UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Prof. univ. dr. GABRIEL BĂDĂRĂU

SUPORT CURS
Anul II
Semestrul I

2011
 CUPRINS

I. Caracterele societăţii (comunităţii) internaţionale contemporane, dinamica şi complexitatea

relaţiilor interstatale şi Dreptul internaţional public. Permanenţe şi necesitatea perfecţionării.
Elemente introductive..............................................................................................................................................3
II. Dreptul internaţional public: obiect, rol, definiţie, apariţie, evoluţie, raporturile cu dreptul
intern.............................................................................................................................................................................6
III. Izvoarele Dreptului internaţional public...................................................................................................13
IV. Sistemul principiilor fundamentale şi normele de jus cogens în Dreptul internaţional public19
V. Statul în Dreptul internaţional: suveranitatea, recunoaşterea, neutralitatea, succesiunea...........26
VI. Populaţia în Dreptul internaţional: cetăţeni, străini, apatrizi, protecţia diplomatică etc............37
VII. Teritoriul în Dreptul internaţional.............................................................................................................42
VIII. Organizaţiile internaţionale în Dreptul internaţional public...........................................................55
IX Tratatul şi dreptul tratatelor în Dr. internaţional public........................................................................61
X. Soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace de Drept internaţional..............................71
XI. Răspunderea internaţională în dreptul internaţional public................................................................81
XIII. Diplomaţia. Elemente de drept diplomatic şi consular.....................................................................85

2
 DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Nota

Aceste Note de curs au la bază o documentaţie diversă, printre care lucrările indicate în
bibliografia selectivă inclusă în Programa analitică/Fişa disciplinei au oferit substanţiale
informaţii, folosite cu prioritate. Atrag atenţia că textul de fa ţă nu a fost elaborat cu respectul
deplin al regulilor de redactare ştiinţifică (mai ales în ceea ce priveşte aparatul critic), dat fiind
interesul limitat urmărit – cel de a pune la dispoziţia studenţilor minime informaţii în legătură cu
respectivele teme, informaţii pe care studenţii pot să le completeze prin extinderea efortului
propriu de documentare.

I. Caracterele societăţii (comunităţii) internaţionale contemporane, dinamica

şi complexitatea relaţiilor interstatale şi Dreptul internaţional public.
Permanenţe şi necesitatea perfecţionării. Elemente introductive.
Dezvoltarea – şi continua complexitate! – a relaţiilor internaţionale, a vieţii politice,
economice, culturale internaţionale, bilaterale, continentale, mondiale, universale, a
interdependenţelor interstatale etc., de-a lungul istoriei ş i, mai ales, în prezent, sunt printre cele
mai des folosite, astăzi, calificative sintetizatoare despre procesele, fenomenele ce caracterizează
realităţile înconjurătoare, acum, mâine şi în perspectivă (constituie, aproape, un „loc comun”, o
„banalitate”) în orişice abordare generalizatoare sau încercare concluzivă.
Dintre toţi – tot mai numeroşii! – participanţi la această viaţă internaţ ională (deja o
adevărată comunitate tot mai solidară), dezvoltarea relaţiilor interstatale este „componenta”
dinamică cu un rol încă deosebit, de care depinde prioritar dezvoltarea „ansamblului”!. Cu un
anumit decalaj „istoric” între starea de fapt ş i reglementare, respectivele interrelaţii au fost, sunt
şi, desigur, vor fi partea cea mai importantă a „complexului” respectiv. Pentru contribuţia încă
aparte în realizarea „întregului” presupus de coagularea acestei comunităţi, raporturile
internaţionale (de fapt, reglementarea lor!) se justifică ca interes pentru omul contemporan,
pentru programa facultăţilor, pentru studenţi, pentru jurişti, pentru noi.

După cum este îndeobşte cunoscut, din punct de vedere istoric, relaţiile internaţionale şi
dreptul internaţional au fost strâns legate de apariţia şi dezvoltarea statelor, a altor entităţi
internaţionale, şi de modificările din raporturile dintre acestea, evoluând odată cu dezvoltarea
schimbărilor politice, economice, conceptuale şi de mentalitate din societăţile timpului. Relaţiile
internaţionale, la început rudimentare şi limitate ca obiect, s-au dezvoltat şi diversificat, rolul
principal în acest proces revenind statelor. Deşi conţinutul şi structura acestor relaţii au evoluat,
purtând, de-a lungul istoriei, amprenta sistemelor sociopolitice care s -au succedat, dezvoltarea
relaţiilor în tot mai multe domenii ale vieţii interstatale - economic, social, cultural etc. - au
impus necesitatea cristalizării şi formulării permanente a unor reguli juridice care să
reglementeze în mod adecvat raporturile dintre state (şi alţi participanţi la viaţa
internaţională). Totodată, apariţia pe scena internaţională a unor noi entităţi şi participarea
acestora la viaţa mondială ca subiecţi de drept internaţional - cum ar fi organizaţiile
internaţionale, create într-un numă r semnificativ (mai ales după al doilea război mondial),
naţiunile care luptă pentru eliberare şi formarea de state independente -, dar şi apariţia unor noi
subiecţi de drept internaţional, influenţează din ce în ce mai puternic acţiunea nivelului normativ,
au determinat redimensionarea şi reconceptualizarea dreptului internaţional.
Dreptul internaţ ional public a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formulării şi
dezvoltării unui cadru ordonat pentru relaţiile interstatale . Evoluţia sa, pornind de la
elemente normative disparate şi de natură strict bilaterală, încă din antichitate, s-a caracterizat, în
3
ultimele secole, mai ales în ultimele decenii, printr- o dinamică exponenţ ială – o reflectare
evidentă a creşterii interdependenţelor internaţionale pe care este chemat să le guverneze.
Specialiş tii şi autorităţile de profil se întreabă în ce măsură poate Dreptul internaţional
contemporan să „sancţioneze” sau chiar să anticipeze evoluţia extrem de rapidă a relaţiilor
internaţionale, cum va evolua ordinea normativă internaţională în următoarele decenii, care sunt
modalităţile de conectare şi armonizare între politica externă a statelor şi dreptul internaţional
public?. Ca răspuns la aceste interogaţii, pornind de la direcţiile, sensurile evoluţiilor
internaţionale contemporane, se poate aprecia că viitorul aparţine Dreptului internaţional
(şi „dezmembrămintelor” sale), aparţine relaţiilor internaţionale! . Internaţionalizare,
europenizare, globalizare, universalizare, continentalizare, regionalizare ş.a. sunt calificative care
esenţializează sensul evoluţiilor contemporane!. Realizarea obiectivelor presupuse de acestea
necesită o corespunzătoare reglementare, care să le preia şi să le asigure înfăptuirea,
transpunându-le în acte normative!

Relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional sunt două sisteme „osmotice”, care

comunică şi se determină reciproc, primul funcţionând ca izvor material al celui de al doilea.
Desigur, determinant rămâne nivelul structural - cel al relaţiilor internaţionale -, dreptul
internaţional, ca ansamblu normativ, fiind un nivel suprastructural, ce reflectă modificările
petrecute în relaţiile internaţionale. El nu are însă un caracter strict pasiv, doar de reflectare a
ceea ce se petrece în mediul internaţional. Se afirm ă tot mai mult rolul său de instrument, de
factor de coordonare, direcţionare, anticipare şi, mai ales, de dezvoltare a relaţiilor
internaţionale.
Datorită evoluţiilor din cadrul societăţii internaţ ionale, ale cărei caractere cunosc
modificări, uneori radicale, de la nivelul structural pornesc o serie de impulsuri determinate de
necesitatea protejării prin reglementare (sau schimbării reglement ării) a unor anumite segmente
de relaţii internaţionale, dată fiind valoarea deosebită pe care o au în ansamblul relaţiilor
internaţionale. Aceste determinări sunt fie direct receptate şi li se dă ră spunsul corespunzător la
nivelul normativ, fie - de cele mai multe ori - sunt captate de nivelul conceptual, de doctrină,
care, prin analiza critică a situaţiei, conştientizează importanţa valorii raportului care se supune
normării şi propune soluţii normative, preluate, ulterior, în dreptul internaţional pozitiv.
Se apreciază, în general, mai ales în Europa, că suntem martorii unei noi etape în
evoluţia mondială, caracterizată de sfârşitul „războiului rece”, de dispariţia confruntării
ideologice Est-Vest şi apariţia unor noi state în arena internaţională. Destrămarea
sistemului comunist pe continent a deschis numeroase perspective pentru o societate
internaţională multipolară, favorabilă găsirii soluţiilor pentru problemele de ansamblu ale
umanităţii.
Într -un asemenea cadru, problema esenţială este eliminarea tuturor ameninţărilor la
adresa păcii, în special cele realizate prin folosirea forţei, scopul fiind constituirea unei ordini
politice globale care, în mileniul trei, să asigure dezvoltarea armonioasă, economică şi politică,
după modelul şi standardele democraţiei, tuturor statelor, şi să prevină, totodată, noile pericole,
multe de tip neconvenţional şi asimetric, care ameninţă omenirea. Dar, uneori, schimbările din
cadrul comunităţii internaţionale, în loc să ducă la o concertare a acţiunilor, cu rezultate benefice
pentru toate statele şi popoarele lumii, generează convulsii şi conflicte armate, mai ales în
context regional şi subregional (De exemplu, în prezent, astfel de evoluţii „nepaşnice”, cu
pierderi umane şi materiale importante, sunt cele produse de aşa numite „primăvară islamică” sau
arabă a popoarelor).
Toate acestea reclamă o acţiune susţinută pe plan general, prin utilizarea tuturor
mijloacelor în vederea „pacificării” comunităţii internaţionale, oferite de dreptul internaţional,
recurgându-se, printre altele, la acţiunea organizaţiilor internaţionale, mai ales pe plan regional şi

4
subregional, şi, în mod deosebit, la rolul O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale prin mijloace adecvate, de regulă paşnice, de soluţionare a diferendelor.

Trăsăturile societăţii (comunităţii) internaţionale contemporane şi imperativul

dezvoltării şi aplicării Dreptului internaţional public (o schiţă)

Ca loc comun, în caracterizarea societăţii contemporane, se evidenţiază că:

1. Prăbuşirea bipolarismului (după 1989) a fost un factor esenţial al creşterii interdependenţei
statelor şi popoarelor. Distrugerea „logicii de bloc” a fost înlocuită cu o stare care tinde să fie
multipolară (fiind mai degrabă „apolară") a societăţii internaţionale. Aceasta a dus la
descentralizarea puterii, inegal repartizată între centrele de putere, între state, dar şi între alţi noi
actori ai scenei internaţionale: unele comunităţi, corporaţii transnaţionale, reţele mass-media,
organizaţii neguvernamentale, indivizi;
2. Globalizarea, cel mai important fenomen post 1989, are în vedere atât economia, cât şi
ştiinţa, tehnica, informaţiile, comunicaţiile şi schimburile; în egală măsură se referă şi la valorile,
devenite universale, ale democraţiei şi drepturilor omului. Globalizarea economică ocupă un loc
esenţial în cadrul fenomenului, propagarea - de către diversele grupări transnaţionale industriale
şi financiare -, în vederea cuceririi pieţelor, a valorilor „turbocapitalismului” având unele „efecte
distructive”: dispariţia barierelor protecţioniste, accesibilitatea locurilor de muncă, un mediu
înconjurător care începe să preocupe, tot mai mult, statele, organizaţiile internaţionale şi
popoarele etc. Printre „efectele benefice” ale globalizării se înscriu, alături de explozia
telecomunicaţiilor şi cristalizarea unei conştiinţe universale a umanităţii, şi conturarea tot mai
precisă a unei morale internaţionale;
3. Interdependenţa crescută a subiecţilor de drept internaţional este determinată de
incapacitatea crescută a statelor de a face faţă problemelor cu care se confruntă în lumea
contemporană;
4. Preeminenţa economicului asupra politicului se re-afirmă, existând un tot mai pronunţat
decalaj între cele două dimensiuni: din punct de vedere economic, lumea se orientează tot mai
mult spre piaţa unică mondială, în timp ce politicul rămâne fragmentat. Se dezvoltă, tot mai mult,
conceptul de „securitate economică”;
5. Regionalizarea, ca variantă a globalizării, se manifestată prin crearea de diverse forme de
cooperare regională, atât la nivel interstatal, dar şi la nivel substatal, între comunităţi şi entităţi
locale aflate în state diferite;
6. Erodarea statului-naţiune. Autoritatea, competenţele principalului actor al vieţii
internaţionale sunt redirecţionate, atât către comunitatea internaţională/centrul comunitar, cât şi
spre componentele sale substatale (unităţile administrativ-teritoriale). Statul renunţă progresiv la
a avea o politică proprie de apărare (care este încredinţată unor organizaţii regionale de securitate
- NATO), la a avea o politică externă proprie (de exemplu, în cadrul UE – se dezvoltă PESC -
Politica Externă şi de Securitate Comună), la alte componente din „domeniul rezervat” (de
exemplu, la dreptul de a bate monedă - vezi apariţia euro). Se constată, totodată, o tendinţă spre o
permeabilizare mai accentuată a frontierelor de stat;
7. Dezintegrarea şi descentralizarea unor state este o realitate; după cum se ştie, după 1989, în
Europa Centrală şi de Est, s-au dezintegrat fosta URSS, fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie,
ceea ce a determinat regândirea unor instituţii importante ale dreptului internaţional, cum ar fi
recunoaşterea, succesiunea statelor; pe de altă parte, fenomenul descentralizării - caracteristic
statelor occidentale membre UE (Franţa, Italia, Spania sunt astfel de exemple; Belgia se
transformă, în mai puţin de un sfert de secol - din 1970 până în 1993 - dintr-un stat unitar de tip
clasic, într-un stat compus), tinde să se răspândească şi în Europa Centrală şi de Est pe calea
introducerii normelor şi standardelor Consiliului Europei privind autonomia locală, cooperarea
5
transfrontalieră şi, în unele cazuri, în urma unor complexe evoluţii care ţin de protecţia
minorităţilor naţionale şi religioase;
8. Proliferarea statelor; dezintegrările statale au avut drept corolar un alt fenomen al relaţiilor
internaţionale post-1989 - proliferarea statelor. Aceasta este considerată de unii autori o
provocare strategică majoră datorită problemelor pe care le presupune - instabilitate
internaţională, modificarea anumitor reguli juridice în materia succesiunii şi recunoaşterii
statelor, relaţia dintre apariţia de noi state şi problematica minorităţilor naţionale, apariţia de state
slabe (cvasi-state sau state ratate-failed States) sau state-problemă (rogue States), cu deficite
democratice majore (astfel, de exemplu, pe agenda ONU şi a Cosiliului de Securitate a ajuns
problema recunoaşterii unui stat palestinian, în condiţiile diminuării negocierilor directe,
consistente, dintre statele implicate);
9. Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale este o altă caracteristică a epocii
contemporane; se estimează că numărul de organizaţii internaţionale interguvernamentale l-a
depăşit pe cel al statelor, ajungând la peste 350;
10. Apariţia noilor participanţi activi, în afara celor care dispun de suveranitate; este vorba
despre corporaţii transnaţionale, ONG-uri internaţionale, actori economici, sociali sau culturali,
indivizi etc., înseriaţi sau nu în reţele, care produc un anume tip de „soft power eficace”, care
determină o „banalizare” a statului. Aceştia contribuie la impunerea de noi standarde de
eficacitate sau morală şi participă activ la revendicarea şi împărţirea puterii pe plan internaţional,
profitând de slăbiciunea subiecţilor tradiţionali, mai ales a statelor, încercând să se substituie
acestora şi rolului lor. Intervenţia noilor „actori” este determinată de acţiunea combinată a
variatelor fenomene şi procese care caracterizează relaţiile internaţionale contemporane; ea
determină, la rândul său, efecte diverse, ce se traduc într-o criză de guvernabilitate la nivel
mondial, ce are ca simptom implicarea acestor noi „jucători” în procesul de creare a dreptului
internaţional şi care stimulează „actorii” tradiţionali să găsească noi formule de acţiune şi de
intervenţie eficientă.

Fie şi din cele de până aici, cred că rezultă complexitatea vieţii internaţionale
contemporane, a relaţiilor internaţionale, a raporturilor interstatale actuale, în comparaţie cu ceea
ce au fost oricând anterior. Ca răspuns la problemele ascunse în faldurile acestei realităţi în
accelerată evoluţie, se impune ca necesară trecerea în revistă a soluţiilor „clasice”, rezistente
încă, şi a celor noi, oferite la nivel normativ de Dreptul internaţional public contemporan. Este
explicaţia şi motivaţia a ceea ce ne propunem în continuare.

II. Dreptul internaţional public: obiect, rol, definiţie, apariţie, evoluţie,

raporturile cu dreptul intern
Ca noţiune, sintagma Drept internaţ ional public este relativ nouă – sfârşitul secolului al
XVIII-lea -, fiind folosită, se pare că pentru prima dată, de filosoful englez Jeremy Bentham, în
lucrarea O introducere în principiile moralei şi legislaţiei (An Introduction to the Principles of
the Moral and Legislation), în 1789.
Noţiunea s-a impus treptat, înlocuind vechea denumire de „dreptul ginţilor” (jus
gentium sau jus inter gentes), preluată din dreptul roman, şi s-a folosit, încă destul timp, în
pararel cu variantele acesteia de „droit des gens”, din lb. franceză, „Völkerrecht”, din germană,
sau „the Law of Nations”, din lb. engleză . Spre deosebire de originalul din dr. roman – care avea
un sens mai larg, cuprinzând atât norme ce reglementau relaţ ii dintre state, cât şi norme ce
reglementau raporturi dintre cetăţenii romani şi străini (peregrini) sau dintre aceştia – aceste
variante aveau, deja, înţelesul de reglementări aplicabile doar relaţiilor interstatale.

6
 În preocuparea de a oferi o definiţie, pornind de la exigenţa ca aceasta trebuie să exprime
elementele esenţiale, de maximă generalitate, care să arate ce distinge această ramură de drept de
celelalte, s-ar putea preciza că Dreptul internaţional public este ramura dreptului ce
cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice care reglementează relaţiile dintre
state şi alţi subiecţi de drept internaţional.
Mai exact, introducând şi alte elemente definitorii, aşa cum procedează în lucrări
reprezentative specialiştii, se poate preciza că Dreptul internaţional public este acea ramură
autonomă a dreptului, acel sistem de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create
de către state şi de alţi subiecţi de drept internaţional, pe baza acordului lor de voinţă, în
scopul reglementării raporturilor internaţionale.
În noţiunea care ne interesează aici intră şi determinantul „public”, pentru a preciza că
respectivele reglement ări se aplică, în primul rând, raporturilor dintre state, spre deosebire de
dreptul internaţional privat, ce reglementează raporturi de drept civil cu un element de
extranietate (un străin, un bun sau o activitate desfăşurată în alt stat) . Pentru a sublinia
specificul acestor raporturi sociale, reglementate de această ramură specială de drept,
accentuăm particularitatea faptului că participanţii (subiecţii respectivelor raporturi
sociale = relaţii internaţionale) sunt statele ş i alţi participanţi, în temeiul unor
„împuterniciri” acordate sau recunoscute de state!. În acelaşi timp, pentru a fi guvernate de
normele acestei ramuri de drept, raporturile respective trebuie să fie raporturi în care
statele se manifestă ca titulare a drepturilor lor suverane!.

Aceste relaţii/raporturi internaţionale au fost (şi, desigur, mai sunt) ordonate, conduse, şi
de alte norme, fără valoare juridică, normele de morală internaţional ă. Ca orice norme juridice,
şi normele de Drept internaţional public sunt acceptate ca obligatorii, aplicarea lor se poate face
şi prin măsuri de constrângere, în timp ce nerespectarea normelor de morală internaţională nu
poate justifica măsuri de constrângere contra statelor în cauză, ele fiind, însă, deseori respectate
sub presiunea opiniei publice. De-a lungul timpului, morala internaţională a influenţat (şi
influenţeaz ă!) Dreptul internaţional public, îmbogăţind domeniul, statele având autoritatea să
transforme normele sale în norme de drept. De fapt, în prezent se dezvoltă un proces de
„moralizare” a dreptului internaţional , participanţii la viaţa internaţ ională contemporană
preluând ca norme juridice simple reguli care au aparţinut (sau aparţin) moralei domeniului,
pentru a apăra, mai eficient, noi valori publice.
Desfăşurarea, funcţ ionarea respectivelor raporturi sociale (relaţiile internaţionale), care
fac obiectul reglementă rilor Dreptului internaţional public, se conformează, de cele mai multe
ori, şi unor reguli de curtoazie internaţională (comitas gentium, courtoisie, comity), un
ansamblu (cu „geometrie variabilă”) de practici, uzanţe fără caracter juridic, pe care statele
sunt libere să le aplice în relaţiile lor, ca o dovadă de respect reciproc, între suveranităţi
egale, de regulă pe bază de reciprocitate sau ca o apreciere particulară. Este vorba de
practici ce nu s-au impus ca norme de drept internaţional, care nu au dobândit valoare juridică,
sau de reguli care şi -au pierdut acest caracter. De exemplu, o serie de forme protocolare şi acte
simbolice ţinând de ceremonialul diplomatic, salutul navelor militare în largul mării, care erau
reguli obligatorii în secolele XVII şi XVIII, sunt în prezent simple reguli de curtoazie
internaţională. Tot de esenţa curtoaziei sunt considerate practici, mult respectate şi în zilele
noastre, referitoare la privilegii şi imunităţi diplomatice, la depunerea scrisorilor de acreditare,
criteriile după care se alege decanul corpului diplomatic şi respectarea atribuţiilor acestuia etc. Se
înţelege că nerespectarea acestor reguli nu este un act ilicit, neangajând răspunderea statului în
cauză, dar poate afecta relaţiile prieteneşti dintre acele state.

Cea mai completă definiţie, după exigenţele comune, este una implicită, care ar reieşi din
însumarea caracteristicilor ramurii respective de drept (de la formarea, obiectul, subiecţi şi
7
specificul aplicării normelor ce-i dau conţinutul), totuşi, fie ş i-n temeiul celor de până aici, se
poate spune, cred, c ă Dreptul internaţional public este ansamblul normelor juridice,
elaborate de statele suverane şi alte organizaţii cu personalitate internaţională, prin
acordul lor de voinţe, pe cale convenţională sau cutumiară, ş i care reglementează relaţiile
internaţionale (bi sau multilaterale, regionale sau universale). Aceste relaţii sunt, de cele mai
multe ori, de colaborare paşnică (politică, economică, culturală, ştiinţifică, comercială, de apărare
a mediului înconjurător, a drepturilor omului, a patrimoniului umanităţii etc.) dar şi relaţii de
confruntare, chiar de violenţă.
De fapt, Dreptul internaţional public reglementează competenţele (drepturile şi
obligaţiile) statelor şi altor subiecţi în relaţiile lor reciproce, în participarea lor la viaţa
internaţională.

Cum este uşor de observat, Dreptul internaţional public are o structură de sistem,
acele componente ce -i formează obiectul sunt organizate pe domenii, pe sisteme şi subsisteme,
constituite logic, ce presupune desfăşurarea unor relaţii internaţionale cu anumite finalităţi
concrete, specifice. Acest sistem este unul relativ descentralizat, în curs de consolidare a
coeziunii sale şi aflat într-un proces dinamic continuu de adaptare internă şi externă, prin normele
create de subiecţii de drept internaţional ca răspuns la impulsurile sociale primite permanent din
partea comunit ăţii internaţionale. Raporturile/relaţiile internaţionale, în general, sunt relaţiile
care depăşesc limitele unui singur stat şi care se plasează în cadrul societăţii/comunităţii
internaţionale, scăpând de sub autoritatea unei puteri statale unice. Ca o dimensiune a
prezentului, numărul participanţilor la viaţa internaţională, la relaţiile internaţionale, este
în continuă creştere, inclusiv al subiecţilor Dr. internaţional public, dar relaţiile dintre state
rămân componenta fundamentală a acestor relaţii şi obiectul principal al reglementării
normelor acestei ramuri de drept.
După cum se ştie, norma de drept internaţional este o regulă de comportament,
stabilită de state şi organizaţiile interguvernamentale, pe cale cutumiară şi, mai ales,
convenţională, pentru a reglementa relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii, tot mai diversificate,
sunt reglementate printr- o mare varietate de norme jr., aplicate, de regulă, de bună voie, norme
ce se grupează în func ţie de izvorul lor, de importanţa valorilor protejate, caracterul lor, de
domeniul sau spaţiul în care se aplică. În aplicarea acestor criterii, rezultă că normele de Dr.
internaţional public sunt
- norme cutumiare şi norme convenţionale,
- norme principii şi norme concrete (obişnuite),
- norme imperative (de jus cogens) şi norme supletive,
- norme bilaterale, norme regionale, norme universale; (normele din această categorie se află
într-o anumită ierarhie, în sensul că normele bilaterale trebuie să ţină cont de prevederile celor
regionale şi universale). O particularitate a normelor de dr. internaţional este şi aceea că, în
structura lor logico-juridică, elementul sancţiune apare rar.
În general, normele de drept internaţional reglementează (quasi)unanimitatea relaţiilor
internaţionale, care sunt raporturile ce se desfăşoară între participanţii la viaţa internaţională, fie
că sunt sau nu subiecţi de drept internaţional.
În schimb, pentru mai exactă precizare, se poate reitera faptul că Dreptul internaţional
public reglementează relaţiile internaţionale în sens restrâns, adică raporturile dintre subiecţii
de drept internaţional, dintre care principalul subiect este statul, deoarece, aşa cum afirma şi R.
Pinto, „relaţiile dintre state rămân elementul fundamental al relaţiilor internaţionale” (care
constituie, am precizat deja, obiectul reglementării acestei ramuri de drept).
Ceea ce stă la baza acţiunii de normare, de reglementare a dreptului internaţional, este
valoarea raportului sau raporturilor ce se doresc protejate ca urmare a importanţei pe care o
prezintă în cadrul relaţiilor internaţionale.
8
 Literatura specială, doctrina sunt unanime în a susţine că fundamentul dreptului
internaţional, ca sistem, îl reprezintă valoarea deosebită a raportului internaţ ional protejat.
Iar ceea ce asigură forţa juridică (obligativitatea) respectivelor norme este faptul că acestea
(normele de Drept internaţional public) au caracter consensual, exprimă acordul de voinţe
al statelor, adică consimţământul lor, tacit sau expres.
În lipsa unei autorităţi superioare (suprastatale) cu atribuţ ii legislative, Dreptul
internaţional public este un drept de coordonare, de consensualizare a voinţelor suverane ale
statelor participante, ceea ce presupune o punere de acord a acestor voinţe, în conformitate cu
interesele comune pe care le reprezintă.
Cuprinzând norme consensuale, elaborarea ş i aplicarea Dreptului internaţional
public (nefiind, am văzut, un drept de subordonare) au loc pe orizontală, statele fiind, în
acelaşi timp, creatori şi destinatari ai normelor juridice respective.
Ca în cazul oricărei alte norme juridice, în situaţia încălcării acesteia cu vinovăţie,
Dreptul internaţional public are la dispoziţie un set de sancţiuni (individuale sau colective),
adoptate tot prin acordul statelor. De fapt, în Dreptul internaţ ional public, jurisdicţia
internaţională există, dar nu este obligatorie, fiind necesar, pentru punerea sa în aplicare,
consimţământul expres şi prealabil al statelor sau altor subiecţi implicaţi.

Dreptul internaţional a devenit o ramură autonomă a dreptului odată cu apariţia statelor

moderne (mai târziu, naţionale), în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Unele instituţii ale acestui
drept au fost însă create încă din antichitate.
Astfel, chiar dacă practici sau obiceiuri generate de raporturile de vecinătate dintre
comunităţile gentilice au apărut încă înainte de formarea statelor, abia după acest moment se
poate afirma că au apărut primele norme de drept internaţional.
Necesităţile specifice ale raporturilor dintre aceste prime entităţ i purtătoare de
suveranitate, legate mai întâi de activitatea ră zboinică, au determinat ca un prim grup de reguli şi
instituţii să se refere la ducerea războiului şi încheierea păcii, a alianţelor militare şi politice, la
primirea şi protecţia solilor, soluţionarea diferendelor, reglementarea schimburilor ş.a.
Cu titlu de exemplu, trebuie amintit că , încă din secolul al VI-lea î. H, statele Chinei
antice au încheiat un tratat referitor la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu
ajutorul unui arbitru.
De asemenea, literatura filozofică chineză din acea vreme conţine o serie de idei despre
războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor, sancţiunile internaţionale etc., în timp ce
soluţionarea unor diferende se realiza şi pe calea unor „congrese ale monarhilor", veritabile
conferinţe internaţionale.
Pe de altă parte, în India, legile lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î. H.)
consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad- hoc, iar tratatele erau considerate sacre,
încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. Existau şi anumite reguli de purtare a
războiului, făcându-se distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi interzicându-se uciderea
prizonierilor, precum şi anumite mijloace periculoase de purtare a războiului (de exemplu,
folosirea focului).
În ceea ce priveşte Egiptul, menţionăm atât corespondenţa sa diplomatică din sec. XVI-
XV î. H. cu Babilonul şi alte state, cuprinsă în tablele de la Tell-Amarna (360 de tăbliţe de lut
ars), corespondenţă ce tratează probleme de razboi şi pace, cât şi tratatul încheiat in 1296 î. H.
dintre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al III-lea - regele hitiţilor, considerat
a fi cel mai vechi tratat internaţional. Acest tratat, denumit „tratatul sublim", instituia o alianţă
între cele două state, care se obligau să tră iască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi
acorde ajutor împotriva unui atac din partea unui alt stat.
De asemenea, instituţii ale unui drept internaţional rudimentar au reglementat relaţiile
dintre cetăţile greceşti. Acestea au aplicat, spre exemplu, arbitrajul şi medierea ca mijloace
9
prealabile de reglementare a diferendelor dintre ele, dezvoltând, totodată, o serie de alte norme cu
privire la solii, negocieri, tratate, asociaţii de state de tip federal, statutul juridic al străinilor,
precum şi referitoare la ducerea războaielor.
Imperiul Roman a avut, la rândul său, o influenţă puternică asupra evoluţiei dreptului
internaţional. Preoţii (fetialis), luau decizii şi în probleme cu caracter internaţional. O dezvoltare
deosebită a marcat practica încheierii de tratate cu alte popoare (amicitia şi foedera). Dreptul
aplicabil cetăţenilor străini stabilea reguli privind protecţia lor, iar regulile sale se regăsesc şi în
dreptul internaţional actual.
În Evul Mediu, se amplifică utilizarea tratatelor internaţionale, recurgerea la arbitraj şi
se instituie unele reguli aplicabile războiului.
Odată cu formarea statelor moderne, începând din secolul al XVI-lea, dreptul interna-
ţional s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, afirmându-se treptat instituţiile sale, în cadrul general
al afirmării suveranităţii statelor. În secolul al XVI-lea, se conturează, de asemenea, dreptul
diplomatic, precum şi alte ramuri ale dreptului internaţional. Apar noi reguli de desfăşurare a
războaielor, începe opera de codificare a cutumelor internaţ ionale din domeniul comerţului
maritim, se dezvoltă practica încheierii de tratate, se recurge tot mai des la arbitraj şi mediere (de
exemplu cea papală, imperială sau a juriştilor celebri).
De-a lungul secolelor, au avut loc evenimente istorice de anvergură, care au marcat
dezvoltarea dreptului internaţional în diferite etape, până la dreptul internaţional contemporan.
Astfel, Pacea din Westphalia a pus capăt r ăzboiului de treizeci de ani (1618-1648) şi a stabilit un
sistem de pace şi de cooperare în Europa, bazat pe tratate între state suverane, ce a durat sute de
ani, fapt pentru care acest moment este considerat ca punctul de plecare al dreptului
internaţional modern, ce are ca fundament principiul suveranităţii.
Revoluţia franceză a exercitat, la rândul său, o mare influenţă asupra dreptului
internaţional. Prin Declaraţia asupra dreptului ginţilor, se afirma inalienabilitatea suveranităţii
naţiunii, precum şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare, iar
Adunarea Naţională din 1789 şi, ulterior, Convenţia, au proclamat renunţarea la războaiele de
cucerire şi principiul neamestecului în treburile interne.
Un alt moment important a fost Declaraţia de independenţă a SUA din 1776, prin care
se realizează prima afirmare explicită a dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.
Un document de mare însemnătate pentru evoluţia dreptului interna ţional l-a constituit
Actul final al Congresului de la Viena (Tratatul, 1815), care a pus capăt războaielor napoleoniene
şi a stabilit un sistem politic şi economic de cooperare în Europa. Tratatul conţine un ansamblu
de reguli privind dreptul diplomatic, condamnarea comerţului cu sclavi, a proclamat principiul
libertăţii navigaţiei pe fluviile internaţionale, a recunoscut neutralitatea permanentă a Elveţ iei
ş.a. Reglementarea riguroasă a rangurilor diplomatice a fost realizată la acest Congres şi de la
Aix-la Chapelle (1818).
La rândul sau, Congresul de la Paris din 1856 realizează prima codificare a normelor
juridice relative la războiul maritim, stabileşte regimul juridic al Dunării ca fluviu internaţional şi
consacră neutralizarea Mării Negre. După apariţia, în secolul al XIX-lea, a primelor organizaţii
internaţionale sau uniuni administrative (Uniunea Telegrafică Universală , Uniunea Monetară
Latină, Uniunea Poştală Generală, Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Industriale etc.), în
secolul XX o importanţă deosebită a avut crearea celor două organizaţii internaţionale universale,
cu multiple funcţii şi competenţe, cu organe şi organisme acoperind, prin activitatea lor, zone
importante ale dreptului internaţional contemporan şi contribuind substanţial la dezvoltarea sa,
îndeosebi prin codificare şi prin jurisprudenţa tribunalelor internaţionale.
Astfel, în 1920 a fost înfiinţată Societatea Naţiunilor, având, printre organismele sale, şi
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţionaă (CPJI), iar în 1945, Organizaţia Naţiunilor Unite,
în cadrul căreia funcţionează Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ).
Dezvoltarea dreptului internaţional după cel de al doilea război mondial este legată de
10
mai multe etape.
În primul rând, confruntarea ideologică ce a dus la „războiul rece” din anii '50. Apoi,
începând din a doua jumătate a anilor '60, realizarea unui climat de destindere politică, în
condiţiile afirmării puternice a interesului naţional, ca fundament al politicii externe a statelor.
Rezultatul, în planul dreptului internaţional public, a fost afirmarea unui drept al coexistenţei
paşnice, al respectului reciproc pentru orânduirea social-politică şi organizarea internă a statelor.
După 1989, evoluţia relaţiilor internaţionale este determinată de eliminarea confruntării
ideologice Est-Vest, ceea ce marca o nouă etapă în configurarea dreptului internaţional, în
considerarea mutaţiilor deosebite pe care le-a suferit societatea internaţională.
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul secolelor,
începând cu Evul Mediu, au avut doctrina, lucrările ştiinţifice consacrate acestui domeniu juridic.
Pot fi menţionaţi, între marii fondatori ai dreptului internaţional, Alberico Gentili (1552-1608),
autorul lucrării De Jure Belli (Despre dreptul războiului,1598) şi teologul spaniol Francisco da
Vitoria (1480-1546). Acesta din urmă, în prelegerile sale privind cuceririle spaniole în Lumea
Nouă, a afirmat, pentru prima oară, universalitatea dreptului internaţional şi a aplicabilităţii sale.
Împreună cu Francisco Suarez (1548-1617), acesta a pus bazele ,,Şcolii de la Salamanca", una
dintre primele şcoli de drept internaţional.
Cel mai însemnat doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius (1583-
1645), teoretician şi diplomat considerat, în general, ca „părinte" al dreptului internaţional
modern. Lucrarea sa fundamentală De Jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii,
1625, prima ediţie românească, 1968) reprezintă un studiu sistematic al dreptului internaţional
aplicabil stării de pace şi celei de război. În Mare liberum (Marea liberă) – 1605, - Grotius a
susţinut principiul libertăţii mărilor, care a fost acceptat ulterior ca un principiu fundamental al
dreptului internaţional.
Se creează, în principal, trei şcoli de gândire: Şcoala dreptului natural, promovată de S.
Puffendorf (1632-1694), continuator al lui Grotius, şi J. Barbeyrac (1674-1744); Şcoala
dreptului pozitiv, ilustrată de Rachel (1628-1691) şi Moser (1701-1785); Şcoala „sintetică", care
reprezintă o îmbinare de concepţii, atât de drept natural, cât şi pozitiv, având ca principali
exponenţi pe Richard Zouche (1590-1660), Emerich de Vattel (1714 -1767) (care, împărtăşind
opinia lui Puffendorf, conform căreia dreptul internaţional are ca izvor dreptul natural, adauga că
statul este interpretul suveran al dreptului internaţ ional, înclinând astfel spre pozitivism), Georg
Friederich Martens (1756-1821) ş i alţii. Martens a fost cel care a iniţiat o primă culegere de
tratate, publicată sub denumirea de Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional.
Reprezentanţii Şcolii dreptului natural au încercat să fundamenteze dreptul internaţional
pe „natura omului", opunând normele dreptului natural regimului feudal absolutist, în timp ce cei
ai Şcolii pozitiviste erau adepţii în exclusivitate ai dreptului internaţional convenţional şi
cutumiar, creat pe baza acordului dintre state. Şcoala „sintetică" aprecia că dreptul internaţional
se întemeiază atât pe „legile naturii", cât şi pe consensul popoarelor.

