II.3.3.

Ecografia (Ultrasonografia)

a. Caracteristicile generale ale undelor sonore

Ecografia este o metodă de examinare imagistică ce utilizează drept vector al informaţiei

medicale ultrasunetele reflectate în corpul uman.
Ultrasunetele (US) sunt vibraţii mecanice ale materiei, transmise ca unde acustice sau unde
sonore. Ultrasunetele au frecvenţe superioare spectrului audibil (peste 20 KHz) fiind compuse din
oscilatori corpusculari longitudinali.
Undele sonore sunt oscilaţii mecanice transmise de către particulele mediilor solide, lichide sau
gazoase, fără a se propaga în vid. În acelaşi timp reprezintă variaţii de presiune, care determină
mişcarea particulelor mediului respectiv în jurul poziţiei de echilibru.
Ecografia reprezintă o clasă de metode de investigaţie din care fac parte ecografiile de tip 2D,
3D, 4D (In cazul ecografiei 2D, ultrasunetele sunt trimise direct in jos si reflectate înapoi, pe când in
ceea ce priveşte o ecografie 3D, acestea sunt trimise in diferite unghiuri. Ecografiile 4D, sunt
similare cu cele 3D, cu excepţia faptului ca arata si deplasările organelor.) şi Doppler. Toate aceste
metode se bazează pe reflexia ultrasunetelor pe suprafeţele de separaţie dintre diferitele regiuni din
corpul uman. Un generator (de obicei piezoelectric) de ultrasunete emite un puls foarte scurt şi
unidirecţional de ultrasunete (cu frecvenţă fixă uzual între 2 şi 20 MHz). Pentru a micşora reflexia
ultrasunetelor pe suprafaţa pielii, care ar duce la pierderea în cea mai mare parte a energiei undei
pătrunse în corp, se aplică pe corp o pastă care asigură, practic, pătrunderea ultrasunetelor în corp
fără reflexii (adaptarea de impedanţă) Undele sunt reflectate de diferitele suprafeţe interne (ecou) şi
recepţionate de un detector (în general cristalul care emite ultrasunetele este şi detector).
Se măsoară timpii scurşi între emiterea pulsului de ultrasunete şi recepţionarea ecourilor iar un
calculator cunoscând viteza de propagare a ultrasunetelor va calcula distanţele până la punctele în
care au avut loc reflexiile.
Apoi se emite un puls pe o altă direcţie la un mic unghi faţă de prima. În final se baleiază un arc
de cerc iar calculatorul, pe baza distanţelor calculate, generează o imagine. Dacă se folosesc
simultan mai multe sonde de ultrasunete plasate convenabil imaginile plane (2D) pot fi asamblate de
calculator şi transformate în imagini tridimensionale iar dacă dispunem de un calculator puternic şi
de programele adecvate imaginile tridimensionale pot fi obţinute practic instantaneu (ecografie 4D
sau 3D).
Evident în ecografia 4D se obţin mult mai multe informaţii decât în cea 2D.

b. Producerea ultrasunetelor (US)

Efectul piezoelectric
Ultrasunetele utilizate în diagnosticul ecografic sunt generate de efectul piezoelectric constând
în apariţia unei diferenţe de potenţial electric între cele două suprafeţe ale unui cristal de cuarţ,
atunci când acesta este supus unei deformări mecanice. Acesta este efectul piezoelectric direct, prin
care este generat curent electric.
Fenomenul se produce şi în sens invers prin efectul piezoelectric invers, când un cristal de cuarţ
supus unei diferenţe de potenţial va suferi o deformare mecanică. Această deformare generează
ultrasunetele.
Sonda ecografică
Piesa care emite ultrasunetele şi recepţionează ecourile ultrasonore se numeşte traductor sau
transductor (engl. transducer). În limbajul curent sunt utilizate şi denumirile de sursă acustică sau
palpator. Materialele fizice utilizate pentru producerea ultrasunetelor, la nivelul traductorului sunt în

66
principal: cuarţ sau ceramici sintetice de tipul zirconatului de plumb, sau titanatului de bariu,
precum şi derivaţi de mase plastice de tipul fluorurii de poliviniliden.

Fig. 60. Schema de principiu a ecografului.

c. Proprietăţile acustice ale ţesuturilor

Ţesuturile biologice prezintă câteva proprietăţi care influenţează interacţiunea lor cu undele
ultrasonore:
 Viteza de propagare a ultrasunetelor este o constantă pentru fiecare ţesut în parte şi ea
variază în limite relativ mici pentru diferitele tipuri de ţesuturi moi (vezi domeniul vitezelor
menţionat anterior, între 331¸6.000 m/sec, cu valori medii 1540¸1570 m/sec).
 Densitatea ţesuturilor influenţează viteza de propagare. Ţesuturile mai dense vor genera
viteze de propagare crescute (os, calcul), ţesuturile moi vor genera viteze medii de propagare, iar
lichidele vor genera viteze mici de propagare.
 Elasticitatea reprezintă proprietatea unui corp de a reveni la forma şi volumul iniţial
după ce a fost supus unei deformări mecanice. Pentru organele parenchimatoase ea depinde de
proporţia de ţesut conjunctiv fibros, care intră în structura organului. Elasticitatea contribuie la
generarea ecourilor ultrasonore şi este unul dintre factorii determinanţi ai vitezei de propagare a US
printr-un ţesut.

d. Comportarea ultrasunetelor în corpul uman

Undele US se propagă liniar în interiorul corpului uman, având un comportament similar cu cel
al unui fascicul luminos. Prin urmare undele US suferă fenomene de reflexie, refracţie, difracţie (cu
modificarea traiectoriei de propagare), precum şi fenomene complementare atenuarea, absorbţia şi
difuzia (cu modificarea energiei ultrasunetelor incidente, iniţiale).
Pentru definirea comportamentului ultrasunetelor în cursul propagării este considerată noţiunea
de interfaţă ecografică. Noţiunea reprezintă suprafaţa de separare între două medii cu impedanţe
acustice diferite (practic cu densităţi fizice diferite).
Comportamentul ultrasunetelor la nivelul suprafeţelor de separare:

67
 Transmisia şi reflexia ultrasunetelor
Un fascicul US la nivelul unei interfeţe se va reflecta, o parte din energia fasciculului iniţial,
considerat incident, se va întoarce în mediul de provenienţă sub forma undelor US reflectate
(fasciculul reflectat) sau a ecourilor ultrasonore, elemente care definesc diagnosticul ecografic.
Înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore şi prin aceasta a caracterizării ţesuturilor care le-au
reflectat, reprezintă rezultanta examenului ecografic. Termenii de ultrasonografie sau ecografie
reprezintă înregistrarea grafică a ecourilor ultrasonore reflectate.
Energia fasciculului incident rezultată după reflexie se transmite celui de-al doilea mediu în care
va suferi noi fenomene de reflexie şi transmisie. Energia US reflectată şi cea transmisă după reflexie
mediilor următoare se află în relaţie de inversă proporţionalitate. Cu cât se reflectă mai multă
energie la nivelul unei interfeţe cu atât se tranmite mai puţină energie în cel de-al doilea mediu. Se
instalează astfel la fiecare interfaţă o nouă atenuare a fasciculului incident.
Direcţia fasciculului reflectat depinde de unghiul pe care-l realizează fasciculul incident cu
interfaţa. Dacă fasciculul incident este perpendicular pe interfaţă unda reflectată va avea aceeaşi
direcţie perpendiculară. Dacă fasciculul incident este înclinat sub un unghi a faţă de perpendiculara
pe interfaţă, fasciculul reflectat va emerge sub acelaşi unghi a1, situat de cealaltă parte a
perpendicularei şi nu va putea fi receptat (a = a1). Datorită acestor consecinţe fizice rezultă
necesitatea obiectivă ca unghiul incident a să fie cât mai aproape de 0 grade, pentru ca unghiul undei
reflectate a1 să fie de asemenea aproape de 0 grade şi astfel reflexia respectivă să poată fi captată.
Tot ceea ce se reflectă sub unghiuri mari, apropiate de 90 de grade se pierde, nemaifiind recuperat de
traductor.
La nivelul organelor parenchimatoase unde există interfeţe multiple se produc reflexii multiple
ale unor fascicule de energie din ce în ce mai joasă. Aceste reflexii sau ecouri depind nu numai de
unghiul de incidenţă ci şi de numărul şi calitatea interfeţelor. Se produc astfel ecouri de împrăştiere
(dispersie) care diminuă mult energia fasciculului incident.

Refracţia ultrasunetelor
Reprezintă schimbarea direcţiei de transmitere a fascicului US incident la traversarea unei
interfeţe. Refracţia nu afectează examenul ecografic întrucât acelaşi traductor este utilizat ca
emiţător şi receptor, iar ecourile se refractă şi în sens invers faţă de fasciculul incident.

Difracţia ultrasunetelor
Reprezintă deflectarea undelor US în jurul unei interfeţe mai mică decât lărgimea de bandă a
semnalului sonor. Astfel, undele US se vor propaga în spatele obstacolului, fără a-şi pierde energia
iniţială, generând artefacte ecografice care parazitează imaginea.

Difuzia fasciculului US
Reprezintă preluarea de către unele particule din mediul de propagare a unei cantităţi din
energia incidentă şi reemiterea acestei energii în toate direcţiile. Difuzia sau dispersia stă la baza
apariţiei ecourilor de împrăştiere importante în generarea imaginii ecografice.

Absorbţia ultrasunetelor
Reprezintă pierderea treptată a energiei fascicului incident, în cursul propagării prin
transformarea treptată a energiei acustice în energie termică.

