Patul lui Procust

de Camil Petrescu

1)Tipologia romanului şi încadrarea în epocă.

Romanul apare în anul 1933, an considerat „anul romanului românesc” pentru că alături de
„Patul lui Procust” apar „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu,”Adela” de Garabet
Ibrăileanu,”Maitreyi” de Mircea Eliade, ”Cartea nunţii” de George Călinescu şi „Femei” de M.
Sebastian.
Romanul este de tip subiectiv,psihologic,modern,iar pentru că apare în perioada celor două
războaie mondiale este roman interbelic. Subiectivitatea romanului este conferită de persoana I a
naraţiunii prin intermediul căreia se relateaza experinţe unice,personale,particulare. Cu ajutorul
persoanei I este relevată complexitatea dimensiunii interioare a personajelor,reflectată prin
gânduri,sentimente,atitudini,reacţii,trăiri care ţin de dimensiunea psihologică. Analiza
psihologică devine astfel principalul instrument prin care sunt construite personajele, iar toate
evenimentele la care ele iau parte sunt văzute şi interpretate din perspectiva personajului narator.
Caracterul modern al romanului rezultă din natura strategiilor şi tehnicilor narative utilizate.
Prima şi cea mai importantă dintre acestea este polifonia narativă,adică nu există un singur
narator,ci mai multe voci care narează,exprimă puncte de vedere,uneori acelaşi eveniment fiind
reflectat din perspective diferite. Există astfel cinci voci:Doamna T. ,Ladima,Fred
Vasilescu,Emilia şi naratorul cadru, cel care unifică poveştile şi formulează un punct de vedere
final în legătură cu întregul material narativ cuprins în paginile romanului.
O a doua tehnică utilizată este aceea a colajului, mai exact relatările unor personaje diferite sunt
lipite fără vreun fragment de tăcere sau de conexiune între ele şi formează un tot al romanului în
ansamblu, aşa cum o imagine este alcătuită din cadre diferite.
A treia tehnică folosită este aceea a hibridizării narative în sensul contaminării pasajelor de
literatură propriu-zisă cu fragmente din ziare, scrisori, bilete, anunţuri, adică forme care nu
aparţin literaturii propriu-zise, ci genului epistolar sau publicistic.
2)Semnificaţia titlului.
Titlul romanului este o metaforă inspirată dintr-o legendă care cu timpul a devenit un mit.Procust
era cunoscut în antichitate datorită faptului că îi forţa pe drumeţii care se opreau la hanul său
să-şi ajusteze înălţimea în funcţie de dimensiunea patului său: pe cei mai înalţi îi mutila, tăindu-
le picioarele, pe cei mai scunzi îi tortura fizic până ajungeau la dimensiunile dorite. În sens
simbolic „Patul lui Procust” este o metaforă a incapacităţii fiinţei umane de a gândi dincolo de
limitele sale. În roman fiecare dintre personaje devine un „pat al lui Procust” pentru celelalte,
pentru că le forţează să se redimensioneze afectiv şi spiritual în conformitate cu modul lor de a
gândi sau de a simţi. De aici provine condiţia tragică a Domnei T.,a lui Ladima sau a lui Fred
Vasilescu; ei concep lumea şi realităţiile cu ceilalţi exclusiv din perspectiva propriei sensibilităţi,
autogenerându-şi astfel suferinţa şi sacrificiul. Titlul romanului anticipează şi teama
fundamentală a acestuia: relativitatea trăirii proiectată de fundalul unui tablou de epocă în care
sunt prezentate aspecte complexe ale societăţii bucureştene aflată în plin proces de modernizare.
3)Structura romanului.
Din punctul de vedere al structurii, se remarcă noutatea absolută pe care o reprezintă romanul
în proza română şi totodată modernitatea ce caracterizează modul în care el este conceput. Astfel
se pot identifica două niveluri ale naraţiunii: textul propriu-zis şi paratextul.