Problema complexă a raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a

preocupat generaţii de jurişti, începând cu sfârşitul secolului al XIX -lea şi până în prezent,
făcând necesar ă o scurtă prezentare a principalelor doctrine şi şcoli de gândire create cu privire
la această temă.
Doctrina dualistă îl are ca fondator pe Heinrich Triepel, care, pornind de la subiecţii şi
izvoarele celor două tipuri de drept (intern, respectiv, internaţional), afirma că dreptul
internaţional şi dreptul intern sunt două ordini juridice egale, independente şi complet separate,
închise ermetic una faţă de cealaltă, ceea ce determină imposibilitatea apariţiei de conflicte între
ele. Pentru a se putea aplica în dreptul intern, norma de drept internaţional trebuie transformată
într-o normă internă, care poate fi, astfel, modificată sau abrogată de o normă internă ulterioară.
În acest caz, se angajează răspunderea internaţională a statului, care are obligaţia de a pune de
11
acord dreptul să u intern cu obligaţiile internaţionale asumate, ceea ce nu împiedică însă norma
internă în cauză să rămână în vigoare până când statul nu întreprinde mă surile necesare pentru
armonizare. Alţi autori susţin ideea că între cele două ordini juridice strict separate nu pot exista
decât „trimiteri", prin „încorporare" şi „transformare", norma schimbându-şi valoarea - căci
aparţine celeilalte ordini juridice - , destinatarii şi, mai mult sau mai puţin, conţinutul sunt diferite
(datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică). (Alţi reprezentanţi sunt Gustav Adolf
Walz - creatorul unui dualism moderat - , Karl Strup, A. Cavaglieri, L. Oppenheim ş.a.).
Doctrina monistă, în ansamblul său, este construită pe ideea că dreptul internaţional şi
cel intern formează o singură ordine juridică, un sistem unic, ale cărui norme cunosc o anumită
ierarhizare.
Monismul cu primatul dreptului intern este promovat de adepţii „Şcolii de la Bonn”,
care consideră dreptul internaţional ca pe un „drept de stat extern”, deci o derivaţie a dreptului
intern. Pornind de la concepţ iile lui Hegel, pentru care independenţa statului se manifesta ca un
raport de forţă şi generează starea de război între state, fiecare stat îşi păstrează, în această
concepţie, un drept nelimitat de a decide, în funcţie de interesele sale ş i de dreptul său intern,
asupra tratatelor încheiate ş i a aplicării dreptului internaţional, iar în caz de contradicţie, norma
aplicabilă este, întotdeauna, norma internă. Este o teorie care corespunde unei viziuni absolute a
suveranităţii de stat, potrivit căreia statul ar putea modifica unilateral normele de drept
internaţional, ceea ce nu poate să corespundă realităţii astăzi. Această teorie a fost dusă până la
extrem de către Karl Schmitt, juristul oficial al lui Hitler, care a folosit-o pentru teoretizarea
politicii agresive a statului nazist german.
Monismul cu primatul dreptului internaţional este creat, în principal, de ,,Şcoala de la
Viena”. Principalul teoretician al acestei orientări este Hans Kelsen, care susţinea c ă la baza
întregii ştiinţe juridice există o normă unică, originală , fundamentală sau supremă, din care
decurge gradat întregul sistem de drept. Orice normă juridică subordonată, neconformă cu
ordinea juridică supraordonată este nulă ab initio, nu are validitate. Conform acestei teorii,
dreptul internaţional are o poziţie superioară dreptului intern, care este o derivaţie a primului.
Sunt autori care consideră doctrina sovietică în materie ca practicând un dualism strict,
şi că doctrina românească din perioada socialistă critica, în egală măsură, dualismul şi
monismul cu cele doua variante ale sale, vorbind despre o corelaţie dialectică între dreptul
internaţional şi dreptul intern, recunoscând influenţe reciproce între ele.
În sfâr şit, există teoreticieni ai aşa -numitei orientări pragmatice, care susţin că este
mai puţin important modul în care se tranşează vechea dispută între monism şi dualism, în
realitate, totul s -ar reduce la răspunderea internaţională a statului, care ar indica precis limitele
raportului dintre cele două ordini juridice.
Pe de altă parte, revenind de la doctrină la dreptul pozitiv, constituţiile diverselor state
conţin prevederi referitoare la locul pe care îl au normele de drept internaţional în ordinea
juridică internă şi raportul acestora cu normele de drept intern.
Soluţia oferită de Constituţia României şi Legea specială referitoare la tratate (590/2003):
- conform art.10, „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru,
relaţii de bună-vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale
dreptului internaţional”;
- conform art.11,alin. (1), „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”;
- conform art.11, alin. (2), tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, deci
dobândesc aceeaşi valoare juridică cu cea a legilor;
- conform art.20, „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile omului la
care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”;

12
- conform art.148, alin.(2)-(4), prevederile tratatelor constitutive ale UE, ale actelor de revizuire a
acestora au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, toate autorităţile statului
având obligaţia de a garanta acest aspect.
- conform art. 31 alin. (4), din L,590/2003, „Dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate,
completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare”.
De altfel, conform art. 22 alin. (7) al aceleiaşi legi, nici în cazul actului normativ de ratificare,
aprobare, aderare sau acceptare, atunci când include norme de aplicare a tratatului, acestea din
urmă nu pot aduce atingere regimului juridic stabilit prin tratat sau textului său;
- conform art. 31 alin.(5), din aceeaşi lege, „Prevederile legislative interne nu pot fi invocate
pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”.
În practica sa curentă, diplomaţia română a aplicat în mod constant concepţia
primatului dreptului internaţional (mai ales în ce priveşte tratatele), indiferent de materia la
care se referă, făcând - în acest mod - interpretarea şi aplicarea art.10, respectiv 11, alin. (1), din
Constituţie.;

III. Izvoarele Dreptului internaţional public

După cum se ştie, problema modului de exprimare a normelor juridice ale oricărei ramuri
de drept, forma în care se prezintă acestea, se întâlneşte în literatura de specialitate sub
denumirea de „izvoare ale dreptului”. De obicei, căutându-se răspunsul, se angajează discuţii
dihotomice despre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale respectivei ramuri de drept.
Recunoaştem, însă, că, în literatura de specialitate contemporană, s-a impus teza care susţine
pluralitatea izvoarelor de drept, proprie tuturor sistemelor juridice, trecute şi actuale.
Izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile vieţii materiale şi spirituale, care,
direct sau indirect, îl determină.
În cazul Dreptului internaţional public, se poate aprecia că izvoarele materiale (sau
reale), - care sunt, de fapt, surse extrajuridice - sunt factorii de configurare a dreptului
internaţional: raporturile de putere între subiecţ ii de drept internaţional, interesele
naţionale ale acestora, tradiţiile cu caracter istoric ce au avut şi au proiecţie în planul
raporturilor internaţionale, concepţiile filosofice, ideologice, morale sau politice cu privire
la aceste raporturi, rolul diverselor personalităţi cu profil internaţional ş.a.
Prin izvor formal al dreptului se înţelege forma de adoptare sau sancţionare (şi de
„vehiculare”, transmitere, publicitate, răspândire etc.) a respectivelor norme juridice.
Sunt izvoare formale ale Dreptului internaţional public acele mijloace juridice care
exprimă sau indică un acord de voinţe între două sau mai multe state şi alţi subiecţi de
drept internaţional. Acest acord de voinţ e devine însă relevant şi poate fi, în consecinţă, probat
prin mijloacele juridice în care norma s-a concretizat sau se concretizează: cutuma, tratatul, şi
izvoarele subsidiare (hotărârile judecătoreşti, legislaţia statelor, acte ale organizaţiilor
interguvernamentale, doctrina, opinia juriştilor cunoscuţi) de drept internaţional. Acestea
sunt izvoarele formale ale dreptului internaţional.
În dreptul intern, izvoarele juridice sunt constituite din constituţie, legi, decrete sau alte
acte cu caracter normativ, iar în ţările anglo-saxone, şi din jurisprudenţă.
În ordinea juridică internaţ ional ă nu există vreo instituţie echivalentă cu o autoritate
legislativă care să aibă competenţa de a promulga legi cu aplicare generală. Formarea dreptului
internaţional are un caracter diferit, mai complicat, neexistând autorităţi care să edicteze
constituţii şi legi. Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie nu leagă decât părţile care au
consimţit să supună litigiul lor acesteia.
Tradiţional, în literatura de specialitate, este citat ca reprezentând o primă enumerare a
principalelor izvoare formale ale Dr. internaţional public art. 38 din Statutul Curţii
13
Internaţionale de Justiţie, inclus ca anexă la Carta O.N.U., din 1945. Din acelaşi text, se deduc
şi mijloacele auxiliare pentru determinarea regulilor de drept ce reglementează relaţiile
internaţionale (care a reluat întocmai art.38 al Statutului Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională, din1920). Textul respectiv prevede că:
„1.Curtea, a c ărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul internaţional,
diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:
(a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres
recunoscute de statele în litigiu;
(b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca reprezentând
dreptul;
(c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
(d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state,
ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et
bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta”.
Acest text are o valoare limitată, deoarece nu şi-a propus să reglementeze problema
izvoarelor dreptului internaţional, ci a dreptului pe care să-l aplice Curtea, cu alte cuvinte, el
stabileşte mijloacele juridice pe care Curtea le foloseşte pentru a stabili drepturile şi obligaţiile
părţilor într-o cauză ce-i este dată spre soluţionare.
De asemenea, acest articol include şi „mijloacele auxiliare” („izvoare subsidiare”)
pentru stabilirea dreptului aplicabil, şi anume principiile generale de drept recunoscute de
„naţiunile civilizate”, hotărârile judecătoreşti care sunt relevante în formularea dreptului
internaţional şi doctrina, al cărei rol în acest proces, mai ales în secolul nostru, nu mai poate fi
comparat cu cel al jurisprudenţei internaţionale (cele mai multe dintre aceste izvoare ţinând de
cutuma internaţională).
În jumătatea de secol ce a trecut, categoria izvoarelor suplimentare a sporit mult, ca
urmare a dezvoltării organizaţiilor internaţionale, actele acestora sau ale organelor lor constituind
şi ele izvoare de drept.
Articolul citat din Statutul CIJ (38, (2)) face referire şi la echitate, textul prevăzând
dreptul părţilor de a recurge la o soluţionare ex aequo et bono, dacă sunt de acord cu aceasta.
Deşi art.38 din Statutul CIJ nu stabileşte expres o ierarhie între aceste izvoare, se poate
aprecia, aşa cum rezultă din practica CIJ, că instanţa va aplica, în primul rând, dispoziţiile
tratatului, iar în lipsa lui, o regulă cutumiară de drept internaţional, în afară de situaţia în care
prevederea tratatului ar avea un caracter peremptoriu, de jus cogens (normă imperativă). Se va
acorda însă preferinţă cutumei în raport cu principiile generale de drept. Există, astfel, o
consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor dreptului internaţional.

Cutuma internaţională ca izvor al Dreptului internaţional

Cutuma este cel mai vechi şi, astăzi, cel de-al doilea izvor de drept internaţional,
contribuind substanţial la stabilitatea şi securitatea relaţiilor internaţionale.
Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată
de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie, adică unei reguli
de drept. Potrivit unei opinii doctrinare, cutuma ar avea ca fundament acordul tacit al statelor,
spre deosebire de acordul expres, exprimat prin tratate. Dar, după cum se va vedea, procesul
cutumiar diferă de cel al elaborării tratatelor.

Elementul material al cutumei

Acest element este format din actele statelor, ce sunt îndeplinite de organele lor ş i care au
incidenţă asupra relaţ iilor internaţionale. Asemenea acte provin de la autorităţile care au atribuţii
în domeniul acestor relaţii, cum sunt ministerele afacerilor externe sau agentii diplomatici
14
(declaraţii, corespondenţe diplomatice, instrucţ iuni către diplomaţi sau către forţele armate,
comentarii asupra proiectelor de tratate şi altele).
Comitetul pentru formarea dreptului internaţional cutumiar, al Asociaţiei de Drept
Internaţional (ILA), în Raportul său interimar cu privire la elementul obiectiv al cutumei,
prezentat cu prilejul celei de-a 68-a Conferinţe (Taipei, 1998), consideră că şi actele indivizilor
sau corporaţiilor, ca şi activitatea entităţilor administrativ-teritoriale dintr-un stat pot fi asimilate
actelor materiale ale statelor, dacă sunt săvârşite în numele acestora sau sunt însuş ite
(confirmate) de acestea. De asemenea, se apreciază că practica organelor interne legislative şi
judiciare poate constitui, alături de practica organelor executive mai sus invocate, acte materiale
ale statelor în formarea cutumei. Mai pot să constituie precedente: actele curţilor internaţionale
de justiţie şi ale tribunalelor arbitrale, precum şi rezoluţiile şi declaraţiile organizaţ iilor in-
ternaţionale. În sfârş it, tratatele repetate cu conţinut asemănător pe care le încheie statele,
tratatele multilaterale care codifică norme cutumiare sau tratatele multilaterale ale căror norme
sunt aplicate de către state care nu sunt părţi, ca şi când ar fi obligatorii pentru ele, pot constitui
acte materiale ale procesului cutumiar.
În ceea ce priveş te caracteristicile elementului material, trebuie precizat, în primul rând,
necesitatea ca practica să fie generală, adică largă si reprezentativă, comună unui mare număr de
state. Nu este necesar ca aceasta să fie universală, ci doar suficient de extinsă şi reprezentativă,
incluzând statele ale căror interese sunt în special afectate. În materia dreptului mării, de
exemplu, intră în această categorie statele riverane. Nu este necesar ca marile puteri să participe
la formarea practicii pentru ca aceasta să devină o cutumă, deşi datorită extinderii intereselor lor,
acestea sunt interesate de cele mai multe ori. Pe de altă parte, există şi practici locale, care
reprezintă elementul material al unor cutume regionale (chiar între două state). Deşi practica în
discuţie trebuie să fie relativ îndelungată, se precizează tot mai des în literatura juridică recentă
că factorul timp contează mai puţin faţă de frecvenţa sau densitatea crescută a actelor care se
repetă.
În sfârşit, practica trebuie să fie formată din acte repetate cu caracter uniform, constant,
atât în ce priveşte practica repetată a unui anume stat, cât şi în ce priveşte practicile diferitelor
state privite comparat. Sunt permise însă mici diferenţe neesenţiale.
Acelaşi raport ILA, amintit mai sus, concluzionează că actele ce formează elementul
material pot fi nu doar fizice (de exemplu, arestarea unui vas sau unui individ), ci şi verbale. De
altfel, caracterul nescris al cutumei este una din caracteristicile sale esenţiale. Mai precizează, de
asemenea, că pot fi avute în vedere, în anumite circumstanţe, chiar şi abstenţiunile (omisiunile)
statelor, ca forme ale practicii ce constituie elementul material. În orice caz, pentru ca un act să
poată fi luat în considerare ca făcând parte din practica în discuţie, este necesar ca el să fie public
(să fi fost comunicat măcar unui alt stat). Reluând, Cutuma este o practică generală, relativ
îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de
conduită cu forţă juridică obligatorie (o normă de drept).
Din cele de mai sus şi din această definiţie, rezultă că elementele cutumei sunt
a) Elementul material:
- practică generală (participare largă şi reprezentativă), comună unui mare număr de state;
- care constă din acte repetate;
- această practică trebuie să fie uniformă, constantă (actele repetate sunt cel puţin similare - pot
apărea unele diferenţe mici, neesenţiale);
- relativ îndelungată („o practică îndelungată manifestată ca drept").
În decursul timpului, s-au constatat însă unele excepţii de la aceste caractere:
- există şi practici locale (cutume regionale sau chiar între două state), de exemplu speţele CIJ
privind „Dreptul de trecere prin teritoriul indian” (Portugalia v. India), sau cea vizând „Templul
Preah Vihear”;

15
- factorul timp îşi pierde tot mai mult din importanţă în favoarea frecvenţei crescute a actelor care
se repetă (societatea contemporană internaţională cunoaşte o dinamică a evoluţiei mult mai
rapidă decât cu 40-50 de ani în urmă), de exemplu: instituţia platoului continental, regula după
care abţinerea de la vot în cadrul Consiliului de Securitate nu are caracter de veto etc.
b) Elementul subiectiv {opinio juris sive necessitatis):
- o practică ce este considerată ca fiind obligatorie (o normă juridică);
- în lipsa elementului subiectiv nu suntem în prezenţa unei norme juridice (caracterul obligatoriu
este unul din cele patru caractere ale oricărei norme juridice). Exprimarea recunoaşterii
caracterului obligatoriu trebuie să se manifeste prin acte determinate, săvârşite cu convingerea că
ele produc efecte juridice. Aceste acte provin, de regulă, de la autorităţile statale cu atribuţii în
domeniul politicii externe. Aceste acte constituie dovada cutumei.
Dovada cutumei se face prin:
a) practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă diplomatică, instrucţiuni către
diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor);
b) tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare;
c) tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părţi la acestea le recunosc şi le
aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele. De exemplu, Convenţia privind dreptul
tratatelor este aplicată în practica convenţională a României, deşi ea nu este în vigoare, ca tratat,
pentru statul român.
d) tratate repetate cu conţinut asemănător; e)
rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;
f) hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale;
g) legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.
Există o dispută în doctrină cu privire la ce reprezintă aceste acte: acord tacit de voinţă
sau manifestări de voinţă concordante.
Se poate observa că, în realitate, identificarea elementului subiectiv (convingerea) se face
prin interpretarea actelor ce constituie elementul material.
Deşi pe locul secund după tratat ca izvor de drept, normele cutumiare se aplică şi în
prezent în câteva domenii ale dreptului internaţional:
- protecţia diplomatică;
- dreptul mării;
- dreptul tratatelor etc.
Pentru a evita formarea unei cutume sau pentru a evita ca o cutumă să le fie opozabilă,
este relativ frecventă situaţia în care unele state protestează/obiectează faţă de practici ale altor
state care pot conduce la formarea unei cutume. Dacă opoziţia faţă de formarea unei cutume este
substanţială, ea poate bloca procesul de formare a cutumei. Dacă opoziţia efectivă faţă de
formarea unei cutume aparţine unui stat (sau unui mic număr de state) şi a fost manifestată
anterior cristalizării cutumei, atunci statului respectiv nu îi va fi opozabilă cutuma respectivă.

Tratatul ca izvor de drept internaţional

Cel mai vechi tratat, al cărui text este astă zi cunoscut, este considerat a fi "tratatul
sublim", încheiat în anul 1296 î. H., între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al III-
lea, regele hitiţilor, în timp ce pe continentul european, eel mai vechi tratat ştiut este tratatul de
alianţă intre elini şi hereeni (sec. VI î. H.).
Deşi tratatele au avut întotdeauna un rol important în formarea şi dezvoltarea dreptului
internaţional, de-a lungul secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită doar în societatea
internaţională actuală. Ele acoperă întregul spectru al relaţiilor internaţionale, cuprinzând
domeniile politic, militar, economic şi financiar, spaţiile maritime, spaţiul extraatmosferic,
protecţia mediului înconjurător, controlul drogurilor şi multe altele.
Astfel, spre deosebire de prima perioadă de dezvoltare a dreptului internaţional în care
16
crearea normelor de drept internaţional pe cale cutumiară reprezenta modalitatea juridică cea mai
uzitată de concretizare a acestor norme, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi în special
în secolul XX, tratatul devine cel mai însemnat instrument în relaţiile internaţionale, în sensul de
cadru juridic al acestora şi de modalitate de creare a normelor dreptului internaţional.
Tratatul este un acord încheiat în scris între subiecţii de drept internaţional (în special,
între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţ ionale) şi guvernat
de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice ş i consemnat într-un
instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.
Elementele de baza ale aceste definiţii se regăsesc în art. 2.1 al Convenţiei de la Viena privind
dreptul tratatelor, din 1969, care reprezintă sediul principal al acestei materii.
Părţile componente ale unui tratat sunt: titlul (în care se precizează, pe scurt, domeniul în
care se încheie şi părţile), preambulul (în care se prevăd scopurile încheierii tratatului,
circumstanţele în care se încheie, precum şi unele principii generale care guvernează materia
respectivă şi/sau trimiteri la unele tratate bilaterale sau multilaterale anterioare, care au relevanţă
în materie sau din care a rezultat necesitatea sau obligaţia încheierii tratatului), dispozitivul (care
cuprinde clauzele de fond ce reglementează normele de conduită ale părţ ilor, drepturile şi
obligaţiile ce le incumbă), clauzele finale (care stabilesc modul de intrare în vigoare şi de
modificare, termenul pe care se încheie tratatul, limbile în care se încheie, data şi locul semnării
şi semnăturile părţilor), la care se mai pot adăuga unele anexe (hărţi, declaraţii interpretative,
acorduri conexe prin schimb de scrisori, liste etc.).
Pentru ca un act internaţional să fie calificat ca tratat este necesară îndeplinirea unor
condiţii de fond, numite elementele esenţiale ale tratatului.
Astfel, în primul rând, trebuie ca părţ ile între care se încheie tratatul să aibă capacitatea
de a încheia tratate, ceea ce înseamnă fie că acestea trebuie sa fie subiecţ i de drept
internaţional, fie autorităţi ale statului cărora, prin Constituţie sau legislaţia internă în materie, li
s- a conferit această capacitate (cazul tratatelor sau acordurilor încheiate între guverne sau la
nivel interdepartamental).
În al doilea rând, voinţa părţ ilor trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de
consimţământ. În al treilea rând, obiectul tratatului trebuie sa fie licit şi posibil. A patra condiţie
este ca tratatul să producă efecte juridice, adică să stabilească norme de conduită cu caracter
general sau să determine crearea, modificarea sau stingerea unor anumite drepturi sau obligaţii
între părţi. În sfârşit, a cincea condiţie este ca documentul să fie guvernat de norme de Drept
internaţional public.
De asemenea, pe lângă elementele esenţiale, orice tratat poate avea două. elemente
accesorii, a căror existenţă nu este efectiv necesară pentru validitatea tratatului: termenu/ (care
este un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare – un termen suspensiv - sau
de ieşire din vigoare - termen rezolutoriu al tratatului) şi condi ţia (care este un eveniment viitor
şi nesigur de care depinde începerea - condiţie suspensivă - sau încetarea - condiţie rezolutorie - a
executării obligaţiiilor prevăzute de tratat).

Denumirile şi clasificarea tratatelor

Termenul de tratat, în sens larg, desemnează toate actele juridice din această categorie,
fără deosebire de denumirile lor specifice.
În sens restrâns, tratatul desemnează o întelegere cu caracter politic sau economic, mai
importantă şi mai solemnă (de pace, neagresiune, bună vecinătate, de comerţ şi navigaţie etc.).
De exemplu: Tratatul de Pace din 1947, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi
cooperare dintre România şi Ucraina (2 iunie 1997, Constanţa), Tratatul de comert şi navigaţie
dintre România şi URSS din 1947.
Convenţia este o înţelegere prin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu specific
al raporturilor intenaţionale. De exemplu, Convenţia privind dreptul tratatelor dintre state (Viena,
17
1969).
Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în domeniile economic, comercial,
financiar, cultural.
Pactul este o înţelegere încheiată într-un domeniu concret al relaţ iilor politice
interstatale, având un caracter solemn. De exemplu, Pactul Briand-Kellogg din 1928.
Protocolul poate fi atât o înţelegere de sine stătătoare, dar şi un act accesoriu la un tratat
preexistent, încheiat pentru a-l modifica, prelungi, interpreta, detalia pe acesta. De exemplu,
Protocolul adiţ ional privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Cooperării Economice a Marii
Negre (Tbilisi, 1999).
Actul General este un acord multilateral, care stabileşte un anumit regim juridic sau
reglementează un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale. De exemplu, Actul General din
1929 pentru reglementarea paşnică a diferendelor.
Statutul reprezint ă acordul prin care se creează o organizaţie internaţională sau se
reglementează un anumit regim juridic. De exemplu, Statutul Dunării din 1921.
Carta este, de asemenea, un tratat prin care se constituie o organizaţie internaţională. De
exemplu, Carta Organizaţiei Cooperării Economice a Marii Negre (Yalta, 5 iunie 1998).
Schimbul de note sau de scrisori este un tratat bilateral, în formă simplificată, care constă
din două note sau scrisori cu conţinut identic.
Compromisul este un acord prin care părţ ile convin să trimită un litigiu spre soluţionare
unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale.
Modus vivendi reprezintă un acord cu caracter provizoriu, ce urmează a fi înlocuit cu un
tratat cu clauze detaliate.
Gentlemen's agreement este o excepţie de la regulă că tratatul este un acord încheiat în
scris, deoarece el reprezintă o formă verbală a consimţământului părţilor. De exemplu,
gentlemen's agreement-ul de la Londra din 1946 privind alegerea membrilor nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate.
Memorandumul de înţelegere reprezintă, de regulă , un acord care se încheie între
organizaţ iile internaţionale; mai desemnează o categorie de documente internaţionale, a cărei
natură se plasează între tratate şi documentele cu caracter politic (aşa-numitul "soft law").
După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc, tratatele se pot clasifica în tratate-legi şi
tratate-contract. Tratatele-legi (Law Making Treaties) ar fi tratatele multilaterale, ce determină
direct formarea dreptului internaţional, stabilind norme juridice care reglementează raporturi cu
un anumit grad de generalitate. În această privinţă, pot fi reţinute tratatele multilaterale pentru
codificarea dreptului internaţional, care au fost elaborate, de exemplu, de Comisia de Drept
Internaţional a ONU; între altele, convenţiile privind dreptul mării (1958), înlocuite prin
Convenţia din 1982, elaborată şi adoptată în cadrul ONU; Convenţiile de la Viena privind
relaţiile diplomatice (1961) şi consulare (1963) şi Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
(1969). Numeroase tratate de acest fel sunt elaborate de Adunarea Generala a ONU sau de
instituţiile specializate (ca de exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii, UNESCO,
Organizaţia Aviaţiei Civile).
Pe de altă parte, tratatele-contract ar fi dispoziţii cu caracter „contractual”, care acţ
ionează indirect asupra formării dreptului internaţional, prin realizarea unor operaţiuni juridice ce
vizează raporturi restrânse, de regulă bilaterale, între subiecţii de drept internaţional.
Sunt unii autori care susţin că această distincţie nu este relevantă, datorită faptului că
orice tratat, fie el multilateral sau bilateral, stabileşte drepturi şi obligaţii pentru păr ţi. De altfel,
clasificarea tratatelor, în funcţie de numărul părţilor, în multilaterale şi bilaterale, nu prezintă
relevanţă din punctul de vedere al valorii juridice a instrumentelor internaţionale.
Tratatele se mai clasifică, în funcţie de termenul pe care se încheie, în tratate cu termen
sau aplicare limitată, fără termen şi cu termen şi posibilitatea prelungirii.
De asemenea, tratatele se mai pot clasifica, după posibilitatea de aderare, în închise (la
18
care nu se poate adera decât cu consimţământul tuturor păr ţilor de la acel moment) ş i deschise.
După criteriul formei, tratatele se pot clasifica în tratate propriu-zise şi în formă
simplificată (prin schimb de note sau scrisori), în timp ce, după obiectul de reglementare, se pot
clasifica în tratate politice, economice, culturale, în probleme juridice, de colaborare ştiiţifică
etc.

După obiectul reglementat (domeniul, natura problemelor), Dr. internaţional public are
mai mai multe „dezmembrăminte”, diviziuni, printre care:
- dreptul războiului;
- dreptul păcii;
- dreptul tratatelor;
- dreptul mării;
- dreptul fluvial;
- dreptul aerian;
- dreptul spaţiului cosmic;
- dreptul internaţional umanitar;
- dreptul internaţional penal;
- dreptul internaţional economic;
- dreptul internaţional al mediului;
- protecţia internaţională a drepturilor omului şi a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale;
- dreptul internaţional al dezvoltării etc.

IV. Sistemul principiilor fundamentale ş i normele de jus cogens

în Dreptul internaţional public
Principiile generale de drept şi Dreptul internaţional public.

Conform Teoriei generale a dreptului, principiile sunt norme (ansambluri de norme)

conducă toare ale întregului sistem de drept. Făcând „aplicaţia” la dreptul internaţional,
principiile acestuia sunt reguli juridice ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare,
dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita
subiecţilor de drept internaţional.
Sistemul principiilor de drept internaţional este format din principiile generale de drept
(la care face referire art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie), principiile
fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice ale dreptului internaţional.
Principiile generale de drept, menţionate de art.38 ca mijloc pe care Curtea Internaţională
îl poate utiliza pentru soluţ ionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca exprimând
valori comune a experienţei şi conştiinţei juridice a statelor („civilizate”, în înţelesul epocii), care
sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de
experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se
regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept
conţinut norme de aplicaţie universal ă, cu nivel maxim de generalitate şi caracter
imperativ, ce dau expresie şi protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile
dintre subiecţii dreptului internaţional. Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi
instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror
trăsături le caracterizează ca principii fundamentale (vezi mai jos).

19
 Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori
internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului
internaţional, reprezentând valorile de bază ale ramurilor respective.
Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent, în cadrul căruia se stabilesc
legături de determinare şi se influenţează reciproc. Astfel, este firesc ca principiile fundamentale
să reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele în care pot să apară
acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este imuabilă.
Pe de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor
dreptului internaţional - care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la
norme „individuale” la norme imperative. Pe de altă parte, principiile conţin norme - şi dinamica
acestora asigură dinamica conţinutului principiilor - iar, pe de altă parte, pentru celelalte norme,
principiile constituie o „sursă de inspiraţie" şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi
adoptate.
După cum am vă zut, art.38 alin.(1) pct. c), prevede principiile generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate printre regulile aplicate de CIJ pentru soluţionarea
diferendelor ce-i sunt supuse.
Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca
principii acceptate pe plan intern şi făcând parte din dreptul naţional al tuturor statelor.
Unii autori au interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât
ordinii juridice interne, cât şi ordinii juridice internaţionale (de exemplu: principiul reparării
actului ilicit, autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză).
Alţi autori, luând în considerare partea de început a art.38 din Statutul CIJ (Curtea
soluţionează „conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt supuse spre soluţionare”)
interpretează această sintagmă ca referindu-se la „principiile fundamentale ale dreptului
internaţional”.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

În evoluţia sa istorică, în dreptul internaţional s-a ajuns la impunerea unor principii ca
reguli de conduită în sarcina statelor (şi altor subiecţi) ca indispensabile pentru dezvoltarea
relaţiilor internaţionale multilaterale, pentru menţinerea pă cii şi securităţii mondiale, influenţând
conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme, orientând raporturilor internaţionale, în general.
Acestea sunt principiile fundamentale ale Dreptului internaţional public.
Principiile fundamentale sunt consacrate, în principal, în Carta ONU (art.2),
Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la Principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta
ONU (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970), Actul Final al CSCE de la Helsinki (I975),
Declaraţia Mileniului (Rezoluţia Adunării Generale ONU nr.55/2 din 2 sept. 2000) etc.
Invocarea principiilor fundamentale este o posibilitate de regularizare mai accentuată a
societăţii internaţionale, o modalitate juridică de echilibrare a raporturilor dintre statele puternice
şi cele slabe, dintre statele mari şi cele mici. Inegalităţii de fapt i se poate, astfel, să i se
contrapună egalitatea de drept.
În primul rând, principiile fundamentale se caracterizează prin maximă generalitate, în
sensul că: - a) sunt aplicabile tuturor domeniilor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul
internaţional,
- b) sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare şi generalizare a ceea ce este esenţial
în întregul sistem al dreptului internaţional public, şi
- c) sunt rezultatul acordului de voinţă al statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor
subiecţi de drept internaţional.
În al doilea rând, au un caracter de universalitate, subliniat şi prin faptul că sunt fie
consacrate pe calea cutumelor generale, fie pe calea tratatelor multilaterale. De asemenea,
20
principiile fundamentale se consideră că au caracter imperativ (sunt norme de jus cogens).
Doctrina susţine că între principiile fundamentale nu există o ierarhie recunoscută, de şi
principiul suveranităţii ( şi egalităţii) prezintă o importanţă cu totul aparte, precum şi faptul că
principiilor fundamentale le mai este proprie şi calitatea de a fi interdependente, de a se
condiţiona reciproc, în sensul că ele constituie un subsistem unitar, în cadrul căruia respectarea
unuia dintre ele înseamnă respectarea celorlalte şi, pe cale de consecinţă, încălcarea unuia atrage
după sine nerespectarea celorlalte principii, provocând grave pericole pentru viaţa internaţională.
În acest context, Declaraţia din 1970 precizează că în interpretarea şi aplicarea lor, principiile
„sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie să fie interpretat în contextul celorlalte principii”,
iar Actul final al CSCE adaugă că ele au importanţă primordială şi că vor fi aplicate în mod egal
şi fără rezerve.
Nu în ultimul rând, principiile fundamentale au un caracter dinamic, neavând un conţinut
imuabil, ci care evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cu dinamica
valorilor pe care le consacră. Pe parcursul evoluţiei istorice, sistemul principiilor se modifică
pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi, în funcţie de apari ţia unor noi valori
care se cer apărate şi consacrate prin ansamblul reglementărilor de drept internaţional. De
exemplu, sunt de menţionat mutaţiile suferite de principiul suveranităţii (practica cedării unor
atribute de suveranitate din partea statelor componente, în baza unor tratate ale Uniunii
Europene) sau pe care se pare că le va suferi principiul neamestecului în treburile interne.
Ca dovadă, numărul acestor principii este dificil de stabilit cu exactitate (de fapt, nici nu
este neapărată nevoie!). Astfel, în literatura de specialitate, se vorbeşte despre 5, 7, 10 sau 12
astfel de principii, evidenţiindu-se tocmai caracterul dinamic al numă rului acestora. O anumită
„carieră” frumoasă cunoaşte, în literatura specială şi-n doctrină, opinia că în dreptul internaţional
se poate vorbi despre decalogul principiilor fundamentale, acceptate şi consacrate ca un
„minim” de către participanţii la viaţa internaţională contemporană.
Astfel, Carta ONU menţionează (în art.2) următoarele 5 principii de bază: egalitatea
suverană a statelor, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate, reglementarea
paşnică a diferendelor internaţionale, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa
împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice, neamestecul în treburile interne.
Reluând şi adăugând, Declaraţia din 1970 menţionează 7 principii „în conformitate cu
Carta ONU”: egalitatea suverană a statelor, autodeterminarea popoarelor, neamestecul în
treburile interne ale statelor, cooperarea internaţională, nerecurgerea la forţă şi la
ameninţarea cu forţa, rezolvarea pe cale paş nică a diferendelor internaţ ionale, îndeplinirea
cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale, pentru ca Actul final de la Helsinki, din 1975, să
„fixeze” numă rul acestora la 10, reiterând hotărârea fermă a statelor participante (statele
europene, plus SUA şi Canada) de a respecta şi pune în practică „principiile următoare care
sunt toate de importantă primordială”: egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente
suveranităţii; nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţ a; inviolabilitatea frontierelor;
integritatea teritorială a statelor; reglementarea pa şnică a diferendelor; neamestecul în
treburile interne; respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a
libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor
şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional (noutatea „absolută” fiind
menţionarea principiului respectării drepturilor omului). Doctrina susţ ine, în unanimitate,
existenţa şi a altor principii fundamentale, precum principiul dezarmării, principiul securităţii
colective, principiul solidarităţii internaţionale, principiul bunei vecinătăţi şi principiul
primatului dreptului internaţional în ordinea juridică actuală.

Dar amintitul „Decalog” al principiilor fundamentale ale Dreptului internaţional public

reprezintă, încă, în orice discuţie pe această temă, partea centrală a acesteia. Este raţiunea pentru
21
care le reluăm, în cele ce urmează, cu unele comentarii din lucrările speciale.

1. Principiul egalităţii suverane (sau al suveranităţilor egale)

Conform Declaraţiei Adunării Generale ONU din 1970 (Rezoluţia 2625/1970), statele
„au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membrii egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de
deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. În interpretarea acestei
prevederi, se porneşte de la valoarea deosebită a suveranităţii depline, de care trebuie să
beneficieze statele lumii în relaţiile internaţionale.
După cum se ştie, suveranitatea statelor este, încă, în prezent, conceptul fundamental al
dreptului internaţional, având în vedere că dreptul internaţional este expresia acordului de voinţe
realizat între state suverane, fiind, deci, elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea
statală şi internaţională . Caracterele „clasice” ale suveranităţii, adică indivizibilitatea (nu poate fi
fragmentată , atributele ei neputând aparţine mai multor titulari), inalienabilitatea (nu poate fi
abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale, decât în baza unui tratat special),
exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi), caracterul
originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului ş i nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele
puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.) au
cunoscut unele mutaţ ii, ca urmare a evoluţiilor societăţii internaţionale după al doilea război
mondial şi, în special, după 1989.
Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente: a) statele
sunt egale din punct de vedere juridic; b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei
suveranităţi; c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state; d) integritatea
teritorială ş i independenţa politică sunt inviolabile; e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi
dezvolta în mod liber sistemul s ău politic, social, economic şi cultural; f) fiecare stat are
obligaţia de a se achita pe deplin ş i cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a
trăi în pace cu alte state; g) fiecare stat beneficiază de dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a
defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor
internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de neutralitate.
Cea de a doua componentă a principiului egalităţii suverane, egalitatea, desemnează
faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o
dimensiune diplomatico-juridică, dar şi o dimensiune economică (definită de necesitatea
asigurării egalităţii compensatorii, în cadrul dreptului internaţional economic).

2. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa nu a existat până la semnarea, la

27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul fiind, până în acel moment,
considerat ca normal şi legitim în practica relaţiilor internaţionale. Din punctul de vedere al
conţinutului, art.2, pct.4 din Carta ONU arată că „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în
relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, fie
împotriva integrităţii teritoriale şi independentei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”. De asemenea, Declaraţia din 1970 prevede că
„războiul de agresiune constituie crimă contra păcii, care angajează responsabilitatea în
conformitate cu dreptul internaţional”.
Un alt pas important în conturarea conţinutului principiului îl constituie adoptarea, de
către Adunarea Generală a ONU, în 1974, a Rezoluţiei 3314 privind definirea agresiunii armate.
Celelalte forme de agresiune nu sunt încă definite, deşi, prin conceptul de forţă, se înţelege nu
numai forţa militară, ci orice act de violenţă sau constrângere, orice forme ale presiunii politice,
economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.
Prin excepţie de la acest principiu, dreptul internaţional permite folosirea forţei în trei
situaţii: în cazul folosirii forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate în conformitate cu
capitolul VII din Carta ONU, în cazul exercitării dreptului de autoapărare individuală sau
22
colectivă împotriva unui atac armat, precum şi în cazul exercitării dreptului popoarelor la
autodeterminare.