Atenuarea fasciculului ultrasonor

Reprezintă suma pierderilor de energie acustică rezultate din absorbţie, difuzie şi reflexie.
Factorii care influenţează atenuarea sunt:
- absorbţia, care determină 80 % din pierderile de energie;
68
 - difuzia, prin numărul mare de interfeţe mici (de exemplu în ţesutul adipos sau fibros);
- reflexia, la nivelul unor interfeţe dense ecografic, puternic reflectogene (aer, os, calculi, metal,
pastă baritată);
- distanţa parcursă influenţează atenuarea în mod exponenţial, atenuarea fiind direct
proporţională cu pătratul distanţei parcurse de fasciculul US;
- frecvenţa US este direct proporţională cu atenuarea, frecvenţele mari vor fi atenuate rapid,
după un parcurs scurt, iar în profunzime se vor transmite doar US cu frecvenţă mică.

e. Principiile fundamentale de obţinere a imaginilor ecografice

Formarea imaginii. Traductorul funcţionează alternativ ca emiţător şi receptor de US, generând

impulsuri cu durata de o microsecundă şi recepţionând ecouri timp de 99 microsecunde, după care
ciclul emisie-recepţie se reia. Emisia de US are deci un caracter pulsator, intermitent. La nivelul
interfeţelor o parte din energia acustică se reflectă generând ecourile iar restul de energie se propagă
mai departe, spre o altă interfaţă. Undele reflectate parcurg traseul invers al fasciculului incident şi
la nivelul ceramicii traductorului generează impulsuri electrice prin efect piezoelectric direct.
Modalităţi de înscriere. Afişarea grafică a impulsurilor electrice corespunzătoare ecourilor se
poate face în mai multe moduri ecografice astfel:
- Modul A (modularea amplitudinii) reprezintă grafic o singură linie de informaţie în spaţiu cu
profunzimea de la care provine.
- Modul B (modularea strălucirii, iniţiala “B” provine de la termenul brightness - engl.
strălucire). Fiecare ecou al unei linii de informaţie este transformat electronic într-un punct luminos,
având strălucirea cu atât mai mare cu cât amplitudinea ecoului este mai mare. Prin mişcarea
traductorului se obţin mii de astfel de puncte, mai mult sau mai puţin strălucitoare care generează
imaginea ecografică bidimensională. Imaginea ecografică modul B reprezintă o tomogramă
bidimensională ultrasonoră a unei regiuni limitate a organismului, în planul în care este mişcat
traductorul. Ecografia bidimensională (2D) este modalitatea de diagnostic US cea mai frecvent
utilizată în practica medicală.
- Modul M (modularea poziţie timp sau mişcare timp - time motion - modul TM). Fasciculul de
Us intersectează structuri mobile care generează ecouri puternice în mişcări ritmice pozitive şi
negative faţă de linia de informaţie. Înregistrarea este similară celei electrocardiografice cu două
dimensiuni: pe verticală este prezentată mişcarea în spaţiu iar pe orizontală timpul. Ecograma în
modul M înregistrează mişcarea tuturor structurilor de pe o linie de informaţie în funcţie de timp.

f. Aparatura de diagnostic ecografic

Aparatul utilizat în diagnosticul medical cu ultrasunete se numeşte ecograf. Principalele

componente sunt unitatea de bază, standard, traductoarele, modulele auxiliare, unităţile accesorii şi
unităţile de arhivare.
Unitatea de bază este sistemul complex al ecografului, alcătuită din plăci şi circuite integrate,
care determină transformarea impulsurilor electrice provenite din ecourile reflectate în puncte de
imagine, redate pe display-ul aparatului, corespunzând secţiunii topografice în corpul uman de la
care au fost culese informaţiile. Se compune la rândul ei din sistem de focalizare al ultrasunetelor, de
compensarea atenuării în funcţie de timp, un sistem de afişare a informaţiei (convertor analog sau
digital de imagine) şi un computer încorporat.
Traductoarele reprezintă dispozitivele de producere a ultrasunetelor şi de transformare în impuls
electric a ecourilor captate. Pot fi subîmpărţite după modul de emergenţă al fasciculului US în liniare
şi sectoriale, fiecare fiind de două tipuri, mecanice şi electronice. Traductoarele liniare produc pe
ecran o imagine dreptunghiulară iar cele sectoriale o imagine în formă de sector de cerc.
69
Traductoarele mecanice au în structura lor un dispozitiv mecanic de activare a cristalelor de cuarţ
care poate acţiona pendulant sau rotativ. Traductoarele electronice posedă un dispozitiv electronic de
activare a cristalelor de cuarţ fiind în general convexe sau inelare, după forma imaginii pe care o
generează (sector de cerc cu rază de curbură mare sau imagine circulară).
Modulele auxiliare separate sunt module tehnologic moderne în ecografia Doppler.
Unităţile accesorii sunt monitorul, videoprinterul, imprimanta, placa de conectare la PC, trolley-
ul - căruciorul - şi kit-urile de biopsie.
Unităţile de arhivare sunt hard disk-ul şi discul optic.

g. Metodologia examinării ecografice

Ecografia este o metodă complementară de diagnostic la care se recurge numai după efectuarea
unei anamneze complete, a unui examen clinic atent şi a analizelor complementare considerate
“uzuale” (biochimice, hematologice, radiologice, EKG).

Pregătirea pacientului
Ecocardiografie - repaus la orizontală 15 minute înainte de examinare, fără alte măsuri
deosebite.
Ecografia abdominală:
- perioadă ajeun, post absolut, 8 ore în medie înaintea examinării, pentru îndepărtarea
conţinutului tubului digestiv solid şi gazos care parazitează imaginea;
- pacientul va reţine urina timp de 4-5 ore înaintea examenului pentru realizarea repleţiei vezicii
urinare care formează o “fereastră ultrasonică” ce conduce ultrasunetele pentru vizualizarea
organelor pelvine retrovezicale;
- în caz de obezitate sau meteorism se administrează cărbune medicinal, fermenţi pancreatici,
prokinetice;
- în caz de constipaţie se vor administra laxative sau clisme evacuatorii;
- examenul ecografic se va face la distanţă de 3-4 zile de un examen digestiv baritat;
- se vor evita regiunile cu pilozitate crescută (sau se vor epila) şi cicatricile cheloide, care
reflectă iniţial ultrasunetele împiedicând formarea imaginilor ecografice.

Tehnica examinării ecografice

În funcţie de regiunea care urmează a fi examinată şi de modul de abordare, se pot utiliza
poziţii multiple ale bolnavului: decubit dorsal, lateral sau ventral, poziţie şezândă sau ortostatism. Se
pot utiliza perne care să producă extensia unor regiuni (cervical, flancuri, dorsal).
Regiunea de examinat este acoperită cu un gel special cu rolul de a realiza un contact intim
între traductor şi piele, cu rol în îndepărtarea interpunerii aerului, care poate parazita imaginea.
Pentru evidenţierea organelor abdominale este frecvent utilizată examinarea în inspir profund
blocat.
Se vor alege “ferestre ecografice”, zone anatomice care permit abordul direct al organului de
examinat, evitându-se interpoziţia elementelor care împiedică penetrarea US (aer, os). De exemplu,
fereastra ecocardiografică obişnuită este localizată în spaţiul III-IV intercostal stânga parasternal, în
zona de matitate cardiacă absolută.
Interpretarea secţiunilor examinate se face în mod convenţional astfel:
- secţiunile transversale sunt privite dinspre picioarele bolnavului astfel încât viscere
abdominale situate în dreapta bolnavului de exemplu vor fi vizualizate în stânga imaginii;
- secţiunile longitudinale sunt privite dinspre dreapta bolnavului astfel încât pe ecranul display-
ului regiunile craniale, superioare, apar situate la stânga imaginii, iar cele caudale inferioare apar la
dreapta imaginii;
70
 - de obicei se utilizează polaritatea normală a imaginii, respectiv fondul negru pe care ecourile
apar reprezentate ca puncte albe cu străluciri diferite, în diverse nuanţe de gri.
Condiţii care fac dificilă examinarea ecografică
- Prezenţa pansamentelor, a cicatricilor deformante, fibrozante, a gipsului sau metalelor care nu
permit penetrarea US în ţesuturi.
- Prezenţa conţinutului digestiv, alimentar, a pastei baritate sau a aerului la pacienţii meteorizaţi.
- Variaţiile sursei de alimentare în tensiune şi frecvenţă.
- Artefacte de reverberaţie în cazurile unei interfeţe puternic reflectogene.
- Reglări incorecte ale compensării ecografice, contrastului şi luminozităţii, focalizării.
- Erori datorate examinatorului: precipitarea, un examen incomplet, examinare în condiţii
improprii de pregătire a bolnavului, necunoaşterea unor repere anatomice, nerecunoaşterea unor
aspecte ecografice caracteristice.

Interpretarea convenţională a imaginilor ecografice. Terminologie ecografică

Pornind de la codificarea convenţională a imaginii ecografice pe fond negru, pe display-ul
ecografului, în secţiunile examinate, vor fi vizualizate structurile biologice reflectogene cu nuanţe de
gri, în aşa numita scală de gri, cuprinzând nuanţe progresive de la negru până la alb.
Structurile biologice lichidiene (de ex. conţinutul veziculei biliare, al vezicii urinare,
conţinutul vascular), care nu produc nici un fel de reflexie a ultrasunetelor, vor fi redate pe ecran în
culoarea neagră. Asemenea structuri vor fi denumite anecogene, transsonice.
Structurile biologice solide cu densitate mare la reflexia ultrasunetelor (de ex. osul, calculii,
incluziunile metalice), care produc o reflexie intensă a ultrasunetelor datorită densităţii fizice
crescute, vor fi redate pe ecran în culoarea albă. Asemenea structuri vor fi denumite hiperecogene
sau sonolucente.
Structurile biologice cu densităţi parenchimatoase vor reflecta diferit ultrasunetele, proporţional
cu densitatea lor, pe mai multe paliere de ecogenitate:
- primul palier de ecogenitate corespunde structurilor dense, fibroase cu conţinut crescut de
ţesut conjunctiv (de ex. fascii, capsule de organ, pereţi vasculari, pereţii unor organe cavitare, pereţii
caliceali grupaţi în sinusurile renale);
- al doilea palier de ecogenitate îl reprezintă structurile glandulare, datorită multiplelor interfeţe
produse de structura tubuloacinoasă, care determină reflexii multiple repetate (de ex. parenchimul
glandelor submandibulare, parotide, tiroidă, pancreas, endometru, placentă);
- al treilea palier de ecogenitate este reprezentat de parenchimul splenic, urmat de cel hepatic (în
mod normal, deşi comparabil cu parenchimul splenic, parenchimul hepatic este uşor mai
hipoecogen);
- următoarele paliere de ecogenitate corespund structurilor parenchimatoase, cu densităţi fizice
mai mici decât cele enumerate, fiziologic sau în condiţii patologice prin procent mai mare de apă sau
prin potenţial congestiv; se vor prezenta hipoecogene parenchimul renal, format din corticală şi
medulară, structurile musculare fiziologice sau proliferările musculare, datorită procentului mare de
apă, dar şi ficatul de stază sau unele structuri tumorale congestive sau intens vascularizate.

71
 II.3.4. Imagistica RMN

Tomografia RMN (rezonanta magnetica nucleara în engleza NMR sau MRI)

Se bazează pe proprietatea unor nuclee (numite paramagnetice) de a absorbi radiounde atunci

când sunt plasate într-un câmp magnetic adecvat. Printre nucleele care au această proprietate se
numără protonul (nucleul de hidrogen H1), P31, Na21, F19.
Aceste nuclee se comportă ca nişte mici magneţi care plasaţi într-un câmp magnetic extern
puternic se vor orienta faţă de acesta paralel (starea excitată) sau antiparalel (starea fundamentală).
Trecerea între cele două orientări se face prin absorbţia sau emisia de radiounde. În practică un puls
foarte scurt de radiounde aduce nucleele în starea excitată iar detectoarele înregistrează radioundele
(de aceeaşi frecvenţă cu cele care au produs excitaţia) re-emise de nuclee la dezexcitare. Absorbţia
radioundelor (de frecvenţă fixă) nu poate avea loc decât la o valoare bine precizată a câmpului
magnetic.
Punctul în care are loc absorbţia poate fi ales prin crearea unui gradient de câmp magnetic cu
ajutorul unor bobine în interiorul cărora sunt plasate şi dispozitivele care generează radioundele.
Tomografia RMN permite obţinerii imaginilor distribuţiei oricăruia din aceste nuclee precum şi
monitorizarea proceselor la care acestea iau parte. În MRI imaginile se obţin pe baza absorbţiilor şi
re-emisiilor radioundelor de către nucleele H1.
Astfel imaginile vor fi foarte precise pentru ţesuturile bogate în apă (moi).