Textul propri-zis este la rândul său delimitat în forme mai degrabă neconvenţionale de
literatură ( scrisorile, jurnalul, biletele). Prima parte a romanului este constituită de scrisorile
Doamnei T. pe care aceasta le adresează naratorului cadru în urma insistenţei acestuia de a avea
acces în mod direct la dimensiunea afectivă specifică unei feminităţi care îl fascinează; aceste
scrisori sunt confesiuni legate de tinereţea sa, de mariajul cu un inginer, de relaţia cu un
enigmatic D. care o iubeşte aproape dincolo de limitele imaginabile ale fiinţei. Partea a doua a
romanului este reprezentată de jurnalul lui Fred Vasilescu, un tânăr aviator care face parte din
lumea mondenă a Bucureştiului, fiul unui foarte bogat industriaş. Naratorul cadru intră in posesia
jurnalului în urma unei discuţii în care-lconvinge pe Fred Vasilescu să povestească în scris
experienţa care-i provocase o imensa suferinţă:”patru generaţii dintre-ai mei n-au gândit cât mă
frământ eu de o lună”. Lectura jurnalului îi oferă naratorului cadru prilejul de-al cunoaşte pe Fred
Vasilescu dintr-o altă perspectiva: ”abia când l-am cunoscut mai de aproape am înteles de ce
Doamna T l-a iubit atât, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui, nu numai datorită frumuseţii lui
barbatesti, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii care
nu seducea numai femeile, ci câştiga prietenia bărbaţilor lor”. Jurnalul lui Fred Vasilescu este
intitulat „Într-o după-amiază de august”, indicele temporal făcând referire la întâlnirea dintre
Fred Vasilescu şi Emilia, prilej cu care personajul masculin rememorează o mare parte a
experienţelor sale de oridin afectiv legate de iubirea pentru Doamna T., dar şi întâlnirii cu
Ladima, scriitorul nefericit care hotărăşte să-şi pună capăt zilelor. După-amiaza de august la care
se face referire in titlu este şi momentul în care Fred Vasilescu are acces la scrisorile pe care
Ladima i le trimisese Emiliei de-a lungul relaţiei lor extrem de controversate. Totodată în jurnal
sunt incluse forme variate de text, aparţinând unor stiluri diferite: epistolar (biletul) sau publicist
(fragmente de articole, cronici şi recenzii).
Partea a treia a romanului este subintitulată „Epilogul I” şi este scrisă de Fred Vasilescu
contrariat de împrejurările morţii lui Ladima. În jurul sinuciderii sale se fac tot felul de
speculaţii,bănuindu-se că deopotrivă o femeie sau sărăcia s-ar fi putut afla printre cauze. Această
parte se incheie cu întrebări retorice menite să sublinieze destinul aparte pe care îl au, în general,
oamenii cu calitaţi şi capacităţi intelectuale ieşite din comun: „Să fie intr-adevăr poetul un
exemplar sortit să fie fatal şi greu cenzurat de moarte?”.
Ultima parte intitulată „Epilogul II” este povestită de autor,instanţa care se identifică cu naratorul
cadru. Dupa o întalnire cu Fred Vasilescu acesta îi promite că va citi tot ceea ce tânărul îi
trimisese şi stabilesc să se întâlnească în ziua următoare. Autorul îl aşteaptă în zadar şi află că
Fred Vasilescu fusese victima unui accident de avion;naratorul se hotărăşte să-i dea caietele
Doamnei T. căreia îi mărturiseşte cât de mult a fost iubită de Fred Vasilescu. Finalul romanului
păstreză incertitudinea în privinţa sentimentelor aviatorului:”Taina lui Fred Vasilescu merge
poate în cea universală,fără niciun moment de sprijit adevarat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un
afluent urmează legea fluviului”.
Paratextul este reprezentat de notele de subsol care sunt completări, adăugiri, comentarii,
descrieri, scurte naraţiuni sau speculaţii pe care naratorul cadru le face pornind de la detalii sau
amănunte din textul propriu-zis. Paratextul este un material diegetic substanţial, indispensabil
înţelegerii semnificaţiei evenimentelor si completează în foarte mare măsură informaţia oferită în
textul propriu-zis.

4.Planuri narative, înlănțuirea evenimentelor.

