cauză imorală gravă
Practica judiciară a făcut discuţii pe
marginea actelor de înstrăinare încheiate
în scopul stabilirii, menţinerii ori reluării
relaţiilor de concubinaj, considerând că
deşi un astfel de act este lovit de nulitate
absolută, nu s-ar pune problema
restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul
actului nul, pentru că ar avea ca temei
propria turpitudine a reclamantului.
11. Contractul de vânzare-cumpărare
11.1. Noţiune şi caractere juridice
Definitia si caracterele generale ale
contractului
1. Definitie.In termenii
articolului 1294 Cod civil vanzarea-
cumpararea este o conventie
prin care doua parti se obliga iutre sine,
una a transmite celeilalte proprietatea
unui lucru si aceasta a plati celui dintai
pretul lui.
Va trebui deci sa definim vanzarea-
cumpararea ca find acel
contract prin care o persoana numita
vanzator transmitedreptul de proprietate
asupra unuia sau mai multor bunuri, ori
un alt drept, celeilate
16
parti, numita cumparator, in schimbul
unei sume de bani numita pret.
2. Caractere juridice
In mod traditional se admite ca vanzarea-
cumpararea are urmatoarele caractere:
sinalagmatic, consensual, cu titluoneros,
comutativ si translativ de
proprietate. Dintre acestea unele
sunt esentiale in sensul ca in lipsa lor se
schimba chiarnatura contractului, iar
altele sunt supletive.I. Caractere
esentiale.
a. Caracterul sinalagmatic
b. Un contract cu titlu oneros.
c. Contract transtatlv de proprietate.
II. Caractere supletive.
Acestea sunt caractere care sunt
specifice contractului de vanzare-
cumparare, fara a fi de esenta acestui
contract.
a. Caracterul comutativ.
b. Contract consensual. Vanzarea-
cumpararea face parte din categonia
contractelor care se incheie in mod
valabilprin simplul acord de vointa al
partilor, fara a fi nevoie de alte
formalitati.
Principiul consensualismului sufera in
ultimul timp o serie de limitari
legale bazate fie pe interesul
ocrotirii partilorcontractului, fie pe
interesul mai larg al statului de
controla anumite operatiuni juridice. In
astfel de situatii contractul nu mai este
valabil incheiat prin simplul acord de
vointe, ci este necesara si indeplinirea
unor conditii de forma.
11.2. Condiţiile esenţiale de validitate
11.2.1. Capacitatea părţilor contractante
11.2.2. Consimţământul (inclusiv
antecontractul de vânzare-cumpărare)
11.2.3. Obiectul contractului de
vânzare-cumpărare
 Capacitatea juridică necesară
persoanei;
 Consimţămîntul valabil. El trebuie
să fie dat cu intenţia de a produce efecte
juridice. Acesta nu trebuie să fie viciat.
Viciile care pot interveni sînt:
–Eroarea (nu are autor);
–Dol (eroare provocată): captaţie;
sugestie.
–Violenţa;
–Şantajul;
– Leziune. Exemplu: un bolnav are
nevoie urgent de un medicament pe
care-l are vecinul şi care la rîndul său
costă 200 lei. Vecinul, folosindu-se de
situaţie, pune un preţ cu mult mai mare,
de exemplu 3000 lei.
Obiectul, care trebuie să fie:
– Determinat, adică trebuie să se
cunoască cu exactitate, reieşind din
prevederile contractuale;
– Licit, adică să fie în circuitul civil;
– Posibil, adică să poată fi obiect al
contractului. Exemplu: steroizii nu pot
fi obiect al contractului.
– Cauza. Este scopul pentru care
părţile încheie contractul. Aceasta
trebuie să fie:
a)Licită, adică să nu aducă prejudicii
intereselor altei persoane;
b)Morală, adică să nu încalce limitele
moralităţii.
11.3. Efectele contractului de vânzare-
cumpărare
Prin efecte a unui contract se înţeleg
obligaţiile pe care acesta le creează în
sarcina părţilor contractului.
Obligaţiile vînzătorului
a) Transferul dreptului de proprietate
asupra bunului;
b) Garantarea de vicii ascunse,
materiale şi juridice (garanţia de
evicţiune).
Obligaţiile cumpărătorului
a) Transmiterea preţului conform
înţelegerii dintre părţi;
b) Preluarea bunului şi a dreptului de
proprietate a acestuia.
Predarea lucrului vîndut. Prin aceasta se
înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, astfel încît acesta să-l
aibă în posesie şi să-l poată folosi în
calitate de proprietar. Vînzătorul are şi
obligaţia accesorie de a conserva bunul
pînă la momentul predării către
cumpărător.
Momentul predării bunului. Este lăsat
de lege la aprecierea părţilor. Dacă
părţile nu au stipulat un termen atunci
se vor aplica dispoziţiile generale, ceea
ce înseamnă că aceasta se va face la
cererea cumpărătorului, într-un termen
rezonabil .
a
Locul predării bunului. Dacă bunul este
individual determinat, predarea se va
face la locul unde se află bunul în
momentul încheierii contractului. Dacă
acesta nu este determinat, atunci va
avea loc la domiciliul sau sediul
vînzătorului.
Dovada predării se face prin eliberarea
unei chitanţe din partea vînzătorului.
Cheltuieli de predare. Acestea revin
vînzătorului, iar cheltuielile de ridicare
a bunului sînt pe seama cumpărătorului,
dacă părţile nu s-au înţeles altfel. În caz
de neexecutare totală sau parţială a
obligaţiei de predare a bunului,
cumpărătorul poate invoca excepţia de
neexecutare, sau poate rezoluţiona
contractul.
Obligaţia de garanţie pentru vicii
ascunse
Viciile – reprezintă defecte sau
defecţiuni ale bunului care efectează
substanţa, făcînd să-i scadă utilitatea atît
de mult încît să nu poată fi folosit
potrivit destinaţiei sale.
Condiţiile viciilor:
1. Să existe la momentul încheierii
contractului;
2. Să fie ascunse, adică să nu poată fi
depistate la o examinare atentă a
bunului.
3. Viciul să fie de o anumită gravitate,
adică să afecteze substanţa bunului care
să fie improprie folosirii.
Viciile se clasifică în:
1. Juridice (evicţiunea);
2. Materiale.
12. Condiţii generale ale dreptului de
moştenire
12.1. Aspecte generale
12.2. Capacitatea succesorală
12.3. Vocaţia la moştenire
12.4. Nedemnitatea succesorală
1. Capacitatea succesorală
Pentru ca o persoană să poată moşteni
trebuie să întrunească două condiţii, şi
anume, o condiţie pozitivă, aceea de a
avea capacitate succesorală, şi o condiţie
negativă, aceea de a nu fi nedemnă de a
moşteni. La aceste condiţii expres
prevăzute de lege, doctrina a mai adăugat
una, şi anume aceea a vocaţiei (chemării)
succesorale.
Capacitate succesorală – formă a
capacităţii juridice civile constînd în
aptitudinea unei persoane de a fi subiect
al drepturilor şi obligaţiilor pe care le
implică calitatea de moştenitor.