Fig. 61. Schema de principiu a unui tomograf RMN.

Schema tomografului RMN din figura 61 este aceeaşi cu a tomografului de raze X doar că
pacientul trebuie plasat în interiorul unui electromagnet ce creează un câmp magnetic foarte intens
(0,05 – 3 T aproximativ de 20.000 de ori câmpul magnetic terestru). Foarte importante sunt însă şi
metodele (din păcate puţin utilizate în România) care permit urmărirea proceselor metabolice în care
sunt implicate diverse nuclee paramagnetice. Urmărirea proceselor metabolice poate fi suprapusă
peste imaginea anatomică.

72
 În general, contrastul imaginilor este foarte bun şi fără utilizarea substanţelor de contrast dar în
cazuri speciale pot fi folosite şi astfel de substanţe (de exemplu substanţe pe bază de Gadolin care
reduc timpul de re-emisie a radioundelor de către protoni făcând ca imaginea să fie mai luminoasă).

Generalitati
Imagistica prin rezonanta magnetica este un test care se foloseste de un camp magnetic si de
pulsuri de radiofrecventa pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe si tesuturi ale corpului
omenesc. In multe din cazuri, IRM ofera informatii care nu pot fi vizualizate prin radiografie,
ultrasonografie sau tomografie computerizata.
In timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigata, este plasata intr-un aparat special care
reprezinta un magnet urias. Informatiile furnizate de IRM pot fi stocate si salvate intr-un computer.
De asemenea pot fi facute poze sau filme daca situatia o cere. In anumite cazuri se poate utiliza o
substanta de contrast pentru a vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului.
IRM se efectueaza pentru diagnosticarea anumitor afectiuni ca tumori, sangerare, leziuni,
afectari vasculare sau infectii. Prin folosirea unei substante de contrast in timpul IRM, se pot
vizualiza clar anumite tesuturi. O IRM este indicata pentru:
- regiunea cefalica - IRM poate detecta tumoti, anevrisme, sangerari la nivel cerebral, leziuni
nervoase si alte afectiuni, ca si cele cauzate de accident vascular cerebral; IRM poate de asemenea
detecta afectiuni ale nervului optic si globului ocular, ale urechilor si nervului auditiv;
- regiunea toracica - IRM poate vizualiza cordul, valvele cardiace si vasele coronare; poate
stabili daca plamanii sau inima sunt afectate; de asemenea poate fi folosita pentru diagnosticarea
cancerului de san sau pulmonar;
- vasele sanguine - IRM poate fi folosita pentru vizualizarea vaselor de sange si a circulatiei
sangelui prin vase, in acest caz purtand numele de angiografie prin rezonanta magnetica; poate
depista afectiuni ale venelor sau arterelor, ca anevrisme vasculare, un cheag la nivel vascular sau
ruptura partiala a peretelui vascular (disectie); uneori se foloseste substanta de contrast pentru
vizualizarea mai clara a vaselor sanguine;
- regiune abdominala si pelvina - IRM poate depista diferite afectari ale organelor abdominale
ca ficat, vezica biliara, pancreas, rinichi si vezica urinara; se foloseste pentru depistarea tumorilor,
sangerarilor, infectiilor si diferitelor obstacole; la femei poate vizualiza uterul si ovarele; la barbati
se poate vizualiza prostata;
- oasele si articulatiile - IRM poate evidentia afectari ale sistemului osos sau articular, ca artrite,
afectari ale articulatiei temporomandibulare, probleme ale maduvei osoase, tumori osoase, afectari
ale cartilajului, rupturi de ligamente sau tendoane sau infectii; IRM poate afirma cu precizie daca un
os este rupt sau nu, atunci cand radiografia este neclara; IRM se foloseste cel mai frecvent pentru
depistarea afectiunilor osoase sau articulare;
- coloana vertebrala - IMR poate vizualiza discurile si nervii coloanei vertebrale, putand
diagnostica afectiuni ca stenoza de canal vertebral (stenoza spinala cervicala), hernie de disc sau
tumori de coloana vertebrala.

Pregatirea pacientului
Inainte de efectuarea IRM trebuie informat medicul specialist sau asistentul medical daca:
- pacientul este alergic la medicamente; substanta de contrast folosita nu contine iod; daca exista
antecedente de alergie la substanta de contrast folosita pentru IRM, se recomanda informarea
medicului specialist inainte de efectuarea testului; uneori beneficiile efectuarii testului pot depasi
riscurile sale;
- daca pacienta este sau nu insarcinata;
- daca pacientul are instalat un pacemaker, un membru artificial, tije metalice sau orice fel de
metal fixat in corp (mai ales la nivelul ochiului), valve cardiace metalice, clipsuri metalice la nivel
73
cerebral, implanturi metalice in ureche sau pe sprancene sau orice fel de implanturi sau proteze
medicale; de asemenea trebuie informat medicul daca pacientul lucreaza cu metale sau daca recent a
suferit o interventie chirurgicala pe vasele sanguine; in anumite cazuri este contraindicata efectuarea
IRM;
- daca pacienta prezinta un dispozitiv intrauterin (DIU); acest lucru poate contraidica efectuarea
testului;
- daca pacientul devine agitat in locuri inchise (limitate); pacientul va trebui sa stea nemiscat in
interiorul magnetului MRI sau mai exista un tip de dispozitiv de IRM cu configuratie deschisa;
acesta nu este la fel de limitat ca dispozitivele clasice; pacientul poate necesita administrarea unor
medicamente pentru calmare;
- daca pacientul prezinta alte afectiuni ca disfunctii renale sau siclemie, care pot contraindica
efectuarea unei IRM cu substanta de contrast;
Pacientul va semna un document prin care intelege riscurile efectuarii IRM si este de acord sa
efectueze testul. Se recomanda discutarea cu medicul specialist despre necesitatea efectuarii testului,
riscurile sale, modalitatea de efectuare si semnificatia posibilelor rezultate.
Se recomanda ca pacientul sa fie insotit de cineva, in cazul in care se administreaza
medicamente sedative.
In cazul in care se efectueaza o IRM abdominala, pacientul nu va manca si consuma lichide cu
cateva ore inainte de efectuarea testului.

Modul de efectuare a testelor

IRM se efectueaza de regula de catre medicul specialist in rezonanta magnetica; pozele vor fi
interpretate de catre un medic radiolog; de asemenea, alti medici sunt capabili sa interpreteze o IRM.
Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz, placi dentare, orice tip de
bijuterii, ceasul si agrafe de par) de pe corp deoarece exista riscul ca aceste obiecte sa fie atrase de
catre magnetul folosit pentru efectuarea testului; in cazul in care pacientul a suferit un accident sau
daca lucreaza cu metale, exista posibilitatea ca acesta sa prezinte fragmente de metal la nivelul
regiunii cefalice, in ochi, pe piele sau coloana vertebrala; de aceea se recomanda efectuarea unei
radiografii inainte de efectuarea IRM pentru a stabili daca testul se poate efectua.
Pacientul va trebui sa se dezbrace complet in functie de aria pe care se efectueaza (in anumite
cazuri pacientii pot pastra o parte din haine, daca nu incomodeaza). Pacientul va folosi un halat pe
toata perioada efectuarii testului. In cazul in care se permite pastrarea unor haine, pacientul va trebui
sa goleasca buzunarele de orice monede sau carduri (exemplu carti de credit sau carduri ATM), cu
benzi magnetice inscriptionate deoarece prin IRM se pot demagnetiza. In timpul testului pacientul se
va intinde pe spate pe masa dispozitivului, care reprezinta scanner-ul aparatului. Capul, toracele si
membrele pot fi fixate cu niste curele pentru a mentine pacientul nemiscat. Masa va aluneca in
interiorul unui dispozitiv care contine magnetul. Un dispozitiv in forma de colac poate fi plasat peste
sau in jurul regiunii care urmeaza sa fie scanata. Unele tipuri de IRM (numite IRM deschise) sunt
construite asfel incat magnetul nu inconjoara corpul in intregime.
Unii pacienti devin agitati (claustrofobicii) in interiorul magnetului IRM. Daca pacientul nu
poate mentine pozitia nemiscata i se va administra un medicament sedativ pentru relaxare.
Dispozitivele cu sistem deschis pot fi utile in cazul pacientilor claustrofobici.
In interiorul scannerului, pacientul va auzi un ventilator si va simti aerul miscandu-se. De
asemenea, se mai pot auzi diverse zgomote care sunt rezultatul scanarii.
Unele aparate prezinta casti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce din zgomot. Este foarte
important ca pacientul sa nu se miste in timpul scanarii. De asemenea pacientul va fi rugat sa isi tina
respiratia pentru scurte perioade de timp. In timpul efectuarii testului, pacientul va fi inchis in
camera de scanat, insa medicul specialist va supraveghea pacientul prin intermediul unei ferestre
transparente.
74
 Pacientul va putea comunica printr-un microfon.
In cazul in care este necesara utilizarea unei substante de contrast, aceasta va fi administrata la
nivelul venelor periferice ale bratului pacientului. Substanta de contrast va fi administrata in 1 pana
la 2 minute. Apoi se pot efectua o serie de clisee. Un IRM dureaza de obicei 30 pana la 60 minute,
dar se poate prelungi pana la doua ore.
Campul magnetic sau undele de radiofrecventa folosite de dispozitiv nu produce durere. Masa
pe care se intinde pacientul poate fi tare, iar camera poate fi rece. Pacientul poate fi speriat sau iritat
daca trebuie sa mentina pozitia nemiscata. In cazul in care se foloseste substanta de contrast, poate
aparea senzatie de raceala sau caldura in timpul introducerii substantei la nivel venos.
In cazuri rare, poate aparea:
- furnicaturi la nivelul cavitatii bucale in cazul in care pacientul prezinta dentitie de metal
- incalzirea zonei care se examineaza; acest lucru este normal; medicul specialist trebuie
informat daca apare senzatie de greata, voma, cefalee, ameteala, durere sau dificultati de respiratie

Riscuri
Nu exista efecte adverse secundare expunerii campului magnetic folosit pentru IRM. Cu toate
acestea, magnetul este foarte puternic. De aceea el poate afecta pacemakerele, membrele artificiale
si alte dispozitive medicale care contin fier. Magnetul va deregla un ceas care se afla in apropierea
lui.
Daca pacientul prezinta fragmente metalice la nivelul ochiului, efectuarea IRM poate afecta
retina. Daca exista suspiciunea ca ar exista fragmente metalice la nivelul ochiului, se recomanda
efectuarea unei radiografii inainte de efectuarea IRM. In cazul in care radiografia a depistat
fragmentele metalice, se interzice efectuarea IRM.
Tatuajele sau machiajul permanent pe baza de pigment ce contine fier pot provoca iritatii ale
pielii.
Exista un mic risc de aparitie a unei reactii alergice in cazul in care se folosesc substante de
contrast in timpul IRM. Cu toate acestea, majoritatea reactiilor sunt moderate si pot fi tratate cu
antialergice. De asemenea, exista un risc scazut de infectie la nivelul venei pe care se introduce
substanta de contrast.