3. Principiul inviolabilităţii frontierelor prevede obligaţia statelor de a „se abţine, acum şi în

viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la „orice cerere sau act de acaparare şi
uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent”. Actul Final prevede
însă că frontierele pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace
paşnice şi prin acord.

4. Principiul integrităţii teritoriale prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune

incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale,
independentei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi, în special, de la orice asemenea
acţiune care constituie o folosire a forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din
teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau
indirectă a forţei, în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin
asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Se mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau
dobândire nu poate fi recunoscută ca legală.

5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale.

În legătură cu acest principiu, Carta ONU (art.2, pct.3) stipulează că „Toţi membrii
organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea
şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”.
Carta mai indică, în art.33, pct.1, şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă,
mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace
paşnice la alegerea părţ ilor. Conţinutul principiului se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţ ia
generală de soluţionare pe cale paşnică, iar, pe de altă parte, prin dreptul de liberă alegere a
mijloacelor de soluţionare.

6. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii)

Formulat în timpul Revoluţiei franceze, reţinerea de intervenţii în afacerile interne a
devenit practică curentă, principiu fundamental, încet ţi mult mai târziu în relaţiile internaţionale.
Astfel, la scurt timp după Revoluţie, Congresul de la Viena (1815) consacra legitimismul
intervenţiei.
Principiul presupune obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile care ţin de
competenţa naţională a unui stat (care aparţin domeniului rezervat, cf. Cartei ONU şi Statutului
CIJ). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată
(orice formă de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva personalităţii unui stat sau
împotriva elementelor lui politice, economice, culturale).Trebuie subliniat că tot mai multe
probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut, competenţ ei interne a statelor ies astăzi în
afara domeniului rezervat. Un exemplu în acest sens îl constituie tendinţele actuale de legalizare
a aşa-numitului drept de intervenţie umanitară sau democratică în desfăşurările interne dintr-un
stat.

7. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este consacrat ca

principiu pentru prima oară de Actul Final, deşi referiri găsim şi în Carta ONU, în cele două
Pacte privind drepturile omului, din 1966 etc.
Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură şi nu principiu
fundamental, deoarece se considera că se referă doar la materia populaţiei, astăzi criteriul
respectării drepturilor omului a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o
condiţie pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau integrare, „o religie a
23
secolului XXI”.

8. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta) este definit de
aceeaşi Declaraţie ca "principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de
ele însele. Trebuie remarcat că, spre deosebire de toate celelalte principii, titularul acestui
drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept internaţional), indiferent dacă
acestea sunt constituite în stat sau luptă pentru constituirea într-un stat propriu. El nu poate fi
exercitat de o minoritate naţională. Declaraţia prezintă acest principiu astfel: „Toate popoarele au
dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a
realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta
acest drept conform prevederilor Cartei”.

9. Principiul cooperării este un principiu relativ nou, care presupune obligaţia statelor de a
coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi
stabilităţii economice internaţionale.
Apariţia sa se datorează multiplicării subiecţilor de drept internaţional, accentuării
interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi
găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea.
Acest principiu este consacrat iniţial în art.1, pct.3 din Carta ONU, care prevede că unul
din scopurile ONU este să „realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie”, în timp ce Declaraţia din 1970 prevede „obligaţia statelor de a coopera între
ele în conformitate cu Carta”.

10. Principiul "pacta sunt servanda" (îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale)
este cel mai vechi principiu de drept internaţional, apărut încă în antichitate. În prezent, este
reglementat de art.2, pct.2 din Carta ONU şi în art. 29 al Convenţiei de la Viena privind dreptul
tratatelor, din 1969.
În aplicarea acestei norme imperative, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună
credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi
normelor general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este
parte. Acest principiu nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele
trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile la care au consimţit în mod liber.„Buna credinţă” presupune
executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi incorecte de a ocoli
executarea lor.
Este un principiu care se aplică atât tratatelor, cât şi cutumei, fiind un exemplu „clasic”
de principiu iniţial de ramură care a devenit, în timp, principiu fundamental. Condiţia esenţială
pe care acest principiu o implică este aceea ca obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă
să fie licite.

Normele imperative (normele de ius cogens) în dreptul internaţional

Recunoaşterea existenţei normelor imperative (jus cogens) în dreptul internaţional este

apreciată ca fiind unul dintre simptomele reîntoarcerii dreptului internaţ ional la fundamentele
teoretice ale dreptului natural. Această aserţiune se bazează pe observaţia că, la fel ca şi dreptul
natural, normele imperative îşi bazează existenţa pe conştiinţa juridică a „comunităţii
internaţionale de state”, care constată prezenţa „unor valori de importanţă atât de mare pentru
această comunitate”, încât ele trebuie protejate prin reguli cu un regim aparte faţă de celelalte
norme ale dreptului internaţional, şi anume prin imposibilitatea de a deroga de la ele.
24
 O definiţ ie a acestora o găsim în art.53 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor,
din 1969, unde se arată că „normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă
acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională de state în ansamblul său ca o
normă de la care nici o derogare nu este permisă şi care nu poate fi modificată decât printr-
o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter”
Autorii au remarcat faptul că, pentru definirea lui ius cogens, s-a folosit termenul de normă
imperativă şi nu acela de normă obligatorie: toate normele de drept internaţ ional sunt obligatorii,
însă ceea ce normele imperative au suplimentar este imposibilitatea de a se deroga de la ele.
Această calitate a normelor imperative faţă de marea majoritate a normelor dreptului
internaţional, care sunt dispozitive, face necesară distincţia dintre încălcare şi derogare de la
normele de drept internaţional. Astfel, având în vedere că fundamentul dreptului internaţional
este considerat a fi acordul de voinţă, de la marea majoritate a normelor de drept internaţional
(norme dispozitive) este permisă derogarea. Pe de altă parte, încălcarea oricărei norme, fie
imperativă, fie dispozitivă, este interzisă. În concluzie, de la normele imperative nu este permisă
nici încălcarea, nici derogarea.
Dacă derogarea se realizează prin acordul de voinţă al statelor, încălcarea este, de regulă,
un act unilateral. Apariţia normelor imperative se justifică, pe de o parte, prin necesitatea de a
proteja interesele superioare ale societăţii internaţionale comune tuturor membrilor acesteia. Aşa
cum există o ordine publică internă, apariţia şi consacrarea normelor imperative tinde să
contureze existenta, în egală măsură, a unei ordini publice internaţionale.
La fel ca şi ordinea publică internă, această noţiune de „ordine publică internaţional ă”
apare ca o noţiune imprecisă (greu de definit), cu un anumit suport moral, politic, economic şi
social, ce are drept consecinţe juridice ale nerespectării sale nulitatea absolută a oricărui act
contrar. Astfel, conform articolelor 53 şi 64 din Convenţ ia din 1969, dacă un tratat este contrar
unei norme imperative la momentul încheierii sale sau, dacă în timpul existenţei sale apare o
normă imperativă cu care este în conflict, el este nul ab initio sau devine nul.
Din definiţie se desprinde, cu claritate, rolul conştiinţei juridice în identificarea normei
imperative. Se poate, astfel, observa asemănarea cu procesul formării cutumei, unde „opinio
juris” joacă, în mod similar, o funcţie importantă: norma în cauză trebuie să fi fost acceptată şi
recunoscută (în mod formal) ca o normă de la care nu se poate deroga.
Doctrina consideră ca norme imperative (recunoscute ca atare): principiile Cartei ONU
sau principiile fundamentale ale dreptului internaţional, drepturile elementare la viată şi
demnitate umană (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminării rasiale, respectarea
normelor de drept internaţ ional umanitar), normele care se referă la drepturi în general,
recunoscute tuturor statelor (de exemplu, libertatea mărilor şi a spaţiului cosmic).
Comisia de Drept Internaţ ional nu a reuşit s ă ajungă la consens pentru stabilirea unei
enumerări exhaustive a normelor imperative. Soluţia cea mai eficientă ar fi examinarea de la caz
la caz, avându-se în vedere, mai ales, importanţa valorilor protejate.
În altă ordine de idei, trebuie precizat că, în conformitate cu definiţ ia şi la fel ca ş i în
cazul principiilor, normele imperative nu sunt imuabile, ele putând fi înlocuite de norme noi,
contrare, dar cu aceeaşi forţă juridică superioară.
Existenţa normelor imperative argumentează existenţa unei anumite ierarhii a normelor
dreptului internaţional.

25
V. Statul în Dreptul internaţional: suveranitatea, recunoaşterea, neutralitatea,
succesiunea
1. Statele: elementele lor constitutive, suveranitatea şi recunoaşterea
Pentru constituţionalişti, deci în sens juridic, tehnic, statul este un sistem organizaţ ional,
reglementat juridiceşte, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi, (a unui
popor, a unei na ţiuni) stabilizate pe un anumit teritoriu, deţinând, în acest scop, atât
monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal, se cer întrunite, simultan,
următoarele elemente: populaţia (o colectivitate permanentă, organizată şi relativ numeroasă),
teritoriul (care este cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane amintite), o autoritate
guvernamentală independentă în luarea deciziilor, (care să dispună de atributele puterii pe acel
teritoriu şi asupra populaţiei stabilite pe acel teritoriu) şi „capacitatea de a intra în relaţii cu alte
state” (condiţie prevăzut ă, pentru prima dată, de Convenţia privind drepturile şi obligaţiile
statelor de la Montevideo, din 1933).
În Dr. internaţional public, statul este subiectul originar, direct şi nemijlocit al
dreptului internaţional, având. capacitatea deplină de a- şi asuma totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter internaţional. De fapt, specific Dr. internaţional public, statul este
subiect de drept internaţional deoarece acesta este creatorul şi destinatarul respectivelor
norme de drept („condiţie” îndeplinită de orice subiect de dr. internaţional!).
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie,
dezvoltare sau forţă militară.
Unii autori adaugă încă un element - suveranitatea statului. În realitate, suveranitatea de
stat reprezintă caracteristica esenţială a statului care îi conferă acestuia calitatea de subiect de
drept. Statul este singurul subiect de drept internaţional care deţine, (în totalitate), atributele
suveranităţii. În consecinţă, mai mult decât un simplu element, suveranitatea este chiar baza
politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.
Suveranitatea, considerată de unii autori printre condiţiile sau elementele constitutive
ale statului, este criteriul esenţial al existenţei statului, manifestându-se odată cu apariţia
acestuia, fiind la fel de vechi ca statul însuşi şi inseparabilă de acesta. Suveranitatea este
caracteristica de bază a statului, fundament în egală măsură politic şi juridic al calităţii
statului de subiect de drept internaţional. Statele participă la relaţiile internaţionale
reglementate de dreptul internaţional în calitatea lor de titulare de suveranitate.
Ca un concept juridic, suveranitatea este reglementată, în egală măsură, atât de dreptul
intern (dreptul constituţional), cât şi de Dreptul internaţional public, ea definindu-se prin două
componente esenţiale ale sale: suveranitatea externă sau independenţa şi suveranitatea
internă sau supremaţia.
Astfel, independenţa este prerogativa unică a statului de a decide în mod exclusiv, fără
vreo influenţă exterioară, asupra comportamentului în relaţiile sale cu alţi subiecţi de drept
internaţional, natura, conţinutul şi modalităţile acestui comportament fiind stabilite numai
potrivit voinţei sale.
În acelaşi timp, supremaţia este acea calitate a puterii de stat de a decide asupra
teritoriului şi a populaţiei, de a stabili şi asigura realizarea ordinii de drept, precum şi direcţiile şi
modalităţile de realizare a politicii interne conform intereselor sale, fără nici o îngrădire din
partea vreunei alte puteri, în toate aspectele ce ţin de guvernarea statală.
Sau, aşa cum arăta R.J. Dupuy, „specificul statului... constă în facultate a de a se
pronunţa în toate domeniile cu puterea ultimului cuvânt: aceasta este suveranitatea”.
În legislaţia fundamentală, în afara conceptului suveranităţii de stat, se mai foloseşte şi
26
conceptul de suveranitate a poporului, definit ă ca dreptul poporului de a decide asupra sorţii
sale, de a stabili linia politică a statului şi de a-i controla activitatea, precum şi cel de
suveranitate naţională, care semnifică dreptul la autodeterminare şi dezvoltare independentă a
fiec ărei naţiuni, fie că este sau nu organizată în stat. În cazul unui stat de drept, democratic, cele
trei aspecte se confundă. Constituţia României foloseşte o formulă compusă, stabilind, în art.2,
că „suveranitatea naţională aparţine poporului”, care o exercită „prin organele sale
reprezentative...”.
Suveranitatea constituie valoarea de bază a principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional, care guvernează relaţiile dintre state. Astfel, Carta ONU şi alte documente ale
organizaţiei au adoptat o formulare care reuneşte principiul suveranităţii cu principiul egalităţii
statelor („principiul suveranităţilor egale”).
În acest sens, Actul final al Conferinţei pentru Securitate ş i Cooperare în Europa
(Helsinki, 1975) prevede că, în cadrul dreptului internaţional, toate statele participante au
drepturi şi obligaţii egale. Ele trebuie să respecte dreptul fiecăruia de a defini şi de a conduce,
după cum consideră, relaţiile sale cu celelalte state în conformitate cu dreptul internaţional.
Statele au, de asemenea, dreptul de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale, de a fi sau
nu părţi la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de
alianţă, precum şi dreptul la neutralitate.
O altă consecinţă a suveranitătii statelor, în relaţiile de drept internaţional, a fost
considerată a fi autonomia constituţională a acestora, statuându-se, în jurisprudenţa
internaţională, că nici o regulă de drept internaţional nu pretinde ca un stat să aibă o anurnită
structură politică, opinie ce este confirmată şi de diversitatea structurilor statelor existente. Tot
în jurisprudenţă s-a afirmat faptul că pe principiul fundamental al suveranităţii se bazează
întregul drept internaţional, din acest principiu decurgând şi libertatea statului de a-şi alege
sistemul politic, social, economic şi cultural, el putând, de asemenea, să-şi aleagă liber politica
externă..
În dreptul international „clasic" au fost stabilite patru caracteristici ale suveranităţii de
stat. Prima este indivizibilitatea, definită prin aceea că suveranitatea nu poate fi fragmentată,
într-un stat atributele suveranităţii neputând aparţine decât unui singur titular, care deţine astfel
toate modalităţile de exercitare a acesteia. A doua caracteristică este exclusivitatea, în sensul că
pe teritoriul unui stat nu se poate exercita decât o singură suveranitate. A treia caracteristică este
inalienabilitatea, care se defineşte prin aceea că, prin însuşi conţinutul său, suveranitatea
exclude abandonul sau cedarea/transferul de atribute altor state sau entităţi internaţionale. În
sfârşit, a patra este caracterul originar şi plenar al suveranităţii, tradus prin faptul că
suveranitatea aparţine statului, nefiindu-i atribuită din afară, în timp ce prerogativele puterii de
stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.
Astăzi, în urma evoluţiilor cunoscute ale societăţii internaţionale după al doilea război
mondial şi mai ales după 1989 (vezi Tratatele constitutive ale UE, de exemplu) atât unele
consecinţe, cât şi caracterele suveranităţii, au suferit o serie de modificări.
Astfel, prezumţia de regularitate este supusă, în domeniul respectării drepturilor omului,
posibilităţilor de recurs, după epuizarea căilor de control interne, în faţa unor instanţe
internaţionale faţă de deciziile cărora statele sunt obligate să se conformeze şi să ia măsurile
necesare. În ceea ce priveşte autonomia constiţională sau, altfel spus, egala legitimitate - corolar
al principiului suveranităţii -, se constată tot mai mult tendinţa de înlocuire a sa cu un nou
principiu - al legitimităţii democratice. De exemplu, în preambulul Acordului de la Paris, din
1990, de creare a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), se fac referiri la
„instituţiile democratice”, la „respectarea drepturilor omului” şi la statul de drept, pluralism şi
economie de piaţă, iar în Carta de la Paris, din 21 noiembrie 1990, statele participante la CSCE
se angajează „să edifice, să consolideze şi să întărească democraţia ca singurul sistem de
guvernare a naţiunilor lor”. Însuşi Tratatul de la Maastricht prevede, în articolul F, alin.1, că
27
„Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare sunt
fondate pe principii democratice”.
În ceea ce priveşte caracterele suveranităţii, putem remarca faptul că, în privinţa
exclusivităţii au fost admise excepţii încă din perioada modernă, sub forma instituţiei
condominiumurilor. În privinţa indivizibilităţii, autorii de drept comunitar au subliniat, într-o
literatură de specialitate devenită deja clasică, faptul că ideea de suveranitate divizibilă este
perfect compatibilă cu descrierea mecanismului de integrare, ce implică un exerciţiu în comun al
competenţelor comunitare. Aceste competenţe au fost dobândite în urma cedării de prerogative
suverane, mai precis, în urma transferului exerciţiului unor atribute suverane, ceea ce semnifică
o mutaţie corespunzătoare a caracterului inalienabilităţii suveranităţii. Aceste competenţe nu vor
mai fi exercitate de către stat în mod exclusiv, ci împreună, în cooperare cu celelalte state
comunitare (ale Uniunii Europene, de fapt, în prezent).
În sfârşit, faţă de caracterul originar este suficient să amintim crearea Bosniei-
Herţegovina prin Acordurile de pace de la Dayton (1995), care stabilesc până şi Constituţia
noului stat (şi pe cale de consecinţă - atributele sale suverane, care nu mai sunt emanaţia statului,
ci rezultatul unui acord de voinţe al actorilor internaţionali implicaţi.
În raport cu cele de mai sus, vechea dispută cu privire la caracterul absolut sau relativ al
suveranităţii pare a fi, fără îndoială, tranşat în favoarea celui de al doilea. De altfel, suveranitatea
nu a putut fi niciodată, în plan internaţional, exercitată în mod real absolut, ea trebuind să
asigure respectul celorlalte suveranităţi.
Carta ONU (art.2, paragraf7) statuează: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va
autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei naţionale a
unui stat şi nici nu va obliga pe membrii ei să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza
prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce nici un fel de atingere aplicării
măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII”.
În concluzie, se poate considera că opinia din doctrina mai veche a dreptului
internaţional, potrivit căreia ar exista un domeniu rezervat, prin natura sa, nu mai este, întru-
totul, de actualitate, ca urmare a dezvoltării dreptului internaţional, atât pe plan universal, cât şi
pe plan regional. De altfel, este vorba de o noţiune imprecisă, ce are mai degrabă un caracter
politic decât unul juridic.
În altă ordine de idei, principiul suveranităţii permanente asupra resurselor naturale, a
fost formulat la începutul anilor '50. Aplicând în mod explicit principiul suveranităţii - definit
sub aspectul său politic - la utilizarea şi libera dispoziţie asupra resurselor naturale, se urmărea
să se evidenţieze legătura permanentă şi intangibilă între suveranitate şi independenţă, evidentă
aici prin garantarea permanentă a exercitării sale efective în domeniul economic, ca atribut al
suveranităţii.
Definirea diferitelor aspecte ale suveranităţii permanente asupra resurselor naturale a
făcut obiectul Rezoluţiei nr.1803 (XVII) a Adunării Generale a ONU, din 14 decembrie 1982. În
rezoluţie se arăta, printre altele: dreptul popoarelor la suveranitate permanentă asupra bogăţiilor
şi resurselor naturale trebuie exercitat în interesul dezvoltării naţionale şi al bunăstării poporului
în cauză; naţionalizarea, exproprierea sau rechiziţionarea trebuie să se întemeieze pe motive de
utilitate publică, de securitate sau interes naţional; exercitarea liberă şi cu folos a suveranităţii
popoarelor şi a naţiunilor asupra resurselor lor naturale trebuie să fie întărită de respectul
reciproc al statelor întemeiat pe egalitatea suverană; încălcarea drepturilor popoarelor şi ale
naţiunilor asupra bogăţiilor şi resurselor naturale este contrară spiritului şi Cartei Naţiunilor
Unite şi dăunează cooperării internaţionale şi menţinerii păcii.
În calitatea lor de „suveranităţi egale”, statele, ca subiecţi primari de drept internaţional,
exercită drepturi şi asumă obligaţii depline, prioritar, în relaţiile internaţionale, legale conform
actelor internaţionale. Printre cele legale (prevăzute de Carta ONU şi de Carta drepturilor şi
îndatoririlor economice, adoptată de Adunarea Generală în 1974), se înscriu:
28
a) - dreptul la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, de a participa la viaţa internaţională, la
legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi
progres, la cooperare etc.
b) - obligaţia de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta inviolabilitatea
frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a
îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate, de a proteja mediul etc.

Structura de stat
În literatura de specialitate, când se vorbeşte de structură de stat sau de formă de stat, se
aminteşte de state unitare sau simple şi state federale sau compuse, uniunile personale, uniunile
reale şi confederaţiile fiind înglobate categoriei de „asociaţii de state”.Totuşi, unii autori
analizează uniunea reală ca „formă a structurii de stat”, iar alţii împart statele compuse în 1) state
compuse de structură elementară (unde includ uniunea personală şi uniunea reală) şi 2) state
compuse de structură complexă (unde includ federaţiile, comasând într-o categorie unică
federaţiile cu asociaţiile de state).
Reţinând că în general statele îmbracă două forme din punct de vedere al structurii lor,
trebuie să precizăm că statul unitar poate fi detaşat de cel federal după numărul voinţelor politice,
sau, în conformitate cu o altă opinie, după numărul titularilor puterii.
a. State unitare
Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice. În
astfel de state, puterea de stat suverană este realizată pe întreg teritoriul ţării şi asupra întregii
populaţii printr-un singur rând de autorităţi centrale (şef de stat, parlament, guvern, curte supremă
de justiţie, procuror general etc.). În consecinţă, principalele acte normative juridice provin de la
centru şi sunt obligatorii pe întreg teritoriu. În cadrul acestui stat, populaţia are o singură
cetăţenie. În raporturile cu alte state, acţionează ca subiect unic de drept internaţional. Organele
create la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale au o poziţ ie egală faţă de organele de vârf,
cărora le sunt subordonate, această subordonare fiind mai strictă sau mai puţin strictă, după cum
funcţionează sau nu principiul autonomiei locale, principiul subsidiarităţii.
Administrarea statelor unitare poate fi realizată în diverse moduri: statul unitar poate fi
mai mult sau mai puţin centralizat – model care predomina în secolul al XIX-lea - sau
descentralizat.
b. Statele federate
În literatura specială, s-a impus definirea statului federal ca formaţiune statal ă compusă
din două sau mai multe state membre, în care se constituie două rânduri de organe centrale de
stat, unul la nivelul federaţiei şi altul la nivelul statelor federate, primele având o competenţă
asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii, iar secundele numai asupra teritoriului şi
populaţiei lor.
Federaţiile se formează , fie prin unirea unor state („federalism prin agregare”), fie prin
separarea a ceea ce înainte era unit („federalism prin segregare”). Pentru prima situaţie sunt date
ca exemplu S.U.A., Elveţia etc., pentru cea de a doua un bun exemplu îl constituia Belgia. Statele
membre î şi transferă o parte din atribuţiile lor către centru, către statul federal. Statele federate
dispun de o putere de auto-organizare sau de suveranitate.
Statul federal se caracterizeză, în general, prin următoarele:
1) are două rânduri de autorităţi supreme, la nivelul federaţiei şi la nivelul fiecărui stat
membru;
2) persoanele de pe teritoriul federaţiei au atât cetăţenia statului federal cât şi a statului
federat;
3) raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern şi nu
raporturi de drept internaţional;

29
 4) statele federale se manifestă, de regulă, ca subiecţi unici de drept internaţional; totuşi,
în unele state federale, statele membre (federate) pot încheia o serie de convenţii bilaterale cu alte
state, fapt pentru care putem afirma că şi ele pot fi uneori subiecţi de drept internaţional;
5) Parlamentul este, de obicei, bicameral, o cameră reprezentând statele membre, iar
cealaltă întregul popor al statului federal;
6) dreptul constituie „un sistem integrat”, format din norme elaborate pe plan federal, care
sunt obligatorii pe întreg teritoriul federaţiei, şi norme elaborate de organele statelor federate,
obligatorii doar în cadrul acestora;
7) existenţa unor instanţe jurisdicţionale cu competenţe „bifurcate”, de nivel federal sau
statal, de drept comun sau specializate;
8) statele federate participă de pe poziţii de egalitate - indiferent de întinderea lor
teritorială, de numărul populaţiei sau importanţa lor, la luarea deciziilor federale şi la revizuirea
pactului federal.
Astăzi, federalismul este un sistem politic complex, cu multe „specii” reprezentate de
fiecare stat federal în parte.
c. Asociaţiile de state
În afară de statul unitar şi statul federal, în secolul al XIX-lea, au existat ş i diverse forme
ale asociaţ iilor de state. Acestea, spre deosebire de federaţii (de statele compuse), prin unirea lor,
nu formau un nou stat, care să-şi exercite puterea pe întreg teritoriul statelor asociate. De aceea,
asociaţiile de state nu constituiau o formă a structurii de stat, ci o formă a uniunilor interstatale,
un fenomen al vietii internationale.
Uniunea personală reprezinta acea formă de asociaţie de state în care acestea auveau
acelaşi monarh, neavând şi alte organe comune. Într-o astfel de uniune, două state monarhice au
acelaşi rege, adesea în urma unui joc al regulilor succesorale. Puterea era exercitată de două
guvernăminte independente unul de altul. Asemenea uniuni au constituit Anglia şi Regatul
Hanovrei între anii 1714 şi 1837, Olanda şi Luxemburgul între 1815 şi 1890, Belgia şi Congo,
între 1885 şi 1908, Moldova şi Ţara Românească între 1859 ş i 1862 (până la 24 ianuarie 1862,
până la formarea Guvernului unic şi Adunării unice). Astăzi nu mai există astfel de asociaţii.
Uniunea reală se caracterizează prin aceea că statele membre au acelaşi monarh,
succesiunea la tron este reglementată identic, având de asemenea şi alte organe comune. Au fost
uniuni reale, de exemplu, Austro-Ungaria de la 1867 la 1918, Norvegia şi Suedia între anii 1815-
1905, sau Principatele Române după 1862 (deşi există şi opnii contrare, care susţin c ă acestea au
realizat chiar din 1859 o uniune reală, deoarece, pe lâng ă acelaşi domn, aveau şi alte organe
comune, şi anume Curtea de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, precum şi o
singură armată, constituită din două corpuri) etc.
Confederaţiile de state erau asociaţii de state în care acestea îşi păstrau deplina
suveranitate dar îşi constituiau, pentru promovarea unor interese comune, un organ al asociaţiei,
alcătuit din delegaţ i ai tuturor statelor. Acesta era numit, după caz: dietă, congres, consiliu.
Deciziile puteau fi luate numai cu unanimitatea voturilor reprezentanţilur statelor membre,
decizii ce deveneau obligatorii pentru acestea numai dacă în prealabil au fost adoptate de
organele lor competente. Statele ce fac parte din astfel de asociaţii participă ca subiecţi de drept
în raporturile internaţionale. Unii autori apreciază că statele confederate puteau să părăsească
uniunea - deci să denunţe tratatul - când doreau. În sprijinul acestei idei pornesc de la exemplu
că, în Confederaţia Statelor din Sud (S.U.A, 1861-1865) secesiunea înlocuia chiar regula
unanimităţrii. Pactul (Tratatul constitutiv) putea să fie revizuit, cu o majoritate calificată de două
treimi, dar statele minoritare puteau să-1 denunţe. Exemple de state confederate: Confederaţia
elveţiană (de la 1803 la 1848), Confederaţia germană (de la 1815 la 1866), Confederaţia Statelor
Unite ale Americii de Nord (între 1778 şi 1787).

30
 Confederaţia a fost, în general, un fenomen premergător federaţiei, un fenomen de
tranziţie. Astfel, Confederaţia Statelor Unite s-a transformat în federaţie, Confederaţia Germaniei
de Nord (1867-1871) a precedat formarea Imperiului german la 1871, Confederajia helvetică
(1803-1848) a devenit stat federal, fără a-şi schimba măcar numele, etc.

Ample, din diverse unghiuri de analiză, sunt discuţiile prezente prin care se caută
răspunsul la „interogaţia zilei” - ce fel de asociaţie de state este Uniunea Europeană astăzi?.
Care este specificul acesteia în perspectiva aplicării Tratatului de la Lisabona?. Urmează, desigur,
răspunsuri multiple, academice sau de opinie publică, din perspective politico-juridice sau
economice, care vor forma obiectul unor viitoare abordări (sau al altor discipline speciale).

Recunoaşterea statelor în Dr. internaţional

Aceasta este un act unilateral, o prerogativă a statului suveran, nu o obligaţie a cestuia,

care poate să nu recunoască un stat constituit ca efect al unor acte ilegale.
Recunoaşterea constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte
condiţiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept
internaţional), având personalitate juridică deplină în ordinea internaţională şi îşi exprimă
voinţa de a-l considera ca membru al comunităţii internaţionale.
După cum am arătat mai sus, recunoaşterea unui stat are, în principiu, un caracter
discreţionar, în dreptul internaţional neexistând nici o obligaţie, respectiv, o interdicţie, a
recunoaşterii. Statele pot astfel să se abţină de a avea o comportare activă faţă de noul stat. O
asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii juridice, manifestate, de pildă , prin schimb de
ambasadori, încheierea de tratate sau organizarea cooperării în diferite domenii şi echivalând cu
recunoaşterea noului stat.
În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţionar al recunoaşterii este
însă pus sub semnul întrebării. Aceasta având în vedere, în principal, faptul că principiul
interzicerii recurgerii la forţă pe plan internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din Carta
ONU, implică respingerea opozabilităţii internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin
folosirea forţei.
Chiar, se consideră că există o obligaţie de a nu recunoaşte un stat, ca formă de
sancţionare a unui act ilegal ce a dus la formarea acestuia.
În Declaraţia asupra liniilor directoare privind recunoaşterea noilor state din Europa de
Est şi Uniunea Sovietică (adoptată la 16 decembrie 1991), Consiliul de Miniştri al UE a stabilit
că, pentru a fi recunoscute, acestea trebuie:
a) să respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris
pentru o Nouă Europă privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului;
b) să garanteze drepturile grupurilor etnice şi naţionale şi ale minorităţilor;
c) să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decât prin mijloace
paşnice şi acord comun;
d) să-şi asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare şi neproliferare nucleară,
precum şi la stabilitatea şi securitatea regională;
e) să reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate
problemele privind succesiunea statelor şi disputele regionale.
Pe baza acestor criterii, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europeană şi statele
sale membre au acordat recunoaşterea lor internaţională Bosniei-Herţegovina, Macedoniei,
Croaţiei şi Sloveniei, aceasta fiind condiţionată de respectarea angajamentelor lor în materia
protecţiei minorităţilor naţionale.
În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale, existând o
controversă doctrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter
constitutiv, în timp ce, potrivit punctului de vedere opus. recunoaşterea ar avea numai un
31
 caracter declarativ, limitându-se la constatarea creării noului stat.
În realitate, recunoaşterea are un dublu efect: atât declarativ, în privinţa noului stat care se
bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general în virtutea însăşi existenţei
sale, cât şi constitutiv, în ceea ce priveşte efectele opozabilităţii acestei recunoaşteri faţă de
statul care a efectuat recunoaşterea.
Există mai multe forme de realizare a recunoaşterii statelor:
a) recunoaşterea explicită (expresă) sau implicită, ea putând fi acordată printr-un act
unilateral expres (solemn, în general) sau putând să rezulte numai din comportarea organelor
statului care acţionează în raporturile cu autorităţile noului stat la fel ca fată de alte state, cum ar
fi stabilirea de relaţii diplomatice.
Un exemplu relativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia
Guvernului României de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia
act de Declaraţia de independentă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută „proclamarea
unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma întelegerilor stabilite prin
Pactul Ribbentrop-Molotov", se „recunoaşte independenţa Republicii Moldova" şi „se declară
disponibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din
Republica Moldova pentru consolidarea independenţei" şi „pentru dezvoltarea raporturilor de
colaborare frăţească dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului”.

b) recunoaşterea de jure şi recunoaş terea de facto, prima fiind definitivă şi producând

totalitatea efectelor recunoaşterii, iar cea de a doua fiind provizorie şi revocabilă, având efecte
limitate, un exemplu al unei asemenea recunoaşteri fiind recunoaşterea, în 1991, a statelor
baltice (Letonia, Estonia, Lituania) înainte ca independenţa lor să fie consolidată.
Ca regulă generală, recunoaşterea de facto (ce exprimă o anumită atitudine de rezervă faţă
de stabilitate a statului în cauză) precede recunoaşterea de jure.
c).recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă, (atunci când are loc o recunoaştere
concomitentă a mai multor state), un exemplu al acestei forme fiind recunoaşterea, prin Tratatul
de la Berlin din 1878, a României, Serbiei şi Muntenegrului sau, în 1992, recunoaşterea de
către Comunitatea Europeană a statelor rezultate în urma dezmembrării Iugoslaviei.
În ceea ce priveşte recunoaşterea guvernelor, aceasta intervine atunci când puterea este
preluată într -un stat prin alte mijloace decât cele constituţionale (de regulă prin mijloace
violente sau cu ajutor extern) sau când pe acelaşi teritoriu de stat s-au format două guverne.
Recunoaşterea guvernului este definită ca fiind actul unilateral prin care un stat consideră că
guvernul altui stat este un organ capabil să intermedieze relaţ iile dintre cele două state şi prin
care îşi exprimă voinţa de a întreţine astfel de relaţii cu acesta.
Discutându-se, în doctrină, condiţiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi
îndreptăţit la recunoaştere, au fost menţionate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorităţii
asupra unei părţi însemnate a teritoriului de stat, sprijinul majorităţii populaţiei şi
capacitatea de a îndeplini toate obligaţiile internaţionale ale statului respectiv.
Istoriceşte, se cunosc câteva doctrine ale recunoaşterii guvernelor:
- Doctrina Jefferson (1792) recunoaşte orice guvern format în conformitate cu voinţa poporului;
- Doctrina Tobar (1907 şi 1923) refuza recunoaşterea unui guvern ajuns la putere prin revoluţie
sau război civil până când ţara nu este reorganizată în forme constituţionale pe bază de alegeri
libere;
- Doctrina Estrada (1930) afirma că nerecunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în
treburile interne ale statelor în cauză (nici un guvern nu are dreptul de a se pronunţa asupra
legitimităţii altui guvern).
Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională se face prin recunoaşterea organelor lor
de conducere.
32
2. Statele: neutralitatea şi succesiunea lor în dr. internaţional
Neutralitatea statelor
Este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului internaţional, desemnând atitudinea
(poziţ ia) statului de a nu participa la război (drepturile şi obligaţiile care revin acestuia).
Prima reglementare datează de la sfâr şitul sec. al XV-lea (1494), reprezentată de Consolato del
Mare, o culegere de reguli referitoare la drepturile statelor neutre în comerţul maritim în vreme
de război.
De-a lungul istoriei, neutralitatea a cunoscut trei forme: clasică (ocazională),
permanentă şi diferenţiată.
Până în secolul al XIX-lea, singura formă cunoscută de neutralitate era aşa-numita
neutralitate ocazională (sau eventuală), care semnifica atitudinea unui stat de neparticipare la un
anumit conflict sau război. Acest tip de neutralitate se caracterizează prin abţinerea de a
participa în vreun fel la ostilităţi, prevenirea desfăşurării oricăror operaţiuni pe teritoriul său şi
imparţialitatea statului, adică obligaţia de a trata în mod egal pă rţile aflate în conflict.
(Obligaţia de imparţialitate a neutrilor a fost consacrată în Convenţiile de la Haga, din 1907,
privind regulile ducerii războiului).
În secolul naţiunilor (XIX), apare neutralitatea permanentă, ce caracterizează statutul
juridic al statului neutru şi care presupune o serie de obligaţii suplimentare faţă de cele care
rezultă din poziţia de neutralitate eventuală: de a nu face parte din alianţe politico-militare sau
chiar economice ce au ca obiectiv pregătirea participării la un război, de a nu permite utilizarea
teritoriului pentru pregătiri militare, manevre sau pentru instalarea de baze militare, de a nu
deţine, produce sau experimenta arme de distrugere în masă.
Odată cu excluderea, prin Pactul Briand-Kellog şi, mai ales, prin Carta ONU, a războiului
dintre mijloacele legitime de soluţionare a diferendelor şi afirmarea principiului nerecurgerii la
forţă sau la ameninţarea cu forţa, neutralitatea îşi schimbă caracterul de imparţialitate, devenind
diferenţ iată, care se concretizează într-o modulare a comportamentului statului neutru fată de
agresor şi faţă de victima agresiunii, căreia i se poate acorda asistenţă cu excluderea participării
la operaţiuni militare. Trebuie menţionat că neutralitatea diferenţiată este promovat ă încă din
scrierile lui Hugo Grotius care, în cartea sa De jure belli ac pacis face distincţia între războaiele
juste şi cele injuste.
Statul care beneficiază de statutul de neutralitate diferenţiată trebuie să respecte
obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul agresor, dar nu şi pe cea de imparţialitate, fiind
îndreptăţit să acorde sprijin statului agresat, mai ales în ajutoare umanitare.
Pentru obţinerea recunoaşterii statutului de neutralitate permanentă este necesară atât
existenţa unor acte interne cu caracter constituţ ional, cât şi a unor acte internaţionale de
recunoaştere şi garantare a acestui statut, care dau dreptul statului neutru permanent la
autoapărare individuală şi colectivă (putând cere şi ajutorul altor state) pentru menţinerea
statutului său.
Statele neutre, recunoscute ca atare pe plan internaţional, sunt: Elveţia, al cărei
regim este stabilit încă din 1815, prin Tratatul de garantare a neutralităţii Elveţiei,
reconfirmat prin art.435 al Tratatului de la Versailles, Austria, al cărei statut neutral este
stipulat de Legea constituţională federală din noiembrie 1955 şi, respectiv, prin Tratatul de
stat cu Austria, din mai 1955, Laosul, a cărui neutralitate permanentă este stabilită prin
Declaraţia guvernamentală din 9 iulie 1962 şi prin Declaraţia asupra neutralităţii Laosului
din 23 iulie 1962, Malta, al cărei statut de neutralitate rezult ă din Actul Final al Reuniunii
de la Madrid (1983) a CSCE, care ia act de declaraţia guvernamentală din 1979 şi
Turkmenistanul, a cărui statut de neutralitate a fost recunoscut prin Rezoluţia 50/80, din

33
decembrie 1995, a Adnării Generale a ONU.
În timp, legislaţia internă şi literatura de specialitate mai foloseau noţiunile de neutralitate
pozitivă, care desemna neparticiparea la blocuri sau alianţe militare, prin apartenenţa la mişcarea
de nealiniere. Acest tip de neutralitate, care nu are un conţinut juridic precizat, este un concept
căzut ast ăzi în desuetudine, odată cu prăbuşirea bipolarismului. Tot fără consacrare juridică,
termenul de neutralitate activă desemna opţiunile de politică externă ale unor state mici (Suedia,
Finlanda ş.a.) în timpul "ră zboiului rece", în vederea promovării unor interese specifice în
conditiile proximitătii faţă de fosta URSS.
Desigur, şi alte state şi-au declarat, ca optiune politică, prin diverse documente interne,
„statutul" de neutralitate permanentă. În lipsa unei recunoa şteri şi garantări internaţionale - fără
ca o asemenea recunoaş tere şi garantare să fie considerate conditii ale statutului de neutralitate
permanentă - nu putem fi în prezenţa neutralităţii permanente, ale cărei efecte să fie efectiv
opozabile în plan internaţional. În acest sens, poate fi menţionată neutralitatea Republicii
Moldova, prevăzută în art.11 din Constituţia din 29 iulie 1994, care stipulează, la alin.1, că
„Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă", în timp ce, la alin.2, arată că nu este
admisă dislocarea de trupe militare străine pe teritoriul său, cu trimitere directă la situaţia din
Transnistria. Însă, un anumit set de factori interni şi externi (poziţia geostrategică, interesele
constante ale Federaţiei Ruse în zonă, însoţite de menţinerea trupelor ruse în Transnistria şi a
situaţiei conflictuale, instabilitatea economică şi politică, dependenţa de sursele externe de
energie), semnarea Tratatului CSI ş.a., împiedică Moldova să se bucure de avantajele unui
veritabil statut de neutralitate permanentă, deşi acesta este proclamat din punct de vedere
constituţional.
Principalele obligaţii ale statului neutru permanent sunt:
- nu pot lua parte la alianţe politice, militare, economice, care au ca scop pregătirea războiului;
- nu pot permite folosirea teritoriului naţional pentru amplasarea de baze militare străine, rampe
de lansare etc.;
- nu pot deţine, produce, experimenta arme nucleare.
Fă ră să se ajungă la o soluţie unanimă, s-a susţinut că neutralitatea ar fi incompatibilă cu
calitatea de membru al ONU. Astfel, în aplicarea prevederilor cap. VII din Cartă, care autorizează
Consiliul de Securitate să dispună măsuri de constrângere, mergând până la folosirea forţei
armate, împotriva statelor care ameninţă pacea sau comit agresiuni, un stat cu statutul de
neutralitate permanentă mai poate să-şi respecte obligaţiile decurgând din acest statut?.
Răspunsul oferit de state a fost diferit, dar, în ultimele decenii, pare să se impună teoria
compatibilităţii între cele două calităţi. În motivarea acesteia, s-au invocat dispoziţiile art.48 din
Cartă , care precizează că măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate pot fi
luate numai de unii sau toţi membrii ONU, doar în temeiul unui acord special (cf. art.43). Rezultă
că statele membre neutre pot să nu participe (legal!) la aplicarea măsurilor sancţionatorii
împotriva respectivelor state. În acelaşi timp, în dreptul internaţional contemporan se consideră
că participarea la administrarea măsurilor sancţionatorii împotriva statelor care ameninţă pacea
zonală sau mondială, securitatea etc. nu este contrară neutralităţii (mai ales, în condiţiile
sistemului de securitate al ONU).