Capacitatea succesorală începe de la
naşterea persoanei fizice sau de la data
concepţiei (cînd este vorba de drepturile
sale), cu condiţia să se nască vie, şi
încetează odată cu decesul persoanei
respective sau la data stabilită prin
hotărîrea judecătorească de declarare a
morţii. Capacitatea succesorală se poate
pierde, în timpul vieţii, ca urmare a ivirii
cazurilor de nedemnitate succesorală.
Nedemnitate succesorală – sancţiune
civilă în virtutea căreia moştenitorul
legal care s-a făcut vinovat de o culpă
gravă faţă de defunct sau faţă de
memoria acestuia este decăzut, cu efect
retroactiv, din dreptul de a-l moşteni.
Efectul sancţiunii se extinde şi asupra
descendenţilor moştenitorului nedemn
(care ar veni la succesiune prin
reprezentare).
Vocaţie succesorală – chemarea la
moştenire, în temeiul legii, a tuturor
moştenitorilor şi, împreună cu acestea, a
soţului supravieţuitor.
2. Persoanele care au capacitate
succesorală
Potrivit art. 1433 Cod civil, pot fi
moştenitori:
a) în cazul succesiunii testamentare –
persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost
concepute în timpul vieţii lui şi s-au
născut vii după decesul acestuia,
indiferent de faptul dacă sunt sau nu
copiii lui, precum şi persoanele juridice
care au capacitate juridică civilă la
momentul deschiderii succesiunii;
b) în cazul succesiunii legale –
persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi copiii lui
concepuţi în timpul vieţii şi născuţi vii
după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală
testamentară, precum şi de capacitate
succesorală asupra patrimoniului
succesoral vacant.
Din conţinutul acestei norme rezultă că
orice persoană care există la momentul
deschiderii succesiunii are capacitate
succesorală, adică capacitatea de a
moşteni. Existenţa persoanei la
momentul deschiderii succesiunii va fi
dovedită de moştenitorul în cauză sau de
către succesorii săi, cînd el a decedat
după deschiderea succesiunii. Dovada
existenţei persoanei fizice se face cu
actele de stare civilă, iar în caz de deces
al moştenitorului care se afla în viaţă la
momentul deschiderii succesiunii, cu
actul de deces.
Persoana dispărută are capacitate
succesorală, fiind prezumată de lege în
viaţă. Capacitatea succesorală a
persoanei dispărute se desfiinţează
retroactiv dacă se constată că nu mai
există la momentul deschiderii
succesiunii.
Au capacitate succesorală şi persoanele
concepute, dar nenăscute la momentul
deschiderii succesiunii. Copiii concepuţi
în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea au capacitate succesorală
dacă s-au născut vii după decesul
acestuia. Nu prezintă importanţă cît timp
a trăit copilul după naştere.
3. Persoanele care nu au capacitate
succesorală
Nu au capacitate succesorală persoanele
juridice care nu existau la momentul
deschiderii succesiunii, precum şi
persoanele fizice predecedate. Partea din
moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei
predecedate va fi culeasă – în cadrul
moştenirii legale – de descendenţii săi în
condiţiile prevăzute pentru reprezentarea
succesorală.
Persoanele care nu au capacitate
succesorală. Nu au capacitate
succesorală persoanele fizice care nu
sunt în viaţă şi persoanele juridice care
nu sunt în fiinţă la deschiderii data
succesiunii, precum şi comorienţii.
Comorienţii sunt două sau mai multe
persoane care au murit în aceeaşi
împrejurare şi în astfel de condiţii încît
nu se poate stabili dacă una a supravieţuit
alteia, ele fiind socotite ca au murit
deodată, şi între persoanele în cauză să
existe vocaţie succesorală reciprocă sau
unilaterală.
Sunt comorienţi şi persoanele declarate
moarte de către instanţa de judecată în
urma dispariţiei fără veste în aceleaşi
circumstanţe. În acest caz nu prezintă
importanţă momentul intrării în vigoare
a hotărîrii privind declararea morţii
acestor persoane (art. 1442 Cod civil).
Codecedaţii sunt două sau mai multe
persoane care au decedat în condiţii în
care este imposibil de stabilit dacă una a
supravieţuit celeilalte şi în care nu se
poate proba identitatea de cauză a morţii.
Codecedaţi sunt persoanele cu vocaţie
succesorală reciprocă sau unilaterală
care decedează în acelaşi timp (nu în
aceeaşi împrejurare) fără a se putea
stabili ordinea deceselor, prezumîndu-se
că au decedat concomitent. Astfel, sunt
codecedaţi persoanele care au decedat în
aceeaşi zi şi oră, dar nu şi în aceeaşi
împrejurare (ex. din cauza bolilor de care
sufereau), iar minutul morţii nu poate fi
stabilit.
Exemple: când persoanele au decedat în
aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, din cauze
diferite (boală, accident etc.), iar minutul
morţii nu poate fi stabilit. Alt exemplu
este dispariţia a două sau mai multe
persoane, când nu se poate constata
direct moartea acestora şi este imposibil
de dovedit că au murit în aceeaşi
împrejurare.
Persoanele sus-numite nu se moştenesc
reciproc, întrucît, nesupravieţuind una
faţă de alta nu au capacitate succesorală.
Moştenirea lăsată de fiecare comorient
17
sau codecedat va fi culeasă de
moştenitorii lor (art. 1441 Cod civil).
4. Nedemnitatea succesorală
Nedemnitatea sau nevrednicia
succesorală constă în decăderea din
dreptul de a moşteni a succesorilor
vinovaţi de săvîrşirea unor fapte grave
faţă de defunct sau faţă de memoria
acestuia. Nedemnitatea succesorală are
caracter de pedeapsă civilă şi se bazează
pe motive de moralitate publică,
neputîndu-se admite ca o persoană
vinovată de fapte grave faţă de o alta să
o moştenească.
13. Regulile generale ale devoluţiunii
legale a moştenirii
13.1. Criteriul şi sfera persoanelor din
rândul cărora vor fi desemnaţi
moştenitorii
Mostenirea legala -; o mostenire de
familie. Plecand de la vechiul deziderat
al conservarii bunurilor in familie,
conform caruia „oamenii trec, familia si
fundamentul sau material raman” ,
dreptul succesoral roman atribuie
mostenirea ab intestat familiei
defunctului, iar in caz de vacanta
succesorala -; statului.
Notiunea de familie are un inteles larg,
incluzand rudele de sange, sotii si afinii
(rudele prin alianta). Asa cum vom
vedea, legea cheama insa la mostenire
doar pe rudele defunctului si pe sotul
supravietuitor, nu si pe afinii acestuia.
Ginerele sau nora nu au vocatie la
mostenirea socrilor si nici invers. De
asemenea, cumnatii nu au vocatie
succesorala legala unii fata de altii, nici
copiii vitregi fata de parintii vitregi. In
ceea ce ii priveste pe concubini, cu toata
acceptarea treptata a unor efecte juridice
uniunii libere ca urmare a presiunii
realitatii , dreptul nostru actual, ca si
dreptul francez, nu le recunoaste nici o
vocatie succesorala legala .
Rudenia, conform dispozitiilor art. 45 C.
fam., „este legatura bazata pe
descendenta unei persoane dintr-o alta
persoana sau pe faptul ca mai multe
persoane au un ascendent comun. In
primul caz rudenia este in linie dreapta,
iar in cel de a-l doilea in linie colaterala.
Rudenia in linie dreapta poate fi
ascendenta sau descendenta”.