Rezultatele
Medicul specialist poate explica pacientului rezultatul testului imediat dupa efectuarea lui, insa
rezultatul final va fi gata in circa doua zile.
IRM poate depista afectarea unui organ sau tesut chiar daca forma si marimea organului este
normala.
Imagistica prin rezonanta magnetica normala:
Organele, vasele sanguine, sistemul osos si articular sunt normale din punctul de vedere al
formei, marimii, aspectului si localizarii
Nu exista excrescente anormale, ca de exemplu tumori
Nu exista sangerari, lichide anormale, obstacole sau tumefactii (anevrisme) la nivelul vaselor
Nu exista semne de inflamatie sau infectie
Imagistica prin rezonanta magnetica anormala:
Un organ poate fi marit, micsorat sau modificat
Pot exista excrescente anormale (de exemplu tumori)
Pot exista lichide anormale aparute datorita sangerarii sau infectiei; pot fi prezente revarsate
lichidiene la nivelul plamanilor sau la nivelul regiunii cardiace
Pot exista blocaje sau ingustari vasculare; de asemenea poate exista un anevrism vascular
Exista blocaj la nivelul ductelor vezicii biliare

75
 Exista afectari articulare, ligamentare sau ale cartilajelor; oasele pot fi afectate prin infectii sau
alte afectiuni
Pot exista afectari ale sistemului nervos ca scleroza multipla, dementa, boala Alzheimer sau
hernie discala.

Factorii care afecteaza testul

Factorii care pot influenta testul sau acuratetea rezultatului includ:
- sarcina - IRM este contraindicat la femeile insarcinate
- dispozitive medicale electrice ca pacemakere sau pompe medicale cu injectie; IRM poate
afecta aceste dispozitive si de aceea se poate contraindica efectuarea testului
- dispozitive medicale metalice; aceste dispozitive pot estompa imaginile organului examinat,
impiedicand vizualizarea acestora. De exemplu un dispozitiv intrauterin (DIU) poate impiedica
vizualizarea clara a uterului
- inabilitatea pacientului de a sta nemiscat
- obezitatea - o persoana supraponderala poate depasi limitele aparatului.

II.3.5. Diagnosticul radioizotopic

a. Scintigrafia (SPET- single photon emission tomography)

Presupune introducerea în organism a substanţelor, specifice funcţionării organului de

investigat, marcate cu izotopi radioactivi emiţători de radiaţii. Introducerea substanţei marcate poate
fi făcută prin injectare, inhalare sau pe cale orală. După un timp, necesar substanţei marcate pentru a
ajunge în organul de investigat, cu ajutorul unui detector de radiaţii (de obicei cu scintilaţii) ce se
mişcă lent într-un plan perpendicular pe axa centrală a corpului se înregistrează radiaţiile emise de
izotopii radioactivi. Cu ajutorul unui calculator datele înregistrate privind emisia de radiaţii sunt
transformate într-o imagine pe monitor (figura 62).

Fig. 62. Schema de principiu a unui scintigraf.

76
 Cu toate că prezintă unele riscuri pentru pacient scintigrafia oferă informaţii morfologice şi
funcţionale care o fac indispensabilă în unele cazuri.

Fig. 63. Scintigrafie tiroidiana cu imagine tipica de adenom toxic (sageata), cu inhibarea captarii in restul
glandei. Sugerează prezenta unui nodul tiroidian de dimensiuni mari, elastic, mobil la inghitire, in asociere cu
manifestari de hipertiroidie.

b. Tomografia prin emisie de pozitroni (PET- positrons emission tomography)

Tomografia cu Emisie de Pozitroni / PET scan - este o metodă de Imagistică Medicală de ultimă
generaţie, constituind modalitatea cea mai modernă de diagnostic. PET scan permite medicului să
examineze complet şi dintr-o dată corpul pacientului, prin producerea unor imagini ale fiziologiei,
deci funcţionării organismului, imagini imposibil de obţinut cu alte metode. Acest mod de
vizualizare înfăţişează metabolismul precum şi alte funcţii importante, nu doar simpla structură
anatomică a anumitor organe aşa cum este revelata de clasicele examene radiologice Scanarea de tip
PET este frecvent folosită pentru supravegherea periodică a posibilelor degenerări de tip malign;
este un procedeu prin care se identifică celulele tumorale din organism. Este injectată intravenos o
mică cantitate de glucoza (zahăr) marcată radioactiv. Scaner-ul PET se va roti in jurul corpului şi va
capta imagini ale zonelor din organism unde glucoza este consumată. Celulele maligne vor apărea
mai luminoase deoarece sunt mai active metabolic şi folosesc mai multa glucoză .
Este o metodă asemănătoare scintigrafiei doar că în organism se introduc substanţe marcate cu
izotopi radioactivi ce emit radiaţii ß+. Radiaţia ß+ (pozitronul) are aceeaşi masă cu electronul şi
sarcină egală cu el dar pozitivă fiind antiparticula electronului. Când o antiparticulă se ciocneşte cu
particula corespunzătoare are loc reacţia de anihilare cele două transformându-se în energie
(conform relaţiei lui Einstein E=mc2). În cazul nostru ciocnirea unui pozitron cu un electron va
genera doi fotoni. Detectarea simultană a celor doi fotoni . indică existenţa reacţiei de anihilare şi
deci a emisiei unui pozitron. Pentru aceasta mai multe detectoare cu scintilaţie sunt montate în
coincidenţă astfel încât spre calculator nu va fi trimis un semnal decât dacă două detectoare
înregistrează simultan câte un foton. Calculatorul înregistrează reacţiile de anihilare şi pe baza lor
generează o imagine pe monitor (figura 64).

77
 Fig. 64. Schema unui detector PET- scan.

Scanarea PET poate :

- diferenţia tumorile maligne de cele benigne ;
- diferenţia între un nodul limfatic malign şi unul benign ;
- detecta degenerarea malignă într-un ţesut cu aparenţă anatomică normală ;
- evalua răspunsul la tratamentul anti canceros ;
- poate fi folosită pentru măsurarea metabolismului cerebral ;
- metoda este foarte sensibilă permiţând observarea unor fenomene fiziologice cum ar fi
metabolismul glucozei, transportul oxigenului, sinteza proteinelor etc.
Studiile ştiinţifice au arătat că degenerarea senilă de tip Alzheimer poate fi identificată prin
scanare PET înainte de apariţia simptomelor clinice: pierdere de memorie sau tuburări
comportamentale. Detectarea senilităţii de tip Alzheimer cât mai devreme este extrem de importantă
pentru a da posibilitatea noilor opţiuni de tratament să fie cât mai efective.
Indicaţiile PET sunt: complement al mamografiei în detectarea cancerului mamar, diagnosticul
diferenţial benign-malign al tumorilor mamare, stadializarea cazurilor noi de cancer mamar,
detectarea metastazelor la distanţă şi evaluarea răspunsului la terapia neoadjuvantă.
Metodele tradiţionale de creere a imagini (US, CT, MRI) înfăţişează în primul rând relaţiile
anatomice ale organelor, morfologia sistemelor organice, în general, în imagini tridimensionale de
rezoluţie tot mai mare, de calitate tot mai bună. Dezavantajul acestora este că nu se poate stabili
dacă procesul patologic este malign sau benign decât dacă în structura, dimensiunea sau forma
organului în cauză, apar transformări, anomalii.
Particularitatea metodelor funcţionale de creare a imaginii (IMR, SPCT, PET) constă în faptul
că reprezintă într-un moment dat diferite caracteristici funcţionale specifice ale ţesuturilor (de ex.
circulaţia sanguină, metabolismul), şi nu ale organelor. Apariţia unei boli provoacă prima oară
transformări funcţionale caracteristice în ţesuturi şi organe în general, numai după aceea apar
schimbări anatomice. Este astfel de înţeles cămetodele de creare a imaginii funcţionale sunt capabile
să semnalizeze boala mult mai repede decât apariţia transformărilor anatomice.

Mod de efectuare a PET – ului

Esenţialul metodei constă în marcarea unor diferite substanţe biologice (de ex. glucoză,
aminoacizi, ligandoreceptori, etc.) în timpul descompunerii, cu pozitroni ce emit izotopi ( 11C, 18F,

78
13N, 15O), după care materialul marcat (radiofarmocon) este introdus în organismul bolnavului,
urmând stabilirea imaginii distribuţiei acestuia. Dezvoltarea tehnicii şi utilizarea clinică a semnalării
urmelor izotopice se leagă de numele omului de ştiinţă maghiar György Hevesy, premiat în 1943 cu
Premiul Nobel.
Producerea izotopilor are loc în acceleratorul de particule nucleare (ciclotron). Caracteristica
izotopilor PET este că prezintă un timp de divizare fizică foarte scurt (2-110 minute), astfel,
aplicarea acestora presupune supunerea bolnavului la o sarcină mai mică de radiere. Teoretic, orice
moleculă ce ia parte la metabolismul organismului viu se poate marca cu izotop PET, iar cu ajutorul
metodei, cam toate procesele biochimice, fiziologice se pot înregistra în imagini, respectiv, li se
poate măsura activitatea.
Cel mai des utilizat radiofarmocon, 18F fluoro-dezoxi-glucoza (pe scurt FDG) se adună în
celulele cu glucozo-metabolism ridicat (creier, miocard, tumori maligne, glucocite şi limfocite
activate), nu se metabolizează, după care în formă neschimbată, prin rinichi, se elimină în urină (în
opoziţie cu glucoza). Este caracteristic ritmului de selecţie că în 90 de minute de la introducere,
40% din activitatea farmaconului injectat se îndepărtează deja prin urină.
Distribuţia în ţesuturi a substanţei introduse în organism se poate detecta cu ajutorul camerei
PET prin intermediul observării radierii aferente emisiei pozitronice. Reconstruirea imaginilor are
loc cu ajutorului computerului, pe baza datelor obţinute în timpul examenului. Examenul alcătuieşte,
în primul rând, felii perpendiculare pe axa lungimii corpului (asemănător CT-ului), chiar pe întregul
corp. Ulterior, pe baza acestor secţiuni se pot forma imagini, în direcţia dorită, chiar tridimensionale.
Distribuţia în ţesuturi a farmaconilor introduşi diferă în mare măsură în diverse stări funcţionale
(fiziologice, respectiv biologice), făcând astfel posibilă recunoaşterea şi localizarea proceselor
clinice.
În timpul sarcinii, datorită radierii la care se supun ţesuturile cu divizare rapidă, examenul nu se
va efectua. Alăptarea nu este contraindicată, fiindcă după mulgerea sînii, alăptarea poate fi
continuată la 20 de ore după examinare. În caz de nivel ridicat al glicemiei, se indică a se încerca
apropierea de valoarea normală a glicemiei la începutul examenului, dar în orice caz aceasta să fie
sub 8,3 mmol/l. Insuficienţa renală îngreunează interpretarea imaginilor, dar nu exclude examenul.
Farmaconul introdus (FDG) sub formă molară reprezintă o doză de substanţă foarte mică, fără efect
farmacodinamic.
Examenul se efectuează pe stomacul gol, se interzice consumul de mâncare cu aproximativ 6
ore înaintea examenului, dar se impune o hidratare corespunzătoare.