O consecință a modernității romanului este faptul că relația de cauzalitate precum și logica și
cronologia evenimentelor specific romanului obiectiv de tip doric sunt abandonate în favoarea
unei logici particulare,subiective de natură interioară .Tehnicile utilizate de personaje care își
asumă concomitent și rolurile de naratori sunt rememorarea,flash-back-ul,memoria
involuntară,fluxul conștiinței și tehnica croșetatului. Majoritatea acestora fiind preluate de Camil
Petrescu de la romancierul francez Marcel Proust(„În căutarea timpului pierdut”). Acestea
presupun o permanentă pendulare între prezentul discursului narativ (momentul în care
evenimentele sunt povestite) și trecutul(momentul în care evenimentele s-au petrecut). Mai mult
decât atât pentru recompunerea succesiunii logice și cronologice a evenimentelor este necesară
reconstituirea narațiunii din fragmente, din bucăți ca într-un puzzle, cititorul fiind nevoit să
adune din toate relatările , detalii care să-i permită construirea ansamblului narațiunii. Drept
consecință exista două coordonate temporale, respectiv două planuri narative:prezentul și
trecutul rememorat. În dimensiunea prezentă sunt incluse întâlnirile dintre Doamna T și naratorul
cadru și Fred Vasilescu .Aceste întâlniri provoacă o rememorare a trecutului materializată în
cele două forme de confesiune:scrisorile respectiv jurnalul. În interiorul acestora, timpul se
scindează din nou existând un plan al confesiunii propriu zise marcat de forme ale timpului
prezent, respectiv un plan în care se petrec propriu zis evenimente marcat formal prin indicativ,
perfect compus sau imperfect. Mai mult decât atât, paratextul funcționează ca un plan al
dimensiunii temporale ulterioare evenimentelor în care acestea sunt comentate prin intermediul
retrospecției (întoarcerea în timp). Astfel „Patul lui Procust” se încadrează în categoria
narațiunilor multicadru (G. Genette).Din punct de vedere cronologic este destul de dificil de
stabilit o succesiune riguroasă a evenimentelor, în esență substanța narativă a romanului este
construită de relațiile care se stabilesc în interiorul unor cupluri ce se unesc,se desfac, se
proiectează reciproc din punctul de vedere al imaginii unul în celălalt ca într-un sistem de oglinzi
paralele. Cele patru persoane Doamna T, Emilia, Ladima , Fred Vasilescu sunt angrenate în
evenimente în care se reflectă laturi multiple, aspecte complexe ale personalității lor. Iubirea
dintre Doamna T și Fred Vasilescu se apropie de imaginea iubirii ideale, ambii relevă un
rafinament și o eleganță care plasează relația la un nivel superior din punct de vedere afectiv.
Confesiunea Doamnei T, în care Fred Vasilescu apare încifrat ca enigmaticul Domnul X
constituie un pretext pentru naratorul cadru de a reconstitui relația lor de iubire. Astfel, se
justifică rugămintea pe care i-o adresează lui Fred Vasilescu de a-si consemna trăirile într-un
jurnal care să refacă etapele acestei relații. Jurnalul, însă este mult mai cuprinzător întrucât pe
lângă Doamna T apare un personaj feminin Emilia, aflat în totală antiteză cu cea dintâi. Relația
cu Emilia este, la rândul ei,prilejul de reconstituire,recompunere a trăsăturilor lui Ladima ca
personaj. Legătura Emiliei cu Ladima este îndelung controversată din cauza diferențelor
iremediabile care îi separă pe cei doi. Actriță de condiție inferioară,vulgară și lipsită de
talent,Emilia este in viziunea lui Ladima, proiecția femeii perfecte și a iubirii absolute .Admirația
sa depășește așa cum o dovedesc scrisorile,limita imaginabilului. Dezamăgirea este proporțional
la fel de mare, în contact cu sinuciderea lui Ladima provocând nedumerirea celor care îi credeau
pe cei doi total incompatibili. Într-un plan secundar sunt rememorate o varietate de
scene:întâlnirea lui Fred Vasilescu cu Ladima,colaborarea lui Ladima și activitatea sa de la ziarul
de propagandă ”Veacul”,discuții pe care Fred Vasilescu le are cu apropiații pe tema refuzului lui
Ladima de a face compromisuri .Din perspectiva Emiliei,același personaj rememorat,Ladima nu
are nici pe departe dimensiunile pe care le crează Fred Vasilescu .Emilia este agresată de
insistențele sale,de gesturile de iubire pe care le consideră discuții și în nenumărate rânduri
recurge la tot soiul de strategii pentru a-l evita sau pentru a-l îndepărta. În Epilog I, Fred
Vasilescu cercetează cauzele sinuciderii lui Ladima pentru că este contrariat de faptul că un
asemenea individ genial ar fi putut să cadă în capcana unei iubiri derizorii pentru o femeie de
condiție inferioară .Epilogul II marchează într-un oarecare fel, un final al romanului pentru că
naratorul cadru relatează împrejurările morții lui Fred Vasilescu și îi redă Doamnei T, caietele
acestuia ca urmare a rugăminților autorului lor.