Succesiunea statelor în Dr. internaţional

În cursul existenţei lor, statele pot suferi modificări în sfera exercitării suveranităţii lor.
Astfel, statele se pot diviza în mai mulţi subiecţi de dr. internaţional, pot fuziona într-unul, părţi
din teritoriul lor pot trece la altul etc. În aceste situaţii, se pune problema în ce măsură
transformările respective modifică (şi cum) raporturile juridice stabilite de statele implicate. În
analogie cu dr. intern, această problematică (reglementările respective) reprezintă substanţa

34
instituţiei succesiunii statelor în dr. internaţional, prin care se precizează ce drepturi sau obligaţii
ale unui stat se transmit către un alt stat.
În dr. internaţional transmiterea nu este universală. Ca entităţi politico-juridice distincte,
suverane, statele nu preiau drepturile şi obligaţiile celor predecesoare, şi, mai ales, integral. Până
în prezent, au fost reglementate succesiune statelor la tratate, la bunurile publice, arhive şi
datorii, în două convenţii internaţionale, anume:
- Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în vigoare la 6
noiembrie 1996 şi
- Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983, neintrată
încă în vigoare), care constitue dreptul în materie..
Pornind de la obiectul acestor reglementări în materie, se poate preciza că succesiunea în
dr. internaţional defineşte o substituire a unui stat (statul predecesor) de către un alt stat
(statul succesor) (o substituire de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în privinţa
tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale, întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită în
mod suveran de statul succesor.
După cum am arătat şi mai sus, problema succesiunii statelor apare atunci când au loc
modificări teritoriale, indiferent dacă acestea duc sau nu la apariţia unor noi state:
a) fuziune sau absorbţie într-un singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat);
d) transferul de teritoriu.
În teorie, dar şi practică, mai ales în ultimii ani, s-a făcut distincţia între statul succesor şi
cel continuator, arătându-se că:
- statul succesor este cel care se substituie statului predecesor, succesiunea sa la tratate, bunuri,
datorii fiind dependentă de aplicarea normelor privind succesiunea statelor, iar
succesiunea/participarea sa la organizaţii internaţionale fiind supusă admiterii în organizaţie
potrivit regulilor acesteia de admitere a oricărui nou membru;
- statul continuator este un stat considerat identic cu statul predecesor, în pofida anumitor
modificări factuale, el asumându-şi ansamblul drepturilor şi obligaţiilor internaţionale
decurgând din tratatele statului predecesor şi continuând participarea statului predecesor la
organizaţiile internaţionale în care acesta era membru.
În cazul succesiunii la tratate, situaţiile sunt soluţionat disjunct:
a) în cazul fuziunii şi dezmembrării, ca regulă generală, operează continuitatea tratatelor, afară de
situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi
incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele
operează numai cu privire la teritoriul pentru care au fost încheiate sau la întregul teritoriu numai
cu asentimentul statului succesor şi în urma înţelegerii părţilor.
b) în cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efecte pe
teritoriul cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă efecte pe acest
teritoriu; Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă, îşi păstrează valabilitatea;
c) ca regulă generală, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate.
O succesiune de state nu afectează frontierele stabilite printr-un tratat, precum şi
regimurile teritoriale specifice (art.11 şi 12 din Convenţia din 1978).
În ceea ce priveşte succesiunea la organizaţii internaţionale, următoarea regulă
guvernează materia - statul nou nu devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenind
parte la tratatul constitutiv al acesteia, în urma manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a
îndeplinirii procedurilor.
În ceea ce priveşte succesiunea la bunuri şi arhive, regula de bază este că acestea se
transmit gratuit şi integral statului succesor, indiferent de locul unde se află.

35
 În domeniul datoriilor, reglementările prevăd că, dacă statul anterior mai există, acesta
rămâne debitor, iar dacă a dispărut:
a) se preiau datoriile de către statul succesor sau statele succesoare, proporţional cu mărimea
teritoriului şi populaţiei şi că
b) nu se preiau aşa numitele „datorii odioase”, iar în cazul transferului de teritoriu, se preiau
numai datoriile localizabile.
Situaţii deosebite au existat în cazul destrămării sistemului colonial, când:
- tratatele incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S-au încheiat
acorduri de succesiune, au fost folosite declaraţii unilaterale, aderări în nume propriu sau
renegocieri de tratate anterioare (s-a considerat că statul nou creat este liber să decidă care
obligaţii ce decurg din tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul său la
autodeterminare);
- bunurile au fost preluate integral şi gratuit;
- datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost reglementată prin acorduri cu
metropola.
La fel, întrucva, în cazul fostelor state socialiste, când:
- deşi, de regulă, nu erau noi subiecţi de drept internaţional, s-au prevalat de acest argument
pentru a selecta tratatele convenabile caracterului politic şi intereselor economice ale acestora;
- bunurile au fost preluate integral
- datoriile considerate împovărătoare noului stat au fost suspendate.
Problemele principale ale succesiunii statelor au, fireşte, atât un caracter internaţional,
cât şi un caracter intern. În prealabil însă, conform unei opinii generale, trebuie reţinut că în
cazul transformărilor revoluţionare şi al succesiunii guvernelor se aplică principiul continuităţii
statelor. Chiar în cazul unei revoluţii, guvernul statului respectiv este obligat să respecte
angajamentele internaţionale contractate de autorităţile anterioare, ca urmare a necesităţii
asigurării securităţii juridice a relaţiilor internaţionale.
Pe plan intern, se pune problema dacă drepturile prevăzute în legislaţia statului care face
obiectul unei succesiuni continuă să producă efecte juridice sau nu. În conformitate cu
hotărârile jurisprudenţei, drepturile câştigate, cu caracter privat, ar trebui să rămână intacte. S-a
considerat totuşi, într-o hotărâre mai recentă, că statul are dreptul la naţionalizarea bunurilor
private străine, cel puţin pentru motive de interes public.
Se constată însă că principiul drepturilor câştigate trebuie să cedeze terenul în faţa
afirmării suveranităţii fiecărui stat şi popor asupra bogăţiilor şi resurselor naturale.
Pe baza regulilor cutumiare, sunt considerate ca menţinute în vigoare tratatele teritoriale
(fixarea frontierei sau. regimul căilor de comunicaţii) şi - ca transferabile, de la statul predecesor
la cel succesor - tratatele încheiate în interesul general al comunităţii internaţionale (denumite,
după cum se ştie, şi tratate-legi).
Interesant este că în Convenţia din 1978, se aplică, în general, regula tabula rasa, pentru
noile state independente, care sunt exonerate de orice obligaţii convenţionale contractate de
statul predecesor. Convenţiile multilaterale nu sunt opozabile noului stat, cu excepţia situaţiei în
care acesta face o notificare de succesiune.
Cazurile de unificare sau fuziune ori de separare sau dezmembrare a statelor pot avea
drept consecinţă unele adaptări ale regulilor menţionate mai sus, păstrându-se regula de a
menţine în vigoare tratatele statului predecesor, în afară de situaţia în care au intervenit alte
înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau
ar modifica radical executarea clauzelor sale. Dacă aceste tratate s-au încheiat cu privire la un
anume teritoriu, ele operează numai cu privire la acesta, cu excepţia cazului în care există
asentimentul statului succesor şi acordul părţilor cu care tratatele în discuţie au fost încheiate.
Se constată, de exemplu, că Tratatul de unificare a Germaniei, din 31 august 1990,
prevede aplicarea tratatelor RFG părţii orientale, dar supune convenţiile încheiate de RDG unei

36
 reexaminări cu cocontractanţii lor, avându-se în vedere atât principiul pacta sunt servanda, cât
şi interesele statelor părţi, precum şi obligaţiile contractuale ale Germaniei Federale şi ale
Comunităţii (Uniunii) Europene (art.11 şi 12 din Tratat).
În caz de transfer de teritoriu, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă
efecte pe teritoriul cedat (afară dacă ele sunt încheiate cu privire la teritoriul cedat), în timp ce
tratatele încheiate de statul dobânditor încep să producă efecte pe acest teritoriu.
Recenta practică internaţională confirmă dreptul la succesiune al noului stat la domeniul
public al statului predecesor, la bunurile acestuia, la transferul arhivelor şi al datoriilor publice
(soluţii prevăzute şi în Convenţia de la Viena din 1983).
Astfel, ca regulă, se transmit statului succesor toate bunurile - prin care se înţeleg,
conform art.8 din Convenţie, bunuri, drepturi şi interese care aparţineau, la data succesiunii,
conform dreptului intern al statului predecesor, acestuia, fie mobile sau imobile, fără despăgubiri
şi fără a fi necesară existenţa unui tratat special în acest sens.
Dacă nu există un tratat care să reglementeze acest aspect, în cazul dezmembrării unui
stat sau al transferului de teritoriu, trec la statul succesor toate imobilele aflate pe acel teritoriu,
precum ş i bunurile mobile legate de activitatea statului predecesor pe acel teritoriu şi, într-o
proporţie echitabilă, celelalte bunuri mobile. În cazul apariţiei unui nou stat independent, statul
succesor dobândeşte şi bunurile imobile care au aparţinut teritoriului, chiar dacă se situează în
afara lui, dar devenite proprietate de stat a predecesorului.
În ceea ce priveşte arhivele - definite de Convenţia din 1983 ca fiind toate documentele,
indiferent de dată şi categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea
funcţiilor sale, care la data succesiunii aparţineau statului predecesor conform legislaţiei sale
interne şi erau păstrate direct sau sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul lor -
transferul lor se stabileşte, de regulă, prin acord. Dacă un asemenea acord nu există, în cazul
transferului de teritoriu se transferă arhivele necesare administrării sale normale, precum şi cele
ce au legătură principală cu acesta, în timp ce în cazul unui nou stat independent se transferă
acele arhive ce au aparţinut acelui teritoriu şi au devenit arhive ale statului predecesor, inclusiv
cele necesare pentru buna administrare a acelui teritoriu, cu respectarea dreptului poporului la
informare cu privire la istoria lor şi la moştenirea lor culturală.
După cum s-a văzut, cu privire la succesiunea la datorii, definite ca obligaţii financiare ale
statului predecesor care au luat naştere în conformitate cu dreptul internaţional faţă de un alt stat,
organiza ţie internaţ ională sau alt subiect de drept internaţional, Convenţia de la Viena din 1983
prevede, cu privire la transferul de teritoriu, transmiterea datoriei publice statului succesor „într-
o proporţie echitabilă, luându-se în considerare în special bunurile, drepturile şi interesele care
trec la statul succesor în legătură cu această datorie de stat”. Totodată, a mai statuat că „nici o
datorie de stat a statului predecesor nu se transmite unui stat nou independent” (art.38), cu
excepţia existenţei unui acord expres cu statul succesor, în care să se ţină seama de conexiunea
dintre această datorie şi bunurile, drepturile şi interesele care trec la noul stat independent, fără
să poată afecta echilibrul economic al noului stat.
Privind situaţia particularilor în cazul succesiunii statelor, regulile în materie urmăresc să
evite apatridia şi recunoaşterea, în limita posibilului, a unui drept de opţiune al individului între
cetăţenia statului succesor şi a celui predecesor.

VI. Populaţia în Dreptul internaţional: cetăţeni, străini,

apatrizi, protecţia diplomatică etc.

Ca fenomen politico- social şi juridic, statul este, înainte de toate, o comunitate umană,
aşezată şi organizată pe un anumit teritoriu. Această comunitate umană – permanentă sau
temporară – reprezintă componenta definitorie a acelui stat, respectiv, populaţia, care, sintetic,
37
însumează totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul acestuia. Statutul juridic al
persoanelor fizice ce formează populaţia, în sens larg, este stabilit prin legile interne ale statului
respectiv, în temeiul suveranităţii sale, prin principiile fundamentale de drept internaţional şi
tratatele internaţionale la care acel stat este parte.
În sens restrâns, în Dreptul internaţional public, populaţia statului (ca element
constitutiv !) este alcătuită din persoanele fizice având cetăţenia acestuia.
După statutul lor politic, persoanele (populaţia) aflate pe teritoriul statului pot fi grupate
în:
- cetăţeni sau naţionali, persoane aflate în raporturi „speciale” cu statul, faţă de care acesta îşi
exercită jurisdicţia deplină şi protecţia diplomatică;
- străini, persoane care au cetăţenia altui stat;
- apatrizi, persoane care nu au nicio cetăţenie;
- bipatrizi (sau multipartizi, excepţional), persoane cu dublă (multiplă-, pluri-) cetăţenie;
- categorii speciale: refugiaţi, persoane strămutate, azilanţi sau persoane care solicită dreptul de
azil etc.
Cetăţenii şi instituţia cetăţeniei în Dr. internaţional public
Apărută (reglementată) în timpurile moderne, Cetăţenia este legătura politică şi
juridică, permanentă, dintre o persoană fizică şi un stat, exprimând plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre acea persoană ş i respectivul stat, al cărui
cetăţean este. Ea exprimă apartenenţa persoanei la acel stat, fiind păstrată şi prelungită
oriunde s-ar găsi cetăteanul.
În dr. internaţional (mai precis, în jurisprudenţa CIJ; în acest sens, vezi cazul
Nottebohm, Liechtenstein, v. Guatemala,1955) se subliniază că cetăţenia este o legătură
juridică, ce se întemeiază pe un fapt social, o solidaritate efectivă de existenţă, interese,
sentimente şi o reciprocitate de drepturi şi obligaţii.
Criteriile pentru stabilirea cetăţeniei şi acordarea acesteia sunt prevăzute în legile
interne ale statelor, dar unele aspecte mai generale şi condiţiile opozabilităţii acesteia sunt
reglementate de dreptul internaţional.
Astfel, în legislaţia României, art.5 din Constituţie, privind cetăţenia, prevede:
,,(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de
legea organică;
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”.
În acelaş i timp, Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948),
prevede (art.15) că orice persoană are dreptul la o cetăţenie (alin.1) şi că nimeni nu poate fi
lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia (alin.2).
În general, cetăţenia se poate dobândi prin 2 modalităţi:
- prin naştere (în aplicarea anumitor principii) şi
- prin naturalizare.
În acest sens, legislaţia românească aplică „dreptul sângelui” (jus sanguinis), cetăţe-
nia fiind obţinută prin filiaţie. Alte legislaţii naţionale aplică „dreptul pământului” (jus
solis), referindu -se la teritoriul pe care s-a născut persoana (adică, copilul obţine cetăţenia
statului care are jurisdicţia asupra acelui teritoriu). Există şi legislaţii care combină cele două
criterii.
Libertatea. statului de a stabili criteriile şi modurile de obţinere a cetăţeniei sale este
general admisă, singura limitare a acestei libertăţi operând în cazul când legislaţia privind
dobândirea cetăţeniei ar fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice, încălcându-se
astfel normele internaţionale privind drepturile omului.
După cum am arătat, dreptul internaţional determină condiţiile opozabilităţii
cetăţeniei faţă de alte state, în acest scop încheindu-se şi tratate internaţionale. În absenta lor,
o regulă cutumiară, recunoscută de jurisprudenţa internaţională, prevede că, spre a fi
38
opozabilă, cetăţenia trebuie să fie efectivă şi nu fictivă şi să oglindească existenţa unui factor
social de legătură cu statul a cărui cetăţenie este invocată (vezi mai sus).
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare, după cum se înţelege, este un mod voluntar
de obţinere a acesteia, şi se realizează numai la cererea persoanei interesate, cu îndeplinirea
condiţiilor statului care o acordă.
Pierderea cetăţeniei se poate face prin 2 modalităţi:
- prin renunţare sau
- retragere.
Renunţarea, fiind un act individual, nu produce, în principiu, nici un efect asupra
cetăţeniei membrilor de familie şi, de regulă, este aprobată sub anumite condiţii. Astfel, legea
română condiţionează aprobarea renunţării de existenţa unor motive întemeiate, de împlinirea
majoratului, neimplicarea într- o cauză penal ă sau să nu aibă de executat o pedeapsă penală,
neurmărirea pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară.
Retragerea este un mod de pierdere a cetăţeniei cu titlu de sancţiune, în condiţiile legii
interne.
Datorită concursului diverselor reguli naţionale privind dobândirea cetăţ eniei, o
persoană se poate găsi în situaţia de a avea două sau mai multe cetăţenii sau de a-i fi negat
dreptul la o anumită cetăţenie. Aceste situaţii desemnează înţelesul instituţiei de conflict de
cetăţenie, care poate fi pozitiv sau negativ.
Deş i conflictele de cetăţenie pot da naştere la complicaţii în raporturile dintre state,
răsfrânte, în cele din urmă, asupra situaţiei juridice a unor persoane, statutul apatrizilor este cel
mai defavorabil acestora, ei neputând beneficia de protecţia diplomatică a vreunui stat, putând fi
victime ale unor discriminări, expulzări abuzive ş.a. Pentru ameliorarea situaţiei acestora, au
fost încheiate, la New York, Convenţia privind statutul apatrizilor (1954) şi Convenţia pentru
reducerea cazurilor de apatridie (1961), făcându-se aplicaţia dreptului indivizilor la o cetăţenie.

Protecţia diplomatică
Persoana care are cetăţenia unui stat, deplasându-se pe teritoriul unui alt stat, poate
suferi prejudicii pe teritoriul statului străin pe care se află. În asemenea situaţii, cetăţeanul
prejudiciat devine obiectul protecţiei diplomatice, care constituie una dintre obligaţiile
misiunilor diplomatice. Dreptul de protecţie este unul din drepturile suverane ale statului.
În asemenea situaţii, prejudiciul suferit de o persoană particulară pe teritoriul unui stat
străin va putea fi considerat, în anumite situaţii, că ar fi fost suferit de către statul însuşi.
Obiectul protecţiei diplomatice se realizează prin operaţiunea de a substitui un subiect de
drept internaţional unei persoane private, victimă incapabilă, juridic, de a obţine dezdăunarea, în
ordinea internaţională, persoana fizică nefiind subiect al acesteia.
Printre situaţiile în care s-ar afla cetăţeanul unui stat străin, ce are nevoie de protecţie
diplomatică, se menţionează cazul de ţinerii sale în închisoare în statul străin, fără a avea
posibilitatea de a se apăra, sau în cazul unor naţionaliză ri abuzive. Statul, al cărui cetăţean este
în această situaţie, poate interveni pentru eliberarea sa şi obţinerea de despăgubiri din partea
statului străin.
Dreptul de protecţ ie (care, în cazul României, decurge din art.17 din Constituţie) se
poate exercita dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa legăturii de cetăţenie,
epuizarea căilor interne pentru soluţionarea problemei pentru care se cere protecţie, iar
persoana care solicită protecţia să nu fi săvârşit fapte cu caracter infracţional împotriva
intereselor statului reclamat sau fapte de încălcare a dreptului internaţional. Sunt situaţii (de
exemplu, în caz de război sau de rupere a relaţiilor diplomatice) când un alt stat poate prelua
protecţia cetăţenilor altui stat.
Pentru a asigura protecţia diplomatică efectivă, statul poate pune în practic ă toată
gama mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, atât prin acţiuni ale
39
misiunilor diplomatice sau consulare, cât şi prin procedurile contencioase, în faţa instanţelor
arbitrale şi jurisdicţionale internaţionale.

Statutul juridic al străinilor şi apatrizilor

Străinul este cetăţeanul unui stat care se află, temporar sau cu domiciliul permanent, pe
teritoriul altui stat.
Prin intermediul unor tratate bilaterale sau multilaterale statele pot stabili soluţiile
generale referitoare la problemele legate de intrarea pe teritoriul naţional, statutul străinilor în
timpul şederii şi condiţiile pentru ieşirea din teritoriu. Alte convenţii, cu obiect precis, prevăd
statutul unor anumite categorii de străini (de exemplu, muncitorii migranţi) sau anumite
probleme speciale (condiţiile de acces la asigurările sociale, prelevarea impozitelor etc.). În
lipsa convenţiilor menţionate, statul de reşedinţă are deplină competenţă, având totuşi în vedere
că străinii aflaţi pe teritoriul unui alt stat trebuie să beneficieze de un „standard minim” de
drepturi privind persoana şi bunurile lor.
Conform art.18 din Constituţia României, străinii (şi apatrizii) se bucură de „protecţia
generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”. Tipurile de regim juridic
aplicabil pot să varieze de la regimul naţional (prin care se acordă străinilor aceleaşi drepturi ca
şi propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice), la regimul special (prin care se acordă
numai anume drepturi), la regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (prin care străinii
beneficiază de un tratament cel pu ţin la fel de avantajos ca acela oferit prin tratate străinilor
unor terţe state), respectiv la regimul mixt (care reprezintă o combinaţie a regimului naţional cu
regimul special).
Din punctul de vedere al obligaţiilor pe care le au străinii, sunt esenţiale respectarea
întocmai a legilor şi reglementă rilor statului pe al cărui teritoriu se află, precum şi cele de
respect şi loialitate, adică de a nu întreprinde acţiuni împotriva intereselor statului primitor.
Apatrizii sunt persoanele care nu au cetăţenia nici unui stat. Situaţia lor juridică depinde
de statul pe al cărui teritoriu se găsesc. Lipsa oricărei cetăţenii se datorează fie situaţiei în care
persoana se naşte din p ărinţi apatrizi pe teritoriul unui stat care aplică „lex sanguinis”, fie
situaţiei în care persoana pierde cetăţenia iniţial ă fără ca s ă dobândească alta nouă. Apatridul
nu are obligaţiile ce decurg din legătura cetăţeniei, dar nu se poate nici bucura de protecţia
vreunui stat.
După cum am văzut mai sus, pentru elaborarea unui statut juridic internaţional al
apatrizilor, au fost adoptate cele două convenţii internaţionale new-yorcheze: Convenţia
privind statutul apatrizilor şi Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie.
Conform primei Convenţii, statelor li se recomandă ca apatrizii de pe teritoriul lor să se
bucure de un tratament la fel de favorabil ca acela acordat străinilor. Există, în orice caz,
obligaţia pentru apatrizi de respectare a legislatiei statului de reşedinţă.

Refugiaţii şi persoanele strămutate

Categorii distincte ale străinilor reprezintă refugiaţii, strămutaţii şi azilanţii.
Refugiatul este persoana care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutat ă pe
motiv de rasă, religie, na ţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică ş i-a
părăsit ţara sa de origine şi, din cauza acestor temeri, nu poate sau nu doreşte să revină în
această ţar ă. Această definiţie se găse şte în Convenţia de la Geneva, din 1951, privind statutul
refugiaţilor (la care România a aderat prin Legea nr. 46/4 iulie 1991), respectiv în Protocolul
său adiţional din 1967, care prevăd că statele părţi trebuie să recunoască anumite drepturi refu-
giaţilor, în conformitate cu tratamentul acordat străinilor în general.
Având în vedere complexitatea problemei refugiaţilor, în 1947, s-a creat Organizaţia
Internaţională pentru Problemele Refugiaţilor, transformată, în 1951, în Înaltul Comisariat
ONU pentru Refugiaţi.
40
 Statutul de refugiat se acordă în mod individual, în urma verificării de către autorităţile
statului gazdă a temeiniciei motivelor invocate de solicitant. Statul primitor acordă un statut de
egalitate între refugiaţi şi str ăini, chiar tratamentul naţional, în ceea ce priveşte libertatea
religioasă, accesul la justiţie, accesul la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi
asigurărilor sociale etc.
Expulzarea şi extrădarea
Sunt modalităţi prin care, în baza unor motive întemeiate, statul pune capăt prezenţei
unor străini pe teritoriul său.
Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mu!ţi străini, aflaţi pe
teritoriul său, să-l părăsească, în situaţia în care aceştia devin indezirabili, pentru săvârşirea de
fapte care încalcă legile sau interesele statului de reşedinţă.
Expulzarea este o măsură sanc ţionatorie, dispusă de stat prin act administrativ, în scopul
ocrotirii ordinii publice sau securităţii naţionale, regula de bază fiind aceea că statul nu poate
expulza proprii cetăţ eni. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (adoptat de
Adunarea General, în 1966) prevede (în art.13) că „un stră in, care se află în mod legal pe
teritoriul unui stat parte la prezentul Pact, nu poate fi expulzat decât în baza unei decizii luate în
conformitate cu legea...”.
Extrădarea este actul prin care un stat predă, în anumite condiţii, la cererea altui stat, o
persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autoarea unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau
pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior. Faţă de expulzare (ordin dat, de
regulă, de Ministerul de interne al statului), extrădarea este un act de asistenţă juridică
internaţională. În materia extrădării, guvernează două principii:
- principiul dublei incriminări – fapta trebuie să fie prevăzută ca infracţiune în legislaţia
ambelor state - şi
- principiul specialităţii – persoana nu poate fi judecată decât pentru fapta pentru care s-a
acordat extrădarea şi nu poate executa decât pedeapsa pentru care s-a cerut extrădarea.
Întotdeauna, extrădarea se face în baza unei convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate,
în raporturile dintre state.

Dreptul de azil
Acesta este un drept fundamental al omului, recunoscut chiar în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, care, în art.14, prevede: „în caz de persecuţie, orice persoan ă are dreptul
să caute azil şi să beneficieze de azil în alte ţări” (deşi, cum se ştie, Declaraţia nu are caracter
juridic!, fiind pe deplin consacrat în convenţiile regionale de la Havana-1928, de la Motivideo-
1933 şi Caracas-1954).
Dreptul de azil este un drept suveran al unui stat de a acorda permisiunea de intrare şi
stabilire pe teritoriul său unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activităţi politice,
ştiinţifice, religioase, ce sunt considerate de acest stat ca fiind contrare ordinii de drept.
Această definiţie desemnează instituţia azilului teritorial, echivalent cu refuzul extrădării şi care
este un drept exclusiv al statului care îl acordă (sau nu), şi nu al persoanei care îl solicită.
La baza acordă rii azilului teritorial stau raţiuni de ordin umanitar, motiv pentru care
acordarea sa nu trebuie considerată ca act inamical faţă de statul al cărui cet ătean este azilantul.
După cum avăzut, din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat
ca drept fundamental.
O altă contribuţie notabilă în materie o reprezintă Declaraţia 2312/1967 a Adunării
Generale a ONU privind azilul teritorial, care prevede că statele trebuie să respecte acordarea
azilului de către alte state în virtutea suveranităţii lor, inclusiv pentru persoanele care luptă
împotriva colonialismului, dar că nu trebuie acordat celor ce au comis crime contra păcii, crime
de război sau împotriva umanităţii.
Spre deosebire de azilul teritorial, azilul diplomatic constă în primirea şi protecţia
41
acordată în localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetăţeni ai acestui
stat, urmăriţi de propriile autorităţi sau a căror viată este în pericol ca urmare a unor evenimente
interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca instituţie juridică a dreptului internaţional
general, fiind însă practicat în calitate de cutumă locală ori pe baza unor instrumente juridice
regionale.

VII. Teritoriul în Dreptul internaţional

Ca dimensiuni accesibile omului, spaţiul cuprinde spaţiul planetar (terestru), ca loc al

naşterii şi evoluţiei istorice a umanităţii, şi spaţiul extraplanetar (extraterestru), ca posibilă
exploatare şi folosire pentru dezvoltarea (sau supravieţuirea) speciei umane.
În acelaşi timp, deşi este sau poate fi accesibil omului, şi, teoretic, poate forma obiectul
apropiaţiunii private, această posibilitate nu a fost şi nu este încă realizabilă, depinzând de
performanţele tehnice comune, umane. Aceasta face, ca ş i din punct de vedere juridic, spaţiul să
capete înţeles prin raportare la stat, în sensul că este necesară delimitarea spaţiilor supuse
suveranităţii statelor – spaţiile statale (obiect al apropiaţiunii statale) – de spaţiile nesupuse
suveranităţii statale – spaţiile nestatale, al căror regim juridic are în centru principiile liberului
acces şi protecţiei comune, considerate drept bunuri ale întregii omeniri.
Spaţiile supuse suveranităţii statelor pot fi terestre sau acvatice, cu solul ş i subsolul
corespunzător acestora, precum ş i cele aeriene suprapuse celor dintâi. Foarte diferite din punct
de vedere cantitativ şi calitativ, spaţiile statale au reprezentat centrul disputelor de-a lungul
întregii istorii şi o componentă determinantă a competiţiei pentru putere. Delimitate prin
frontiere, adică prin linii convenţionale, dar şi, de foarte multe ori, neconvenţionale, teritoriile
statelor sunt astăzi stabile doar relativ, pentru că Dreptul internaţional public, deşi consacră
principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor, permite dreptul la
autodeterminare a popoarelor sau naţiunilor. Exercitarea acestui drept nu ar avea sens decât prin
luarea în considerare a spaţiului, ceea ce înseamnă că limitele (frontierele) spaţiale statale sunt
supuse schimbărilor. Mai mult, statele însele, prin acord de voinţă, pot să-şi modifice propriile
teritorii cedând sau primind părţi din aceste spaţii.
Spaţiile nesupuse suveranităţii statelor (spaţiile nestatale) sunt unele spaţii ale Terrei,
precum marea liberă, zona internaţională a spaţiilor submarine, unele spaţii speciale (de
exemplu, o mare parte a Antarcticii), şi spaţiul extraterestru, limitat deocamdată, ca reglementare
juridică, doar la sistemul solar (Luna şi celelalte corpuri cereşti, precum şi spaţiul dintre ele).