Sfera persoanelor chemate la mostenire.
Daca toate rudele defunctului ar veni la
mostenirea acestuia, patrimoniul
succesoral s-ar pulveriza, ceea ce este
indezirabil. De acea, nu toate rudele
defunctului sunt chemate la mostenire.
Potrivit art. 659 C. civ., „succesiunile
sunt deferite copiilor si descendentilor
defunctului, ascendentilor si rudelor sale
colaterale…”. Rezulta asadar ca vocatie
la mostenirea legala a defunctului au
rudele in linie dreapta (care descind una
din alta, cum este cazul parintilor si
copiilor) si rudele in linie colaterala
(care, fara a descinde una din alta, au un
ascendent comun, cum este cazul fratilor
si surorilor) ale acestuia.
Rudenia in linie dreapta poate fi
ascendenta (parinti, bunici, strabunici
etc.) sau descendenta (fii, nepoti,
stranepoti etc.) -; art. 661-663 C. civ. si
art.45 C. fam.
Gradul de rudenie cu defunctul joaca si
el un rol in stabilirea sferei rudelor
chemate de lege la mostenire. Asa cum
rezulta din dispozitiile art. 46 C. fam. si
art. 662 si 663 C. civ., gradul de rudenie
se stabileste astfel:
-in linie dreapta, dupa numarul
generatiilor care separa pe defunct de
mostenitor, astfel incat, de exemplu, tatal
si fiul sunt rude de gradul intai, bunicul
si nepotul sunt rude de gradul doi,
strabunicul si stranepotul sunt rude de
gradul trei etc.;
-in linie colaterala, dupa numarul
generatiilor care separa pe defunct de
mostenitorii sai, urcand de la defunct la
ascendentul comun si coborand de la
acesta la cel chemat la mostenire, asa
incat, de exemplu, fratii sunt rude de
gradul doi, unchiul si nepotul de frate
sunt rude de gradul trei, iar verii primari
sunt rude de gradul patru etc.
Rudele in linie dreapta ale defunctului -;
atat ascendenta, cat si descendenta -; pot
mosteni la infinit, adica indiferent de
gradul lor, legile firii limitand insa
posibilitatea practica de a mosteni la
maximum gradele trei sau patru. In line
colaterala insa, posibilitatea de a mosteni
este limitata prin lege la gradul patru de
rudenie inclusiv (art. 676 C. civ. astfel
cum a fost modificat prin art. 4 al Legii
asuora impozitului progresiv pe
succesiuni din 1921, modificare
mentinuta in vigoare prin dispozitiile art.
6 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul
de mostenire al sotului supravietuitor) .
Ordinea de preferinta a chemarii la
mostenire. Pentru a se evita faramitarea
excesiva a succesiunilor, legea a stabilit
o anumita ordine de preferinta in care
rudele defunctului sunt chemate la
mostenirea legala a acestuia.
Potrivit dispozitiilor art. 669-676 C. civ.,
rudele defunctului sunt ierarhizate in
patru clase de mostenitori, fiind chemate
la mostenire in aceasta ordine:
-clasa I -; clasa descendentilor in linie
dreapta, este alcatuita din copiii, nepotii,
stranepotii etc. defunctului, fara limita de
grad;
-clasa II -; clasa ascendentilor si
colateralilor privilegiati, cuprinde
parintii defunctului, fratii si surorile
defunctului, precum si pe descendentii
fratilor si surorilor pana la gradul al
patrulea inclusiv;
-clasa III -; clasa ascendentilor ordinari,
include pe bunicii, strabunicii, stra-
strabunicii etc. defunctului, fara limita de
grad;
-clasa IV -; clasa colateralilor ordinari,
cuprinde rudele in linie colaterala ale
defunctului pana la gradul patru inclusiv,
altele decat cele din clasa a doua, si
anume: unchii, matusile (fratii si surorile
parintilor), verii primari (copiii unchilor
si matusilor), fratii si surorile bunicilor
defunctului.
Conform dispozitiilor Legii
nr.319/1944, sotul supravietuitor al
defunctului este chemat la mostenire in
concurs cu fiecare clasa de mostenitori.
Chemarea rudelor si a sotului
supravietuitor in aceasta ordine la
mostenire se explica atat prin afectiunea
prezumata a defunctului fata de acestia,
cat si prin ideea existentei unei obligatii
morale si sociale a defunctului fata de cei
apropiati .
In cazul in care nu exista mostenitori in
grad succesibil in nici una din cele patru
clase si nu exista nici sot supravietuitor,
iar defunctul nu a dispus in mod valabil
de bunurile sale nici prin testament,
mostenirea este vacanta si se cuvine
statului in temeiul puterii sale suverane
(art. 680 C. civ.).
13.2. Principiile generale de stabilire a
persoanelor chemate efectiv la moştenire
şi excepţiile de la acestea
Enumerare. Clasele de mostenitori si
gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-
juridice de stabilire a sferei persoanelor
chemate de lege la mostenire. Aceasta
sfera este insa si ea destul de extinsa, iar
legea nu doreste o faramitare excesiva a
succesiunilor. De aceea, dintre
persoanele cu vocatie legala, legea
stabileste o anumita ordine concreta de
chemare la mostenire pe baza a trei
principii generale, fiecare dintre acestea
cunoscand unele exceptii.
Principiile de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la mostenire sunt
urmatoarele; principiul prioritatii clasei
de mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii facand parte din clase
diferite (a); principiul proximitatii
gradului de rudenie intre mostenitorii din
aceeasi clasa (b) si principiul impartirii
mostenirii in parti egale (pe capete) intre
rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad
(c).
a) Principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii din clase diferite
Regula. Codul civil a impartit rudele
defunctului in patru clase de mostenitori,
chemandu-le la mostenire in ordinea
acestora. Astfel, daca exista mostenitori
in clasa intai care nu au renuntat la
mostenire si care nu sunt nedemni,
acestia inlatura de la succesiune pe
mostenitorii din clasele subsecvente.
Mostenitorii din clasa a doua vin la
succesiune doar daca nu exista
mostenitori din clasa intai sau daca
acestia sunt renuntatori sau nedemni, cei
din clasa a treia doar daca nu sunt
mostenitori din primele doua clase si asa
mai departe.
Cand exista mostenitori cu vocatie
succesorala din clase diferite, pentru
chemarea efectiva la mostenire esential
este criteriul ordinului clasei, iar nu acela
al gradului de rudenie cu defunctul. Asa,
de exemplu, nepotul de fiu al
defunctului, ruda de gradul doi,
mostenitor facand parte din clasa intai,
inlatura de la mostenire pe tatal
defunctului, mostenitor din clasa a doua,
desi acesta din urma este ruda de gradul
intai.