79
 Fig. 64. Imagine PET- scan.
Imaginea de mai sus, obţinută prin PET arată leucemia prezentă în măduva osoasă înainte de
tratament (stânga), persistând şi după chimioterapie (dreapta).

80
 II.4. Procedee de diagnostic şi terapeutice bazate pe factori fizici

II.4.1. Termografia

Reprezintă o tehnică de înregistrare a radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa corpului uman

(practic o fotografie în infraroşu) (Fig. 65). Emisia de radiaţii infraroşii este dependentă de
temperatură astfel încât înregistrarea emisiei în infraroşu permite determinarea cu mare precizie a
temperaturii (se pot determina diferenţe mai mici de 0,1 °C). La rândul ei temperatura este
determinată de activitatea locală (metabolică, circulatorie etc.). Determinarea diferenţelor de
temperatură între diferite regiuni ca şi a modificărilor de temperatură, în timp, în acelaşi loc permite
semnalarea modificărilor de structură şi/sau funcţie a diverselor organe chiar şi înainte de
declanşarea bolii. Aceasta permite diagnosticarea unei multitudini de boli (cancere, infecţii, afecţiuni
tiroidiene etc.). De remarcat că metoda este total neinvazivă iar costurile sunt mici.

Fig. 65. Sindromul Raynaud – atacuri vasospastice care determina vasoconstrictia

capilarelor de la extremitati.

II.4.2. Fototerapia

Constă în utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale luminii. Helioterapia,

fototerapia realizată la malul mării, îmbunătăţeşte funcţionarea inimii şi a respiraţiei, sub efectul
razelor soarelui, organismul reţine mult mai bine calciul şi fosforul cu rezultate notabile în cazurile
de rahitism. Helioterapia stimulează activitatea glandei tiroide, băile de soare constituind un tonic
general al organismului. Sub acţiunea radiaţiilor solare se refac globulele roşii şi globulele albe, iar
circulaţia sângelui, respiraţia şi digestia sunt stimulate.
Helioterapia actionează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă, stare generală
proastă, randamentul muncii intelectuale scazut, dureri de cap, insomnii, debilitate fizică, pubertate
întârziată, anemie, hipocalcemie, peritonită tuberculoasă, adenite cronice, convalescenţă, plăgi
atone, supuraţii cutanate, lupus, osteoartrite, reumatism, stafilococie cutanata (furuncule, acnee),
fistule, anexite, nefrite, diferite tipuri de tuberculoză (osoasă şi articulară).

81
 Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la soare cum ar
fi grăbirea îmbătrânirii pielii, iar în cazul persoanleor suferinde de boli febrile, tuberculoză
pulmonară, hipertensiune arterială în stadii avansate, hipertiroidie, cancer, expunerea la soare se face
numai la indicaţia medicului curant.
O altă aplicaţie a fototerapiei se întâlneşte în maternităţi. Un număr mare de copii se nasc cu
aşa numitul icter fiziologic. Copiii tind să producă o cantitate mare de bilirubină, deoarece în
primele săptămâni de viaţă au o cantitate prea mare de globule roşii (bilirubina reprezintă un produs
secundar al distrugerii globulelor roşii uzate).
Bilirubina este procesată de ficat care este imatur la nou-născuţi. Excesul de bilirubină neprocesată
determină icterul fiziologic şi culoare gălbuie a pielii copilului. Însă, bilirubina este fotosensibilă,
prin urmare, simpla baie de lumină distruge bilirubina.

Icterul la nou nascuti (hiperbilirubinemia)

Generalitati
Icterul este o afectiune caracterizata prin colorarea in galben a pielii si a partii albe a globului
ocular (sclera) si este consecinta acumularii unei cantitati mari de bilirubina in sange
(hiperbilirubinemia). Bilirubina este produsa prin distrugerea celulelor rosii din sange (hematii) si a
hemoglobinei. Hemoglobina este o proteina care se gaseste in hematii si care are rolul de a
transporta oxigenul de la plamani la tesuturile din restul corpului.
Icterul la nou-nascut apare de obicei dupa aproximativ 24 de ore de la nastere.
In cazul nou-nascutilor sanatosi, hraniti cu lapte de mama, apare un anumit grad de coloratie
tegumentara galbena la aproximativ 2-4 zile de la nastere. Icterul dispare sau scade in intensitate de
la sine, fara tratament si fara urmari in 1-2 saptamani. In cazul nou-nascutilor alimentati la san, un
icter usor se poate mentine 10-14 zile dupa nastere sau pot apare recurente in timpul perioadei de
alaptare. Atat timp cat copilul primeste suficient lapte si este un copil hranit corect si frecvent (de 8-
10 sau mai multe ori in decurs de 24 de ore), icterul nu este o problema. Cu toate acestea copilul
trebuie supravegheat.
Rareori cantitati foarte mari de bilirubina se acumuleaza in sange si determina leziuni cerebrale,
situatia fiind cunoscuta sub denumirea de icter nuclear. Aceste leziuni pot fi urmate de pierderi ale
auzului, retard mental si tulburari de comportament.

Cauze
Icterul apare ca urmare a dezechilibrului intre productia si eliminarea bilirubinei. Acesta se
elimina din organismul uman prin urina si scaun (fecale). In timpul sarcinii, corpul mamei
indeparteaza bilirubina fatului prin intermediul placentei. Dupa nastere nou-nascutul trebuie sa
indeparteze singur bilirubina din sange. La nou-nascut, bilirubina poate inregistra valori crescute,
pana la concentratii ce determina coloratia galbena a tegumentelor si mucoaselor, datorita
imaturitatii organelor care nu pot face fata ritmului in care bilirubina trebuie sa fie eliminata din
organism. Deshidratarea la sugar poate apare usor si conduce la incetinirea formarii urinii si a
fecalelor, ceea ce are ca rezultat cresterea timpului de eliminare a bilirubinei. Metabolismul
bilirubinei este influentat si de unele substante care intra in compozitia laptelui matern. In cazuri
rare, hiperbilirubinemia poate fi cauzata de alte afectiuni sau boli, cum sunt bolile aparatului
digestiv, infectiile sau incompatibilitatile grupelor sanguine.

Simptome
Cea mai frecventa manifestare a icterului la nou-nascut este colorarea in galben a pielii si
sclerelor sau a mucoasei bucale. De obicei, culoarea galbena apare prima data pe fata si pe piept, in

82
primele 5 zile dupa nastere, desi ziua aparitiei variaza de la un nou-nascut la altul sau in functie de
tipul de icter.
Icterul fiziologic apare la toti copiii (la unii este de intensitate redusa si trece neobservat) cu
debut dupa prima zi de viata, pentru ca organele copilului nu sunt inca capabile sa elimine eficient
excesul de bilirubina. Intensitatea icterului creste dupa prima zi de la nastere pana in ziua 3-4 de
viata. De obicei nivelul bilirubinei in sange ajunge la un nivel de platou (constant pentru mai multe
zile) si apoi scade treptat, astfel incat coloratia scade sau chiar dispare in aproximativ 1 saptamana
fara a fi urmata de nici o complicatie.
Icterul aparut in timpul alaptarii la san este determinat de o deshidratare usoara care prelungeste
si intensifica icterul fiziologic. Deshidratarea contribuie la aparitia icterului, deoarece ingreuneaza
eliminarea bilirubinei din organism de catre sistemele specifice, dar imature ale nou-nascutului.
Acest tip de icter poate apare atunci cand nou-nascutul nu primeste destule lichide. Aceasta se
intampla de obicei cand mesele sunt la intervale de timp prea mari. Tipic, cresterea frecventei
meselor copilulul are ca urmare scaderea sau disparitia acestui tip de icter intre zilele 5-7 de viata.
Icterul determinat de laptele de mama are ca si cauza cresterea nivelului circulant de bilirubina,
ce apare in jurul zilelor 10-14 de viata. Nu este cunoscut mecanismul prin care unele componente
ale laptelui de mama afecteaza eliminarea bilirubinei de catre nou-nascut. Acest tip de icter incepe sa
dispara in luna a doua, desi o usoara nuanta galbuie poate persista pe toata durata alaptarii.
Rar, icterul nou-nascutului poate fi determinat de unele afectiuni asociate ale acestuia. Coloratia
in galben a tegumentelor care apare in mai putin de 24 de ore de la nastere, are rar ca si cauza icterul
neonatal si acesti copii trebuie investigati pentru alte cauze. Daca aceasta coloratie continua sa
creasca in intensitate dupa a treia zi de viata sau nu scade dupa a cincea zi de viata, se recomanda un
consult medical de specialitate. De retinut este faptul ca marirea frecventei meselor copilului poate fi
de ajutor si poate fi urmata de scaderea nivelelor de bilirubina.
Daca nivele foarte mari de bilirubina nu sunt tratate, pot apare complicatii.

Consultul de specialitate
Consultul medical de specialitate se impune de urgenta atunci cand nou-nascutul prezinta semne
si simptome care denota un nivel crescut de bilirubina in sange, ca de exemplu:
-toropeala si scaderea capacitatii de a suge,
-iritabilitate, tremuraturi si plans,
-arcuirea spatelui,
-tipat strident de tonalitate inalta.
Semnele unui nivel foarte crescut de bilirubina includ:
-perioade de oprire a respiratiei (apnee) sau de respiratie dificila (dispnee),
-convulsii.