1.Teritoriul (spaţiul) de stat

După cum am arătat, se înţelege că şi din punctul de vedere al Dreptului internaţional
public, spaţiul accesibil omului poate fi înţeles numai dacă este raportat la acest subiect de drept,
statul, respectiv, spaţiul statal, teritoriul statal.
Astfel, conform unei definiţii comune, teritoriul de stat (în egală măsură, ş i ca element
constitutiv) reprezintă spaţiul geografic (baza materială) asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea deplină şi exclusivă, acesta fiind, totodată, spaţiul în interiorul căruia este
aşezată şi organizată populaţ ia acelui stat. Mai exact spus (scris!), teritoriul de stat este
spaţiul geografic, alcătuit din suprafeţele terestre şi acvatice, precum şi din spaţiul aerian
şi subsolul corespunzător acestora, delimitat prin frontiere, asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea deplină şi exclusivă.
Aşa cum rezultă şi din cele de mai sus, ţinând cont şi de natura acestuia, teritoriul statului
este format din:
- teritoriul terestru (care cuprinde solul şi subsolul, putând fi format dintr-o singură
întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de apele mării, golfurilor sau fluviilor,
42
 până la adâncimea la care au acces mijloacele tehnice moderne, şi din enclavele – anclavele –
din (în) teritoriul altui stat);
- teritoriul acvatic sau maritim (spaţiul statal fluid) (care este alcătuit din apele
interioare – adică apele fluviilor, râurilor, lacurilor, canalelor, porturilor radelor etc. şi de marea
teritorială – porţiunea maritimă de 12 mile marine dincolo de apele interioare;) şi
- teritoriul (sic!) aerian (care este format din coloana de aer care se găseşte deasupra
solului şi a teritoriului maritim, fiind delimitat, orizontal, prin frontierele terestre, fluviale şi
maritime, iar vertical, până la limita inferioară permisă de tehnologia actuală, şi a spaţiului
extraatmosferic, (considerată a fi, în prezent, la aproximativ 110 km deasupra nivelului mării).
Teritoriul terestru al teritoriului de stat este componenta cea mai importantă
(fundamentală) a statului. În prezent, nu sunt considerate părţi ale teritoriului unui stat coloniile,
protectoratele sau teritoriile aflate sub tutelă.
Cum am arătat deja, teritoriul terestru poate fi alcătuit dintr-o singură întindere terestră,
cu dimensiuni variabile, continentale, cvasicontinentale sau numai insulare, dar poate fi alcătuit
şi din mai multe spaţii terestre separate între ele, fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate),
fie de apă (statele alcătuite din mai multe insule, denumite şi state arhipelag).
Teritoriul acvatic (spaţiul fluid) al statelor este alcătuit din apele interioare şi marea
teritorială.
Apele interioare sunt alcătuite din apele interioare nemaritime şi apele interioare
maritime. Apele interioare nemaritime cuprind:
- cursurile de apă (fluvii, râuri); când aceste cursuri de apă constituie frontiera între două state, ele se
numesc contigue, iar când traversează teritoriile mai multor state, se numesc succesive. Există fluvii
care, deşi fac parte din teritoriile statelor riverane (sectoare naţionale), datorită importanţei lor din
punct de vedere economic, au un regim juridic internaţional, stabilit prin tratate
de statele riverane (fluvii internaţionale),
- lacurile;
- canalele, mai puţin cele cu regim internaţional (canale internaţionale, respectiv Kiel, Panama şi
Suez; de exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari sunt
ape naţionale). Regimul juridic al apelor interioare nemaritime este stabilit prin legile naţionale
ale statelor, în virtutea suveranităţii lor depline şi exclusive, şi vizează toate aspectele legate de
utilizarea lor, gospodărire, navigaţie, protecţie etc.
Apele interioare maritime cuprind:
- mările interioare, care sunt mările aflate în interiorul unui singur stat sau al căror ţărm şi ieşire
spre altă apă se află pe teritoriul unui singur stat; regimul juridic ai acestor ape este stabilit de
statul pe teritoriul căruia se află;
- golfurile şi băile, ce sunt intrânduri (crestături) bine marcate a căror pătrundere în uscat este
astfel încât apele pe care le include sunt înconjurate de ţărm care aparţine unui singur stat riveran.
Suprafaţa se măsoară între linia refluxului de-a lungul ţărmului şi linia dreaptă care uneşte liniile
refluxului punctelor de intrare naturale; distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare
naturale nu trebuie să depăşească 24 mile marine pentru ca golful să fie considerat apă interioară
(fac excepţie de la această regulă golfurile „istorice”, precum Golful Biscaya, Golful Mexic,
Golful Bristol, Golful Granville etc.);
- apa porturilor, constituită din spaţiile acvatice care se întind până la instalaţiile permanente
care fac parte integrantă dintr-un sistem portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg;
- rada porturilor, adică apa din jurul unui port unde ancorează navele care aşteaptă să intre sau să
iasă din port, ori pentru a fi încărcate sau descărcate;
Regimul juridic al apelor interioare maritime este stabilit de statul căruia aparţin, cu luarea în
considerare a reglementărilor internaţionale referitoare la aceste ape. Statul riveran are competenţă
jurisdicţională, penală şi civilă asupra navelor comerciale străine, în virtutea faptului că echipajele

43
acestora au obligaţia să respecte legislaţia statului în ale cărui ape interioare se află. La bordul navei,
ordinea este supusă „legii pavilionului”, adică legii statului a cărui naţionalitate o are nava.
Navele de stat care nu desfăşoară activităţi comerciale, nu sunt supuse jurisdicţiei statului
riveran.
De asemenea, navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă şi penală, dar
ele nu pot intra în apele maritime interioare decât cu aprobarea statului riveran. Se exceptează de
la aceste reguli navele militare care sunt în pericol (furtună sau avarie), ori când la bordul lor se
află o personalitate importantă. Mai mult, se pot stabili restricţii privind numărul lor şi timpul de
staţionare. Navele militare aflate în apele interioare maritime nu pot fi percheziţionate,
confiscate, sechestrate.
Marea teritorială reprezintă spaţiul în care suveranitatea statului riveran se întinde
dincolo de teritoriul său terestru şi de apele interioare, asupra m ării adiacente, pe o distanţă
de 12 mile marine măsurată între linia de bază şi limita exterioară.
Linia de bază de la care se măsoară lăţimea de 12 mile marine a mării teritoriale este linia
refluxului de-a lungul ţărmului, aş a cum este indicat în hărţile maritime recunoscute oficial de
statul riveran. Dacă ţărmul prezintă crestături şi tă ieturi adânci sau dacă există un şir de insule
de-a lungul ţărmului, poate fi folosită metoda liniilor drepte pentru trasarea liniei de bază.
Limita exterioară a mării teritoriale este constituită dintr-o linie situată la o distanţă spre largul
mării de 12 mile marine de la linia de bază.
Liniile de bază de la care să măsoară l ăţimea mării teritoriale precum şi liniile de
delimitare între statele vecine sunt indicate pe hărţi maritime sau, în lipsă, pe liste ale
coordonatelor geografice ale punctelor, cu obligaţia statului riveran de a asigura publicitatea
acestora şi de a depune câte un exemplar la Secretariatul General al Naţiunilor Unite.
Deşi marea teritorială este componentă a teritoriului de stat, cu toate prerogativele
suverane care decurg din această calitate, Dreptul internaţional public s-a implicat prin
consacrarea instituţiei „trecerii inofensive în marea teritorială" a navelor străine. Convenţia
asupra dreptului mării, de la Montego-Bay, din anul 1982, stabileşte mai multe reguli privind
trecerea prin marea liberă a navelor străine. Unele reguli sunt aplicabile tuturor navelor, altele se
adresează unor categorii speciale: nave comerciale, nave de stat utilizate în scopuri necomerciale,
nave de război.
Zona contiguă - reprezintă zona adiacentă mării teritoriale, situată dincolo de limita exterioară
a acesteia, în care statul riveran exercită anumite drepturi suverane.
Reglementarea acestei instituţii a Dr. internaţional (de fapt, a dreptului mării) s-a
realizat la Conferinţa de la Geneva, din anul 1958, prin adoptarea Convenţiei privind marea
teritorială şi zona contiguă. Ulterior, Convenţia asupra dreptului mării, din anul 1982, stabileşte
că zona contiguă se constituie pentru exercitarea de către statul riveran a controlului necesar pen-
tru prevenirea şi reprimarea încălcării legilor şi regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare sau
de imigrare pe teritoriul său.
Ca limite spaţ iale, zona contiguă se întinde în largul mării, dincolo de marea
teritorială, până la cel mult 24 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea
mării teritoriale.
Prin urmare, zona contiguă nu face parte din teritoriul statului. Ea corespunde, ca
regim juridic, mării libere, cu excepţia drepturilor suverane pe care statul riveran le poate
exercita în acest spaţiu.
Platoul continental - şi aceast ă instituţie a dreptului mării a fost consacrată, pentru prima dată,
la Conferinţ a de la Geneva din anul 1958, apoi reafirmată şi dezvoltată prin Convenţia asupra
dreptului mării, din anul 1982.

44
 Potrivit Convenţiei din anul 1982, platoul continental al statului riveran cuprinde
fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe
toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita
externă a marginii continentale, sau până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de
bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. (Marginea continentală este prelungirea
sub apă a masei terestre a statului riveran; ea este constituită de fundul mării corespunzător
platoului, pantei şi povârnişului ca şi din subsolul acestora).
Criteriul orizontal de determinare a limitei exterioare a platoului continental a înlocuit
criteriul vertical stabilit de Convenţia din 1958, potrivit căreia platoul continental se întindea
până acolo unde adâncimea apei este de 200 m.
Din definiţia dată de Convenţia din 1982, rezultă că platoul continental nu se poate
întinde dincolo de limita de 200 mile marine mă surate de la linia de bază. Totuşi, ca o excepţie,
Convenţia permite ca pe o dorsală marină limita exterioară a platoului continental să fie stabilită
până la cel mult 350 mile marine.
În platoul continental, statul riveran exercită drepturile sale suverane în scopul explorării lui
şi exploatării resurselor sale naturale. Aceste drepturi sunt exclusive, în sensul că dacă statul riveran
nu explorează sau nu exploatează acest spaţiu, nimeni nu poate să întreprindă astfel de activităţi fără
consimţământul său expres. Mai mult, drepturile statului riveran nu depind de ocupaţia acestuia,
efectivă sau fictivă, şi nici de vreo declaraţie expresă. Resursele vizate sunt cele minerale şi alte
resurse nebiologice de pe fundul mării şi subsolul acesteia, ca şi organismele vii care aparţin
speciilor sedentare (în contact constant cu fundul mării şi subsolul acesteia).
Convenţ ia precizează că apele şi spaţiul aerian de deasupra platoului continental nu-şi
schimbă regimul juridic ca urmare a exercitării drepturilor suverane ale statului riveran, ceea ce
înseamnă că drepturile şi libertăţile recunoscute altor state în aceste spaţii nu vor fi limitate.
În zona platoului continental, toate statele au dreptul de a instala cabluri ş i conducte
submarine. Statul riveran nu poate împiedica instalarea şi întreţinerea acestora, dar traseul lor
este supus consimţământului statului riveran.
Statul riveran are dreptul exclusiv în platoul continental de a construi ş i de a autoriza
şi reglementa construirea, exploatarea şi utilizarea de insule artificiale, instalaţii şi dispozitive în
scopuri economice. El are jurisdicţia exclusivă asupra acestora, inclusiv în materie de
reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. Aceste construcţii nu
beneficiază de propria lor mare teritorială, dar statul riveran poate stabili în jurul lor zone de
securitate pe o distanţă de cel mult 500 m.
Delimitarea platoului continental între statele ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau
situate faţă în faţă se realizează prin acord, potrivit dreptului internaţional, pentru a ajunge la o
soluţie echitabilă. În caz contrar, ele pot să recurgă la procedurile prevăzute de Convenţie
(conciliere, arbitraj, instanţe de judecată internaţionale, comisia de delimitare). .
Limitele exterioare ale platoului continental şi liniile de delimitare se indică pe hărţi
maritime sau prin liste de coordonate geografice ale punctelor, cu asigurarea publicităţii
acestora de către statul riveran.
Ca ş i în cazul zonei contigue, drepturile statului riveran asupra platoului continental
nu aduc atingere regimului juridic al apelor de deasupra sau al spaţiului aerian situat deasupra
acestor ape.

Zona economica exclusiva – este, la rându-i, o instituţie nouă reglementată de aceeaşi

Convenţie asupra dreptului mării, din anul 1982, ca rezultat al practicilor şi acţiunilor statelor
din America Latină şi din Africa.
Zona economică exclusivă este definită ca fiind zona situată dincolo de marea
teritorială şi adiacentă acesteia, situată până la 200 mile marine măsurate spre larg de la

45
liniile de bază ale mării teritoriale, în care statul riveran exercită anumite drepturi
suverane.
Conform actului reglementativ de bază, principalele drepturi şi obligaţii ale statului
riveran în zona economică exclusivă sunt:
- explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestiunea resurselor naturale, biologice şi nebiologice, ale
fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi
de explorare şi exploatare în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie;
- amplasarea şi folosirea de insule artificiale, instalaţii şi lucrări pentru cercetarea ştiinţifică
marină, pentru protecţia şi conservarea mediului marin;
- autorizarea şi reglementarea construirii, exploatării şi utilizării de insule artificiale, instalaţii şi
dispozitive în scopuri economice şi de cercetare;
- jurisdicţia exclusivă asupra insulelor artificiale, instalaţiilor şi lucrărilor, inclusiv în materie
vamală, fiscală, sanitar ă, de securitate şi de
imigrare; - asigurarea securităţii navigaţiei.
Drepturi şi obligaţii ale celorlalte state în zona economică exclusivă:
- libertate de navigaţie şi survol;
- libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine;
- libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite, îndeosebi pentru exploatarea navelor,
aeronavelor şi cablurilor şi conductelor submarine;
- utilizarea mării numai în scopuri paşnice;
- să primească despăgubiri pentru pierderile provocate de evitarea deteriorării unui cablu sau a
unei conducte submarine;
- să respecte drepturile şi obligaţiile statului riveran, legile şi regulamentele adoptate de acesta.
Pentru exploatarea şi conservarea resurselor biologice în zona economică exclusivă, statul
riveran trebuie să ia mai multe măsuri precis şi detaliat stabilite de Convenţia din 1982. Cu
privire la exploatarea resurselor biologice, documentul stabileşte şi anumite drepturi ale statelor
dezavantajate din punct de vedere geografic.
Delimitarea zonei economice exclusive între statele ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau
situate faţă în faţă se realizează după aceleaşi reguli ca şi în cazul platoului continental şi se dau
publicităţii la fel.
O reprezentare schematică a regimurilor jr. ale spaţiului maritim al statelor riverane ar
putea fi următoarea (Cf. Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional public, Ed. ALL BECK, 2002,
p.189):

46
Fluviile Internaţionale. (Aspecte de Dreptul internaţional fluvial).
Există unele fluvii care, deşi fac parte din teritoriul acvatic al statelor riverane
(sectoarele naţionale), li s-a stabilit un regim juridic internaţional cu privire, mai ales, la
libertatea de navigaţie a navelor comerciale ale statelor riverane şi, în anumite condiţii, chiar ale
statelor neriverane.
Deşi ideea libertăţii de navigaţie pe anumite fluvii este foarte veche, prima definiţie a
noţiunii de fluviu internaţional s-a consacrat în Actul final al Congresului de la Viena, din anul
1815, şi s- a aplicat fluviilor Elba, Escaut, Meusa şi Rin. Acestora li s-au adă ugat Dunărea, la
Congresul de la Paris din anul 1856, şi Niger şi Congo, la Congresul de la Berlin, din anul 1885.

47
 Primul tratat general care a stabilit regimul general aplicabil fluviilor internaţionale a
fost Convenţia privind regimul căilor de navigaţie de interes internaţional, adoptată la
Barcelona, în anul 1921. Ulterior, s-au adoptat mai multe acorduri regionale care au extins
regimul juridic internaţional al unor fluvii şi cu aspecte precum utilizarea lor în alte scopuri
decât navigaţia, dar şi cu privire la protecţia împotriva poluării.
Preocupările de reglementare pe plan internaţional a acestor cursuri de apă au dus chiar
la conturarea unei noi ramuri a Dr. internaţional public - dreptul internaţional fluvial - definit ca
ansamblul normelor juridice internaţionale, convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect
relaţiile de cooperare dintre state cu privire la libertatea de navigaţie pe anumite fluvii şi la
activităţile statelor riverane pentru folosirea apelor în scopuri economice şi de luptă împotriva
poluării acestora.

Regimul juridic internaţional al Dunării

În prezent, regimul juridic al Dunării este stabilit de Convenţia privind regimul
navigaţiei pe Dunăre, adoptată la Belgrad, la 18 august 1948, completată de Protocolul adiţional
adoptat la Budapesta, la 26 martie 1998.
Potrivit protocolului din 1998, Convenţia se aplică părţii navigabile a Dunării de la
Kelheim la Marea Neagr ă, urmând braţul Sulina, statele semnatare şi succesoare ale Convenţiei
fiind: Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Rusă, Germania, Iugoslavia, Moldova, România,
Slovacia, Ucraina şi Ungaria.
Regimul navigaţiei pe Dunăre, aşa cum a fost reglementat prin Convenţia din 1948, cu
modificările ulterioare, se fundamentează pe următoarele reguli:
- navigaţia pe Dunăre este liberă şi deschisă tuturor statelor pe bază de egalitate
cu privire la drepturile portuare şi taxele de navigaţie şi la condiţiile de navigaţie;
- statele părţi s-au angajat să menţină sectoarele lor în stare de navigabilitate,
să execute lucrări de îmbunătăţire a condiţiilor de navigaţie şi să nu împiedice
sau să stânjenească navigaţia;
- navele care navighează pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să încarce şi să descarce
mărfuri, să îmbarce şi să debarce călători, să se aprovizioneze cu combustibil şi să se alimenteze;
- aplicarea fără discriminare a regulamentelor sanitare şi de poliţie;
- funcţiile de supraveghere vamală, sanitară şi fluvială aparţin statelor dunărene;
- în zonele unde Dunărea formează frontieră între două state, navele comerciale sunt scutite de
orice formalitate vamală; în statele unde ambele maluri aparţin aceluiaşi stat, mărfurile vor fi
sigilate la intrare, sau vor fi puse sub paza agenţilor vamali;
- vaselor de război ale statelor nedunărene le este interzisă navigaţia; vasele de război ale
statelor dunărene pot naviga în afara frontierelor ţării al cărui pavilion îl arborează numai pe
baza unei înţelegeri prealabile;
- în tranzit, vasele, călătorii şi mărfurile nu sunt supuse taxelor.
Pentru aplicarea regimului de navigaţie pe Dunăre, Convenţia a creat Comisia Dunării
şi două administraţii fluviale speciale.
Comisia Dunării, cu sediul la Budapesta (iniţial a avut sediul la Galaţi) este alcătuită din câte
un reprezentant al fiecărei părţi contractante şi are următoarele atribuţii:
- să vegheze la executarea dispoziţiilor Convenţiei;
- să întocmească planul general al marilor lucrări şi să facă o evaluare generală a cheltuielilor în
acest scop;
- să ofere consultanţă statelor cu privire la lucrările ce urmează a fi executate;
- să stabilească un sistem uniform de amenajări al căilor navigabile;
- să unifice regulile de supraveghere fluvială;
- să coordoneze activitatea serviciilor hidrometeorologice;
- să publice lucrări, hărţi de navigaţie, atlase etc.

48
 Administraţia „Porţile de Fier”, pentru sectorul de la Vince la Kostol, pentru malul drept al
Dunării, şi de la Moldova Veche la Turnu Severin, pentru malul stâng. Alcătuită din
reprezentanţi ai României şi Iugoslaviei, cu sedii la Orşova şi Tekija, această administraţie are
sarcina de a realiza lucrările hidrotehnice şi de a reglementa navigaţia din zonă.
Convenţia prevede şi o modalitate de rezolvare a diferendelor dintre statele părţi, prin
Comisia de Conciliere, alcătuită din câte un reprezentant al părţilor la diferend şi un reprezentant
al altui stat care nu este parte la diferend. Hotărârile acestei comisii sunt obligatorii şi definitive.
Canalele maritime internaţionale
Evoluţia transporturilor maritime şi a altor activităţi economice şi comerciale ale
statelor a determinat necesitatea construirii unor căi de Comunicaţie maritime artificiale, în
special pentru scurtarea rutelor de navigaţie. Acestea sunt canalele maritime.
Multe dintre ele fac parte din apele interioare (naţionale) şi regimul lor juridic este
supus exclusiv legislaţiei statului respectiv. De exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi
Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari sunt ape naţionale şi regimul lor juridic este reglementat
exclusiv de statul român.
Sunt însă şi canale maritime care, deşi sunt construite pe teritoriul unui singur stat, au
un regim de navigaţie internaţional. Acestea sunt: Canalul Kiel, Canalul Panama şi Canalul de
Suez.
Canalul Kiel (Nord-Ostsee-Kanal). Este construit pe teritoriul Germaniei şi uneşte Marea
Baltică cu Marea Nordului, între Golful Kiel şi Golful Helgoland (are lungimea de 98,7 km,
lăţimea de 102 m şi adâncimea minimă de 11,3 m; construcţia lui a început în anul 1887 şi s-a
încheiat în anul 1895).
Regimul internaţional al Canalului Kiel a fost stabilit prin Tratatul de la Versailles, din
anul 1919, potrivit căruia canalul a fost declarat deschis navigaţiei tuturor navelor (militare şi
civile) ale statelor care nu sunt în stare de război cu Germania; în perioada 1936-1945 canalul a
redevenit apă naţională, pentru ca după aceea să fie redeschis navigaţiei internaţionale.
Germania şi-a păstrat dreptul exclusiv de jurisdicţie asupra acestui spaţiu.
Canalul Panama. Este un canal interoceanic, aflat pe teritoriul statului Panama, care uneşte
Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific.
Regimul internaţional al canalului s-a stabilit prin două tratate: unul în anul 1901, între Anglia
şi S.U.A., şi celălalt între S.U.A. şi Panama, în anul 1903. Tratatul din 1903 a pus sub jurisdicţia
S.U.A. canalul şi o zonă cu lăţimea de 10 mile (câte cinci mile de-o parte şi de alta a canalului),
în total 1676 km2, şi a stabilit libertatea de navigaţie pe canal a tuturor navelor, cu dreptul S.U.A.
de a fortifica zona canalului. Tratatul a fost încheiat pe o perioadă de 99 ani şi prevedea
neutralizarea şi demilitarizarea zonei canalului, dar S.U.A. au construit aici o veritabilă bază
militară.
Statul Panama a acţionat pentru restituirea zonei canalului concesionată S.U.A. şi, în anul
1977, a reuşit încheierea cu S.U.A. a Tratatului asupra Canalului Panama. Acesta, concretizat în
două instrumente distincte, stabilea trecerea administraţiei canalului asupra statului Panama în
anul 1990 şi retragerea militară a S.U.A. din zona canalului cu finalizare până la sfârşitul
secolului al XX-lea. Acest lucru s-a realizat în anul 2000, canalul Panama fiind în continuare cu
regim internaţional, garantându-se, tot prin Tratatul din 1977, libertatea de navigaţie şi
neutralitatea canalului.
Canalul de Suez. Este un canal maritim internaţional care traversează istmul de Suez, în
Egipt, legând Marea Mediterană şi Marea Roşie, între Port-Said şi Suez. Din anul 1875,
principalul acţionar al canalului a fost Marea Britanie, care a deţinut controlul militar al
canalului până în anul 1956, când compania canalului a fost naţionalizată de Egipt. Canalul a
fost închis navigaţiei între anii 1967 şi 1975, ca urmare a războaielor arabo-israeliene.

49
 Regimul internaţional al canalului s-a stabilit prin Convenţia de la Constantinopole, din anul
1888, care prevedea libertatea de navigaţie pentru toate navele şi în orice timp, de pace sau de
război. Restricţiile priveau: navele militare străine care nu puteau staţiona în canal mai mult de
24 ore şi cărora le era interzis să debarce trupe sau să descarce armament; neadmiterea fortificării
canalului (statut de demilitarizare); interzicerea operaţiunilor militare în zona canalului şi în
porturile de acces (statut de neutralizare).
Actul naţionalizării din 1956 nu a schimbat regimul internaţional al canalului, acesta
fiind recunoscut şi de Tratatul de pace încheiat de Egipt cu Israelul, în anul 1979, administrarea
şi securitatea canalului fiind asigurate în prezent de Egipt.

Regimuri internaţionale speciale în spaţiile maritime - acestea sunt reprezentate de

strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale.
Actul principal de reglementare, care este Convenţia asupra dreptului mării, din anul
1982, stabileşte o sumă de reguli generale aplicabile navigaţiei internaţionale prin strâmtori.
Astfel, strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale între o parte şi alta a mării
libere sau a zonelor economice exclusive au un statut potrivit căruia toate navele şi aeronavele
beneficiază de dreptul de trecere în tranzit fără piedici, cu restricţia că acest drept nu se extinde
asupra strâmtorilor formate de teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat,
dacă există în largul insulei o rută de mare liberă sau rută care trece printr-o zonă economică
exclusivă la fel de comodă.
Acest regim de liberă trecere nu afectează regimul juridic al apelor strâmtorilor şi
exercitarea suveranităţii statelor riverane asupra acestor ape, a fundurilor marine şi subsolurilor
corespunzătoare lor şi a spaţiului aerian de deasupra.
Trecerea în tranzit este definită ca exercitarea libertăţii de navigaţie şi survol în scopul unui
tranzit inofensiv, continuu ş i rapid prin strâmtoare, inclusiv pentru a ajunge la teritoriul unui stat
riveran, a-l părăsi sau a ieşi de acolo, cu respectarea legilor şi regulamentelor statului respectiv.
În exercitarea dreptului de trecere în tranzit, navele şi aeronavele au următoarele obligaţii:
- să traverseze sau să survoleze strâmtorile fără întârziere;
- să se abţină de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei împotriva statelor
riverane;
- să se abţină de la orice activitate în afara celor necesare tranzitului continuu şi rapid, cu
excepţia cazului de forţă majoră sau de avarie;
- să respecte regulile internaţionale în materie de securitate a navigaţiei maritime şi aeriene şi a
măsurilor privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării.
Statele riverane la strâmtori au următoarele drepturi şi obligaţii:
- pot, din motive de securitate a trecerii, să desemneze căi de navigaţie şi să prescrie dispozitive
de separare a traficului, în conformitate cu reglementările internaţionale şi cu obligaţia de
asigurare a publicităţii prin hărţi maritime;
- să adopte legi şi regulamente cu privire la securitatea navigaţiei, reglementarea traficului
marin, prevenirea şi reducerea poluării, nave şi instrumente de pescuit, interzicerea pescuitului,
îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri băneşti sau persoane (reguli vamale, fiscale,
sanitare, de imigrare), cu respectarea principiului nediscriminării şi a libertăţii de trecere în
tranzit;
- să coopereze pentru stabilirea şi întreţinerea instalaţiilor de securitate şi de facilitare a
navigaţiei internaţionale şi pentru prevenirea, reducerea şi. controlul poluării;
- să nu stânjenească trecerea în tranzit şi să semnalizeze pericolele pentru navigaţie;
Regulile generale enunţate mai sus nu afectează regimul juridic al strâmtorilor în care
trecerea este reglementată în mod special, în totalitate sau în parte, prin convenţ ii internaţionale
în vigoare anterioare Convenţiei din 1982. Este vorba despre regimurile speciale ale strâmtorilor
Gibraltar, Magelan, Sund, Beltul Mare, Beltul Mic, Bosfor şi Dardanele.

50
 Astfel, Strâmtorile Mării Negre - Bosfor şi Dardanele - au fost deschise navigaţiei
internaţionale începând cu a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi, treptat, au dobândit un statut de
liberă trecere pentru toate navele şi în orice timp, precum şi un statut de demilitarizare. În
prezent, statutul acestor strâmtori este consacrat prin Convenţia de la Montreux, din anul 1936.
Potrivit acesteia, navele comerciale au libertate de trecere în orice timp, dacă Turcia nu este în
stare de ră zboi. În timp de război, dacă Turcia este beligerantă, navele comerciale ale statelor
inamice şi cele care ajută inamicul Turciei nu au drept de trecere; navele comerciale străine au
acest drept dacă Turcia nu participă la conflict. Pentru navele militare, Convenţia stabileşte că, în
timp de pace, acestea pot trece dacă aparţin statelor riverane, dar numai ziua cu notificarea
prealabilă a guvernului turc. În timp de război, dacă Turcia este neutră , trecerea navelor statelor
beligerante este interzisă, iar dacă Turcia este în război, guvernul turc are libertatea de a decide
cu privire la trecerea navelor militare străine.

Statele fără litoral - sunt statele care nu posedă ţărmuri maritime şi ele au dreptul de acces
la mare şi de la mare potrivit dreptului internaţional, inclusiv cele relative la libertatea mării şi la
patrimoniul comun al umanităţii. Condiţiile şi modalităţile exercitării libertăţii de tranzit se
stabilesc prin acord între statele fără litoral şi statele de tranzit, adică statele cu sau fără ţărmuri
maritime situate între un stat fără litoral şi mare, prin teritoriul căruia trece traficul în tranzit.
Navele care poartă pavilionul unui stat fără litoral se bucură de un tratament egal cu cel care
este acordat celorlalte nave străine în porturile maritime.
Traficul în tranzit nu este supus taxelor vamale sau altor taxe, cu excepţia drepturilor
percepute pentru servicii particulare în legătură cu acest trafic. De asemenea, mijloacele de
transport în tranzit (feroviar rulant, nave maritime sau fluviale, vehicule rutiere) nu sunt supuse
unor taxe mai mari decât cele percepute pentru folosirea mijloacelor de transport ale statului de
tranzit.
2. Dreptul mării şi marea liberă
Dreptul mării este o ramură a dreptului internaţional public, alcătuită din totalitatea
normelor juridice internaţionale convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect de reglementare
relaţiile dintre state în activitatea de folosire a spaţiilor maritime care nu sunt supuse
suveranităţii lor exclusive.
Preocupările doctrinare pentru stabilirea unor reguli cu privire la spaţiile maritime sunt
foarte vechi, printre acestea afirmându-se, mai ales, Hugo Grotius, prin lucrarea sa Mare
Liberum. Preocupările de codificare a dreptului mă rii apar, însă, relativ târziu. Prima încercare a
fost în cadrul Conferinţei de la Haga, din anul 1830, dar fără rezultate concrete.
Succese remarcabile s-au înregistrat după cel de-al doilea război mondial, printr-o
suită de conferinţe pentru codificarea dreptului mării. Prima Conferinţă internaţională,
desfăşurată la Geneva, în anul 1958, s-a soldat cu adoptarea a 4 instrumente internaţionale,
valabile şi în prezent. Acestea sunt:
1. Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă;
2. Convenţia cu privire la platoul continental;
3. Convenţia cu privire la marea liberă;
4. Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii.
Conferinţa nu a reuşit să stabilească lăţimea mării teritoriale. Practica statelor, la acea
vreme, era foarte diferită, lăţimea mării teritoriale variind între 3 şi 200 mile marine. Acesta a
fost motivul pentru care, după doi ani, a fost convocată o nouă conferinţă, tot la Geneva, dar nici
aceasta nu a reuşit să stabilească o regulă unanim acceptată, lăsând la latitudinea statelor să-şi
stabilească, prin acte unilaterale, lăţimea mării teritoriale.

51
 Cea de -a treia conferinţă de codificare a dreptului mării, care s-a desfăşurat între anii
1973 şi 1982, s- a încheiat cu adoptarea unei noi convenţii, care reprezintă astăzi un veritabil
„cod al mării” - Convenţ ia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării - adoptată la 10 decembrie
1982, la Monîego-Bay, în Jamaica.
Spaţiile maritime reglementate de dreptul mării pot fi grupate în două categorii:
- spaţii în care statele exercită anumite drepturi suverane, deşi acestea nu fac parte din teritoriile
statelor - zona contiguă, platoul continental, zona economică exclusivă - şi
- spaţii nesupuse nici unei competenţe suverane a statelor - marea liberă şi zona internaţională
a spaţiilor submarine - la care putem adăuga regimul specific al strâmtorilor internaţionale,
insulelor, mărilor închise şi semi-închise şi al statelor fără litoral la mare.

Marea liberă – este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului mării, care este definită, de
Convenţia din anul 1982, ca reprezentând părţile mării care nu sunt cuprinse nici în zona
economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele
arhipelagice ale unui stat arhipelag, cu precizarea că această definiţie nu restrânge în nici un fel
libertăţile de care se bucură toate statele în zona economică exclusivă.
Principiile pe care este creat întregul edificiu juridic al mării libere, consacrate ca
elemente de noutate ale acestui domeniu, sunt următoarele:
1. Principiul libertăţii mării. Potrivit acestuia, marea liberă este deschisă tuturor statelor,
riverane sau fără litoral. Libertatea mării presupune, în special:
- libertatea de navigaţie;
- libertatea de survol;
- libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine;
- libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional;
- libertatea pescuitului;
- libertatea cercetării ştiinţifice.
2. Principiul utilizării mării libere în scopuri paşnice, ceea ce înseamnă că, în prezent, marea
liberă nu poate fi utilizată pentru acţiuni care presupun folosirea forţei sau ameninţarea cu
folosirea forţei, inclusiv experienţele periculoase pentru mediul marin;
3. Principiul inadmisibilităţii revendicărilor de suveranitate asupra mării libere, potrivit
căruia, nici un stat nu poate pretinde, în mod legitim, să supună o parte oarecare a mării libere
suveranităţii sale.

Spaţiul aerian ca element al teritoriului de stat reprezintă coloana de aer adiacentă

teritoriului terestru şi acvatic, în care statul îşi exercită suveranitatea sa. Limitele spaţiului
aerian sunt perpendicularele ridicate pe frontierele terestre şi acvatice. În înălţime, spaţiul aerian
se întinde până la limita unde începe spaţiul cosmic (110 km.).
Suveranitatea statului asupra spaţ iului aerian corespunzător teritoriului terestru şi
acvatic s-a consacrat, pentru prima dată, prin Convenţ ia internaţională privind navigaţia
aeriană, adoptată la Paris, în anul 1919, şi reafirmată prin mai multe tratate internaţionale
ulterioare, cel mai relevant fiind Convenţ ia privind aviaţia civilă internaţională, adoptată la
Chicago, la 17 decembrie 1944. Potrivit acesteia „statele contractante recunosc c ă fiecare stat
are suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său". În
virtutea acestei prevederi, statele au competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic
al spaţiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea în
scopuri comerciale, militare, competenţă jurisdicţională etc., cu luarea în considerare, evident, a
angajamentelor internaţionale.
Tot la Chicago, în acelaşi an, s-au adoptat două acorduri internaţionale care stabilesc
cele cinci libertăţi ale aerului:
- dreptul de survol (de tranzit);
52
- dreptul de a ateriza în scopuri necomerciale (din motive tehnice);
- dreptul de a debarca pasageri şi mărfuri care provin din statul a cărui naţionalitate o are nava;
- dreptul de a îmbarca pasageri şi mărfuri cu destinaţia statului a cărui naţionalitate o are nava;
- dreptul de a îmbarca şi debarca pasageri şi mărfuri din şi pe teritoriul statelor părţi.
România este membră a O.A.C.I. din anul 1966 şi a stabilit regimul juridic ai spaţiului
său aerian prin Codul aerian român adoptat în anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat şi s-a
adoptat un nou Cod aerian, în anul 2000.
Regimul internaţional al spaţiului aerian a fost dezvoltat la nivel regional şi prin Tratatul
privind „cerul deschis", adoptat la Helsinki, la 24 martie 1992, prin care se permite statelor
părţi, pe bază de reciprocitate, executarea zborurilor de observare în spaţiul aerian al altor state
părţi, cu precizarea drepturilor şi obligaţiilor acestora.
Delimitările teritoriale (frontierele de stat)
Teritoriile statelor sunt delimitate prin frontiere. Frontiera separă două suveranităţi
teritoriale, dar le şi uneşte, pentru că, în situaţii de normalitate şi ca ideal de cooperare, ea este,
mai degrabă, un punct de trecere, de comunicare, decât unul de separare, de ruptură. De fapt,
aceasta dă conţinut, relativ noului principiu fundamental al relaţiilor dintre state, principiul bunei
vecinătăţi.
Această delimitare se face prin determinarea frontierei. Stabilirea limitelor între ţările
vecine const ă în trasarea liniei exacte la care se întâlnesc spaţiile în care se exercită
competenţele şi drepturile suverane ale statelor în cauză . Într-o definiţie concisă a frontierei (loc
comun, în sens juridic), aceasta este considerată a fi „linia la care se opresc competenţele
statale”.
Într-o altă definiţie mai dezvoltată, frontierele sunt acele linii reale sau imaginare
trase între diferitele puncte ce despart teritoriile a două state sau, după caz, de marea libe-
ră şi care se întind, în înălţime, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în
adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.
De cele mai multe ori, frontierele rezultă din compromisurile convenţionale negociate
între state limitrofe, pe baza unor considerente esenţialmente politice. Asemenea determinări ale
frontierei se pot face şi prion hotărârile unor instanţe arbitrale sau judecătoreşti internationale.
După cum am văzut, Dr. internaţional public contemporan a „ridicat” la rangul de
principiu fundamental principiul inviolabilităţii frontierelor,(prin Actul Final de la Helsinki,
din anul 1975, în Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele
participante, în care se preciza că: „Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate
frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa şi, în consecinţă, ele se vor
abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere...).
Modalităţile tehnice de trasare a frontierelor constau în delimitarea acestora, urmată de
operaţiunea materială şi tehnică a concretizării şi verificării pe teren a limitei fixate în prealabil,
constând în demarcarea frontierei.
Delimitările pot fi unilaterale (care se aplică, în special, spaţiilor maritime care se află
sub jurisdicţia statului riveran), convenţionale (pe baza acordului dintre statele suverane
limitrofe) şi jurisdicţionale.
Din punctul de vedere al naturii lor, frontierele se împart în naturale (geografice sau
orografice, determinate de particularităţ ile geografice ale teritoriului), artificiale sau
geometrice (linii drepte) sau astronomice (aflate pe paralele sau meridiane geografice).
După elementele de teritoriu pe care le despart, ele pot fi terestre (despart uscatul între
două state), acvatice (fluviale sau maritime, marcând limita exterioară a mării teritoriale sau
limitele laterale cu statele vecine), aeriene (despart teritoriile aeriene ale statelor vecine).

53
 Frontierele statelor nu pot fi modificate decât în conformitate cu dreptul internaţional,
prin mijloace paşnice şi prin acord, sub rezerva că frontierele stabilite prin tratate
multilaterale nu pot fi modificate unilateral de către statele vecine.
Dac ă linia de frontieră se stabileşte pe ape curgătoare - frontiere fluviale - ele diferă în
funcţie de caracterul navigabil sau nenavigabil al acestora: dacă este o apă navigabil ă, frontiera
este linia care uneşte punctele cele mai adânci ale cursului apei, linie denumită talveg; dacă este
o apă nenavigabilă, frontiera este linia care uneşte punctele mediane ale cursului apei; în situaţia
mărilor închise sau a lacurilor, linia de frontieră este tot linia mediană, stabilită de comun acord
de statele riverane.
Pentru statele riverane la mare, linia de frontieră-frontiera maritimă-se stabileşte ca linie
imaginară la limita exterioară a mării teritoriale.
Frontierele aeriene sunt linii imaginare care delimitează spaţiul aerian, perpendiculare pe
frontierele terestre şi acvatice. Limita superioară a spaţiului aerian care-l separă de spaţiul
extraatmosferic nu este reglementată convenţional, dar poate fi apreciată în funcţie de
posibilităţile tehnice ale mijloacelor de zbor aerian.
Frontierele dintre statele vecine se stabilesc prin tratate bilaterale, iar frontierele dintre
marea teritorială şi zona contiguă, prin acte unilaterale ale statelor riverane (declaraţii
unilaterale), în conformitate cu angajamentele asumate prin convenţiile internaţionale în materie.
După cum am arătat mai sus, procedurile de stabilire a frontierelor prin acorduri între
statele vecine se desfăşoară în două etape:
- Procedura de delimitare a frontierelor, care reprezintă operaţiunile prin care se stabileşte prin
tratat linia de frontieră şi presupune descrierea traseului frontierei, cu identificarea precisă a
acesteia pe hărţi anexate la tratat; aceste operaţiuni sunt executate de o comisie mixtă stabilită
prin tratat.
- Procedura de demarcare a frontierei, însumează operaţiunile tehnice de fixare în teren a
semnelor de frontieră (borne), executate de o comisie mixtă de demarcare, alcătuită din
reprezentanţi numiţi de statele respective.
Atât delimitarea cât şi demarcarea frontierelor trebuie să respecte anumite principii, potrivit
cărora, de exemplu, să nu se împartă arbitrar proprietăţile funciare sau localităţile, să fie asigurat
accesul la apa potabilă etc..
Regimul juridic al frontierelor este de competenţa internă a statului, stabilindu-se, prin
lege, aspecte precum paza frontierei, controlul la trecerea frontierei, condiţiile de desfăşurare a
unor activităţi în zona de frontieră etc. Regimul juridic al frontierei de stat a României este
reglementat de Legea nr.56 a frontierei de stat, din 4 iunie 1992, cu modificările ulterioare.