Dupa un autor, uneori, este posibila
chemarea la mostenire a doua clase de
mostenitori in acelasi timp . Este dat ca
exemplu cazul exheredarii
mostenitorilor rezervatari dintr-o clasa
prioritara (descendentii sau parintii
defunctului), care vor beneficia de
rezerva, neputand fi exheredati in
totalitate, in timp ce mostenitorii din
clasa chemata de lege subsecvent la
mostenire vor culege restul succesiunii
(cotitatea disponibila) in calitatea lor de
mostenitori legali ai defunctului, iar nu
de legatari. Acest punct de vedere este
discutabil intrucat pare a nu tine seama
de faptul ca instituirea de legatari poate
fi nu numai directa, ci si implicita, ca
rezultat al unei exheredari fara instituire
directa de legatari; conform principiului
„exclure, c’est disposer” sau „exhéréder,
c’est instituer”, mostenitorii din clasa
subsecventa vor mosteni ca legatari, iar
nu ca mostenitori legali, succesiunea
fiind in acest caz testamentara (contine o
rezerva si o cotitate disponibila), iar nu
legala . Asadar, posibilitatea ca doua
clase de mostenitori sa vina in acelasi
timp la succesiune ni se pare exclusa.
Exceptia. Prin derogare de la aceasta
regula, conform dispozitiilor art. 1 din
Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor
vine la mostenire in concurs cu fiecare
clasa de mostenitori. El nici nu inlatura,
dar nici nu este inlaturat de la mostenire
de nici o clasa de mostenitori.
d) Principiul proximitatii gradului de
rudenie cu defunctul intre mostenitorii
din aceeasi clasa
Regula. Principiul prioritatii clasei de
mostenitori este completat de principiul
proximitatii gradului de rudenie,
conform caruia, in cadrul aceleiasi clase,
rudele in grad mai apropiat cu defunctul
inlatura rudele in grad mai indepartat.
Asa, de exemplu, fiul defunctului si
nepotul de fiu al defunctului sunt ambii
mostenitori din clasa intai, dar la
mostenirea legala a acestuia nu vor veni
amandoi, ci doar fiul defunctului, ruda
de gradul intai, care inlatura de la
mostenire pe nepotul de fiu al
defunctului, ruda de gradul doi. Tot
astfel, unchiul defunctului, frate al unuia
dintre parintii acestuia, ruda de gradul
trei, inlatura de la mostenire pe varul
primar al defunctului, ruda de gradul
patru, desi ambii fac parte din clasa a
patra de mostenitori.
Exceptii. Principiul proximitatii
gradului de rudenie cu defunctul intre
rudele din aceeasi clasa de mostenitori
cunoaste doua exceptii:
- in clasa a doua de mostenitori, conform
dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ.,
parintii defunctului, rude de gradul intai,
vin la mostenire impreuna cu colateralii
privilegiati, care pot fi rude de gradul doi
(fratii defunctului), trei (nepotii de frate
18
ai defunctului) sau patru (stranepotii de
frate ai defunctului);
- reprezentarea succesorala, care permite
unei rude in grad mai indepartat cu
defunctul sa urce in locul si gradul unui
ascendent predecedat sa mosteneasca in
locul acestuia, constituie si ea o exceptie
de la regula mai sus mentionata .
e) Principiul impartirii mostenirii in parti
egale (pe capete) intre rudele din aceeasi
clasa si de acelasi grad
Regula. In cazul in care la mostenire vin
mai multi mostenitori din aceeasi clasa si
acelasi grad de rudenie cu defunctul,
mostenirea se imparte pe capete, adica in
atatea parti egale cati mostenitori sunt
(art. 669, 670, 674 si 675 C. civ.). De
exemplu, daca la mostenire vin trei fii ai
defunctului, acestia vor imparti
mostenirea in trei parti egale, iar daca vin
doi frati ai defunctului acestia vor primi
fiecare cate o jumatate din mostenire.
Exceptia. De la acest principiu exista o
exceptie, si anume, cazul in care la
mostenirea defunctului sunt chemati frati
si surori care nu au aceeasi parinti,
situatie in care impartirea mostenirii se
va face pe linii, fratii consangvini (care
au comun doar tatal, mamele fiind
diferite) si uterini (care au comuna doar
mama, tatii fiind diferiti) culegand
mostenirea fratelui lor decedat doar pe
linia (jumatatea) parintelui comun
(paterna sau materna, dupa caz), pe care
o impart intre ei in parti egale, in functie
de numarul fratilor ramasi in viata in
fiecare din aceste linii, numai fratii buni
cu defunctul (care au aceeasi parinti)
culegand mostenirea atat pe linie
paterna, cat si materna, deci mai mult
decat fiecare frate consagvin sau uterin
in parte (art.674 C. civ.) .
13.2.1. Principiul priorităţii clasei de
moştenitori în ordinea stabilită de lege
între
moştenitorii de clase diferite
13.2.2. Principiul proximităţii gradului
de rudenie cu defunctul între
moştenitorii din
aceeaşi clasă
13.2.3. Principiul împărţirii moştenirii
în părţi egale (pe capete) între rudele din
aceeaşi
clasă şi de acelaşi grad
Principiile de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la mostenire sunt
urmatoarele; principiul prioritatii clasei
de mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii facand parte din clase
diferite (a); principiul proximitatii
gradului de rudenie intre mostenitorii din
aceeasi clasa (b) si principiul impartirii
mostenirii in parti egale (pe capete) intre
rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad
(c).
a) Principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii din clase diferite
Regula. Codul civil a impartit rudele
defunctului in patru clase de mostenitori,
chemandu-le la mostenire in ordinea
acestora. Astfel, daca exista mostenitori
in clasa intai care nu au renuntat la
mostenire si care nu sunt nedemni,
acestia inlatura de la succesiune pe
mostenitorii din clasele subsecvente.
Mostenitorii din clasa a doua vin la
succesiune doar daca nu exista
mostenitori din clasa intai sau daca
acestia sunt renuntatori sau nedemni, cei
din clasa a treia doar daca nu sunt
mostenitori din primele doua clase si asa
mai departe.
Cand exista mostenitori cu vocatie
succesorala din clase diferite, pentru
chemarea efectiva la mostenire esential
este criteriul ordinului clasei, iar nu acela
al gradului de rudenie cu defunctul. Asa,
de exemplu, nepotul de fiu al
defunctului, ruda de gradul doi,
mostenitor facand parte din clasa intai,
inlatura de la mostenire pe tatal
defunctului, mostenitor din clasa a doua,
desi acesta din urma este ruda de gradul
intai.
Dupa un autor, uneori, este posibila
chemarea la mostenire a doua clase de
mostenitori in acelasi timp . Este dat ca
exemplu cazul exheredarii
mostenitorilor rezervatari dintr-o clasa
prioritara (descendentii sau parintii
defunctului), care vor beneficia de
rezerva, neputand fi exheredati in
totalitate, in timp ce mostenitorii din
clasa chemata de lege subsecvent la
mostenire vor culege restul succesiunii
(cotitatea disponibila) in calitatea lor de
mostenitori legali ai defunctului, iar nu
de legatari. Acest punct de vedere este
discutabil intrucat pare a nu tine seama
de faptul ca instituirea de legatari poate
fi nu numai directa, ci si implicita, ca
rezultat al unei exheredari fara instituire
directa de legatari; conform principiului
„exclure, c’est disposer” sau „exhéréder,
c’est instituer”, mostenitorii din clasa
subsecventa vor mosteni ca legatari, iar
nu ca mostenitori legali, succesiunea
fiind in acest caz testamentara (contine o
rezerva si o cotitate disponibila), iar nu
legala . Asadar, posibilitatea ca doua
clase de mostenitori sa vina in acelasi
timp la succesiune ni se pare exclusa.