Investigatii
Medicul specialist poate diagnostica icterul nou-nascutului din istoricul bolii si examenul
obiectiv (examinarea fizica a nou-nascutului).
Pentru a realiza istoricul bolii medicul se poate interesa despre:
-starea generala de sanatate a mamei, mai ales de-a lungul sarcinii,
-nastere (daca copilul s-a nascut prematur sau la termen),
-dificultati prezentate in timpul nasterii,
-greutatea copilului la nastere si evolutia ei in timp,
-alimentarea copilului, frecventa scaunelor si a urinatului,
-compatibilitatea mamei si copilului in sistemul ABO si Rh (sistem de proteine situate pe
membrana hematiilor in functie de prezenta carora se definesc grupele de sange),
-istoricul familial al afectiunilor ce pot produce icter.
83
 Medicul specialist va examina copilul si va aprecia culoarea pielii acestuia. Specialistul trebuie
sa determine daca icterul este prezent doar la nivelul ochilor, fetei si capului sau apare si la nivelul
toracelui si partii inferioare a corpului. De asemenea trebuie sa descopere daca exista, semne ale
unor afectiuni asociate care pot cauza icterul. Se poate folosi un dispozitiv transcutanat pentru a
masura nivelul bilirubinei. Daca rezultatele sunt ingrijoratoare, se poate masura din sange nivelul
bilirubinei. Rezultatele acestei determinari sunt folosite de specialist pentru a lua o decizie in
privinta necesitatii unui tratament.
Daca se suspecteaza o alta boala ce determina hiperbilirubinemie se impune efectuarea unor
teste suplimentare.

Tratament - Generalitati
In majoritatea cazurilor nu este necesar tratamentul icterului (hiperbilirubinemiei) la nou-
nascuti. Cu toate acestea este necesara urmarirea copiilor pentru a observa aparitia eventualelor
schimbari ale nuantei pielii si ale comportamentului. Copiii care au nivele periculos de mari de
bilirubina in sange, au nevoie de tratament. Indiferent de cauza, nivelele mari de bilirubina ramase
netratate pot duce la leziuni cerebrale (icter nuclear) ce au ca rezultat pierderea auzului, retard
mental si tulburari de comportament. Cea mai folosita metoda de terapie este fototerapia. Aceasta
foloseste lumina fluorescenta ce intensifica transformarea bilirubinei intr-o forma pe care corpul o
poate elimina intr-un ritm mai rapid. Fototerapia standard este aplicata de obicei in spital. In cazul
copiilor care nu mai sufera de alte boli, exista o metoda de tratament la domiciliu care foloseste un
dispozitiv format din fibre optice, de forma unor paturi. Aceste "paturi" reduc nivele de bilirubina
mai incet decat fototerapia standard, de aceea sunt folosite doar pentru tratamentul formelor usoare
de icter. Uneori pot fi folosite ambele tipuri de terapie concomitent.
Lumina fluorescenta utilizata in timpul fototerapiei nu este daunatoare daca este folosita
prudent. In timpul terapiei, ochii copilului vor fi protejati. Dispozitivele folosite pentru protectia
ochilor sunt inlaturate in timpul alimentarii. Nou-nascutii sunt obisnuiti cu intunericul dupa lunile
petrecute in uter, astfel incat aceste dispozitive nu ar trebui sa ii deranjeze.

Tratament ambulatoriu
Cel mai bun tratament ambulatoriu pentru icter este de obicei alimentatia, fie ca este la san sau
cu biberonul. Alimentarea frecventa a copilului (8-10 ori pe zi) ii asigura acestuia fluidele necesare
organismului pentru a elimina bilirubina in exces. In cazul copiilor care nu mai sufera de alte boli,
exista o metoda de tratament la domiciliu care foloseste un dispozitiv format din fibre optice, de
forma unor paturi. Cand copilul urmeaza terapia la domiciliu este foate important ca parintii sa
inteleaga modul de functionare al aparatului. Daca apar nemultumiri sau neintelegeri poate fi
consultat medicul specialist. Cantitatea de bilirubina din sangele copilului trebuie monitorizata
zilnic. Coloratia in galben a sclerelor si a tegumentelor nu dispare imediat in urma tratamentului prin
fototerapie. Daca culoarea se intensifica trebuie anuntat medicul specialist.
Expunerea copilului la lumina soarelui nu reduce nivelul bilirubinei din sange insa pielea
copilului poate suferi arsuri. In plus, copilului ii poate fi frig si de aceea e necesara o lumina speciala
si un mediu controlat pentru tratamentul in siguranta al icterului. Sunt mame care cred ca alaptarea
trebuie intrerupta in cazul aparitiei icterului. Asociatiile internationale recomanda continuarea
alaptarii nou-nascutului cu icter, ba chiar cresterea frecventei meselor. In cazul copiilor internati in
spital, se recomanda ca mamele sa se mulga pentru a-si mentine productia de lapte. Laptele astfel
recoltat poate fi folosit pentru hranirea copilului internat.

84
 II.4.3. Terapia LASER (LASER - Light Amplification by Stimulated Emission
of Radiation - amplificare a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei)

LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a

organismului.
Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în biostimularea cu
radiaţii laser.
Un laser cu CO2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit
pentru realizarea unui bisturiu cu laser; radiaţia emisă, condusă printr-un ghid optic (un fascicul de
fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat, ţesut pe care îl încălzeşte rapid şi extrem
de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este foarte precisă, nu solicită efort mecanic şi nu
este însoţită de sângerări importante, deoarece pereţii plăgii se coagulează termic iar vasele mai mici
se închid.

Fig. 66. Folosirea terapeutica a laser-ului in cazul dezlipirilor de retina.

Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină (Fig. 66), deoarece fasciculul laser poate
străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea, întreaga lui energie fiind
cedată retinei, care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. Laserul este utilizat şi în tratamentul
glaucomului, permiţând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând, astfel,
presiunea intraoculară (Fig. 67).

Fig. 67. Interventia LASER pentru refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular, avand drept consecinta
scaderea presiunii intraoculare.

85
 În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale
microintervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin
perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi, în final, o mai
bună vascularizare a miocardului (Fig. 68).

Fig. 68. Revascularizarea cardiaca cu ajutorul laserului.

Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice, de a grăbi vindecarea rănilor
şi a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură(echivalent al acupuncturii) etc.

II.4.4. Terapia antitumorală cu ajutorul microparticulelor magnetice

Definiţie : Microparticulele magnetice sunt microparticule alcatuite din substante cu un caracter

magnetic foarte pronuntat (fier, oxizi de fier – magnetita, diverse ferite), microparticule ce prezinta,
în consecinta, un moment magnetic mare si cu ajutorul carora se pot transporta în câmpuri
magnetice diverse entitati nemagnetice, cum ar fi celule, substante biologic active (anticorpi,
antigene, enzime, acizi nucleici, medicamente). Principala caracteristica este deci de a migra în
câmpuri magnetice.

Aplicatiile purtatorilor magnetici în domeniul medical

In cadrul clasei microparticulelor, o importanta deosebita o au microparticulele care contin

înglobat un miez magnetic.
Acoperirea particulelor magnetice cu polimeri sintetici biodegradabili si biocompatibili este una
dintre cele mai noi directii de cercetare de o importanta deosebita pe plan international în acest
domeniu datorita avantajelor extrem de importante ce privesc biocompatibilitatea (nefiindu-le
detectate nici un efect acut sau subacut toxic prin studii histologice si serologice) si posibilitatea
adsorbtiei si legarii chimice de substante biologic active pe care le ofera utilizarea acestor polimeri
ca strat de acoperire a particulelor sensibile magnetic.
Pe masura ce studiile trec de la faza cercetarilor de laborator in vitro si in vivo, pe animale de
laborator, în cea de studiu clinic, folosirea microparticulelor magnetice în domeniul oncologiei
devine din ce în ce mai evidenta ca o metoda de mare viitor.
Microparticulele magnetice ofera câteva posibile aplicatii extrem de atractive în biomedicina.

86
 In primul rand, ele au dimensiuni controlabile de la câtiva nanometri pâna la zeci de
micrometri, care le plaseaza într-un domeniu de dimensiuni comparabile cu cele ale celulelor (10-
100 µm), virusurilor (20-450 nm), a proteinelor (5-50 nm) sau a genelor (2 nm latime si 10-100 nm
lungime). Acest lucru semnifica ca ele pot veni în contact intim cu o entitate biologica tinta. Si într-
adevar, ele pot fi acoperite cu molecule biologice care le ofera proprietatea de a interactiona cu sau a
se lega la o entitate biologica, oferind un mod controlabil de reactie sau tintire.
In al doilea rand, microparticulele sunt magnetice, ceea ce înseamna ca se supun legii lui
Coulomb, si în consecinta pot fi manipulate prin intermediul unui gradient de câmp magnetic extern.
In absenta unui câmp magnetic extern, momentele magnetice ale particulelor mici sunt orientate
absolut întâmplator, momentul magnetic total fiind aproximativ egal cu zero. Când este aplicat un
câmp magnetic extern, particulele se orienteaza de-a lungul liniilor de câmp magnetic,
amplificându-se astfel intensitatea câmpului magnetic propriu. Drept urmare, particulele raspund la
câmpurile magnetice având loc miscarea lor pe directia liniilor de câmp magnetic. La îndepartarea
câmpului magnetic extern, momentele magnetice ale particulelor îsi modifica statistic directia,
particulele pierzându-si proprietatile magnetice.
Aceasta „dirijare de la distanta” combinata cu penetrabilitatea intrinseca a câmpului magnetic
prin corpul uman, deschide orizonturi noi pentru multe aplicatii ce presupun transportul si/sau
imobilizarea microparticulelor magnetice sau a entitatilor biologice tintite magnetic. In acest mod
ele pot fi destinate transportului de substante, cum ar fi substante antitumorale, sau de o serie de
atomi radioactivi, spre o regiune tinta din organism, cum ar fi un tesut tumoral.
In al treilea rând, microparticulele magnetice pot fi proiectate sa raspunda prin rezonanta la un
câmp variabil în timp, cu rezultate avantajoase mai ales când se urmareste transferul de energie de la
un câmp energetic pulsatoriu spre microparticula. De exemplu, particula poate sa se încalzeasca,
ceea ce conduce la ideea de a fi utilizata ca agent în hipertermie, sau în eliberarea unei cantitati
specifice de medicament toxic prin transfer de energie termica într-un tesut tinta cum ar fi un tesut
tumoral; sau poate fi utilizata ca agent de transport în chimioterapie sau în radioterapie unde un grad
moderat de crestere a temperaturii tesutului conduce la o distrugere mai efectiva a celulelor maligne.
Aceste particule pot fi acoperite cu materiale biodegradabile în organismele vii, devenind astfel
perfect compatibile cu acestea. In plus, modificând suprafata acestor particule, ele pot fi mai rapid
capturate de sistemul reticulo-endocitar, crescându-se astfel timpul lor de circulatie sangvina si deci
si timpul lor de actiune. Modificarile de suprafata ale polimerilor biodegradabili ce conduc la
marirea timpului de circulatie în sânge a microparticulelor si combinarea acestora cu molecule
specifice pot permite o actiune mai eficienta a lor la nivelul organelor tinta.