Modalităţi de dobândire a teritoriului

O primă formă de dobândire a unui teritoriu (dobândirea originară) constă din ocuparea
unui teritoriu, fără ca prin aceasta să se micşoreze, în mod corespunzător teritoriul unui alt stat,
şi anume ocuparea unui teritoriu fără stăpân (terra nullius), aplicată încă din secolul al XV-lea
„numai teritoriilor fără stăpân la est de Europa”. Această formă de ocupare de teritorii a stat la
baza formării imperiilor coloniale, care au persistat până în secolul al XX-lea. Această dobân-
dire se bazează pe un titlu originar, fiind elaborată, în sprijinul acestui tip de dobândire, teoria
primului descoperitor. Mai târziu, când teritoriile fără stăpân s-au împuţinat, a fost abandonată
teoria ocupaţiei fictive (prin care se făcea abstracţie de populatiile autohtone, ocupatia iniţială
reducându-se doar la ridicarea pavilionului statului pe teritoriul în cauză, ceea ce constituia un
temei juridic suficient pentru dobândire) şi s-a pretins ca ocupaţia să fie efectivă, prin stabilirea
unei autorităti responsabile şi printr-o publicitate corespunzătoare prin notificări diplomatice a
ocupaţiei. În prezent continuă să subziste conceptul de „patrimoniu comun al umanităţii" ca, de
exemplu, Antarctica, Luna, corpurile cereşti, spatiul extraatmosferic.
O a doua formă constă în dobândirea, cu titlu derivat, a unor teritorii care au aparţinut,
54
iniţial, unui alt stat. În trecut, o asemenea dobândire se întemeia pe cucerirea teritoriilor
respective, care este contrară dreptului internaţional contemporan, ca urmare a interzicerii
războiului de agresiune şi dobândirii de teritorii prin forţă.
Alte modalităti de dobândire s-au referit la vânzarea -cumpă rarea, transmiterea
temporară în administrare, căsătoriile între familiile regale, prin Bule papale (de exemplu, Bula
din 1543 prin care teritoriile nou descoperite se împărţeau între puterile coloniale ale timpului -
Spania şi Portugalia), continuitatea (prin care, în numele suveranităţii exercitate asupra unor
porţiuni de teritoriu, aceasta era extinsă şi la alte zone alăturate primelor) sau contiguitatea (prin
care suveranitatea asupra unei insule se extindea asupra celorlalte până la ocuparea unui întreg
arhipelag).
Modalitatea legală de dobândire a unui teritoriu care a aparţ inut unui alt stat constă în
încheierea unui tratat de cesiune, prin care un stat renunţă în favoarea unui alt stat la drepturile şi
titlurile pe care le are asupra unui anumit teritoriu. Asemenea cesiuni sunt prevăzute în unele
tratate de pace (ca cel de la Versailles, din 1919, şi în Tratatul de la Paris, din 1947, cu Italia). Se
consideră că asemenea modificări de teritoriu, care sunt, în acelaşi timp, modalităţi de do-
bândire a teritoriului, sunt legale numai dacă au la bază voinţa suverană a poporului care
locuieşte pe acel teritoriu.

VIII. Organizaţiile internaţionale în Dreptul internaţional public

În multiplele încercări de a caracteriza epoca contemporană , a numărului participanţilor

la viaţa internaţională, o caracteristică definitorie este considerată a fi şi creşterea numă rului
organizaţ iilor internaţionale, atât guvernamentale cât şi neguvernamentale, cu un rol tot mai
diferit şi important în edificarea păcii, securităţii şi colaborării internaţionale; se estimează că
numărul de organizaţii internaţionale interguvernamentale l-a depăşit pe cel al statelor, ajungând,
în prezent, la peste 350.

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

Aceste organizaţii internaţionale sunt subiecţi de drept internaţional, fiind titulare de
drepturi şi obligaţ ii în conformitate cu normele Dr. internaţional public. Spre deosebire de state,
subiecţi originari de drept internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecţi derivaţi,
instituite de state prin acorduri încheiate între ele.
Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale), propusă de Comisia de Drept
Internaţional (G. Fitzmaurice) este următoarea: „o asociere de state, constituită printr-un tratat,
înzestrată cu o constituţie ş i organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de
cea a statelor membre care o compun". Într-o altă definiţie (prof. Bindschendler), se afirmă că
organizaţia internaţională „este o asociaţie de state, stabilită prin şi pe bază de tratat, care
urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii...”. De fapt, din combinarea
acestora reies elementele definitorii pentru o difiniţie mai completă. Astfel, pentru a avea de-a
face cu o organizaţie internaţională, respectivele componente definitorii sunt:
1- la asociere să participe, în calitate de părţi contractante, statele; de fapt, atât în Convenţia
din 1969 privind dreptul tratatelor, cât şi în Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal, în art.2, se precizează că
organizaţia internaţională este o „organizaţie interguvernamentală”; calitatea organizaţiei
internaţionale de a fi o asociere de state are rolul de a se distinge de organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, care sunt alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern;
2- această asociere se face în temeiul unui tratat constitutiv, ce poate purta diverse denumiri
(Cartă, Constituţie, Statut, Pact); acest tratat conţine angajamente mutuale şi impune statelor o
anumită colaborare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia însăşi; aceste drepturi şi obligaţii sunt
55
opozabile tuturor membrilor organizaţiei; cu alte cuvinte, organizaţiile internaţionale sunt
rezultatul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, deci sunt calificate ca subiecte
derivate ale dreptului internaţional;
3- asocierea respectivelor state în asociaţia (organizaţia) internaţională presupune urmărirea
unor obiective şi scopuri comune, paşnice, cu obiect mai larg sau mai restrâns, prin care se
urmăreşte cooperarea multilaterală, eficientă, în domeniile respective;
4- asociaţia (organizaţia) respectivă are o structură instituţională proprie, cu funcţionare
periodică sau permanentă , conform statutului; între autorităţile respective, una trebuie să fie
formată din reprezentanţii tuturor statelor membre ale organizaţiei
5- această asociere de state trebuie să dispună de o personalitate juridică proprie,- de drept
intern şi internaţional - distinctă de cea a statelor membre, ceea ce determină o anumită
autonomie funcţională care caracterizează calitatea sa de subiect separat (şi derivat) de drept
internaţional faţă de statele componente (subiecte primare); dispunând de personalitate juridică
internaţională (având, deci, şi capacitate juridică corespunzătoare, prevăzută, de regul ă, în
tratatul constitutiv), organizaţia internaţională exercită drepturi şi asumă obligaţii. Cele mai
importante dintre acestea fiind:
- dreptul de a încheia tratate;
- dreptul de reprezentare, de legaţie (activă şi pasivă);
- dreptul de protecţie funcţională a reprezentanţilor, funcţionarilor săi;
- dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale;
- dreptul de a elabora norme şi reguli (de drept intern al organizaţiei sau acorduri), independent
sau împreună cu statele membre;
- dreptul de control şi/sau sancţionare în raporturile cu statele membre. Ca obligaţie generală,
organizaţiilor internaţionale revenindu-le cea de a respecta dreptul internaţional.
Ca persoană juridică de drept intern, asociaţia de state face aplicaţia art.104 din Carta ONU, care
precizează că „Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea
juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale” (în practică, fiind
vorba despre contracte pentru bunuri, localuri, servicii). În prezent, se recunoaşte, în general, că
toate organizaţiile internaţionale guvernamentale au o anumită personalitate juridică, limitată la
domeniile în care sunt abilitate să acţioneze. Potrivit unei abordări care se generalizează,
organizaţiile internaţionale au personalitate juridică proprie, conform dreptului internaţional, şi,
împreună cu statele, sunt subiecţi care crează ordinea juridică internaţională, aparţinând, în
acelaşi timp, acestei ordini;
6- asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să funcţioneze în baza
normelor de Dr. internaţional public.
În completare, trebuie adăugat că organizaţiile internaţionale au dreptul de a avea un
buget propriu, independent de modul finanţării (contribuţii ale statelor sau resurse proprii), care
constituie o consecinţă şi o garanţie a personalităţii lor internaţionale.

Istoric - primele organizaţii internaţionale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului
(1815) şi Comisia Europeană a Dunării (1856), urmate de o serie de uniuni administrative
(organizaţii tehnice): Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generală a Poştelor
(1874), Organizaţia Meteorologică Mondială (1878) etc. După primul r ăzboi mondial, se crează
prima organizaţie politic ă mondială – Liga Naţiunilor (1919), a cărui rol şi activitate sunt, în
prezent, continuate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţ iile sale specializate, şi
„desăvârşite” de o reţea vastă de organizaţii şi organisme regionale şi subregionale, cu obiect
general sau specializate, prin care statele urmăresc să relizeze cooperarea multilaterală în
domeniile respective.

56
Clasificarea organizaţiilor internaţionale – se face după criterii comune, precum:
a) aria de acţiune:
- cu vocaţie universală (ONU şi instituţiile specializate);
- cu vocaţie continentală, regională şi subregională (UE, Organizaţia Unităţii Africane, Liga
Arabă, Consiliul Europei, OSCE, Comisia Dunării etc.)
b) posibilitatea de a deveni membre:
- deschise
- închise.
c) După obiectul
lor: - generale
- specializate.
sau domeniul de activitate:
- politice,
- tehnico-economice şi de mediu sau -
cultural-ştiinţifice, sportive etc. Dobândirea
calităţii de membru se face prin:
- participare la elaborarea actului constitutiv (tratat, statut, carta etc.), în cazul membrilor
fondatori;
- aderare (conform diverselor proceduri prevăzute în actul constitutiv ce ţin de caracterul
organizaţiei). În afară de aceşti membri „tradiţionali”, unele state (sau chiar organizaţii) pot avea
calitatea de membru asociat (de regulă, ca un pas spre aderare) sau de membru observator
(care pot fi state nemembre, mişcări de eliberare naţională, organizaţii internaţionale, Vaticanul),
existând şi participanţi cu statut consultativ (de regulă, organizaţii neguvernamentale).
.
Pierderea calităţii de membru se face
prin: - excludere,
- retragere voluntară (cu variantele retragerii temporare sau politica „scaunului gol”, suspendării)
sau prin încetarea existenţei respectivei organizaţii.

Organizaţii internaţionale cu vocaţie universală (scurte rezumate)

Liga Naţiunilor – a fost prima organizaţie de state cu vocaţie universală . Actul constitutiv,
Pactul Ligii Naţiunilor, a fost adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919, şi
a devenit partea I-a a tuturor tratatelor de pace semnate după primul război mondial. Scopurile
proclamate ale Ligii erau: promovarea colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii
prin acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relaţii corecte între
naţiuni, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgând din tratate şi prin
menţinerea justiţiei.
Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, state invitate să
adere la Pact ca şi alte „state, dominioane sau colonii cu deplină autoguvernare”, admise pe baza
aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanţii că vor respecta obligaţiile internaţionale şi
reglementările Ligii privind forţele armate şi armamentele. Calitatea de membru putea înceta
prin retragerea voluntară, prin excludere pentru încălcarea pactului sau prin neacceptarea
amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state, de
pe toate continentele.
Organele Ligii au fost Adunarea şi Consiliul, asistate de un secretariat permanent. În
legătură cu Liga Naţiunilor, dar separat de ea, au funcţionat Organizaţia Internaţională a Muncii
şi Curtea permanentă de Justiţie Internaţională.
Adunarea era compusă din reprezentaţii tuturor statelor membre, se întrunea odată pe an
şi ori de câte ori era nevoie, la iniţiativa unui stat membru, aprobată de majoritate. Putea să
57
examineze orice problemă din sfera de acţiune a Ligii sau care privea pacea. Hotărârile se
adoptau în unanimitate, cu excepţ ia problemelor de procedură , pentru care se cerea majoritatea
simplă şi a unor probleme pentru care se prevedea majoritatea a 2/3 (admiterea de noi membri).
Pentru recomandări, Adunarea a recurs la adoptarea lor cu majoritate simplă.
Consiliul era organul executiv, alcă tuit din membrii permanenţi (numărul statelor ce-l
compuneau fiind stabilite de Adunare) şi un număr de 11 membri nepermanenţi, aleşi de Adunare
pe termen de 1 şi 3 ani. Avea aceleaşi atribuţii ca şi Adunarea şi în plus o serie de funcţii proprii
privind luarea de măsuri împotriva statului agresor în caz de agresiune, rezolvarea paşnică a
diferendelor, excluderea unor membri. Se aplica regula unanimităţii, cu unele excepţii. Se reunea
în sesiuni de 3-4 ori pe an.
Secretariatul era format dintr-un secretar general, numit de Consiliu cu aprobarea
majorităţii membrilor adunării, ajutat de personalul necesar.
Principalele funcţ ii prevăzute de pact erau garanţia colectivă împotriva agresiunii
externe, reducerea armamentelor, rezolvarea paşnică a diferendelor.
După cum este cunoscut, garanţia colectivă nu a fost niciodată aplicată în practică, deşi în
1932 China şi în 1935 Abisinia, victime ale agresiunii, au cerut acest lucru. Nu era interzisă
recurgerea la război, ci se urmărea prevenirea şi amânarea lui. Deşi a avut loc o conferinţă a Ligii
pentru dezarmare, nu s-a realizat nici un progres în reducerea armamentelor. Deşi s-a încercat
uneori soluţionarea paşnică a diferendelor, rezultatele au fost minore.
Pentru prima dată, însă, o structură organizată îşi propunea să acţioneze împotriva
agresorului, făcând distincţia între agresor şi victimă; în unele cazuri, ea a chemat la aplicarea
unor sancţiuni, făr ă a fi putut asigura garanţii colective; de asemenea, a exclus unele state,
pentru acte de agresiune.
De menţionat este activitatea intensă a diplomatului român Nicolae Titulescu, ales de
două ori preşedinte al Adunării. El a insistat să se ia măsuri de dezarmare, să se adopte o definiţie
a agresorului, să se aplice sancţiuni faţă de agresori, să se adopte măsuri de organizare a păcii şi
garantării securităţii.
Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt activitatea odată cu izbucnirea celui de-al doilea război
mondial şi a fost dizolvată expres în 1946.

Organizaţia Naţiunilor Unite

Continuatoarea Ligii Naţiunilor trebuia să fie Organizaţia Na ţiunilor Unite (denumire
cuprinsă în Declaraţia din 1 ian.1942, a reprezentanţilor celor 26 de state angajate în coaliţia
antihitleristă), devenind, între timp, cea mai importantă organizaţie internaţională, atât prin
caracterul său universal - cuprinzând aproape toate statele lumii - , cât şi prin scopurile ce i-au
fost conferite, prin vastitatea şi multitudinea activităţilor sale.
Constituită în 1945, după încheierea celui de-al doilea război mondial, ONU a fost creată
pentru remedierea „defectelor” Societăţii Naţiunilor şi pentru stabilirea unei noi ordini
internaţionale, atât în planul asigurării păcii şi eliminării forţei din relaţiile internaţionale, cât şi
în cel al dezvoltării economice, sociale, culturale şi umanitare. Aceste obiective sunt formulate
în articolul 1 din Carta ONU, care prevede că scopurile („cele 4 scopuri”) Naţiunilor Unite sunt
următoarele:
„1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva pă cii şi să înfăptuiască, prin
mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori
rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a
păcii.
2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii
în drepturi a popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare, şi să ia oricare alte măsuri potrivite
58
pentru consolidarea păcii mondiale.
3. Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor spre atingerea acestor scopuri
comune”.
Evident, scopurile ONU au dimensiuni cuprinzătoare şi, ca atare, s-a ridicat problema
priorităţilor. În acest sens, de exemplu, ONU a impulsionat procesul de decolonizare, punând
accentul, în acest proces, pe autodeterminarea popoarelor şi pe eliminarea apartheidului, ceea ce
a avut ca efecte şi creşterea substanţială a numărului statelor membre. În prezent, problemele
dezvoltării economice au dobândit o importanţă deosebită şi în cadrul ONU. Totodată, pe plan
politic, tensiuni şi conflicte armate interetnice şi ameninţări ale păcii şi securităţii, care au apărut
după încetarea războiului rece şi a bipolarismului, implică o angajare tot mai puternică a
organizaţiei în aplicarea de sancţiuni şi alte măsuri pentru eliminarea unor situaţii de confruntare
ce periclitează stabilitatea şi pacea internaţională.
Ca organizaţie interstatală, în Cartă se prevede că organizatia este întemeiată pe
principiul egalităţii suverane a membrilor săi şi nicio dispoziţie din Cartă nu va autoriza
Naţiunile Unite să intervină în probleme interne ale statelor membre. Carta mai prevede
obligaţia statelor membre de a rezolva diferendele dintre ele pe cale paşnică şi statuează
interzicerea folosirii forţei.
ONU are şase organe principale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă (care, între timp, şi-a încetat activitatea),
Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.
Consiliul de Securitate are răspunderea primordială pentru menţinerea păcii şi
securităţii intemationale. Este constituit din 15 membri, dintre care cinci membri permanenţi cu
drept de veto (Statele Unite, Marea Britanie, Franta, China, Rusia). Hotărârile de fond ale
consiliului trebuie, deci, să întrunească voturile pozitive ale unui număr de nouă membri,
inclusiv pe cele ale celor cinci membri permanenţi.
Potrivit capitolului VII „Acţiuni în caz de amenintări împotriva păcii, de violări ale
păcii şi acte de agresiune” (art.39-51) din Cartă, constând existenta unor asemenea ameninţări,
Consiliul de Securitate poate hotărî măsuri ce nu implică folosirea forţei armate. În cazul când
ar socoti că asemenea măsuri nu ar fi adecvate sau nu s-au dovedit adecvate, Consiliul de
Securitate poate întreprinde, cu forţe aeriene, maritime sau terestre, orice acţiune pe care o
consideră necesară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Acţiunea poate cuprinde
demonstraţii, măsuri de blocadă sau alte operaţiuni executate de forţele aeriene, maritime sau
terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.
Adunarea Generală este organul deliberativ al ONU, alcătuită din totalitatea membrilor
săi. Calitatea de membru se acordă tuturor statelor „iubitoare de pace", care acceptă obligaţiile
conţinute în Cartă şi sunt capabile şi dispuse să îndeplinească aceste obligaţii. Adunarea
Generală poate discuta orice probleme sau situaţii care intră în sfera de competenţă a Cartei şi
poate face recomandări membrilor săi, Consiliului de Securitate sau membrilor organizaţiei şi
consiliului. Ea poate, de asemenea, discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale şi poate adopta rezoluţii.
Consiliul Economic şi Social este alcătuit din 54 de membri aleşi de Adunarea
Generală, având ca atributii îndeplinirea obiectivelor ONU în domeniul economic, social şi
respectării drepturilor omului, iniţierea sau elaborarea de studii şi transmiterea de recomandări
Adunării Generale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate.

Secretariatul ONU este organul administrativ şi executiv al ONU, compus din Secretarul
general şi alt personal necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Secretarul general, ales pe o
59
perioadă de 5 ani, cu posibilitatea unei noi prelungiri pe 5 ani, de către Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, exercită o serie de funcţii administrative, executive,
tehnice şi cu caracter financiar. El poate să sesizeze Consiliului de Securitate orice problemă
care, în opinia sa, poate pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
Odat ă cu sfârşitul "războiului rece" şi al lumii bipolare, cu toate transformăriIe
înregistrate de mediul politic internaţional post-1989, necesitatea eficientizării activităţii ONU şi
a creşterii rolului său pe plan internaţional s-a reflectat în conştientizarea şi declanşarea unei
tendinţe de reformare a organizaţiei, pe fondul unei anumite crize de legitimitate, tocmai în
contextul în care ONU reprezintă astăzi unicul cadru de referinţă pentru legalitatea şi
legitimitate a diverselor acţiuni internaţionale (cum este şi cazul disputatelor, astăzi, intervenţii
internaţionale). Astfel, se pot enumera, ca aspecte ce necesită corecturi: concepţia directoratului
marilor puteri, reflectată de Cartă în atribuţiile Consiliului de Securitate (organ ce poartă
răspunderea primordială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în virtutea căreia
poate face recomandări, în temeiul Capitolului VI pentru solutionarea paşnică a diferendelor sau
poate adopta măsuri obligatorii fără sau cu folosirea forţei armate, în temeiul Capitolului VII) şi
ale membrilor permanenţi (prin nedemocraticul drept de veto de care dispun în mod
discreţionar); lipsa obligativităţii juridice a rezoluţiilor Adunării Generale (care sunt simple
recomandări). În ciuda faptului că aici funcţionează atât criteriul reprezentativităţii, cât şi
principiul „un stat - un vot” (cu aceeaşi valoare); Consiliul Economic şi Social funcţionează fără
prea multă eficienţă; Curtea Internaţională de Justiţie continuă să fie, uneori, ignorată, hotărârile
sale nefiind sprijinite în aplicarea lor de către Consiliul de Securitate, decât atunci când acesta
nu contravine intereselor vreunui membru permanent (se poate aminti, în acest sens, cazul
„Nicaragua contra SUA”, când, în 1986, faţă de refuzul SUA de a respecta hotărârea ClJ prin
care se decidea încetarea acţiunilor americane, apreciate ca ilegale, de blocare a porturilor
nicaraguene, Nicaragua a încercat să obţină o rezolutie a Consiliului de Securitate de obligare a
respectării de către SUA a hotărârii ClJ, blocată însă prin unicul vot al acestui stat, care a făcut
uz de dreptul său de veto); în sfârşit, se mai poate aminti birocraţia teribilă a organizaţiei (cu mii
de funcţionari) şi problemele sale de finanţare (cu mari întârzieri de plată a cotizaţiilor, inclusiv
din partea unor membri ai Consiliului de Securitate). În plus, deşi se consideră că Secretariatul
este organul principal cel mai eficient al ONU, se ridică totuşi întrebări asupra legitimităţii
democratice a Secretarului general, care este numit de Adunarea Generală la recomandarea
Consiliului de Securitate, depinzând, deci, de votul fiecăruia dintre membrii permanenţi (cum a
fost cazul, în decembrie 1996, când, deşi candidatura Secretarului general în funcţiune,
B.B.Ghali, era susţinută, pentru un nou mandat, de toţi ceilalti membri ai Consiliului, SUA s-au
opus).
Faţă de toate cele de mai sus, reforma este evident necesară, începând cu reforma
Consiliului de Securitate, care vizează, în principal, restructurarea sa (iniţiată în 1994), prin
creşterea numărului de membri permanenţi (la care aspiră, mai ales, Japonia şi Germania, dar şi
India, Brazilia, Nigeria), dar şi nepermanenţi (într-un curent de opinie, cu opt sau zece state,
ceea ce ar asigura o frecventă mai crescută a prezenţei în Consiliu).
Ceea ce se urmăreşte prin reforma Consiliului este nu numai asigurarea unui caracter cu
adevărat reprezentativ şi democratic (în luarea deciziilor), dar mai ales adaptarea sa la realităţile
mediului politic internaţional actual (nu a celui din 1945 - de la crearea organizaţiei - sau din
1963 - când au fost adăugate încă patru locuri de membri nepermanenţi). În mod concret, se au
în vedere îmbunătăţirea metodelor de lucru, modul de adoptare a deciziilor, chestiunea dreptului
de veto. În cadrul grupului regional est-european, România a susţinut, alături de celelalte state
membre, necesitatea creării unui loc de membru nepermanent pentru acest grup, de care am
putea să beneficiem şi noi în viitor. Până la adoptarea Rezoluţiei Adunării Generale nr.53/30, din
noiembrie 1998, privind „Reprezentarea echitabilă şi creşterea numărului de membri în Consiliul
de Securitate şi alte aspecte conexe”, dezbaterea a fost blocată de disputa modului de
60
adoptare a deciziilor privind reforma.
Au mai fost adoptate şi alte rezoluţii în materie de reformă şi asumarea unor noi
obiective ale ONU, dar amintitele dispute în legătură cu promovarea deciziilor dovedesc că
acest proces continuuă şi că trebuie să continuie.

Sistemul ONU – este format din 19 organizaţii internaţionale specializate, cu caracter universal.
Dintre acestea, Curtea Internaţională de Justiţie continuă activitatea instanţei predecesoare
(Curtea Permanentă de Justiţie Internaţional ă), iar alte 17 au fost înfiinţate direct în aplicarea
art.63 din Cartă: Organizatia Internaţională a Muncii (OIM), Organizatia Natiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Organizaţia Natiunilor Unite pentru Educatie, Ştiintă şi
Cultură (UNESCO), Organizatia Mondială a Sănătăţii (OMS), Fondul Monetar International
(FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Interna
ţională pentru Dezvoltare (IDA), Societatea Financiară Internatională (SFI), Organizaţia Aviaţiei
Civile Internaţionale (OACI) , Organizaţ ia Maritimă Internaţională (OMI), Uniunea Poştală
Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială de
Meteorologie (OMM), Organizaţia Mondială pentru Proprietatea Intelectuală (OMPI), Asociaţia
Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială (ONUDI).

IX Tratatul şi dreptul tratatelor în Dr. internaţional public

După cum am mai arătat mai sus, cel mai vechi tratat, al cărui text este astăzi
cunoscut, este considerat a fi „tratatul sublim”, încheiat în anul 1296 î.Cr., între Ramses al II-
lea, faraonul Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor. Deşi tratatele au avut întotdeauna un
rol important în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, de-a lungul secolelor, ele au
dobândit o importanţă deosebită doar în societatea internaţional ă actuală. Ele acoperă întregul
spectru al relaţiilor internaţionale, cuprinzând domeniile politic, militar, economic şi financiar,
cultural, ştiinţific, tehnic, spaţiile maritime, spaţiul extraatmosferic, protecţia mediului înconju-
rător, controlul drogurilor şi multe altele.
Astfel, spre deosebire de prima perioadă de dezvoltare a dreptului internaţional în care
crearea normelor de drept internaţ ional pe cale cutumiară reprezenta modalitatea juridică cea
mai uzitată de concretizare a acestor norme, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi, în
special, în secolul XX, tratatul devine cel mai însemnat instrument în relaţiile internaţionale, în
sensul de cadru juridic al acestora şi de modalitate de creare a normelor dreptului internaţional,
principalul izvor al acestei ramuri de drept, un „dezmembrământ” al Dr. internaţional public.
Principalele reglementări în domeniu („sediul materiei”) le reprezintă cele trei
convenţii internaţionale: Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor
(sugestiv calificată drept un „Tratat al tratatelor”), care se referă numai la tratatele încheiate între
state; Convenţia de la Viena din 1986, care se referă la tratatele încheiate între state şi
organizaţ ii internaţionale ori numai între organizaţ ii internaţ ionale şi Convenţia de la Viena
din 1973, care se referă la o problematică specifică, şi anume, succesiunea statelor la tratatele
internaţionale.

Noţiune (definiţie)
În sensul cel mai larg al cuvântului, tratatul este un acord de voinţe între subiecţi de
drept internaţional, încheiat în scris, supus normelor dreptului internaţional. Plecând de la
faptul că principalii subiecţi de drept internaţional sunt statele şi că, în general, raporturile dintre
state îmbracă forma scrisă, tratatul a mai fost definit ca un acord scris între state, care crează
obligaţii şi drepturi conform Dr. internaţional public.

61
 Mergând la definiţiile „oficiale”, din actele normative, potrivit art.2(1) din Convenţia de
la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin tratat se înţelege „un acord
internaţional, încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că
este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi
oricare ar fi denumirea lor particulară”.
O altă formulare, care ia în considerare aspectele de fond ale tratatului, este şi următoarea:
„tratatul este expresia voinţelor concordante, emanând de la subiecte de drept, înzestrate cu
capacitatea necesar ă, în scopul de a produce efecte juridice reglementate de dreptul internaţional”.
Această definiţie implică concluzia că tratatele internaţionale se pot încheia nu numai între state, ci
şi între state şi organizaţii internaţionale. Deci, se poate afirma că tratatul este un act juridic
exprimând acordul de voinţe dintre state, ca principali subiecţi de drept internaţional, sau
între acestea şi alţi subiecţi de drept internaţional, ori între aceştia din urmă, în scopul de a
crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele.
Clasificare, denumiri – se fac ţinând cont de criterii materiale sau formale.
Astfel, în aplicarea criteriului material, tratatele pot fi:
- tratate legi, care au valoare normativă, şi
- tratate contract, care sunt comparate cu contractele din dreptul civil. În practică, acest
criteriu nu se aplică riguros, distincţia dintre tratate legi şi tratate contract prezintă doar un
anumit interes istoric şi sociologic, întrucât nu există un regim juridic propriu fiecăreia din
aceste categorii de tratate. Sunt considerate ca aparţinând unei categorii distincte tratatele
constitutive de organizaţii internaţionale. Acestea stabilesc structuri şi determină modurile de
funcţionare ale organizaţiei. Specificitatea lor constă în voinţa statelor membre de a asigura
funcţionarea îndelungată a acestor structuri şi grija de a realiza continuitatea activităţilor
acestora.
În aplicarea criteriului formal, clasificarea tratatelor se face în funcţie de calitatea
părţilor sau de numărul acestora. Astfel, tratatele pot fi:
- tratatele internaţionale dintre state, dintre state şi organizaţii internaţionale şi cele încheiate
între organizaţii internaţionale;
- tratate bilaterale sau multilaterale.
Sub aspectul denumirii, termenul de tratat, în sens larg, desemnează toate actele
juridice încheiate între subiecţii de drept internaţional, fără deosebire de denumirile lor
specifice.
În sens restrâns, tratatul desemnează o înţelegere cu caracter politic sau economic, mai
importantă şi mai solemnă (de pace, neagresiune, bună vecinătate, de comerţ şi navigaţie etc.).
De exemplu: Tratatul de Pace din 1947, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi
cooperare dintre România şi Ucraina (2 iunie 1997, Constanţa), Tratatul de comerţ şi navigaţie
dintre România şi URSS din 1947.
Convenţia este o înţelegere prin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu specific
al raporturilor internaţionale. De exemplu, Convenţia privind dreptul tratatelor dintre state
(Viena, 1969).
Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în domeniile economic, comercial,
financiar, cultural.
Pactul este o înţelegere încheiată într-un domeniu concret al relaţ iilor politice
interstatale, având un caracter solemn. De exemplu, Pactul Briand-Kellogg din 1928.
Protocolul poate fi atât o înţelegere de sine stătătoare, dar şi un act accesoriu la un tratat
preexistent, încheiat pentru a-l modifica, prelungi, interpreta, detalia pe acesta. De exemplu,
Protocolul adiţ ional privind privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Cooperării Economice a Marii
Negre (Tbilisi, 1999).
Actul General este un acord multilateral, care stabileşte un anumit regim juridic sau
reglementează un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale. De exemplu, Actul General din
62
1929 pentru reglementarea paşnică a diferendelor.
Statutul reprezint ă acordul prin care se creează o organizaţie internaţională sau se
reglementează un anumit regim juridic. De exemplu, Statutul Dunării din 1921.
Carta este, de asemenea, un tratat prin care se constituie o organizaţie internaţională. De
exemplu, Carta Organizaţiei Cooperarii Economice a Mării Negre (Yalta, 5 iunie 1998).
Schimbul de note sau de scrisori este un tratat bilateral, în formă simplificată, care constă
din două note sau scrisori cu conţinut identic.
Compromisul este un acord prin care părţ ile convin să trimită un litigiu spre soluţionare
unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale.
Modus vivendi reprezintă un acord cu caracter provizoriu, ce urmează a fi înlocuit cu un
tratat cu clauze detaliate.
Gentlemen's agreement este o excepţie de la regulă că tratatul este un acord încheiat în
scris, deoarece el reprezintă o formă verbală a consimţământului părţilor. De exemplu,
gentlemen's agreement-ul de la Londra din 1946 privind alegerea membrilor nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate.
Memorandumul de înţelegere reprezintă, de regulă , un acord care se încheie între
organizaţ iile internaţionale; mai desemnează o categorie de documente internaţionale, a cărei
natură se plasează între tratate şi documentele cu caracter politic (aşa-numitul „soft law").
Privind ansamblul celor trei convenţii din domeniul dreptului tratatelor, se impune
precizarea că acestea au realizat mai degrabă o armonizare decât o uniformizare a regulilor
referitoare la tratate. Articolele convenţiilor sunt astfel formulate încât lasă statelor o largă
libertate de alegere în ceea ce priveşte modalităţile concrete de clasificare, denumire,
încheiere, aplicare şi modificare a tratatelor.
Condiţ iile de fond referitoare la tratatul internaţional – privesc elementele esenţiale, în
funcţie de care un act internaţional este calificat drept tratat internaţional. Acestea sunt:
1. respectivul act (exprimând acordul părţilor) trebuie să fie rezultatul voinţei lor liber
exprimată, neafectată de vicii de consimţământ, şi să se stabilească asupra unui obiect
realizabil şi licit; jurisprudenţa internaţională în materie a subliniat că un stat nu poate, în
raporturile sale convenţionale, să fie legat fă ră consimţământul său, iar în legătur ă cu caracterul
licit al obiectului tratatului, Convenţia de la Viena din 1969 introduce conceptul de jus cogens,
conform căruia sunt nule tratatele care contravin unor norme imperative ale dreptului
internaţional contemporan;
2. părţile între care intervine acordul trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizaţii
internaţionale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută calitatea de subiect de drept
internaţional; înţelegerile intervenite între persoane fizice sau juridice de drept intern din
diferite state ori între acestea şi state sau organizaţii internaţionale, oricât de importante ar fi
aceste înţelegeri din punctul de vedere al conţinutului lor în planul relaţiilor internaţionale, nu
pot fi incluse în categoria tratatelor. Nu vor fi, astfel, asimilate tratatelor acordurile ce intervin
între băncile centrale ale unor state, deşi acestea joacă un rol important în stabilirea ratelor de;
schimb între modelele diferitelor state şi, în general, în politica economică a acestora. La fel, nu
pot fi calificate drept tratate internaţionale acordurile intervenite între unele state, pe de o parte,
şi întreprinderi străine, de multe ori societăţi transnaţionale, pe de altă parte, care au ca obiect
exploatarea unor resurse de materii prime sau prestări de servicii, oricare ar fi importanţa lor
pentru statele respective;
3. actul respectiv trebuie să producă efecte juridice, ceea ce impune ca asemenea efecte să se
materializeze, fie în stabilirea unor reguli de comportament, a unor norme de conduită
obligatorii, cu caracter general şi permanent, aplicabile unui număr nelimitat de situaţii, fie în
crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi ori obligaţii concrete între părţi.