Exceptia. Prin derogare de la aceasta
regula, conform dispozitiilor art. 1 din
Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor
vine la mostenire in concurs cu fiecare
clasa de mostenitori. El nici nu inlatura,
dar nici nu este inlaturat de la mostenire
de nici o clasa de mostenitori.
d) Principiul proximitatii gradului de
rudenie cu defunctul intre mostenitorii
din aceeasi clasa
Regula. Principiul prioritatii clasei de
mostenitori este completat de principiul
proximitatii gradului de rudenie,
conform caruia, in cadrul aceleiasi clase,
rudele in grad mai apropiat cu defunctul
inlatura rudele in grad mai indepartat.
Asa, de exemplu, fiul defunctului si
nepotul de fiu al defunctului sunt ambii
mostenitori din clasa intai, dar la
mostenirea legala a acestuia nu vor veni
amandoi, ci doar fiul defunctului, ruda
de gradul intai, care inlatura de la
mostenire pe nepotul de fiu al
defunctului, ruda de gradul doi. Tot
astfel, unchiul defunctului, frate al unuia
dintre parintii acestuia, ruda de gradul
trei, inlatura de la mostenire pe varul
primar al defunctului, ruda de gradul
patru, desi ambii fac parte din clasa a
patra de mostenitori.
Exceptii. Principiul proximitatii gradului
de rudenie cu defunctul intre rudele din
aceeasi clasa de mostenitori cunoaste
doua exceptii:
- in clasa a doua de mostenitori, conform
dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ.,
parintii defunctului, rude de gradul intai,
vin la mostenire impreuna cu colateralii
privilegiati, care pot fi rude de gradul doi
(fratii defunctului), trei (nepotii de frate
ai defunctului) sau patru (stranepotii de
frate ai defunctului);
- reprezentarea succesorala, care permite
unei rude in grad mai indepartat cu
defunctul sa urce in locul si gradul unui
ascendent predecedat sa mosteneasca in
locul acestuia, constituie si ea o exceptie
de la regula mai sus mentionata .
e) Principiul impartirii mostenirii in parti
egale (pe capete) intre rudele din aceeasi
clasa si de acelasi grad
Regula. In cazul in care la mostenire vin
mai multi mostenitori din aceeasi clasa si
acelasi grad de rudenie cu defunctul,
mostenirea se imparte pe capete, adica in
atatea parti egale cati mostenitori sunt
(art. 669, 670, 674 si 675 C. civ.). De
exemplu, daca la mostenire vin trei fii ai
defunctului, acestia vor imparti
mostenirea in trei parti egale, iar daca vin
doi frati ai defunctului acestia vor primi
fiecare cate o jumatate din mostenire.
Exceptia. De la acest principiu exista o
exceptie, si anume, cazul in care la
mostenirea defunctului sunt chemati frati
si surori care nu au aceeasi parinti,
situatie in care impartirea mostenirii se
va face pe linii, fratii consangvini (care
au comun doar tatal, mamele fiind
diferite) si uterini (care au comuna doar
mama, tatii fiind diferiti) culegand
mostenirea fratelui lor decedat doar pe
linia (jumatatea) parintelui comun
(paterna sau materna, dupa caz), pe care
o impart intre ei in parti egale, in functie
de numarul fratilor ramasi in viata in
fiecare din aceste linii, numai fratii buni
cu defunctul (care au aceeasi parinti)
culegand mostenirea atat pe linie
paterna, cat si materna, deci mai mult
decat fiecare frate consagvin sau uterin
in parte (art.674 C. civ.) .
14. Testamentul
14.1. Definiţia şi felurile testamentelor
Testamentul - ca si act care sta la baza
transmisiunii testamentare a mostenirii -
este definit in art 1034 NCC ca fiind
"actul unilateral, personal si revocabil,
prin care o persoana, numita testator,
dispune, in una dintre formele cerute de
lege, pentru timpul cand nu va mai fi in
viata."
Pentru validitatea testamentului in
general se cer anumite condiţii de formă,
fiind un act juidic solemn. Din acest
punct de vedere există trei categorii de
testamente:
- testamente ordinare sau obişnuite, care
se încheie în condiţii de normalitate :
testamentul
olograf, testamentul autentic;
- testamente privilegiate sau
extraordinare, care se închei în anumite
împrejurări excepţionale :
testamentul militarilor, testamentul făcut
în timp de boală contagioasă şi
testamentul
maritime;
- forme simplificate de testament,
premise special de legiutor, care privesc
depozite de bani
potrivit unor reglementări speciale sau
cele ale cetăţenilor români aflaţi în
străinătate.
1. Testamentele ordinare
1.1. Testamentul olograf
Testamentul olograf este testamentul
scris în întregime, datat şi semnat de
testator cu mâna
lui. Aceste cerinţe sunt de ad validitatem
, lipsa oricăreia dintre cele trei condiţii
va duce la
nevalabilitatea testamentului, căci ele se
cer a fi îndeplinite cumulativ.
Testamentul olograf prezintă o serie de
de avantaje, cum ar fi cel al gratuităţii, al
simplicităţii şi al păstrării secretului
asupra existenţei şi conţinutul său. Poate
fi revocat oricând , fie prin redactarea
unui alt testament, fie prin distrugerea lui
materială făcută în mod voluntar de
testator.
In cazul în care testamentul prezintă
ştersături, adăugiri sau chiar modificări
dar făcute de mâna testatorului, fie cu
prilejul întocmirii acestuia, fie ulterior, s-
a apreciat ca testamentul rămâne valabil
chiar dacă adăugirile, ştersăturile nu sunt
semnate şi datate de către acesta cu
condiţia ca ele să fie simple corecturi sau
interpretări ale dispoziţiilor iniţiale.
Dacă însă este vorba de dispoziţii noi,
sau se înlătură unele dispoziţii anterioare
care duc la modificarea conţinutului
testamentului s-a considerat că este
vorba de un nou testament si trebuie
scrise, semnate si datate de mâna
testatorului.
În legătura cu ipoteza când în cuprinsul
testamentului apare o scriitură străină se
impun unele precizări.
19
Astfel atunci când scrisul străin nu are
legătură cu conţinutul testamentului iar
adausurile nu fac corp comun cu acesta,
testamentul va fi valabil ca testament
olograf întrucât nu există indicii că sa
adus astfel vreo atingere libertăţii de
voinţă a testatorului, indiferent că acesta
a cunoscut sau nu existenta scriiturii
străine. Dacă scriitura interpusă în
cuprinsul testamentului are legătura cu
conţinutul acestuia trebuie făcută
distincţia între două situaţii:
- daca intervenţia din cuprinsul
testamentului de către terţ s-a făcut cu
ştiinţa acestuia, testamentul va fi nul
absolut căci nu a fost scris în întregime
de către testator;
- daca intervenţia terţului s-a realizat fără
ştiinţa testatorului testamentul va fi
valabil întrucât nu s-a încălcat libertatea
de voinţă a acestuia. Desigur însă cele
scrise de către terţ nu vor fi luate în
considerare.
Din condiţia datării de mâna testatorului
se poate verifica dacă testatorul avea
capacitatea de a testa şi se va putea
determina care anume vor fi avute în
vedere tinând cont de regula potrivit
căreia mnifestarea ultimei voinţă a
testatorului produce efecte, revocând
dispoziţiile anterioare. Data trebuie
indicată prin precizarea zilei, lunii şi a
anului când testamentul a fost redactat,
ea putând fi scrisă în cifre sau în litere.