5.Perspectivă narativă, focalizare,punct de vedere.
Perspectiva narativă utilizată în roman este „împreună cu” datorită faptului că naratorul coincide
cu personajul, iar evenimentele sunt relatate exclusiv din punctul de vedere al naratorului
personaj. Vocile care narează aparțin Doamnei T,lui Fred Vasilescu și naratorul cadru,însă în
interiorul jurnalului lui Fred Vasilescu se remarcă faptul că alte două personaje își asumă această
ipostază:Ladima în scrisori,Emilia prin relatare directă către Fred Vasilescu .Perspectiva
„împreună cu” a naratorului implicat subiectiv se regăsește cu focalizarea internă prin care se
relevă faptul că centrul de interes al narațiunii se stabilește în interiorul unui personaj din
perspectiva căruia sunt relatate și analizate evenimentele. Viziunea așadar este actorială , însă se
remarcă faptul că în interiorul sistemului de personaje fiecare dintre ele se autoanalizează și este
același reflectat în celelalte ca într-un sistem de oglinzi paralele, rezultatul fiind relativizarea
perspectivei asupra personajelor. Întreaga narațiune se face la persoana I, aspect care evidențiază
un tip aparte de povestire homodiegetică .Subiectivitatea este evidentă și este rezultatul nu numai
al utilizării pronumelor și verbelor la persoana I singular, ci și a implicării afective profunde a
naratorilor în discursul pe care-l produc.
6. Aspecte stilistice
Din punctul de vedere al stilului, principala trăsătură care caracterizează romanul este
anticalofinismul rezultat din preocuparea lui Camil Petrescu față de autenticitatea relatării .În
consecință figurile de stil,mijloacele retorice și artistice sunt folosite cu moderație; naratorii sunt
preocupați de a-ți exprima trăirile în cel mai veridic mod cu putință .Stilurile diferă în raport cu
personajul care își asumă rolul de narator, astfel confesiunea Doamnei T se remarcă prin
sensibilitatea și acuratețea exprimării .Eleganța ei și rafinamentul transpar,în scris în fraze
elaborate,în notații exacte și într-o autoanaliză extrem de sinceră .Proprietara a unui magazin de
antichități, Doamna T are o evidentă legătură cu arta, iar maniera sa extrem de sofisticată se
reflectă într-un stil pe care ceilalți îl privesc ca enigmatic,uneori etilist .Făcând parte din lumea
mondenă a Bucureștilor, Fred Vasilescu este înclinat către surprinderea realității în aspectele ei
neobișnuite,atipice .Observația este inteligentă și pătrunzătoare și dovedește că dincolo de
imaginația pe care o are în interiorul personajului se află de fapt sentimente extrem de profunde
și o afectivitate neobișnuită pentru un bărbat .Scrisorile lui Ladima scot în evidență un personaj
de factură romantică .Trăirile sale sunt intense,sentimentele contradictorii,iar incapacitatea sa de
a se adapta la o societate care-l refuză și nu-l înțelege, determină ca personajul să poată fi
încadrat în categoria indivizilor în căutarea absolutului(ca și Ștefan Ghiorghidiu ,Gelu Ruscanu-
”Jocul Ielelor” și Andrei Chetraru-”Suflete tari”).Relatările Emiliei sunt simple,schematizate,
banale ca și personajul însuși și o plasează într-o antiteză evidentă cu Doamna T .În opoziție cu
rafinamentul acesteia,Emilia este vulgară și înclinată permanent să includă în relatările ei
amănunte triviale .Vocabularul său,limbajul la care apelează dovedesc precaritatea gândirii
sale,nivelul inferior de cultură ca și preocupările sale limitate.
Romanul ”Patul lui Procust” se individualizează în literatura romană prin noutatea absolută a
structurii sale în care relația dintre text și paratext joacă un rol extrem de important .Mai mult
decât atât se remarcă acuratețea observațiilor psihologice,autenticitatea trăirii și sinceritatea
confesiunii care, derivă din natura personajelor și din inspirația citadină .Includerea unor forme
neconvenționale sau ale literaturii de graniță(scrisorile,jurnalul,biletul,cronica teatrală și articolul
de ziar) sunt argumente suplimentare în favoarea caracterului original, modern al romanului.