63
4. actul (tratatul) respectiv trebuie să fie guvernat de normele dreptului internaţional
public. Prin aceasta, tratatul internaţional se distinge de orice alte înţelegeri la care sunt părţi
state sau organizaţii internaţionale, dar care, prin natura stipulaţiilor pe care le conţin, sunt
supuse normelor de drept intern ale unui anumit stat. Este, în principal, cazul unor contracte de
drept privat, la care una din părţi este un stat străin. Asemenea contracte pot interveni, de
exemplu, în legătură cu achiziţionarea sau închirierea unor imobile ori pentru prestarea unor
servicii.
Aspecte de procedură în dreptul tratatelor internaţionale
1. Încheierea tratatelor - presupune o suită de acţiuni la care participă statele între care
intervine tratatul.
Pe cale cutumiară, s-au stabilit o serie de reguli procedurale, care presupun parcurgerea
mai multor etape în procesul de încheiere a unui tratat internaţional; codificate prin convenţia de
la Viena (1969), aceste reguli au însă, în general, o valoare supletivă, întrucât Convenţia oferă, în
numeroase cazuri, mai multe alternative. Mai mult chiar, în finalul unor articole, după ce se
enunţă o anumită regulă, referitoare la o etapă sau alta a procesului de încheiere a tratatelor, se
adaugă menţiunea „în afara cazurilor în care pă rţile nu convin, altfel”. De aceea, unii autori scot
în evidenţă faptul că procedura de încheiere a tratatelor este dominată de regula „deplinei
autonomii de voinţă a părţilor”, sau aşa-zisa „libertate a formelor”.
Totuşi, în general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei faze:
- negocierea textului tratatului,
- semnarea lui şi
- exprimarea consimţământului statelor de a fi părţi la tratat.
Negocierile se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor, special abilitaţ i în acest sens.
Această abilitare trebuie să rezulte din documente care emană de la autorităţ ile competente ale
fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei sau altor legi interne. Aceste documente
poartă denumirea de depline puteri. În Convenţia de la Viena (1969, art.1, alin.c), acestea sunt
definite drept „documentul emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una
sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un
tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat”. După cum se ştie, pe lângă
persoanele special împuternicite prin deplinele puteri, există şi o categorie de persoane, care,
prin funcţ iile pe care le îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea şi
încheierea tratatelor, depline puteri. De regulă, acestea sunt şeful statului, şeful guvernului şi
ministrul de externe; sau şefii misiunilor diplomatice (dar numai pentru, negocierea şi încheierea
tratatelor bilaterale, între statul acreditant şi statul acreditar) şi reprezentaţii acreditaţi ai statelor
la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii internaţionale, convocate în vederea elaborării
unui tratat.
În legă tură cu activităţile care se includ în etapa negocierilor, se înregistrează anumite
particularităţi decurgând din forma bilaterală sau multilaterală a tratatului. Astfel, în timp ce
etapa de negociere a tratatului bilateral se încheie cu convenirea textului acestuia între cele două
părţi, în cazul tratatului multilateral, negocierea se încheie cu adoptarea textului tratatului, pe
articole şi în ansamblul său. Regula generală după care s-a desfăşurat negocierea tratatelor
multilaterale în trecut era aceea a adoptării textului prin votul unanim al statelor participante.
Convenţia de la Viena din 1969 consacră însă o tendinţă, manifestă deja în practică, în sensul că,
pentru tratatele multilaterale care se negociază în conferinţe ori organizaţii internaţionale,
majoritatea de 2/3 este suficientă pentru adoptarea textului negociat (art.9).
Semnarea tratatelor se face în scopul autentificării textului negociat. Autentificarea prin
semnare reprezintă atestarea solemnă, de către statele care au participat la negocieri, a faptului
64
 că acestea s-au încheiat şi c ă textul pe care îşi depun semn ătura reprezintă forma definitivă a
tratatului, acesta neputând fi deci modificat unilateral de nici unul din statele participante. Acest
efect va fi obţinut, dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele două condiţii (art.12 al
Convenţiei din 1969):
- tratatul prevede expres acest lucru,
- intenţia statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri ale
reprezentantului său ori a fost exprimată în timpul negocierii.
În prezent, numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt
identificate prin denumirea de acorduri în formă simplificată. Ele se materializează, de obicei,
în schimb de note, schimb de scrisori, proces verbal parafat, memorandum, declaraţii comune
etc. Între acordurile în formă simplificată şi tratatul formal, nu există decât diferenţe de
procedură.
Etapa negocierii unui tratat nu este însă urmată, în toate cazurile, imediat, de semnarea
definitivă a acestuia. Există situaţii în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la
semnarea ad-referendum sau la parafarea textului. Prin semnarea cu menţiunea „ad-
referendum” se autentifică textul tratatului, „dar numai cu caracter provizoriu”. Parafarea, care
constă în înscrierea iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul
negociat, are acelaşi efect provizoriu (pentru toate acestea şi alte elemente terminologice, v.
art.1, alin.a-g, din Legea nr.590/2003, privind tratatele). Semnarea ad-referendum sau parafarea
trebuiesc urmate de semnarea definitivă a tratatului, condiţie obligatorie pentru declanşarea
procedurilor din etapa următoare.
Exprimarea consimţământului statelor – se realizează prin mijloacele juridice
prevăzute de legislaţia lor internă: semnare (vezi mai sus!), ratificare, aprobare sau
acceptare.
Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic prin dispoziţiile tratatului este necesar să
intervină un act intern, prin intermediul căruia organe special abilitate, de regulă parlamentele
naţionale, analizează dispoziţiile acestuia şi decid asupra angajării statului. Acest act (şi
activităţile conexe) constituie ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului impune
elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia, sau tratatul poate ridica
anumite probleme politice care presupun un anumit consimţământ din partea parlamentului.
Ratificarea era, iniţ ial, un act al suveranului, prin care acesta confirma împuternicirile
date plenipotenţiarilor săi în vederea încheierii tratatelor şi prin aceasta, în virtutea teoriei
mandatului, statul era considerat definitiv legat prin tratat. Odată cu apariţia parlamentelor în
principalele state europene, ratificarea tratatelor de că tre acestea a devenit mijlocul principal
prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia
tratatele internaţionale. În prezent, ratificarea a dobândit valenţe deosebite, întrucât în relaţiile
internaţionale moderne, dreptul de a încheia tratate cade sub incidenţa organelor caracteristice
regimului reprezentativ, ce trebuie consultate înainte de o angajare definitivă. Competenţa în
această privinţă este împărţită, în majoritatea statelor, între şeful statului şi adunările
legislative.
O problemă în legătură cu ratificarea tratatelor este aceea dacă ratificarea trebuie să fie
dată (sau refuzată) într- un anumit termen. Răspunsul este negativ, în afară de cazurile în care
tratatul prevede un termen pentru aceasta. Oricum, statele trebuie să-şi acorde „termene
rezonabile”. De obicei, termenul pentru ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului şi
există tratate ratificate după mulţi ani. Ratificarea nu poate fi parţială sau condiţionată, ci
numai acordată sau refuzat ă, iar dacă un stat încearcă să modifice un tratat în timp ce îl
ratifică , aceasta echivalează cu refuzul ratificării, însoţit de o nouă ofertă, care poate fi sau nu
acceptată. La trata-tele multilaterale pot fi formulate, în anumite limite, rezerve. .
Consimţământul exprimat prin aprobare sau acceptare este o procedură relativ nouă,
adoptată ca urmare a creşterii fără precedent a numărului tratatelor convenite la nivel
65
internaţional şi a diversifică rii domeniilor în care acestea intervin, în special a celor cu conţinut
economic şi tehnic. Această procedură s-a impus ca o alternativă la ratificare, o modalitate nouă
de exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi la tratate, modalitate care este dată în
competenţa guvernelor.
Practic, pe această cale se realizează o examinare mai expeditivă a dispoziţiilor unor
tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării. În conformitate cu legile interne
ale fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică
un angajament politic major sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii
statelor.
Evident că aderarea la tratate se referă numai la tratatele multilaterale şi intervine în
cazurile în care un stat nu a participat la negocierea şi semnarea tratatului dar decide, ulterior, să
devină parte la acesta.
Aderarea este posibilă numai dacă această modalitate de a deveni parte la un tratat este
prevăzut ă expres în textul tratatului, sau dacă din acesta rezultă intenţia părţilor de a permite
aderarea ulterioară a altor state. În funcţie de natura tratatului, aderarea se realizează prin
procedura ratificării sau aprobării.
Intrarea în vigoare a tratatului - reglementările în acest domeniu au fost adoptate
deoarece, în practică, exprimarea consimţământului statelor de a fi părţi la un tratat internaţional
se realizează, de regulă , printr-o serie de proceduri interne, care se desfăşoar ă în ritmuri şi la
date diferite, impunându-se necesitatea ca statele părţi să -şi comunice reciproc îndeplinirea
acestor proceduri şi, în func ţie de acestea, să se stabilească o dată precisă de la care tratatul
produce efectele pentru care a fost adoptat. În general, data intrării în vigoare a unui tratat
este prevăzută expres de aceasta, iar în cazurile în care tratatul nu o prevede, intrarea în
vigoare este convenită, ulterior, între părţi, urmărindu-se anumite norme procedurale.
Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare
a consimţământului de a se angaja prin tratat sunt denumite instrumente de ratificare (sau
aderare). În cazul tratatelor bilaterale, data intră rii în vigoare coincide cu data schimbului
instrumentelor de ratificare sau a notificării privind aprobarea sau acceptarea.
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lângă
unul din guvernele statelor care au participat la negocierea şi semnarea tratatului, căruia i s-a
încredinţat funcţia de depozitar, sau pe lângă o organizaţie internaţională investită cu aceeaşi
funcţie. Pentru tratatele încheiate sub auspiciile ONU, depozitar este Secretariatul General al
organizaţiei. Data intrării în vigoare a acestor tratate este stabilită în funcţie de acumularea unui
numă r minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului, de asemenea instrumente de ratificare (şi
chiar de îndeplinirea şi altor condiţii).
Legislaţia română privind încheierea tratatelor este reprezentată, în primul rând, de
prevederile art.11, 20, 91 (alin.1) şi 146-149 din Constituţie şi Legii nr.590/2003, intrată în
vigoare în februarie 2004.
Tratatele negociate şi semnate în numele României se supun fie ratificării, prin lege, de
către Parlament, fie aprobării, prin hotărâre, de către guvern, în funcţie de domeniul în care
intervin. Acordurile şi înţelegerile care, prin conţinutul lor, nu impun ratificarea de către
parlament sau aprobarea guvernului, cunoscute sub denumirea de acorduri în formă
simplificată, se încheie de ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau scrisori. Ele se
pot încheia ş i de alte ministere sau organe centrale, care au primit atribuţ ii şi împuterniciri în
acest sens, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.29, din Legea nr.590/2003)

Rezervele la tratate
În dr. internaţional actual (art.2, alin. d al Convenţiei de la Viena din 1969) această
instituţie este denumită drept „o declaraţie unilaterală, indiferent de cum este redactată sau
66
denumită, făcută de către un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la
un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi
ale tratatului în aplicarea lor faţă de statul respectiv”. Explicată astfel, rezerva pe care un stat o
formulează la un tratat multilateral la care doreşte să participe reprezintă deci o particularitate, pe
care acel stat îşi propune să o introducă faţă de regimul juridic general pe care tratatul respectiv îl
creează între statele părţi. Rezervele reprezintă, deci, un mecanism convenţional aplicabil doar în
cadrul tratatelor multilaterale.
Posibilitatea de a formula rezerve la tratatele multilaterale a fost întotdeauna admisă, ceea
ce a variat, în decursul timpului, au fost însă condiţiile, mai mult sau mai puţin restrictive, pe
care aceste rezerve trebuiau să le îndeplinească. Astfel, în prezent, (cf. art.19-23, Convenţia de la
Viena, 1969) se stabilesc o serie de condiţii de formă şi limitări în timp, precum şi condiţii de
fond, pentru formularea şi admiterea rezervelor. Ca drept condiţii de formă, reglementările
respective stabilesc:
- rezervele să fie exprimate în scris şi să fie comunicate statelor contractante şi altor state care
au dreptul să devină părţi la tratat (art.23); retragerea unei rezerve trebuie, de asemenea,
formulată în scris;
- rezervele pot fi formulate cu prilejul semnării tratatului, cu ocazia ratificării, aprobării sau
acceptării sale, sau în momentul aderării (art.19 al actului normativ);
- celelalte părţi la tratat sunt libere să formuleze obiecţiuni la rezervele comunicate ori să le
accepte. Acceptarea rezervelor se poate face expres sau tacit. Neformularea de obiecţiuni faţă de
o rezervă, timp de 12 luni de la comunicarea acesteia, este considerată ca acceptare tacită, iar
retragerea unei obiecţii la o rezervă trebuie formulată în scris.
În ceea ce privesc condiţiile de fond ale rezervelor, acestea se referă la conţinutul tratatului ori
acestora, şi anume:
- formularea oricăror rezerve să nu fie în mod expres interzisă de tratat;
- rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii ale tratatului, la care este în mod expres exclusă
posibilitatea de a se formula rezerve; în general, prin asemenea interdicţii de a se formula rezerve
la anumite articole ale unui tratat, se urmăreşte să se păstreze un „nucleu al tratatului”, care să se
aplice absolut uniform între toate părţile, lăsând deschisă posibilitatea de a formula rezerve la
alte clauze, considerate de o mai mică importanţă
- rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
Privitor la efectele produse de rezervele astfel formulate, acestea nu sunt interpretate unitar
şi nici suficient reglementate, aşa încât ele sunt, de regulă, reglementate bilateral, între statul
rezervatar şi celelalte state părţi la tratat.
Aplicarea în spaţiu a tratatelor – este guvernată de regula generală, întemeiată pe practica
statelor, jurisprudenţă şi doctrină, conform căreia tratatele se aplică asupra ansamblului
teritoriului statelor părţi. Astfel, în acest sens, art. 29 al Convenţiei de la Viena din 1969
prevede că: „Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este
stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare parte cu privire la ansamblul teritoriului său”.
De aici (şi din practică!) rezultă că, în anumite condiţii statele pot decide că un tratat nu
se aplică unei părţi din teritoriul său. La asemenea derogări de la regula generală s-a ajuns, de
exemplu, prin „clauza federală”. Prin această „clauză”, un stat federal, parte la tratat, poate
exclude teritoriul anumitor entităţi componente ale federaţiei de la aplicarea acestuia în cazurile
în care, în temeiul unor dispoziţii constituţionale, acest lucru este posibil. Evoluţia practicii
convenţionale mai recente demonstrează că în cadrul federaţiilor s-a ajuns însă la o solidaritate
accentuată între entităţile componente, care exclude reprezentarea internaţională separată a
acestora şi, implicit, recurgerea la „clauza federală”.
În acelaşi timp, o serie de tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor anumite zone
geografice sau spaţii precis identificate, situate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi la
tratat. Din această categorie fac parte, de exemplu, Tratatul privind Antartica din 1959, Acordul
67
privind activitatea statelor pe Lună sau alte corpuri cereşti din 1979, tratatul care interzice
plasarea de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă în zona internaţională a spaţiilor
submarine din 1970 ş. a.
Aplicarea în timp a tratatelor – în legătură cu aceasta s-a impus regula generală a neretroac-
tivităţii tratatelor. Preluat din dreptul intern, principiul a fost consacrat şi în Convenţia din
1969, care, în art.28, prevede: „Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită, sau
aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce priveşte
un act sau un fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat (...)”.
Aşa cum rezultă şi din formularea din Convenţie, nimic nu împiedică statele părţi la un
tratat să deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca această derogare să rezulte din
clauzele tratatului (în general, asemenea derogări se găsesc în tratate bilaterale privind evitarea
dublei impuneri, asigurări sociale sau în domeniul vamal).
O chestiune importantă în acest domeniu, impusă de practica numărului tot mai mare al
tratatelor bilaterale şi multilaterale, a fost cea a tratatelor succesive (cea a situaţiilor conflictuale
dintre dispoziţiile unor tratate, cu acelaşi obiect, intervenite succesiv între aceleaşi părţi).
În dr. internaţional, noul tratat se va aplica cu condiţia ca din dispoziţiile sale să rezulte
intenţia părţilor de a înlocui vechiul tratat sau dacă dispoziţiile sale şi cele ale vechiului tratat
sunt incompatibile în aşa măsură , încât este imposibil să se aplice ambele tratate în acelaşi timp.
Deci, noul tratat prevalează. Dar, în practică se întâlnesc soluţii diferite în acest domeniu.
Atrag atenţia, totuşi, asupra unei prevederi cu regim derogatoriu, cu valoare generală,
instituită de Carta ONU. Astfel, art.103 stabileşte preeminenţa sa asupra oricărei convenţii
internaţionale succesive, încheiate de statele membre, atunci când a prevăzut: „în caz de conflict
între obligaţiile membrilor Na ţiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor
decurgând din orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta
Cartă”.
Modificarea tratatelor
Transformările numeroase şi rapide pe care le înregistrează relaţiile internaţionale
contemporane impun, nu de puţine ori, adaptarea conţinutului tratatelor la evoluţiile societăţii
internaţionale.
Termenii utilizaţi pentru a desemna asemenea adaptări variază şi sunt uneori
echivalenţi: modificare, amendare, revizuire. În general, „modificarea” este termenul generic,
prin care se indică orice schimbări aduse textului unui tratat, în timp ce „amendarea” se referă la
anumite modificări parţiale şi de mai mică importanţă, iar „revizuirea” desemnează modificări
substanţiale şi extinse ale textului unui tratat.
Admisibilitatea, de principiu, a transformării textului unui tratat, oricare ar fi întinderea
sa, depinde de voinţ a părţilor. În cazul tratatelor bilaterale, păr ţile pot decide, atât la încheierea
tratatului cât şi în cursul aplicării sale, asupra condiţiilor în care pot interveni anumite
modificări. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, modificarea lor ridică o serie de probleme
referitoare la condiţiile concrete de realizare. In oricare dintre cazuri, există însă două reguli
generale ce privesc modificarea tratatelor:
- orice tratat poate fi modificat numai cu acordul părţilor;
- acordul de modificare trebuie să parcurgă, în general, etapele prevăzute pentru încheierea
tratatului (negociere, adoptare, ratificare, intrare în vigoare); în acest sens, art.39 al Conivenţei
de la Viena stabileşte: „Un tratat poate fi amendat prin acordul părţilor. Afara de cazul în care
tratatul nu dispune altfel, regulile enunţate în partea a II-a (ref. la încheierea şi intrarea în
vigoare) sunt aplicabile unui astfel de acord”.
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, în respectul suveranităţii statelor şi libertatea lor
de voinţă, modificarea acestora se poate face, ca regulă generală, doar cu acordul tuturor statelor
68
părţi. Astfel, prin aplicarea regulii unanimităţii pentru modificarea tratatelor multilaterale, un
număr redus de state (sau chiar un singur stat) ar putea bloca modificarea textului tratatelor,
impusă de anumite conjuncturi obiective şi dorită de majoritatea statelor părţi. De aceea, în
practică , s-a renunţat la cerinţa unanimităţii, astfel încât asemenea modificări pot să devină
efective cu acordul majorităţii statelor părţi (desigur, în condiţiile şi conform procedurii
prevăzute chiar în tratat).

Decenii de aprinse discuţii, de pe poziţii variate sau chiar extreme, s-au consumat în opinia
publică, între jurişti şi şcoli de drept, pornind de la realitatea necesităţii reformării organizaţ iei
mondiale, cu reală vocaţie universală, care este ONU, în sensul adaptării acesteia realităţilor în
dinamică schimbare din viaţa internaţională. Or aceasta presupune, totodată, modificarea
tratatului fondator, a Cartei. În această perspectivă, de la bun început, a fost adoptat un regim
juridic special, care, la rându-i, ar trebui modificat.
În legătură cu posibilitatea modificării, principalele reglementări în domeniu sunt cele
cuprinse în art.108 şi 109 din Cartă, care fac distincţie clară între amendarea şi revizuirea sa.
Astfel, primul art., indicat mai sus, se referă la „amendamente”, concepute ca modifi-
cări de mai mică importanţă, care vor intra în vigoare pentru toţi membrii ONU „când vor fi
fost adoptate cu o majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale şi ratificate, în
conformitate cu respectiva lor procedură constituţională, de două treimi din Membrii
Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de securitate”.
După cum s -a reţinut şi-n literatura de specialitate, până în prezent au fost amendate
articolele 23, 27 şi 61 ale Cartei. Prin amendamentul la art. 23 s-a sporit de la unsprezece la
cincisprezece numă rul membrilor Consiliului de Securitate, iar prin două amendamente
succesive ale art. 61 a crescut de la 18 la 54 numă rul membrilor Consiliului Economic şi Social.
Amendamentul la art. 27 dispune ca hotărârile Consiliului de Securitate în problemele de
procedură să fie luate cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale
celor cinci membri permanenţi ai Consiliului.
Articolul 109 se referă la posibilitatea revizuirii Cartei, care ar viza modificări de
substanţă, de ansamblu, fiind de competenţa unei Conferinţe Generale a Membrilor
Naţiunilor Unite, ce ar putea fi convocată în urma votului a două treimi din membrii
Adunării Generale şi a oricăror nouă membri ai Consiliului de Securitate. Intrarea în
vigoare a unor asemenea modificări ale Cartei ONU ar urma să aibă loc după ratificarea acestora
de către două treimi din Membrii Naţiunilor Unite, inclusiv toţi membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate. Până în prezent, nu s-a luat o decizie în legătură cu convocarea unei
conferinţe generale de revizuire a Cartei.

Încetarea tratatelor
Ţinând de actualitatea lor, de corespondenţ a efectelor juridice produse cu noile deveniri
din relaţiile internaţionale, cauzele de încetare a acestor efecte sunt riguros şi restrictiv
soluţionate, atât prin clauze exprese în tratat sau, în lipsa acestora, prin practica convenţională a
statelor. În acest sens, Convenţia de la Viena (art. 42, alin. 2) stabileşte că „stingerea unui tratat,
denunţarea sa sau retragerea unei părţi nu pot avea loc decât în aplicarea dispoziţiilor
tratatului sau a prezentei Convenţii”.
În practică, dar şi în literatura specială, privitor la cauzele de încetare a efectelor tratatelor
se face distincţ ia între: încetarea tratatelor prin voinţa părţilor, independent de voinţa lor,
ca urmare a ruperii relaţiilor diplomatice, a războiului sau constatării nulităţii lor
(principalele modalităţi practice de încetare a efectelor acestora). În aceeaşi literatură, se discută
despre cauze de nulitate şi încetare propriu-zisă.

69
 O primă cauză de nulitate este cea prevăzută în art.53 şi 64 ale Convenţiei de la Viena,
conform cărora tratatul este nul (încetează) dacă conţine clauze care contravin unei norme
imperative (de jus cogens) de dr. internaţional, atunci în vigoare.
O altă situaţie de nulitate intervine atunci când se constată că tratatul are unele vicii de
consimţământ: lipsa competenţei de a încheia astfel de acte, eroarea, dolul, coruperea
reprezentatului statului-parte, constrângerea exercitată asupra acestuia.
Desigur, tratatul poate fi încheiat pe o durată determinată, la împlinirea căreia îşi încetează
firesc efectele. În practică, însă, în cele mai multe cazuri, tratatele care conţin clauze privitoare la
încheierea lor pe o anumită perioadă - 3, 5, 10 ani – conţin „automat” şi o clauză privind tacita
prelungire sau reînnoire (reconducţiune). Conform acesteia, la împlinirea perioadei pentru care
tratatul a fost încheiat, acesta se consideră reînnoit, pe perioade identice, dacă nici una dintre
părţi nu îşi manifestă intenţia de a pune capăt tratatului la expirarea perioadei respective.
După cum s-a mai arătat, tratatele îşi pot înceta efectele ca urmare a unei condiţii
rezolutorii (un eveniment viitor şi incert, care dacă şi atunci când se produce, face să înceteze
tratatul), expres prevăzută în cuprinsul lor.
În mod excepţional, tratatele îşi mai pot înceta uneori efectele ca urmare a manifestării
unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin denunţ are sau retragere. Denun ţarea sau retragerea
unilaterală dintr-un tratat ridică problema facultăţii unei părţi la tratat de a se elibera de un regim
convenţional printr- un act unilateral. Practica convenţională a dat un răspuns negativ la această
problemă, în sensul că nu există un drept de denunţare unilaterală a tratatului, în absenţa unei
clauze exprese în tratat. În acest sens, Convenţia de la Viena (art.56) stabileş te regula generală
conform căreia „un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi la denunţarea sa
sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri”.
Încetarea unui tratat sau suspendarea acestuia se poate realiza şi tacit, ca urmare a
încheierii între aceleaşi părţi a unui tratat cu acelaşi obiect (în condiţiile art.59 din aceeaşi
Convenţie).
Încetarea tratatelor independent de voinţa părţilor intervine în situaţii obiective, care fac
imposibilă executarea lor, ca urmare a dispariţiei obiectului sau părţilor la tratat şi ca efect
al schimbării fundamentale a împrejurărilor.
Ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare, ca şi războiul pot crea, în ceea ce priveşte
anumite tratate, o imposibilitate de executare şi pot conduce la încetarea acestora. Dar, în
general, ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare nu conduce automat la încetarea tratatelor
dintre statele în cauză. Fac excepţie tratatele a căror executare implică existenţa relaţiilor
diplomatice şi consulare între părţi.
În cazul conflictelor armate se pot crea împrejurări care să afecteze nu numai aplicarea
tratatelor dintre statele beligerante, ci şi între alte state. Dar, de regulă, nu îşi mai produc efectele
tratatele bilaterale dintre beligeranţi, mai ales cele privind relaţiile economice şi financiare, iar
tratatele multilaterale sunt suspendate în raporturile dintre beligeranţi şi rămân în vigoare în
raporturile dintre nebeligeranţi, precum şi în raporturile dintre beligeranţi şi nebeligeranţi.

Interpretarea tratatelor - este operaţiunea prin care se determină sensul exact al unui
cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii. În
timp, mai ales pe cale cutumiară, s-au stabilit unele reguli privind autoritatea competentă
pentru interpretarea tratatelor şi, totodată, reguli şi mijloace de interpretare. În dr. internaţional
contemporan, Convenţia de la Viena (1969) sintetizează unele dintre acestea, în art.31-33, după
ce, în art.2, sunt convenite definiţii privind termenii şi explicate expresii folosite în textul
adoptat.
Ca regulă generală, pe plan internaţional, sarcina interpretării revine, în primul rând,
statelor părţi la tratat şi, în mod excepţional, unei instanţe arbitrare sau judiciare (la cererea

70
statelor, desigur). Pe plan intern, interpretarea tratatelor revine autorităţilor guvernamentale
competente în domeniul relaţiilor externe, de regulă ministerelor de externe ale statelor părţi.
Interpretarea tratatelor de către părţi, denumită şi interpretare autentică, se poate realiza
prin includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor, prin acte adiţionale sau
scrisori de interpretare, ca şi prin acorduri separate de interpretare.
Interpretarea jurisdicţională intervine atunci când părţile nu se pot pune de acord asupra
interpretării tratatului şi supun diferendul arbitrajului internaţional sau Curţii Internaţionale de.
Justiţie. Interpretarea dată de aceste instanţe – numită şi interpretare neautentică - are forţă
obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi priveşte numai speţa supusă jurisdicţiei.
Revenind la regulile consacrate de cutumă sau actele internaţionale în materia
interpretării tratatelor internaţionale, apreciem, în finalul acestui rezumat, că, în timp, cu
toată diversitatea situaţiilor concrete, s-au aplicat reguli deduse din principiile logicii,
bunului simţ şi bunei credinţe. Aşa cum, de fapt, „rezumă” art.31, alin.1, al Convenţiei de la
Viena, din 1969,: „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă, potrivit sensului obişnuit
ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului
său”.

X. Soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace de Drept

internaţional

1. Scurt istoric al reglementării unui principiu fundamrntal al Dr. internaţional public

actual – soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (Conţinutul principiului)

Ca exerciţiu al suveranităţii depline, în raporturile lor, statele s-au gă sit, de multe ori, în
situaţii contencioase, în numeroase domenii. Regula aplanării sau soluţionării acestora a fost,
pentru multă vreme, utilizarea forţei, războiul.
Deşi, în practica interstatală, se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de
rezolvare paşnică a conflictelor încă din antichitate, iar în evul mediu statele utilizau, frecvent,
medierea, arbitrajul şi concilierea exercitate de papi sau împăraţi, impunerea regulii (devenită
principiu fundamental ş i normă imperativă) soluţionării paşnice a conflictelor sau aplan ării
contradicţ iilor dintre state, odată cu găsirea mijloacelor concrete de rezolvare, sunt
rezultatul evoluţ iilor relaţiilor dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor si
normelor de drept internaţional din epoca modernă şi contemporană. Astfel de reguli de
drept internaţ ional, stabilite prin tratate multilaterale, apar abia la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, cu prilejul Conferinţelor privind regulile războiului, de la Haga, din anii
1899 şi 1907 (pe atunci, războiul se afla, încă, în legalitate).

Dar, cât timp dreptul internaţional nu interzicea războiul şi cât timp recurgerea la forţă era
permisă, soluţionarea paşnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar şi sporadic. Statele
recurgeau la forţă în mod firesc, pentru a-şi manifesta suveranitatea. Folosirea războiului ca
instrument al politicii statelor pentru rezolvarea diferendelor a fost multa vreme legală .
Interzicerea războiului şi prohibirea forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state au fost
elemente hotărâtoare, obţinute în timp, pe linia recunoaşterii şi acceptării principiului soluţionării
paşnice a diferendelor internaţionale.
Cadrul juridic al reglementării paşnice implică toate izvoarele dreptului internaţional –
cutuma, principiile generale de drept, convenţiile internaţionale, -, aplicându-se desigur cele
pertinente pentru tranşarea litigiului, inclusiv, dacă este cazul, aplicarea echităţii, cu condiţia
acordului între părţi.
Din punct de vedere istoric, se cuvin menţionate, prioritar, cele două Convenţii de la Haga
71
(menţionate mai sus). Ele lăsau statelor opţiunea între că i paşnice şi nepaşnice de reglementare,
cerându-le să acorde prioritate mijloacelor paşnice, pe cât posibil şi dacă circumstanţele o permit,
înainte de a recurge la arme.
Convenţia din 1907, de exemplu, se referă, de la început, la imperativul ocrotirii şi
menţinerii păcii şi enumeră diferitele mijloace de reglementare paşnică a diferendelor, la loc de
frunte fiind puse negocierile şi arbitrajul.

După înfiinţarea Ligii Naţiunilor, s-au reglementat o serie de instrumente juridice

internaţionale, care au consacrat principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
acesta avand caracter de normă imperativă.
În acest sens, art.12 din Pactul Societăţii Naţiunilor a stabilit obligaţia statelor în conflict să
recurgă, în prealabil, la mijloacele paşnice, membrii Societăţii convenind ca, în cazul în care
apare un diferend între ei, îl vor supune fie procedurii arbitrale sau unei reglementări judiciare,
fie Consiliului spre examinare. Mai mult, procedural, ei stabileau, de asemenea, că în nici un caz
nu trebuie să se recurgă la ră zboi, înaintea expirării unui termen de 3 luni după pronunţarea
hotărârii arbitrale sau judiciare sau a prezentării raportului Consiliului.
Tot în cadrul Societăţii Naţiunilor, a fost adoptat şi un Protocol pentru reglementarea
paşnică a diferendelor internaţionale (Geneva, 2 octombrie 1924). Acesta conţine dispoziţii
detaliate care completează articolele pertinente din pact şi stabilesc proceduri care să asigure
obţinerea unei soluţii paşnice a diferendelor, recurgându-se la Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională şi la Consiliul Societăţii Naţiunilor.

În literatura specială, se consideră că primul document de drept internaţional care statuează

mijloacele paşnice ca singurele modalităţi pentru rezolvarea diferendelor este Pactul Briand-
Kellogg (de fapt, Tratatul general de renunţare la război, Paris, 27 august 1928) care condamnă
recurgerea la război pentru soluţionarea diferendelor internaţionale şi cere să se renunţe la acesta
(art.1). În articolul 2 din Pact se prevede că toate diferendele sau conflictele dintre state trebuie să
fie reglementate pe cale paş nică , independent de natura şi de originea lor, fără a mai lăsa
statelor în litigiu alegerea de a recurge la forţa militară spre a le soluţiona. Pentru
concretizare, se stabilea în document, „Înaltele părţi contractante recunosc că reglementarea sau
soluţionarea oricăror diferende şi conflicte de orice natur ă sau de orice origine ar fi ele, care
vor putea să se ivească între ele, nu va trebui niciodat ă să fie căutate altfel decât prin mijloace
paşnice”. Dar „multă apă va mai curge pe Sena” până la impunerea în practică a acestui frumos
formulat principiu...
(O bună parte dintre aceste prevederi şi unele ale Protocolului... din 1924, au fost preluate
în Acordul general pentru reglementarea paşnic ă a diferendelor internaţionale, adoptat de
Adunarea Societăţii Naţiunilor la 26 septembrie 1928, revizuit şi adoptat şi de Adunarea
Generală a ONU, la 28 aprilie 1949, prin Rezoluţia nr. 268/III).
În epocă, au mai fost încheiate şi unele convenţii cu caracter regional privind regle-
mentarea paşnică a diferendelor internaţionale, precum Tratatul pentru reglementarea paşnică a
conflictelor dintre statele americane (Tratatul de la Londra, din 1923) şi Tratatul interamerican
relativ la bunele oficii şi mediere (1929), Convenţia generală de conciliere interamericană
(1929) ş i Tratatul interamerican de soluţionarea paşnică a diferendelor (Pactul de la Bogota,
1948) ş. a.

Constituirea ONU, intrarea în vigoare a Cartei şi a multor altor acte internaţionale în

domeniu, au însemnat tot atâtea momente de progres în reglementarea şi impunerea în practica
internaţională a acestui principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan. În izvorul
principal al acestei ramuri de drept public internaţional, respectiv Carta, reglementările de bază,
mai ales la nivel de principii, şi menţionarea mijloacelor principale convenite să asigure
72
realizarea practică, sunt cele cuprinse în Cap. I, Scopuri şi principii, art.1(1), art.2(3), Cap. VI,
Rezolvarea paş nic ă a diferendelor, art.33-38, şi Cap.VII, Acţiunea în caz de ameninţari
împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de agresiune, art.39-51
Înainte de toate, Carta instituie o obligaţie erga omnes de a „înfăptui, prin mijloace
paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea şi
rezolvarea diferendelor şi situţiilor cu caracter internaţ ional care ar putea duce la o violare a
păcii” (art.1, alin.1), finalitate pentru care „toţi membrii organizaţ iei îşi vor rezolva diferendele
lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională,
precum şi justiţia s ă nu fie puse în primejdie” (art.2, alin.3). Aceste prevederi – cum s-a mai
subliniat – definesc elementele esenţiale ale principiului fundamental al soluţionării paşnice,
prin mijloace de drep internaţional, a tuturor diferendelor internaţionale, statele asumându-
şi obligaţia de protejare a valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale contemporane, fără
recurgerea la forţă.
Într-un bilanţ incomplet, autorii de specialitate apreciază că, în domeniul reglementării
paşnice a diferendelor internaţionale, pot fi enumerate, până în zilele noastre, peste 30 de acte
(instrumente) internaţionale, generale sau regionale. Dintre acestea, în Dr. internaţional public
actual, de o importanţă aparte cred că sunt declaraţiile şi rezoluţiile Adunării Generale a ONU,
adevărate „acte normative cadru” în domeniu.
De fapt, în documentele internaţionale în domeniu sunt reglementate două principii
fundamentale complementare, inseparabile sub aspectul realizării practice – cel al soluţionării
exclusiv prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale şi cel al nerecurgerii la forţă
sau ameninţarea cu forţa.
Astfel, aceste principii sunt menţionate împreună în Declaraţia Adunării Generale a ONU
din 1970 referitoare la Principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970),
care, după cum am arătat şi mai sus, prevedea clar că „războiul de agresiune constituie crimă
contra păcii, care angajează responsabilitatea în conformitate cu dreptul internaţional”.
Alte documente internaţionale de aceeaşi sorginte au lămurit şi detaliat aspecte de
substanţă sau practice ale principiului soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace de
drept internaţional. Printre acestea, se înscriu şi rezoluţiile Adună rii Generale a ONU despre
Reglementarea paşnică a diferendelor între state (nr. 34/102, din 14 decembrie 1979, nr. 35/160,
din 15 decembrie 1980 şi nr. 36/110 din 10 decembrie 1981), precum şi Declaraţia asupra
reglement ării paşnice a diferendelor internaţionale (Declaraţia de la Manila), adoptată prin
Rezoluţia nr.37/10, din 15 nov.1982.
În acest document internaţional, se reitereză că obligaţ ia statelor de reglementare paşnică
se aplic ă tuturor diferendelor internaţionale, oricare ar fi gravitatea sau natura lor şi, ca o
noutate importantă, este stabilirea obligaţiei statelor-părţi la un diferend, precum şi a statelor
terţe, de a se abţ ine de la orice act susceptibil de a agrava situaţia care a generat
diferendul. Astfel, în art.13, se precizeză că „nici existenţa unui diferend, nici eşecul unei
proceduri de reglementare paşnică a unui diferend nu autorizează unul sau altul dintre statele
părţi la un diferend de a recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa”.
Ulterior, şi la nivel regional, ca în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990,
adoptată la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la CSCE, s-a reafirmat principiul
reglement ării paşnice a diferendelor dintre state şi s-a hotărât să se pună „la punct mecanisme de
prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele- părţi”, iar Declaraţia Mileniului (Rezuluţia
Adunării Generale ONU nr.55/2 din 2 sept. 2000) reconfirma dimensiunea universală a cestui
principiu fundamental al Dr. internaţional public contemporan.

2. Noţiunea de diferend internaţional (şi de „situaţie”)

Termenul comun din documentele internaţionale „diferend” desemnează variatele
73
contradicţii (conflicte) de interese, de natură juridică sau politică, dintre statele lumii. Altfel
spus, diferendul înseamnă o neînţelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe
state, cu privire la un drept, pretenţie ori interes.
„Oficial”, Curtea Permanentă de Justi ţie Internaţională definea diferendul internaţional
drept „un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze
juridice sau de interese”.
Diferend internaţional mai înseamnă, într-un sens foarte larg, o neînţ elegere, o opoziţie
între două sau mai multe state, care au atins stadiul în care părţile şi-au formulat pretenţii
sau contrapretenţii şi care constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele.
Diferendele internationale se pot naşte nu numai între state, ci şi între acestea şi organizaţii
internationale sau numaiintre organizatii internationale.
Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebită o au situaţiile
internaţionale, care ar putea duce la încălcarea păcii. Carta ONU, în art.34, stabileşte dreptul
Consiliului de Securitate de a „ancheta orice diferend sau orice situaţie, care ar putea duce la
fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă
prelungirea diferendului sau situaţiei ce ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”. Acelaşi document internaţional, în art.36 (3), stabileşte că „în regulă generală,
diferendele de ordin juridic trebuie sa fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în
conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii”. În consecinţă, Jurisdicţia internaţională consideră
că toate diferendele sunt juridice, până la proba contrarie, dacă cererea reclamantului are sau nu
temei de drept, iar adăugarea „situaţiei” în contextul reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale, trebuie avută în vedere, în scopul de a se lua măsuri ca aceasta să nu aibă drept
consecinţă declanşarea unui diferend, care ar pune în pericol pacea internaţională. De altfel,
situaţiile au, în conceptia Cartei, un caracter similar cu diferendul.
S- a considerat, uneori, că există o deosebire între diferendele cu caracter politic şi cele cu
caracter juridic, dar diferendele internaţionale au, întotdeauna, şi un caracter politic, chiar dacă
unele dintre ele ar prezenta mai accentuat una dintre aceste caracteristici.
După cum am mai ară tat, în acest sens, art.l (2) din Cartă prevede, printre altele, că unul
dintre scopurile organizaţiei este de a înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o atingere a păcii.
Părţile trebuie să facă eforturi în scopul de a reglementa cu promptitudine diferendele
internaţionale dintre ele prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare
judiciară, recurgerea la organisme sau acorduri regionale sau alte mijloace paşnice, la
alegerea lor (Rezolutia nr. 2625 a Adunării Generale).
De asemenea, potrivit Declaraţiei din 1970 şi Declaraţiei de la Manila, statele-părţi la
diferend trebuie să aplice cu bună-credinţă acordurile încheiate între ele. Întrucât recurgerea la
forţă, la agresiune, este o crimă internaţional ă, părţile la un diferend, dacă nu au ajuns la un
acord prin unul dintre mijloacele de reglementare a diferendelor enuntate mai sus, trebuie să
continue să caute reglementarea diferendului prin alte mijloace asupra cărora au căzut de acord.

3. Principalele mijloace şi proceduri de drept internaţional de soluţionare paşnică a

diferendelor şi situaţiilor internaţionale
Aceste mijloace şi proceduri, prevăzute în documentele menţionate mai sus, se pot grupa
în:
a) - mijloace şi proceduri politico-diplomatice, care sunt negocierile, bunele oficii, medierea,
ancheta, concilierea;
b) - mijloace şi proceduri jurisdicţionale, care sunt arbitrajul şi justiţia internaţională, şi
c) - alte modalităţi, la alegerea părţilor (inclusiv, cele din cadrul organismelor şi organizaţiilor
internaţionale).