Se considera că este valabil precizată şi
când se face numai referire la o
sărbătoare a cărei dată poate fi cu
certitudine stabilită (bunaoara Craciun
2ooo). Ora şi locul întocmirii
testamentului nu sunt necesare. În caz de
nevoie aceste elemente se vor putea
dovedi prin orice mijloc de probă.
Semnătura de pe testament atestă faptul
că autorul său recunoaşte că îi exprimă
voinţa şi îl
însuseşte ca atare şi de asemenea faptul
că actul a fost încheiat în formă
definitivă.
Legea nu prevede condiţiile în care
trebuie executată semnătura. Se admite
că ea nu trebuie
neapărat să cuprindă numele si
prenumele testatorului, fiind suficientă
semnătura sa obişnuită prin care sa poata
fi identificat. Semnatura cu initiale este
considerata valabila daca testatorul
semna in mod obisnuit in acest fel.
Semnatura trebuie sa fie de mina. Nu se
admite ca valabila punerea parafei
stampilei ori a sigiliului. Se considera ca
este nul testamentul care in locul
semnaturii are pus degetul testatorului.
Cei care in mod obisnuit folosesc un
pseudonim pot semna cu acesta
testamentul.
Semnatura de pe plicul in care a se afla
testamentul s-a considerat ca nu este
valabila caci intr-adevar cei interesati ar
putea introduce in el un act care sa nu
reprezinte vointa testatorului.
Nerespectarea acestor reguli duce în
mod logic la sancţiunea nulităţii
absolute.
Forţa probantă a testamentului olograf
rezultă din caracterul său de înscris sub
semnătură privată, chiar dacă el este
supus formalităţilor pe care le-am văzut.
In această privinţă se face deosebire între
forţa probantă a scriiturii şi semnăturii pe
de o parte şi cea a datei testamentului pe
de altă parte.
Înainte de a fi executat, testamentul
olograf se va prezenta unui notar public
pentru a fi vizat spre neschimbare;
1.2. Testamentul autentic
Conform dispoziţiilor art. 1043 C.civ.,
testamentul autentic este acela care este
adeverit de
autoritatea anume investită în acest scop.
Autentificarea testamentelor este de
competenţa notarilor publici şi se
realizează în conformitate cu dispoziţiile
Legii nr.36/1995 privind notarii publici
şi activitatea notarială şi ale
Regulamnetului de punere în aplicarea
Legii nr.36/1995 aprobat prin Ordinul
nr.710/C/1995 al ministrului justiţiei.
Testamentul autentic este avantajos,
deoarece un exemplar original se
păstrează în arhivă la biroul notarului
public, astfel încât nu poate fi sustras,
dosit sau distrus de persoanele interesate,
iar dacă a dispărut poate fi obţinut un
duplicat sau poate fi reconstituit în
condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, testatorul poate beneficia
de sfaturile şi îndrumările notarului , care
instrumentează testamentul, sporind în
acest fel securitatea dispoziţiilor
testamentare. Prezintă avantaj şi faptul
că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să
citească sau persoanele care din cauza
infirimităţii ori din orice cause nu pot
semna.
Dezavantajele testamentului autentic se
rezumă la faptul că este mai costisitor,
poate ajunge mai uşor la cunoştinţa unor
persoane fără ca testatorul să dorească
acest lucru datorită unei indiscreţii a
notarului şi necesită un oarecare efort
pentru îndeplinirea formalităţilor.
Testamentul autentic se
instrumenetează de către un singur notar,
testatorul putând însă solicita în temeiul
dispoziţiilor art.63 din aceeaşi lege ca la
semnarea testamentului să fie prezenţi şi
martori. Testamentul se redactează în
limba română. Dar poate fi dictat de către
testator într-o limbă străină înţeles de
notar, urmând a fi tradus în limba
română.
După redactarea în întregime a
testamentului, notarul public va proceda
la citirea acestuia, întrebând apoi pe
testator dacă a înţeles conţinutul acestuia
şi dacă exprimă întocmai voinţa sa.
Testamentul întocmit este aprobat de
notar prin autentificare, care se face
printr-o încheiere care pe lângă
menţiunile prevăzute la art.49 din Legea
nr.35/1995, va cuprinde constatarea că s-
a luat consimţământul testatorului şi că
înscrisul a fost semnat de testator, actul
fiind semnat şi parafat în final şi de notar.
Sancţiunea care intervine în cazul
nerespectării prevederilor legale prin
autentificarea testamentului este
nulitatea absolută. In privinţa
menţiunilor făcute de notar pe baza
propriilor sale constatări în temeiul
atribuţiilor sale specifice, testamentul
autentic face credinţă până la înscrierea
în fals.
În privinţa declaraţiilor făcute de testator
sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara
atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor
sale concrete de verificare, testamentul
autentic face credinţă doar până la proba
contrară.
2. Testamentele privilegiate
Pentru anumite situaţii neobişnuite,
ieşite din tiparele vieţii curente, când
testatorul nu poate recurge la testamentul
autentic obişnuit, legea prevede
posibilitatea de a dispune prin anumite
forme simplificate de testamente,
autentice, numite din această cauză
testamente privilegiate.
Forma olografă este singura care rămâne
fără îndoială şi în aceste situaţii la
dispoziţia testatorului.
2.1. Testamentul militarilor
Militarii aflaţi pe teritoriu străin în
misiune, sau prizonieri la inamic ori pe
teritoriul ţării într-o localitate asediată
sau într-un loc fără comunicaţie cu
exteriorul din cauza războiului pot testa
potrivit art. 1047 C.civ. “în în faţa
comandantului unitãţii militare ori a
celui care îl înlocuieşte, dacã testatorul
este militar sau, fãrã a avea aceastã
calitate, este salariat ori presteazã
servicii în cadrul forţelor armate ale
României şi nu se poate adresa unui
notar public”, dar este obligatoriu ca
testamentul sã se întocmeascã în
prezenţa a 2 martori.
2.2. Testamentul făcut în timp de boală
contagioasă
Persoanele aflate într-o localitate izolată
din cauza ciumei sau altei boli
contagioase pot testa în forma autentică
simplificată în faţa unui membru al
consiliului local asistat de doi martori
(art.1047 C.civ.)
Această formă de testament îşi are
raţiunea doar în ipoteza în care în aceea
localitate nu există notar public sau dacă
acesta sunt în imposibilitate de a-şi
îndeplini atribuţiile.
Dacă testamentul nu este datat , acesta
este nul datorită faptului că nu se poate
stabili dacă la momentul întocmirii sale
erau sau nu întrunite condiţiile
excepţionale prevăzute la art. 1047C.civ.
2.3. Testamentul maritim
Persoanele aflate la bordul navelor
maritime, care pot fi şi călători sau
membrii echipajului, sub pavilion
românesc în timpul unei călătorii pe
mare pot testa în faţa comandantului
navei sau a unui înlocuitor al său, asistat
de ofiţerul intendent de bord şi de doi
martori.. dacă testatorul este chiar unul
dintre însărcinaţi să înstrumnenteze
autentificarea , locul acestuia ca agent va
fi luat de înlocuitorul său în ordine
ierarhică. Testamentul poate fi încheiat
în această formă doar pe timpul
călătoriei pe mare, iar nu şi atunci când
vasul este ancorat la tărm sau se apropie
de un tărm unde există agent diplomatic
roman.