87
 II.5. Radioterapia

Constă în utilizarea medicală a radiaţiei ionizante ca parte a tratamentului cancerului pentru a

controla proliferarea celulelor maligne. Poate fi folosită în scop curative sau adjuvant în tratarea
cancerelor, în funcţie de tipul, localizarea şi stadiul tumorii, precum şi de starea generală a
pacientului. Radioterapia este combinată cu alte tipuri de tratament cum ar fi chemioterapie şi
intervenţia chirurgicală. Folosirea radiaţiilor ionizante în distrugerea tumorilor cancerigene se
bazează pe legea lui Bergonié şi Tribondeau, conform căreia radiosensibilitatea unui ţesut este cu
atât mai pronunţată cu cât în el au loc mai multe mitoze şi este mai puţin diferenţiat, acestea fiind
chiar caracteristicile tumorilor maligne.
În esenţă, în radioterapie iradierea trebuie concentrată în zona tumorii, protejând zonele
adiacente sănatoase. De aceea, primul pas constă în folosirea tehnicilor imagistice (de preferat a
celor care nu utilizează radiaţie ionizantă) pentru localizarea precisă a tumorii, urmată de iradierea
locală a tumorii prin transmitere de fascicule de radiaţii ionizante din mai multe direcţii, evident cu
un control foarte exact al dozelor de radiaţie absorbite de tumoră şi de zonele sănătoase.
Radioterapia cuprinde proceduri teleradioterapice şi brahiradioterapice.
a) Teleradioterapia utilizează surse exterioare de radiaţii, producătoare de fascicule ce pot fi
proiectate din multiple direcţii asupra tumorii, în funcţie de localizarea acesteia.
Uzual se folosesc următoarele tipuri de surse:
- surse de raze X sub formă de tuburi Coolidge sau realizate cu ajutorul unor betatroane
(acceleratoare circulare de electroni);
- surse de electroni acceleraţi;
- surse de raze produse de izotopul 60Co care au timpul de înjumătăţire de aproximativ 5 ani
(cobaltoterapie); sursele sunt foarte intense (pot avea o activitate radioactivă 3,7.1014
dezintegrări/secundă). Sursele sunt păstrate în containere de plumb.
Se întâlnesc şi surse de protoni, deuteroni, nuclee de heliu, mezoni π negativi,
sau de neutroni.
b) Brahiradioterapia (numită şi radioterapie de mică distanţă sau radioterapie de
contact) presupune introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei vecinătate,
sub formă de ace (de 226Ra sau 137Cs) care se lasă 3 - 7 zile în tumoră, sau sub formă de capsule
(acestea conţin radioizotopi cu viaţă scurtă, spre exemplu 222Rn cu timpul de înjumătăţire de 3,8
zile, 198Au cu timpul de înjumătăţire de 2,7 zile) implantate permanent în tumoră. O altă metodă
brahiradioterapică este injectarea unei soluţii coloidale de 198Au.
Pacienţii supuşi brahiradioterapiei devin surse de iradiere pentru ceilalţi bolnavi şi pentru
personalul medical, astfel încât aceştia trebuie să ia măsurile de protecţie împotriva radiaţiilor
ionizante.
Radioterapia are însă şi aplicaţii în condiţii benigne cum ar fi tratamentul nevralgiei trigeminale.

88
 II.6. Efectele biologice ale radiaţiilor neionizante şi ionizante şi
mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante

II.6.1.Efectele radiaţiilor neionizante asupra organismelor

Oraganismele vii se află în interacţiune cu mediul în care trăiesc, depind în mare măsură de
acest mediu, astfel încât ele sunt supuse în permanenţă acţiunii de natură fizică, chimică şi biologică
a mediului exterior.
Acţiunea factorilor fizici se manifestă în mod diferenţiat la nivelul fiecărei trepte de organizare
a organismelor vii. Pe măsura creşterii complexităţii organismelor, sensibilitatea faţă de acţiunea
factorilor fizici creşte şi ea.
În aceste condiţii, schimbarea factorilor fizici ai microclimatului şi a altor factori fizici produce
stări de stres, apar cazuri de îmbolnăviri. De aceea omul trebuie să acţioneze prin diferite mijloace
de natură fizică, chimică sau biologică astfel încât să asigure dezvoltarea normală a funcţiilor ce
asigură dezvoltarea şi creşterea cât mai armonioasă a animalelor şi a lui.

Acţiunea undelor electromagnetice asupra organismelor

Numeroase tehnici privind tratamentul sau diagnosticul folosesc diferite tipuri de unde
electromagnetice. Din punct de vedere al energiei pe care o transportă undele electromagnetice pot fi
radiaţii neionizante şi ionizante.
Radiaţiile luminoase (cu lungimi de undă cuprinse între 400 – 760 nm), deşi au domeniul
lungimilor de undă foarte mic în spectrul undelor electromagnetice au rol primordial asupra vieţii.
Diferite lungimi ale spectrului undelor electromagnetice au efecte fiziologice foarte diferite,
funcţie de frecvenţă sau lungimea lor de undă.
De exemplu, corpul omenesc este transparent faţă de unde radio, devine opac pentru radiaţiile
din domeniul vizibil şi devine din nou transparent pentru razele Röntgen (X). Faptul că radiaţiile
electromagnetice au diferite efecte se explică prin faptul că acestea posedă energii diferite funcţie de
frecvenţă.

Acţiunea radiaţiilor neionizante asupra organismului animal

Radiaţiile neionizante sunt acele radiaţii care nu produc ionizări. Acestea sunt:
1. Microundele (MW);
2. Radiaţiile infraroşii (IR);
3. Radiaţiile vizibile (VIS);
4. Radiaţiile ultraviolete (UV);
Efectele fiziologice produse de radiaţiile electromagnetice neionizante depind de modul cum
sunt absorbite de ţesuturi.
Microundele şi radiofrecvenţele sunt puţin absorbite de aceea aceste radiaţii trec aproape
neatenuate.
Radiaţiile infraroşii sunt mai puternic absorbite decât microundele de către ţesuturi. Radiaţiile din
domeniul vizibil şi ultraviolet sunt puternic absorbite şi în general ele nu pot străbate pielea.

a) Efectele microundelor şi radiofrecvenţelor asupra organismelor

89
 Efectele terapeutice ale microundelor şi radiofrecvenţelor sunt bazate pe faptul că acestea:
- penetrează corpul,
- ridică temperatura părţii din corp care este expusă radiaţiei (de aceea aceste radiaţii servesc
pentru ameliorarea durerilor musculare sau osoase precum şi în alte cazuri în care încălzirea
în adâncime a ţesuturilor este folositoare),
- deşi aceste radiaţii nu produc modificări chimice în corp, totuşi ele pot produce arsuri
interne la o expunere excesivă sau arsuri superficiale dacă elementele de transmisie sunt în
contact cu pielea.

b) Efectul radiaţiilor infraroşii asupra organismelor

- acţiunea radiaţiilor infraroşii este îndeosebi calorică. Dacă acţiunea radiaţiilor infraroşii este
de scurtă durată, acestea stimulează activitatea celulelor şi ţesuturilor. Radiaţiile infraroşii
sunt reţinute de piele şi astfel se produce încălzirea ei. Lămpile cu radiaţii infraroşii sunt
utilizate în terapia pe bază de căldură. Prin încălzire, activitatea nervoasă a pielii este
stimulată, contribuind la calmarea durerilor.
- iradierea moderata activează şi glandele sudoripare, accelerează formarea pigmenţilor şi
regenerarea celulelor epidermice. Ele produc vasodilataţia arterială şi creşterea debitului
sanguin.
- radiaţiile infraroşii nu pătrund adânc în corpuri şi de aceea nu sunt utilizabile când este
necesară încălzirea ţesuturilor în adâncime.
- ele se folosesc însă la fotografierea în infraroşu, necesară în scopuri de diagnostic, ex: la
fotografierea venelor şi a altor structuri aflate sub piele care sunt invizibile pentru ochi.
Fotografiile în infraroşu sunt utilizate şi pentru diagnostic în anumite boli ale ochiului.
- acţiunea îndelungată a radiaţiilor infraroşii produce însă arsuri sau eriteme la nivelul pielii
iar în cazul expunerii ochiului neprotejat poate duce la cataractă sau chiar la dezlipire de
retină.
Fizica proceselor de emisie a radiaţiilor a arătat că orice corp aflat la o temperatură superioară
lui 0°K emite radiaţii electromagnetice (legea lui Kirchoff), radiaţii care constituie radiaţia termică.
Domeniul infraroşu al spectrului undelor electromagnetice constituie radiaţia termică.
Corpul uman, aflat la o temperatură medie de 37°C este şi el un emiţător de radiaţii care are
maximul în domeniul infraroşu. De aceea se poate obţine o imagine a corpului omenesc folosind
detectori sensibili de radiaţii infraroşii. Această tehnică de diagnostic este termografia în infraroşu.
Utilizarea termografelor permite detectarea cancerului întrucât temperatura tumorii este cu 1 -
2°C mai mare decât cea a ţesuturilor normale (au fost raportate chiar şi diferenţele de temperatură de
5°C). Termografele au fost utilizate şi pentru analiza vitalităţii diferitelor tipuri de grefe de piele,
examinarea degerăturilor, etc.

c) Efectul radiaţiilor luminoase asupra organismelor

Domeniul cel mai important al spectrului undelor electromagnetice îl constituie domeniul
vizibil. În stare liberă, atomii emit în anumite condiţii (tuburi de descărcare, flacără), radiaţii
luminoase formând spectre discontinue.
Sursa cea mai importantă de radiaţii luminoase o constituie Soarele.
Lumina are importanţă în realizarea unor procese vitale pentru existenţa omului, a plantelor şi a
animalelor.
Radiaţiile luminoase au un rol esenţial în următoarele procese vitale:
1. Vederea
2. Fotosinteza
3. Fotoperiodismul
4. Fototropismul
90
 Primele trei procese se realizează cu ajutorul a trei pigmenţi specifici: retinalul, clorofila şi
fitocromul.
1. Vederea. Radiaţiile luminoase servesc la transmiterea de informaţii şi ca semnalizator între
indivizi. Lumina, culoarea, sunt aspecte percepute cu ajutorul ochiului: ea condiţionează viaţa,
dezvoltarea şi perpetuarea organismelor animale.
2. Fotosinteza. Plantele, după cum am arătat, în prezenţa luminii, realizează procesul de
fotosinteză, proces indispensabil vieţii acestora.
3. Fotoperiodismul reprezintă ansamblul fenomenelor care se produc în legătură cu alternanţa
zi-noapte (lumina-întuneric). Hibernarea, formarea bulbilor şi tuberculilor, înflorirea plantelor pun în
evidenţă fenomenul de fotoperiodism.
4. Fototropismul este fenomenul de orientare a organismelor vegetale sau animale înspre
lumină. Se cunoaşte că floarea soarelui îşi orientează floarea spre Soare (fototropism pozitiv). La
intensităţi luminoase egale, acţiunea este cu atât mai puternică cu cât lungimea de undă este mai
scurtă (spre violet).
Există şi animale care se orientează spre lumină (fluturii şi păianjenii), deci se manifestă un
fototropism pozitiv spre deosebire de fototropismul negativ care se manifestă la animale care fug de
lumină, aşa cum sunt păsările de noapte.
Pentru oameni şi animale, în afara procesului vederii, radiaţiile luminoase produc efecte
considerabile; exemple:
- la unele animale, cum sunt unele specii de peşti şi cameleonul, lumina determină o
schimbare a culorii pielii prin deplasarea pigmentului de la suprafaţa pielii;
- lumina are efecte pozitive în ceea ce priveşte procesele metabolice din organism. Lumina
produce creşterea numărului de eritrocite şi deci şi a hemoglobinei din sânge iar plasma îşi
îmbogăţeşte conţinutul în fosfor, calciu în detrimentul glucozei.
Lipsa luminii, chiar când animalele primesc o hrană corespunzătoare, fac ca acestea să devină
din ce în ce mai debile şi apoi mor (excepţie fac cele cavernicole);
- în cazul unei iluminări insuficiente, lipsa vitaminelor A şi D conduce la apariţia rahitismului.
Rahitismul se manifestă foarte grav la copii;
- acţiunea prelungită a luminii poate produce însă şi fenomene negative. Iradierea prelungită
cu lumină cu lungimi de undă de 400-500 nm produce asupra pielii eriteme, iar asupra ochilor
conjunctivite. Lumina acţionează şi asupra sistemului nervos.