Sub sancţiunea nulităţii, testamentul
maritime trebuie redactat în două
exemplare originale.
Dacă vasul pe care a fost întocmit
testamentul, intră într-un străin unde
există agent diplomatic roman, un
exemplar al testamentului se va preda
acestuia spre a fi trimis la notar public de
la domiciliul testatorului
2.4. Reguli comune aplicabile
testamentelor privilegiate
Sub sancţiunea nulităţii, testamentele
privilegiate trebuie să fie întocmite în
formă scrisă.
Ele trebuie să fie semnate de testator, de
agentul instrumentator şi de către
martori, iar dacă testatorul sau unul
dintre martori nu ştie sau nu poate să
scrie se va face menţiune despre
acesta.(art. 1047 C.civ.)
Testamentul privilegiat devine caduc la
15 zile de la data când dispunatorul ar fi
putut să testeze în una din formele
ordinare. Termenul se suspendă dacă
testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi
este cu putință să testeze
3. Alte forme testamentare
Evoluţia vietii economico-sociale a
impus legiuitorului solutii legislative si
cu privire la alte modalitati de a dispune
pentru cauza de moarte. In primul rand
exista reglementari speciale privitoare la
dispozitiile testamantare care au ca
obiect sume de bani depuse la CEC sau
la alte unitati bancare si apoi cu privire la
testamentele cetatenilor romani aflati in
strainatate.
3.1. Testamentul privind sumele de bani
depuse la CEC sau la alte unităţi bancare
Titularii depunerilor de sume de bani la
CEC au posibilitatea de a dispune de
aceste sume prin una din formele
testamentare ordinare sau privilegiate.
Legiuitorul a reglementat o formă
simplificată la care depunătorii pot
recurge, denumită clauza testamentara,
sau dispoziţie testamentara. Potrivit
art.22 din Statutul CEC “Titularul
depunerii are dreptul sa indice CEC
persoanele cărora urmează să li se
elibereze sumele depuse, în caz de deces.
Depunerile asupra cărora nu s-au dat
dispoziţii testamentare se eliberează de
CEC moştenitorilor legali sau
testamentari”. O dispozitie pentru cauza
de moarte privind sumele depuse la
CEC, sub forma clauzei testamentare o
poate da numai titularul libretului, chiar
dacă suma a fost depusă pe numele sau
de către altă persoană.
Clauza testamentară este considerată în
doctrina ca fiind un legat cu titlu
particular, şi deci supusă regulilor de
validitate ale testamentului in general.
Sub aspectul formei clauza testamentară
se abate de la regulile testamentului
olograf căci nu trebuie să fie scrisă în
întregime si datată de mâna testatorului.
20
Trebuie însă să fie semnată de către
acesta. Libretul precum şi fişa de cont
sunt completate de către funcţionarul
CEC, dar poartă semnătura
depunătorului. In cazul în care
dispunătorul are mai multe depuneri şi
doreşte să dispună pentru cauza de
moarte în acest mod va trebui să uzeze
de clauza testamentară pentru fiecare
depunere in parte. Până la moartea sa
titularul libretului are posibilitatea să
adauge alte sume sau să le retragă pe cele
existente, în tot sau în parte. Este vorba
în acest din urmă caz de o revocare
parţială sau totală a legatului. Revocarea
legatului se poate realiza atât prin
anularea clauzei testamentare cât şi
printr-un alt testament, ordinar sau
privilegiat. Ca la orice forma
testamentara lipsa discernământului
duce la anularea actului. In măsura în
care nu s-a dispus pentru cauza de
moarte, prin clauza testamentară, de
sumele depuse la CEC, acestea se vor
elibera moştenitorilor legali sau
testamentari, potrivit art.22 din Statut,
care işi vor dovedi calitatea de
moştenitor prin certificatul de moştenitor
eliberat de notar sau prin hotărârea
instanţei de judecată.
14.2. Caracterele juridice ale
testamentelor
Din analiza definitiei legale a
testamentului rezulta caracterele juridice
ale acestuia, elemente foarte importante
pentru practica notariala intrucat, in
ansamblul lor, fac din testament un act
juridic special, supus unor conditii de
fond si de forma specifice, derogatorii
sub multe aspecte de la dreptul comun.
Este un act juridic unilateral.
Testamentul este un act juridic intrucat
presupune o manifestare de vointa
facuta in scopul de a produce efecte
juridice si este unilateral intrucat
presupune numai manifestarea de vointa
a autorului sau. Din acest punct de
vedere, testamentului ii sunt aplicabile si
precederile art 1324-1325 NCC care
reglementeaza actul juridic unilateral.
Fiind un act juridic, testamentul trebuie
sa indeplineasca toate conditiile de fond
cerute pentru valabilitatea actelor
juridice. In plus, in masura in care va
contine unul sau mai multe legate - si
trebuie sa recunoastem ca cea mai mare
parte a testamentelor contin cel putin un
legat - testamentul va trebui sa
indeplineasca si conditiile cerute de lege
pentru liberalitati. Manifestarea de
vointa apta de a produce efecte juridice
este cea a testatorului, fara a avea vreo
importanta manifestarea de vointa
ulterioara a beneficiarilor testamentului.
Este un act juridic personal. Aceasta
inseamna ca testamentul nu poate fi
intocmit decat de catre parte personal,
fara a se admite reprezentarea.
Intelegem prin aceasta ca testamentul nu
se va putea incheia prin intermediul unui
mandatar, al unui reprezentant legal sau
al unui avocat. Manifestarea de vointa
trebuie sa fie obligatoriu a partii,
exprimata personal, intr-una dintre
formele prevazute de lege. Caracterul
personal al testamentului se justifica prin
importanta pe care acesta o are precum si
prin consecintele pe care le implica.
Astfel, avand in continutul sau dispozitii
de ultima vointa ale autorului, se vrea ca
acestea sa fie conforme cu vointa interna
a celui care incheie actul si sa reprezinte
exact ultimele sale dorinte. Ori, pe de o
parte, se presupune ca un reprezentant
poate, voit sau nu, sa altereze vointa
testatorului sau sa incheie actul
necunoscand in totalitate vointa acestuia
si , pe de alta parte, se poate presupune
deasemenea ca in intervalul de timp
scurs intre momentul acordarii puterii de
reprezentare si momentul incheierii
efective a unui testament dorintele
testatorului sa se modifice.
Este un act juridic individual. Aceasta
este o caracteristica ce rezulta atat din
caracterul personal al testamentului cat si
din prevederile art 1036 NCC. Astfel,
este interzis sub sanctiunea nulitatii
absolute, ca doua sau mai multe persoane
sa-si afirme dispozitiile de ultima vointa
prin acelasi act, indiferent daca testeaza
una in favoarea celeilalte sau in favoarea
unui tert. In reglementarea actuala
aceasta interdictie poarta denumirea de
"testament reciproc", denumire care
poate genera anumite confuzii. Nu este
vorba de reciprocitatea dispozitiilor
testamentare, in sensul ca partile dispun
una in favoarea celeilalte , ci numai de
existenta unor dispozitii testamentare
apartinand a doua sau mai multe
persoane si care sunt facute prin
intermediul aceluiasi act, a aceluiasi
inscris. Prin urmare, vor fi permise orice
dispozitii testamentare cu caracter de
reciprocitate, daca sunt facute prin acte
diferite. Nu va fi admisa, insa, sub nici
un motiv, incheierea unui singur act care
sa contina dispozitii testamentare ale
mai multor persoane, indiferent de
beneficiarul acestora. Sanctiunea
nulitatii absolute trebuie sa reprezinte un
impediment insurmontabil la
autentificarea unui asemenea testament,
putand determina, in cazul in care partile
insista in solicitarea lor, respingerea
actului in conformitate cu prevederile art
6 din legea 36/1995. Nu va fi admis
deasemenea nici ca temei al
transmisiunii mostenirii un testament
continand dispozitii de ultima vointa a
doua sau mai multe persoane manifestate
in cadrul aceluiasi act, indiferent daca
imbraca forma testamentului olograf,
autentic sau privilegiat.
Este un act revocabil. Caracterul
revocabil este de esenta testamentului.
Autorul sau poate, pana in ultima clipa a
vietii sale, sa modifice sau sa revoce
testamentul pe care l-a incheiat. O
persoana poate, in timpul vietii sale, sa
intocmeasca , sa modifice sau sa revoce,
ori de cate ori doreste, testamentul sau.
Fiind un act juridic unilateral, ale carui
consecinte juridice se vor produce abia
in momentul mortii persoanei, fara a
avea deci nici o implicatie asupra
circuitului juridic atata vreme cat
testatorul este inca in viata, revocarea
testamentului nu poate prejudicia pe
nimeni si nu poate constitui un abuz din
partea celui care o face. Revocarea
testamentului reprezinta deasemenei un
act juridic unilateral, implicand numai
manifestarea de vointa a testatorului si
avand de indeplinit toate conditiile de
fond necesare pentru valabilitatea
oricarui act juridic . Orice renuntare la
dreptul de a revoca testamentul,
declararea acestuia ca irevocabil precum
si orice clauza sau conventie avand ca
obiect punerea testatorului in
imposibilitatea de a revoca un testament
vor fi lovite de nulitate absoluta, norma
incalcata avand caracter imperativ.
Impiedicarea unei persoane in a-si
revoca testamentul reprezinta , conform
art 959 lit c NCC, unul dintre motivele
pentru care poate interveni nedemnitatea
judiciara. Normele legale de care este
guvernata revocarea testamentului sunt
cele ale art 1051-1053 NCC. Exista, cu
toate acestea, o exceptie de la caracterul
revocabil al testamentului, dar nu in
privinta tuturor dispozitiilor cuprinse in
el, ci numai in privinta acelor dispozitii
testamentare prin care este recunoscut un
copil . Astfel, in temeiul art 416 alin 3
NCC, acea dispozitie testamentara prin
care este recunoscut un copil este
irevocabila.
Este un act de dispozitie. Aceasta
caracteristica este proprie testamentului
cel putin in privinta legatelor care sunt
acte juridice cu titlu gratuit, mai precis
liberalitati, prin care se diminueaza un
patrimoniu si se imbogateste un altul,
fara primirea unui contraechivalent. In
sustinerea tezei se poate aduce in primul
rand argumentul de text care foloseste
termenul "dispune" susceptibil a fi
inteles in primul rand prin componenta
sa de "act de dispozitie" si in al doilea
rand prin componenta sa de "prevedere",
"hotarare", "decizie". Recunoscand
testamentului aceasta caracteristica
suntem obligati sa-l tratam, in materia
conditiilor pe care trebuie sa le
indeplineasca referitor la consimtamant,
capacitate si cauza intocmai ca si pe
toate celelalte acte de dispozitie.
Este un act juridic solemn. Codul civil
permite testatorului incheierea actului
sau numai in formele permise de lege.
Este adevarat ca limitele legale sunt
destul de permisive, dand posibilitatea
testatorului sa-si exprime vointa in
diverse forme, in functie de posibilitatile
pe care le are si de conditiile in care
actioneaza. Este la fel de adevarat ca
exista si textul art 1050 NCC referitor la
conversia testamentului nul pentru vicii
de forma. Deducem deci ca forma
solemna, a carei nerespectare este
sanctionata cu nulitatea absoluta a
actului, este prevazuta de lege in scopul
de a apara exprimarea vointei
testatorului, iar nu in scopul de a-i
restrange posibilitatile de manifestare.
asupra bunurilor respective. Tocmai de
aceea instrainarea bunurilor cuprinse in
testament este considerata de art 1068
alin 2 NCC drept revocare voluntara a
legatului. Aceasta caracteristica a
testamentului se afla la baza caracterului
revocabil al acestuia, producerea
efectelor juridice fiind legata numai de
momentul deschiderii mostenirii,
respectiv al decesului persoanei . Pana la
acest moment, avand in vedere lipsa
efectelor juridice, o persoana va putea
oricand modifica sau revoca testamentul
deja intocmit. Producerea efectelor
testamentului dupa decesul testatorului
este clar si expres prevazuta in ultima
parte a art 1035 NCC care stabileste,
principial , continutul testamentului,
intr-o enumerare enuntiativa iar nu
limitativa incheiata cu sintagma "si alte
dispozitii care produc efecte dupa
decesul testatorului". Trebuie sa mai
facem precizarea ca , datorita acestei
caracteristici pe care o are, testamentul
nu va putea cuprinde clauze care sa fie
executate in timpul vietii testatorului.
Astfel, nu se vor admite dispozitii de
tipul " las averea mea legatarului, cu
conditia ca acesta sa ma intretina pe toate
durata vietii mele" , sau " las imobilul
legatarului cu conditia ca acesta sa
plateasca ratele aferente cumpararii
acestuia incepand de azi si pana la
momentul achitarii integrale". Asemenea
clauze , chiar daca sunt executate de
legatar, in afara de feptul ca se opun
caracterului de act pentru cauza de
moarte al testamentului, reprezinta
conventii referitoare la o mostenire
nedeschisa inca, autorul promitand
practic sa transfere drepturile eventuale
constand in mostenirea sa, nedeschisa
inca, in schimbul contraprestatiilor
legatarului, efectuate inca din timpul
vietii testatorului.

Este un act juridic pentru cauza de

moarte. Caracteristica pe care o discutam
este continuta in ultima parte a art. 1034
NCC, folosindu-se expresia "pentru
timpul cand nu va mai fi in viata". Avem
in vedere, in analiza pe care o facem,
momentul la care testamentul isi va
produce efectele, respectiv data
deschiderii mostenirii. Aprecierea
valabilitatii testamentului se va face in
functie de momentul incheierii sale
intrucat acesta este momentul in care a
fost exprimata vointa testatorului si, prin
urmare, toate conditiile de fond si de
forma necesare se vor analiza bazandu-
ne pe momentul intocmirii
testamentului. Efectele menifestarii de
vointa se vor produce insa numai dupa
momentul dechiderii mostenirii,
transferurile patrimoniale operand
numai in acel moment. Prin urmare,
legaratii nu vor avea nici un drept asupra
bunurilor cuprinse in testament atata
vreme cat testatorul este in viata, acesta
pastrandu-si integral toate drepturile sale

21