d) Efectul radiaţiilor ultraviolete (UV) asupra organismelor

Efectele acestor radiaţii sunt atât folositoare cât şi nocive:
1. La nivel celular, radiaţiile UV cu lungimi de undă mari acţionează asupra citoplasmei iar cele
cu lungimi de undă mici, asupra nucleului;
2. La anumite doze şi lungimi de undă mici radiaţiile UV determină modificare structurii ADN,
prin desfacerea punţilor de hidrogen dintre bazele azotate. În acest fel se produc anomalii
cromozomiale cu efecte mutagene. În acelaşi timp radiaţiile din UV apropiat se folosesc pentru
efectul lor de fotorestaurare (reparaţie a ADN), la fel ca şi radiaţiile albastre.
3. Sinteza vitaminelor D2 şi D3 este stimulată de radiaţia UV. În consecinţă ea este folosită
pentru prevenirea rahitismului, de asemenea în prezenţa radiaţiilor UV are loc migrarea unor
pigmenţi (melanina care produce bronzarea pielii);
4. Iradierea cu UV intensifică metabolismul, măreşte concentraţia de calciu şi fosfor din sânge,
scade nivelul glicemiei, este stimulată reacţia de apărare a organismului ceea ce permite utilizarea
lor în tratarea anemiei şi a spasmofiliei; datorită acestor efecte, radiaţiile UV sunt folosite în
zootehnie şi medicina veterinară pentru stimularea metabolismului, obţinerea unui spor de creştere,
profilaxia unor boli.

91
 5. În acelaşi timp însă, radiaţiile UV, în cazul unei expuneri intense, sunt nocive, producând
cancerul de piele;
6. Ultravioletul îndepărtat are o puternică acţiune bactericidă, distrugând atât bacteriile cât şi
virusurile. La baza acţiunii bactericide stă acţiunea acestor raze de a produce timina, care împiedică
replicarea ADN.
Radiaţiile UV întârzie dezvoltarea bacilului antraxului, distrug bacilul febrei tifoide,
streptococul şi stafilococul. De aceea lămpile cu vapori de mercur, sursele de radiaţii UV, sunt
folosite în medicină, zootehnie la sterilizarea diferitelor medii sau la tratamente.

II.6.2.Efectele radiaţiilor ionizante asupra organismelor şi mijloace de protecţie

împotriva radiaţiilor ionizante

Efectele radiaţiilor ionizante asupra funcţiilor celulare

 Produc o midificare a permeabilităţii membranelor biologice, se schimbă echilibrul ionic
crescând permeabilitatea pentru apă şi electroliţi ceea ce au ca rezultat modificarea raportului ionilor
de calciu şi natriu, ducând la moartea celulei;
 Se produc modificări în transportul activ şi pasiv modificându-se puternic potenţialul de
repaus al membranei celulare;
 Substanţele cu masa moleculară mare pot penetra în mod anormal membrana;
 Aceste procese influenţează starea proteinelor intracelulare, activitatea enzimelor şi deci
funcţia fiziologică a celulei;
 Se produce o modificare a dimensiunilor celulare;
 Întârzierea mitozei la doze mici şi suprimarea ei la doze mari;
 Se produc edeme tisulare care apar datorită acumulării apei în spaţiul extracelular;
 Leziuni capilare datorită scăderii volumului plasmei ca urmare a creşterii permeabilităţii
vaselor sanguine.

Efectul radiaţiilor ionizante asupra diferitelor organe

 Inima şi vasele mari de sânge sunt rezistente la radiaţii atât funcţional cât şi morfologic, pe
când capilarele sunt afectate prezentând tulburări funcţionale la început iar mai târziu modificări
histologice.
 La iradiere apar modificări electrocardiografice, însoţite de creşterea tensiunii arteriale
 (HTA – hipertensiune arterială).
 Sistemul respirator este şi el relativ radio-rezistent. La iradierea căilor respiratorii se produce
o hiposecreţie a mucoaselor urmată de leziuni de tip inflamator şi edeme;
 La nivelul tubului digestiv dozele slabe afectează secreţia de substanţe şi enzime necesare
procesului de digestie. Dozele mai ridicate produc ulceraţii ale mucoasei intestinale dând
posibilitatea bacteriilor din intestin să treacă în sânge;
 Au fost observate modificări osoase în special la tineri şi copii care constau în oprirea
procesului de osificare şi creştere. La doze mari apare necroza osoasă.
 La nivelul pielii efectele sunt în funcţie de doză şi de timpul de acţiune.
 În doze mici apar eriteme, pigmentaţii iar la doze mari apar radiodermitele, ce se pot ulcera
sau se pot transforma în tumori maligne.

Efectele radiaţiilor ionizante asupra glandelor endocrine şi a sistemului nervos central

 Tiroida este radiozezistentă dar sensibilitatea ei creşte în hipertiroidie;
 Hipofiza are o mare radiorezistenţă. O iradiere slabă produce creşterea sau micşorarea
secreţiei de hormoni; o doză mai mare duce la oprirea totală a eliberării de hormoni;

92
  Glandele suprarenale sunt sensibile;
 O radiosensibilitate foarte mare o au gonadele (expulzarea şi distrugerea ovulelor, ovarele
devin fibroase cu chisturi). La doze mari se poate produce încetarea activităţii endocrine şi la
sterilitate.
 Iradierea creierului. La doze mici, modifică electroencefalograma, iar la doze mari apar
rupturi de axoni sau modificări în teaca de mielină.
Reacţia organismului animal la iradiere este apariţia unor simptome ca greaţa, voma,
hiperactivitatea.

Efectele genetice ale radiaţiilor ionizante

Aberaţiile cromozomiale produse de radiaţii reprezintă unul din efectele cele mai grave din
punct de vedere al consecinţelor.
Aberaţiile cromozomiale produse de radiaţiile ionizante nu periclitează viaţa celulei ci dau
naştere la mutaţii cromozomiale. Mutaţiile sunt modificări ireversibile ale materialului genetic
induse de diverşi factori fizici, chimici şi biologici.
Prin mutant se înţelege individul care se deosebeşte prin caracterele sale modificate de indivizii
din care a făcut parte.

Evaluarea efectelor radiaţiilor ionizante

Efectele radiaţiilor ionizante sunt foarte diferite în funcţie de specie. Organismele superioare au
o rezistenţă mai mică. În acest proces, esenţial este ADN-ul (acid dezoxiribonucleic).
Pentru om, cele mai sensibile structuri din corp sunt cele care produc sânge, cele sexuale, ochii,
iar la nivelul celulelor cele mai sensibile sunt ţesutul limfatic, epitelial şi din măduva osoasă.
Cele mai grave efecte sunt:
o Afectarea organelor hematopoetice cu modificări esenţiale în hemogramă (leucocite); poate
apare leucemia;
o Radiodermitele;
o Sterilitatea feminină prin suprimarea menstruaţiei şi azoospermia;
o Afectarea cristalinului şi producerea cataractei;
o Malformaţii ale embrionului;
o Tumori maligne.

Important! Protecţia împotriva radiaţiilor ionizante

a) Protecţia fizică – se realizează prin:

- creşterea distanţei faţă de sursă;
- micşorarea timpului de staţionare în apropierea sursei;
- plasarea în faţa sursei a unor ecrane de protecţie;
- dacă particulele alfa sunt oprite cu ajutorul mănuşilor de cauciuc, radiaţiile beta sunt oprite
de materiale cu procent mare de H, iar X şi gama sunt doar atenuate de ecrane de plumb şi
beton.
b) Protecţia chimică – se realizează cu substanţe care urmăresc radiorezistenţa organismului.
c) Protecţia biochimică – se asigură cu preparate biologic active care diminuează efectul nociv
al radiaţiilor şi favorizează refacerea celulară.
d) Protecţia biologică – se face prin introducerea în organism a unor celule viabile care
favorizează refacerea funcţiilor hematopoetice.

Concluzii

93
Se poate spune că absorbţia radiaţiilor ionizante de către m,ateria vie cuprinde următoarele faze:
I) ionizarea şi excitarea moleculelor;
II) reacţii chimice;
III) modificarea funcţiilor şi structurii celulelor.
Iată de ce efectul nociv nu apare imediat ci după o anumită perioadă.
Dozele de radiaţii se cumulează în timp!

94
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. CONSTANŢA GANEA, Curs de Biofizică Medicală, Editura Universitară „Carol Davila”,

Bucureşti 2009.
2. GEORGE ENESCU, Omul – Sistem biofizic, Editura Albatros, Bucureşti 1984.
3. COSMA C. TUDOSE, Ultrasunetele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1997.
4. GHEORGHE HUŢANU, Zigzag în lumea opticii, Editura Albatros, Bucureşti 1986.
5. RADU NEGOESCU, Instrumentaţia electronică biomedicală – Iniţiere, Editura Tehnică,
Bucureşti 1985.
6. ARTHUR C. GUYTON, Fiziologie, Editura Medicală AMALTEA, Bucureşti 1997.
7. CARMEN BUNU, Fiziologie – curs, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”
Timişoara.
8. LUCREŢIA TITIRCĂ, Breviar de explorări funcţionale şi de îngrijiri speciale acordate
bolnavului – pentru şcolile sanitare, Editura „Viaţa Medicală Românească”, Bucureşti 2008.
9. SONIA HERMAN, Aparatura medicală – principiile fizice ale aparaturii medicale moderne,
Editura Teora, Bucureşti 2000.

95