74
Reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace şi proceduri politico-diplomatice
Aceste posibilităţi aparţin modurilor „clasice” de reglementare paşnică a diferendelor, mai
vechi. Ele sunt folosite, de cele mai multe ori, în afara unui cadru instituţional, pentru a
reglementa fie diferende de importanţă redusă, fie, dimpotrivă, prea importante din punct de
vedere politic, pentru a permite intervenţia unei organizatii internaţionale. Există posibilitatea
trecerii de la o procedură politico-diplomatică la alta, elementul fundamental constituindu-l
negocierea.
Negocierea
Negocierea a deţinut întotdeauna un loc central în cooperarea internatională, cu începere
din cele mai vechi timpuri, indiferent de obiectul acestora (dispute politice, juridice, economice,
teritoriale, etnice etc.).
Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor şi
condiţiile pentru desfăşurarea lor se stabilesc de părţile în diferendul respectiv.
Totodată, în desfăşurarea negocierilor trebuie avut în vedere art.2, paragraful 3 din Carta
ONU, în sensul că negocierea, ca şi celelalte mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor,
trebuind să fie conformă cu imperativul de a nu pune în primejdie pacea şi securitatea
internaţională şi nici justiţia, condiţie generală pentru toate mijloacele paşnice. Totodată , această
dispoziţie din Cartă a fost interpretată ca o obligatie generală a statelor membre de a nu se
sustrage de la negocierea oferită de un alt stat cu care se află în litigiu. Este o obligaţie care nu se
aplică numai statelor membre ale ONU, ci face parte din dreptul internaţional general
contemporan.
Declaraţia de la Manila subliniază faptul că negocierea directă, ca mijloc de soluţionare
paşnic ă a diferendelor internaţionale, se caracterizează prin supleţe (negocierea poate fi folosită
pentru soluţionarea oricărui diferend de ordin politic, tehnic, juridic etc.) şi prin eficacitate (în
viaţa internaţională, statele recurg, adesea, la negocieri pentru rezolvarea problemelor litigioase,
multe dintre acestea fiind soluţionate pe această cale). Deci, negocierile nu au doar un rol de
preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci, mai mult, oferă
posibilitatea părţilor ca, în cadrul convorbirilor directe, să stabilească singure viitoarele
reglementări. Negocierile diplomatice între părţile în conflict constituie, în mod natural, mijlocul
cel mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.
Se poate observa că, în doctrina şi în jurisprudenţa internaţională, a fost consacrat
principiul anteriorit ăţii negocierilor, aspect care însă n-a fost reţinut în Carta ONU şi nici în alte
documente, cum ar fi Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile
prieteneşti şi la cooperarea între state.(1970)
Se mai poate adăuga că negocierile trebuie desfăşurate cu bună-credinţă, cu voinţa reală de
a se ajunge la un rezultat.
Un tip de negocieri sunt considerate ş i consultările; ele nu sunt prevăzute în articolul 33 al
Cartei ONU, dar sunt incluse într-un număr de tratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate
de aplicarea sau interpretarea tratatelor respective.
În alte tratate, consultările sunt considerate ca o fază preliminară a procesului de
reglementare a diferendelor (art.XI al Tratatului de la Washington, din 1959, privind regimul
juridic al Antarcticii; art XXV al Convenţiei din 1980 privind conservarea faunei şi florei marine
a Antarcticii).
Consultările pot îmbrăca ş i forma schimbului de vederi; acestea au un rol important în
cadrul regimului instituit prin Convenţia asupra dreptului mării, din1982, în privinţa
reglementării paşnice a diferendelor privind interpretarea sau aplicarea prevederilor convenţiei
(art.283).
În funcţie de cadrul de desfăşurare a negocierilor, acestea pot fi:
a) Negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct
sau îşi fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise. Acest gen de
75
negocieri este facilitat de tehnica avansată a telecomunicaţiilor ş i mijloacelor de transport.
Negociatorii sunt, cel mai adesea, miniştrii afacerilor externe sau funcţ ionari ai ministerelor
afacerilor externe, dar pot fi şi negociatori specializaţi; există cazuri când, fie în faza iniţială, fie
în faza finală a concluziilor, la negocieri participă şefi de state sau de guverne.
Misiunile diplomatice permanente joacă şi ele un rol important în exprimarea poziţiei
guvernului lor în cadrul negocierilor cu ministerul afacerilor externe, al statului în care sunt
acreditate. Statele implicate într-un diferend, care n-au stabilit până în momentul respectiv relaţii
diplomatice între ele, pot începe negocierile prin intermediul misiunilor lor diplomatice de pe
lângă un stat terţ sau de pe lângă ONU (ex.: art.15 al Acordului din 1979 privind activităţile
desfăşurate pe Lună şi alte corpuri cereşti).
b) Negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt
implicate mai multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor.
Statele care sunt interesate în reglementarea unui diferend, fără a fi parte la acesta, pot ţine o
conferinţă internaţională, la care părţile aflate în diferend pot să nu participe, pentru a studia
litigiul şi a formula puncte de vedere privind căile de soluţionare a acestuia;
c) Negocierile colective. O organizaţie internaţională poate constitui, de asemenea, cadrul
optim negocierilor, atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state
membre ale organizaţiei respective.
Negocierile se pot desfăşura în capitala unuia dintre statele-părţi la litigiu sau, pe rând, în
capitalele fiecărui stat-parte sau, în cazul negocierilor bilaterale, într-o localitate apropiată de
frontiera comună, stabilită de comun acord.
În cazul negocierilor din cadrul organizaţiilor internaţionale acestea se desfăşoară, de
regulă, la sediul organizaţiei, însă organul ce are competenţe în reglementarea paşnică a
diferendelor poate stabili locul de întâlnire în vederea negocierilor în afara sediului organizaţiei
(ex.: art.28 paragraful 3 al Cartei ONU).

Medierea şi bunele oficii

Medierea este tot o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. Se deosebeşte
de negociere, prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un
terţ acceptat, de comun acord, de părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de
state, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială
sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terţa persoană propune
o soluţie părţilor, care nu are însă un caracter obligatoriu.
Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este prevăzută într-o serie de tratate
multilaterale: convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a
conflictelor internaţionale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii ş i medierii din 1936,
Carta Natiunilor Unite, Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizatiei Statelor Americane,
Tratatul american de reglementare paşnică (Pactul de la Bogota) din 1948, Carta Organizatiei
Unitătii Africane şi Protocolul de mediere, conciliere şi arbitraj din 1964, Tratatul asupra
Antarcticii din 1959, Declaratia din 1970 privind principiile dreptului internaţional, Actul final
din 1975 al OSCE, Declaraţia de la Manila privind reglementare paşnică a diferendelor
internationale din 1982.
Potrivit art.3 din Conventia de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor
internationale, din 18 octombrie 1907, oferta de mediere nu trebuie să fie considerată cu un act
inamical. Dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul
ostilităţilor.
Art.4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de acord pretenţiile opuse şi de a
calma resentimentele care, poate, s-au ivit între statele în conflict. Funcţiile mediatorului
încetează din momentul când s-a constatat, fie de către o parte în litigiu, fie de către mediator, că
mijloacele de reglementare a diferendului propuse de acesta nu sunt acceptate.
76
 Procedura de mediere se poate declanşa fie la initiaţiva părţii terţe care se oferă să intervină
, ofertă ce este acceptată de părtile aflate în diferend, fie la cererea părtilor aflate în conflict.
Tehnica medierii include mai multe elemente, utilizate în funcţie de natura diferendului:
asigură comunicarea între părti, precizează problemele în discuţie, formulează propuneri privind
desfăşurarea discuţiilor şi soluţionarea sau atenuarea problemelor litigioase. În procesul de
mediere este important a se convinge părţ ile aflate în litigiu că mediatorul înţelege foarte bine
poziţia fiecăreia, este absolut imparţial, iar scopul său este de a-şi îndeplini cât mai bine rolul de
mediator în cazul de speţă.
Conform art.XII al Pactului de la Bogota, cele mai importante condiţ ii ce trebuie
respectate sunt absenţa formalismului şi confidenţialitatea, aceasta deoarece, în plan politic,
medierea este un exerciţiu foarte delicat.

Bunele oficii, prevăzute în Convenţia de la Haga, precum şi în Declaratia de la Manila, se

deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri şi
nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei.
În esenţă, bunele oficii facilitează comunicarea între părti şi sunt utile dacă părţile aflate în
diferend nu au relaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.
În art.33 (1) al Cartei ONU, bunele oficii nu sunt menţionate în mod expres printre
mijloacele de reglementare a diferendelor între state. Declaraţia de la Manila din 1982, în art.5,
situează bunele oficii pe acelaşi plan cu alte mijloace de reglementare a diferendelor prevăzute în
art.33 al Cartei.
Rolul bunelor oficii este subliniat şi în Declaratia Adunării Generale a ONU asupra
prevenirii şi eliminării diferendelor şi situaţiilor care pot ameninţa pacea şi securitatea
internaţională şi asupra rolului ONU în acest domeniu, din 1988.

Ancheta
Ancheta internaţională se bazează pe ideea că negocierile dintre pă rţile aflate în diferend,
pentru găsirea unor soluţii echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaştere corectă şi exact
ă a faptelor care au generat diferendul respectiv. Considerându-se că elucidarea faptelor de către
statele aflate în diferend nu ar oferi garanţ ia stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut
necesitatea instituirii, în acest scop, a unor comisii internaţionale de anchetă, care să stabilească o
versiune unică a faptelor.
Ancheta internaţională constă, atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor conform
convenţiilor de la Haga, cât şi în forme mai noi, mai perfecţionate, care presupun căutarea unor
informaţii în beneficiul unor organizatii internaţionale cum ar fi ONU.
Consacrarea anchetei internaţionale într-un document multilateral s-a făcut, prima dată, în
Convenţia de la Haga, din 1899 şi, ulterior, în Convenţia de la Haga, din 1907.
La Conferinţa din 1899, se sublinia caracterul temporizator al anchetei, de calmare a stării
de spirit a părtilor în conflict, ancheta actionând ca o „supapă de sigurantă". Ancheta are însă şi o
func ţie preventivă, deoarece împiedică agravarea unui diferend international. De asemenea, ea
nu este o modalitate de soluţionare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară pentru o
altă modalitate paşnică de soluţionare (concilierea, arbitrajul) şi având un caracter facultativ.
Ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendinţa de a se
aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reţinerea statelor de a nu recurge prea des
la anchetă.
Ancheta intemaţional ă poate fi, deci, definită ca o modalitate de soluţionare paşnică, care
constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend
internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de p ărţile aflate în diferend sau de
către o organizaţie internaţională, comisie ale cărei concluzii au un caracter facultativ.
77
 Convenţia de la Haga din 1907 descrie pe larg recurgerea la comisiile de anchetă. Acestea
se instituie în diferendele internaţionale care nu privesc nici onoarea nici interesele esenţiale ale
statelor şi care provin dintr-o divergenţă de apreciere asupra unor chestiuni de fapt. Comisia de
anchetă se instituie printr-o convenţie specială între părţile în litigiu, care precizează faptele de
examinat ş i diversele măsuri pentru crearea şi funcţ ionarea comisiei. Aceste fapte sunt stabilite
pe bază de documente, de inspecţii la faţa locului, de expertize, de audiere de martori etc.
Prin unele convenţii multilaterale şi, în special, bilaterale, de după primul ră zboi mondial,
s-a încercat să se lărgească competenţa comisiei de anchetă. Specific ş i pozitiv în aceste tratate
era faptul că semnatarii lor se angajau să nu recurgă la război până la încheierea procedurii de
anchetă.
Comisia de anchetă este, în mod liber, constituită de părţi, cu excepţia cazului când un
tratat a prevăzut o comisie permanentă.
Convenţia de la Haga stipulează că vor fi aplicabile, în cazul constituirii comisiei de
anchetă, aceleaşi reguli ca cele privind constituirea tribunalului arbitral.
Comisia este formată dintr-un număr impar de membri-comisari, având cetăţenia păr ţilor
în conflict şi comisari terţi. Comisarii sunt aleşi intuitu personae, nereprezentând guvernele lor.
Păr ţile sunt reprezentate prin agenţi speciali, care servesc ca intermediari între ele şi comisie; ei
pot fi asistaţi de consilieri sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa comisiei.
Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în primul rând,
expunerile părţilor asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia
martori şi experţi, poate să se deplaseze la faţa locului (aceasta presupune însă acordul părţii care
exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv). Părţile la convenţie se angajează să ofere
comisiei de anchetă toate mijloacele ş i toate înlesnirile necesare pentru cunoaş terea completă şi
pentru aprecierea exactă a faptelor sau pentru a intra în posesia informaţiilor pe care le consideră
necesare.
Lucr ările şedinţelor şi documentele nu sunt fă cute publice decât cu consimţământul
părţilor ş i prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, în prezenţa agenţilor
naţionali, interogarea lor fiind făcută de către preşedintele comisiei, iar mărturiile consemnate
într-un proces-verbal.
În final, Comisia de anchetă alcătuieşte un raport care, fiind limitat la constatarea faptelor,
nu are caracterul unei sentinţe arbitrale, părţile având deplina libertate să decidă urmările pe care
le vor da raportului.

Concilierea
Primele referiri la procedura de conciliere s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale încheiate
în primele decenii ale secolului al XX-lea. În 1922, Societatea Natiunilor a adoptat o rezoluţie
prin care se propunea statelor supunerea diferendelor unor comisii de conciliere. Ulterior,
numeroase tratate multilaterale au consacrat concilierea ca un mijloc de soluţionare paşnică a
diferendelor: Carta ONU (art.33), Declaraţia de principii din 1970, Carta OUA., Declaratia de la
Manila din 1982 ş.a.
Această procedură asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături
caracteristice proprii.Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare realizată de
un organ independent, şi nu de un terţ care actionează ca mediator.
În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea
părţilor, ci se procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, adică la propunerea de soluţii
părţilor, care se vor pronunta asupra lor.
Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico- diplomatice de soluţionare la cele
jurisdictionale. Se deosebeşte de acestea din urmă, prin faptul că soluţia propusă de comisia de
conciliere are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicţionale
de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu.
78
Ea se desfăşoară prin constituirea de către părţile în cauză a unei comisii de conciliere
permanente sau ad-hoc.
Comisia este formată din 3-5 membri aleş i în baza criteriului naţionalităţii, al reprezentării
egale a părţilor şi al lipsei interesului direct în diferendul care urmează a fi solutionat. Pentru
asigurarea imparţialitătii şi obiectivităţii comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părţilor
atât la numirea preşedintelui, cât şi a celorlalţi membri ai comisiei.
În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se
recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori, alcătuită dintr-un număr fix de
naţionali, desemnaţi de fiecare stat-parte la tratat.
În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un membru naţional înscris pe
listă, iar aceştia aleg, de comun acord, preşedintele comisiei dintre ceilalţi conciliatori înscrişi pe
listă de celelalte state.
Comisia se poate întruni pe teritoriul uneia dintre părţ i, al unui stat terţ sau la sediul unei
organizatii internationale. Această comisie poate efectua şi o anchetă prealabilă (art.11, alin.1 din
Actul general pentru reglementare paşnică a diferendelor internationale) . Tot astfel, o comisie de
anchetă va avea, de asemenea, şi caracter de comisie de conciliere (Convenţia generală de
conciliere internaţională).
Procedural, activitatea Comisiei de conciliere se derulează în două etape:
- etapa de anchetă, constând în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi
- etapa de conciliere propriu zisă, care se desfăşoară în cotradictoriu, cu ascultarea părţilor. (De
fapt, Comisia îşi va stabili ea însăşi procedura, după ce va fi sesizată printr-o cerere adresată
preşedintelui).
Comisia de conciliere va avea sarcina să elucideze chestiunile în litigiu, primind toate
informaţiile utile prin anchetă sau altfel, şi să prezinte părţilor, în final, termenii aranjamentului.
Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul
procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimitătii comisiei
şi a acordului părţilor în litigiu.
La sfârşitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces-verbal sau un raport
în care va expune rezultatele concilierii. Raportul şi recomandările comisiei, în cazul în care
actionează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentinţe arbitrale şi nu
vor angaja părţile nici în ceea ce priveşte expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce
priveşte problemele juridice.
Ancheta şi concilierea sunt efectuate de comisii alcătuite din persoane ce se bucură de
încrederea părtilor. În ultimii ani, concilierea, până atunci privită ca un mijloc diplomatic de
reglementare a diferendelor internationale, poate fi considerată ca fiind necesar aplicabilă
conform unor reguli prestabilite.

Moduri de soluţionare a diferendelor internaţionale prin proceduri jurisdicţionale – sunt

cele în care rezolvarea diferendului internaţional se face prin hotă rârea unui terţ (arbitru sau
organ arbitral) sau instanţă judecătorească, c ăruia statele au convenit să-i supună cauza (sau să-i
ceară opinia), angajându-se să accepte şi să execute hotărârea sa. Aceste proceduri sunt
facultative, folosirea lor depinde de acordul (numit, în ambele cazuri, compromis) statelor
implicate.

Arbitrajul

Potrivit unei definiţii comune – este un mijloc de soluţionare pa şnică a diferendelor

internaţionale, în care pă rţile, printr-o convenţ ie formală (compromis), se supun deciziei unei
terţe părţi (arbitru), care poate fi una singură sau mai multe, şi acceptă hotărârea definitivă
(sentinţa arbitrală) a acestuia, obţinută în urma unei proceduri contencioase.
79
 Misiunea arbitrajului constă, în general, în a hotărî, pe baza aplicării regulilor convenite
anterior de părţi şi a dreptului internaţional în ansamblu.
Arbitrajul are o lungă istorie, care începe din antichitate. Practica arbitrajului, în sensul
modern, a jucat un rol însemnat înainte de sfârşitul secolului XVIII-lea, generalizându-se în
secolul al XIX- lea. Rolul de arbitri era încredinţat fie papei, unui şef de stat, fie unei comisii
mixte, fie unui tribunal arbitral. În 1899, se creează Curtea Permanentă de Arbitraj, care,
nominal există şi acum, nefiind desfiinţată expres, fiind sesizată, pâna în 1945, cu 25 de litigii.
În cadrul ONU, s-a adoptat de către Comisia de Drept Internaţional, în 1955, un Cod
privind arbitrajul. Prin compromis – un acord internaţional, am văzut, – statele convin să
încredinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial, sau unui tribunal arbitral reglementarea unui
litigiu existent. Statele au deplină libertate în alegerea formei de arbitraj sau alegerea arbitrilor.
Sentinţa arbitrală produce efecte numai între părţi, se bucură de autoritatea de lucru judecat, dar
nu este executorie.

Justiţia internaţională – se aseamănă cu arbitrajul, prin faptul că se recurge la acest mijloc de

soluţionare a diferendelor internaţionale prin acelaş i act internaţional – compromis, sau pe
aplicarea „clauzelor compromisorii” dintr-un tratat -, se bazează pe o procedură contradictorie,
iar hotărârea este obligatorie. În acelaşi timp, se şi deosebeşte de arbitraj, prin faptul că justiţia
internaţională este realizată de o instanţă formată dintr-un corp de judecători, aleşi pe o perioadă
de timp, de un organism internaţional.
Deşi ideea este mai veche, astfel de jurisdicţii (de instanţe), s-au organizat, există de relativ
puţin timp, create, firesc, prin acordul statelor, parcurgând, după primul război mondial, drumul
de la instanţe ad-hoc, cu reguli şi obiective limitate, temporare, la cele permanente, cu o structură
şi activitate reglementate corespunzător. Prima Curte Internaţională de Justiţie a fost înfiinţ ată
prin art. 14 al Pactului Societăţii Naţiunilor, care, în cei 26 de ani de existenţă, a examinat 65 de
cauze şi a dat un număr de avize consultative.
În prezent, deşi mai există sau se înfiinţează instanţe speciale, ad-hoc, deşi există astfel de
organisme speciale regionale, cea mai importantă instituţie de acest fel, „cu vocaţ ie universală”,
este Curtea Internaţională de Justiţie, organism specializat din Sistemul ONU, al cărui Statut
este parte integrată Cartei.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) este organismul principal jurisdicţional al ONU (cf. art.
92 din Cartă), toate statele membre ale organizaţiei fiind şi părţi ipso facto la Statutul Curţii.
Instanţa, alcătuită din 15 judecători (permanenţi, deoarece, de la caz la caz, pot fi numiţi şi
judecători ad-hoc), aleşi de Adunarea Generală ş i de Consiliul de Securitate (5 cetăţeni ai
membrilor permanenţi, 2 din America Latină, 2 din Asia, 1 din Europa răsăriteană , 3 din Africa,
2 din Europa vestică), cu un mandat de nouă ani, are o competenţă facultativă, contencioasă
sau consultativă. Plenul Curţii alege preşedintele şi vicepreşedintele. Judecătorii instanţei se
bucură, în exerciţiul funcţiei lor, de imunităţile şi privilegiile diplomatice (cf. art.19 din Statut).
CIJ poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele şi hotărârile ei sunt obligatorii
numai pentru statele părţi în cauza judecată şi numai pentru acea cauză . Statele pot declara
unilateral că acceptă competenţa obligatorie a Curţii. Specific acesteia este faptul că, în cazul în
care Curtea nu include nici un judecător având cetăţenia vreuneia din părţi, acest stat poate numi
un judecător ad-hoc, cu scopul de a crea garanţii speciale că interesele şi poziţiile fiecărei părţi
vor fi avute în vedere.
Aspecte din procedură:
- sesizarea se face prin notificarea compromisului;
- părţile sunt asistate de consilieri sau avocaţi;
- se desfăşoară în două faze – faza orală şi faza scrisă;
- se pot lua măsuri conservatorii;
- examinarea excepţiilor preliminarii;
80
 - dezbaterile sunt publice;
- deciziile se iau cu majoritate de voturi şi sunt motivate;
- se pot formula declaraţii, opinii separate sau dizidente;
- deciziile sunt definitive şi, în general, nu sunt atacabile (în cazuri excepţionale, se poate cere
revizuirea).
Dreptul aplicabil – vezi mai sus, trimiterile la art.38 din Statut.

XI. Răspunderea internaţională în dreptul internaţional public

După cum se ştie, instituţia răspunderii juridice defineşte, implicit, şi un principiu comun
al dreptului, reglementat în orice ramură a acestuia. Acest principiu general prevede că orice
încălcare a unei obligaţii prevăzută într- o normă juridică declanşează răspunderea
autorului încălc ării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu, caracterizând atât
ordinea juridică internă cât şi ordinea juridică internaţională. Teoria general ă a dreptului
precizează că principiile generale ale răspunderii juridice sunt comune, în ordinea internă şi cea
internaţională.
În dr. internaţional , în ceea ce priveşte această instituţie, reglementările internaţionale
privesc atât răspunderea statelor pentru acţiunile lor ilicite, cât şi răspunderea persoanelor
pentru fapte pe care statele s-au angajat să le pedepsească. Acestea sunt, de fapt
componentele practice ale răspunderii în dreptul internaţional.
Ca şi în dreptul intern, şi-n internaţional răspunderea juridică este un raport juridic
special, care se na şte în momentul în care există un fapt ilicit imputabil subiectului răspunzător.
Conţinutul acestui raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se
leagă răspunderea.
Şi în dr. internaţional, raportul de răspundere internaţională se declanşează prin întrunirea
cumulativă şi simultană a celor trei elemente constitutive (comune şi dr. intern), care sunt:
1- conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept internaţional sau neîndeplinirea unei
obligaţii;
2- imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional;
3- producerea unui prejudiciu; (logic, se adaogă şi legătura cauzală).
Aceste condiţii de angajare a răspunderii internaţionale sunt cuprinse şi în proiectul de
document special, elaborat de Comisia de Drept Internaţional, referitor la răspunderea
internaţională a statelor. Adoptat în 1996, sub o primă formă, a fost reluat ulterior (fiind eliminate
aspectele legate de soluţionarea diferendelor internaţionale) şi adoptat în 2001, sub titlul
interesant Proiect de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, (în
preocuparea de a codifica domeniul respectiv, reprezentând „sediul materiei”) şi amintite în
literatura de specialitate şi-n jurisprudenţă. Mai recent, s-a convenit ca reglementările şi
codificarea în domeniu să urmărească (1) răspunderea statelor pentru fapte sau acte ilicite din
punctul de vedere al dreptului internaţional şi (2) răspunderea statelor pentru consecinţele
păgubitoare rezultând din activităţi licite, deci neinterzise de dreptul internaţional
(răspunderea pentru risc).
De şi în doctrină sunt concepţii diferite, în Dr. internaţional contemporan predomină opinia
(însuşită şi de Comisia de Drept Internaţional în Proiectul să u) că fundamentul răspunderii
internaţionale îl constituie faptul internaţional ilicit (nefiind suficientă dovedirea culpei, ca în
dreptul civil). Încălcarea unei norme, neîndeplinirea unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi
originea acestei obligaţii, cutumiară, convenţional ă sau de altă natură, constitue un fapt
internaţional ilicit. Acesta poate consta într-o acţiune sau o omisiune.
În practică, se face distincţia între crime şi delicte internaţionale. Fundamentul răspunderii
internaţionale constă, aşa cum s-a ar ătat, în violarea unei norme sau neîndeplinirea unei obligaţii
internaţionale, oricare ar fi obiectul obligaţiei încălcate. Problema care se ridică este însă dacă
81
neîndeplinirea unei obligaţii internaţionale dă naştere unei singure şi unice categorii de fapte
ilicite, din punctul de vedere al dreptului internaţional, sau dimpotrivă, dacă trebuie să se distingă
tipuri diferite de fapte ilicite şi regimuri diferite de răspundere internaţională, în funcţie de
interesele ocrotite.
După cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional distinge regimuri de răspundere
internaţională diferite: unul corespunzând importanţei deosebite pe care o atribuie comunitatea
internaţională ocrotirii anumitor interese fundamentale (ca, de exemplu, abţinerea de la acte de
agresiune sau de comitere a unui genocid); altul urmând să se aplice atunci când este vorba de o
obligaţie mai puţin importantă şi mai puţin generală.
În acest sens, şi amintitul Proiect al Comisiei de Drept Internaţional din 1996 a inclus un
articol distinct (art.19), denumit Crime şi delicte internaţionale. În alin.2 al acestui art. crima
internaţional ă era definită drept „Faptul internaţional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de
către un stat a unei obligaţii internaţ ionale, atât de esenţiale pentru ocrotirea intereselor
fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă
de către această comunitate în ansamblul său,...”. Astăzi, se consideră că în dr. internaţional
există „crimele contra păcii”, „crimele contra umanităţii” şi „crimele de război” propriu-zise,
crima de genocid etc., drept crime internaţionale
Delictul internaţional era definit în acelaşi articol, prin excludere: „Orice fapt
internaţional ilicit care nu este o crimă internaţională în conformitate cu paragraful 2, constituie
un delict internaţional”. În sprijinul diferenţierii mai clare dintre crime şi delicte internaţionale,
s-a subliniat distincţia dintre normele imperative (jus cogens) şi cele supletive ale dr.
internaţional care sunt încălcate. În practică, în cazul crimelor internaţionale, încălcarea
obligaţiilor autorizează şi alţi subiecţi decât statul direct lezat să invoce ră spunderea, în timp ce,
în cazul delictelor internaţionale, numai statul direct lezat are dreptul de a invoca răspunderea
statului autor al faptului ilicit. (În Proiectul... din 2001, aceste reglementări „explicative” nu mai
există).

Imputabilitatea faptului ilicit

Statul (de fapt, şi ceilalţi subiecţi de dr. internaţional) îşi angajează răspunderea, în
condiţiile de mai sus, pentru fapte ilicite comise de persoanele reprezentând:
- oricare autorităţi (organe) statale – legislative, executive, judecătoreşti, centrale sau locale;
- persoanele sau organele care nu sunt autorităţi (organe) ale statului, dar sunt împuternicite de
stat să exercite atribuţii de autoritate guvernamentală;
- organe ale altui stat, dacă au fost puse la dispoziţia sa de acest stat;
- mişcări insurecţionale , care formează noul guvern;
- statul respectiv sau oricare autorităţi (organe), în cazul în care confirmă sau îşi însuşesc faptele
respective ca fiind ale sale (lor).
În ceea ce priveşte actele ilegale ale particularilor, în principiu, statul nu este responsabil
pentru conduita acestora şi actele lor nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea, răspunderea statului
poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care organele sale nu au luat măsurile obişnuite de
diligenţă pentru împiedicarea unei infracţiuni, identificarea şi pedepsirea autorului.

Împrejurări (cauze) care exclud caracterul ilicit al faptului - pot decurge din conduita
victimei, sau pot fi independente de voinţa acesteia.
În prima categorie sunt incluse consimţământul victimei, legitima apărare şi
contramăsurile sau represaliile. Din cea de-a doua categorie fac parte forţa majoră şi cazul
fortuit, starea de primejdie şi starea de necesitate.

Consimţământul victimei (statul, organizaţia internaţională, autoritatea sau organul

guvernamental).
82
 În principiu, consimţământul unui stat la o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către
un alt stat face ca această încălcare să nu poată fi imputată autorului ei, respectivului stat. De
fapt, Comisia de Drept Internaţional a precizat condiţ iile în care consimţământul statului poate fi
invocat ca o cauză exoneratoare de răspundere. Se cere, astfel, ca acest consimţământ să fie
expres şi valabil exprimat, să fie prealabil comiterii faptului şi să nu privească încălcarea unei
norme de jus cogens.

Legitima apărare Firesc, acţiunile unui stat, neconforme cu dreptul internaţional, nu pot
constitui temeiul răspunderii internaţionale a acelui stat, dacă au fost întrprinse în legitimă
apărare, deci ca răspuns la actele ilicite ale altui stat îndreptate împotriva sa. Primul, care a
determinat prin actele sale ilicite reacţia de legitimă apărare a statului victimă nu poate, astfel,
invoca caracterul ilicit al conduitei acestuia
Comisia de Drept Internaţional, în art. 34 al proiectului său, consacră principiul tradiţional
al legitimei apărări, dar evită o interpretare, specifică dreptului internaţional, a acestei noţiuni,
făcând doar o trimitere la art. 51 al Cartei ONU.

Contramăsurile sau represaliile – reprezintă acţiuni necomforme cu dreptul internaţional, dar

legitime, întrucât sunt luate de un stat ca răspuns la o conduită ilicită a altui stat împotriva sa (art.
30 din proiectulCDI). Contramăsurile sunt însă limitate la acţiuni care nu implică folosirea forţei
sau ameninţării cu forţa .

Forţa major ă şi cazul fortuit - anulează caracterul ilicit al conduitei statului, numai în condi
ţiile în care evenimentul respectiv să fi fost imprevizibil sau irezistibil (în afara controlului
statului), iar statul să nu fi contribuit la producerea lui sau să nu-şi fi asumat riscul producerii
situţiei respective.

Starea de primejdie este situaţia în care un stat decide, în mod deliberat, încălcarea unei
obligaţii internaţionale, în faţa unei primejdii care ameninţă interese majore ale cetăţenilor săi.
Este, de exemplu, cazul violării spaţiului maritim sau aerian al unui stat de către navele sau
aeronavele altui stat, ameninţate de intemperii sau avarii. Starea de primejdie trebuie să aibă un
caracter extrem; să rezulte că actul ilicit nu s- a produs ca urmare a unor manevre dolozive şi
încălcarea obligaţiei internaţionale reprezintă o alternativă preferabilă în raport cu pericolul care
se urmăreşte a fi evitat.

Starea de necesitate – pentru a exonera de răspundere, nu poate fi invocată de statul-autor al

comportamentului ilicit, decât atunci când respectivul comportament (fapte prin care se încalcă
normele de dr. internaţional) era singura modalitate de a salva interesele sale fundamentale în
faţa unui pericol grav şi iminent. În literatura de specialitate, sunt considerate printre astfel de
interese fundamentale, cele legate de statutul teritorial, forma de guvernământ, independenţa ori
capacitatea de acţiune a statului respectiv. Comisia de Drept Internaţional, pentru a evita
utilizarea abuzivă a acestui concept, a reţinut posibilitatea de a se invoca starea de necesitate într-
o formă restrictivă (art.33). Declararea stării de necesitate pentru acoperirea caracterului ilicit al
conduitei unui stat trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
- norma încălcată să nu fie o normă de jus cogens;
- să nu fie puse în pericol interesele vitale ale unui alt stat;
- obligaţia internaţională încălcată să nu fi fost expres exclusă, prin clauzele unui tratat între cele
două state, de la posibilitatea de a fi invocată ca stare de necesitate.

83
Prejudiciul şi formele de reparare a acestuia în dreptul internaţional

Am arătat mai sus, că producerea unui prejudiciu (material sau moral) prin faptul
(conduita) ilicit(ă) al statului este un element necesar al angajării răspunderii internaţionale.
Pentru a fi element al răspunderii, statul lezat este cel care trebuie să demonstreze raportul de
cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită a celuilalt stat.
În general, cauzalitatea se apreciază conform evidenţei, bunului simţ, deducţiei logice,
fiind deci vorba de o cauzalitate naturală, directă. În acelaşi timp, prejudiciul trebuie să fie
individualizat, să afecteze un subiect de drept internaţional determinat. De la această cerinţă fac
excepţie încălcările grave ale dreptului internaţional, calificate drept crime internaţionale, în
care cazuri dreptul de a invoca răspunderea internaţională aparţine oricărui stat membru al
comunităţii internaţionale.
Conduita ilicită poate afecta bunuri ori activităţ i economice ale statului victimă, în care
cazuri prejudiciul este, din punct de vedere economic, cuantificabil, deci material (putând deci
face obiectul unei reparaţii în natură sau, mai ales, prin echivalent pecuniar). Prejudiciul moral,
imaterial prin natura sa, are un caracter abstract. Este prejudiciul adus onoarei şi demnităţ ii unui
stat, suveranit ăţii sale, cum ar fi, de exemplu, arderea drapelului de stat, violarea spaţiului aerian
de aeronavele militare ale altui stat.
În practică, prejudiciu poate fi direct sau mediat. Astfel, poate fi direct, atunci când
privesc statul ca atare (de exemplu, a fost defăimat drapelul, teritoriul său a fost invadat, a fost
poluată marea sa teritorială). Prejudiciul este direct şi atunci când afectează un organ sau agent al
statului (încă lcarea inviolabilităţii localurilor ambasadei, neacordarea imunităţii de jurisdicţie
sau de execuţie).
Prejudiciul are caracter mediat, atunci când victima nu este statul sau unul din organele ori
agenţii săi, ci persoane fizice sau juridice de drept intern. Acestea, nefiind subiecte de drept
internaţional, nu pot acţiona direct statul autor al prejudiciului, pentru repararea acestuia. Doar
statul naţional al victimei, în numele protecţiei diplomatice pe care decide să o acorde acesteia,
poate să-şi asume plângerea individuală şi să o transforme într-un raport între state. Este
important de subliniat că, în această situaţie, statul protector nu valorifică , în plan internaţional,
dreptul persoanei protejate, ci un drept al său, propriu, „de a face să se respecte, în persoana
resortisanţilor săi, dreptul internaţional”. .

În legătură cu formele de reparare a prejudiciului, art. 34 al Proiectului... amintit

prevede: „Repararea completă a prejudiciului cauzat de faptul internaţional ilicit va lua forma
restituirii, despăgubirii şi satisfacţiei, fie singure sau combinate...”.
În cazul daunelor materiale, reparaţia constă în „restituţio in integrum”, adică restabilirea
situaţiei anterioare comiterii faptului ilicit. Dacă aceasta nu mai este posibilă, există obligaţia de
despăgubiri echivalente. Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma de reparare cel
mai frecvent folosită şi este aplicabilă prejudiciilor materiale, dar şi celor morale, în cazurile în
care acestea din urmă nu pot fi reparate printr-o altă modalitate.
Satisfacţia este forma specifică de reparare a unor prejudicii morale. În practică, se
realizează prin prezentarea de regrete sau scuze oficiale (onoruri pentru steagul jignit,
pedepsirea persoanelor vinovate etc.).

Un interes recent al comunităţii internaţionale (încă insuficient reglementat) este şi cel al

răspunderii statelor pentru consecinţele prejudiciabile rezultând din activităţi neinterzise
de dreptul internaţional.

Astăzi, ca urmare a progreselor în domeniul ştiinţei şi tehnicii, anumite activităţi

desfăşurate pe teritoriul unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state, fără ca aceste
84
activităţi să aibă caracter ilicit din punctul de vedere al dreptului internaţional. Asemenea
daune pot rezulta, de exemplu, din ploile acide care provoacă schimbă ri atmosferice
transfrontariere, evacuarea de deşeuri toxice care poluează apele râurilor, ale mărilor ca şi
atmosfera, accidente în funcţionarea centralelor nucleare, anumite activităţi spaţiale etc.
Specificul acestui tip de răspundere, în stadiul actual al jurisprudenţei şi doctrinei, constă
în faptul că principiul riscului nu este recunoscut ca temei general al răspunderii statelor, dar este
luat în considerare în regimuri particulare de răspundere, stabilite prin convenţii internaţionale
privitoare la anumite categorii de activităţi, ca, de exemplu, în Uniunea Europeană.
În general, în dreptul internaţional, s-au încheiat până acum, mai ales, tratate internaţionale ce
intervin în patru domenii de activitate, care prezintă un grad înalt de periculozitate:
- utilizările paşnice ale energiei nucleare;
- poluarea cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante;
- lansarea de obiecte în spaţiul cosmic;
- protecţia mediului natural.

În aceste domenii (şi multe altele), reglementarea internaţională este „un şantier deschis”.
Având în vedere că se dezvoltă noi activităţi susceptibile de a fi luate în considerare (cum ar fi,
de exemplu, emiterea de diverse radiaţii, ingineria genetică sau alte posibile manipulări ale unor
procese naturale), deja în cadrul Comisiei de Drept Internaţ ional s-a ajuns la elaborarea unor
norme privitoare la conduita statelor în legătură cu asemenea activităţi şi atribuirea răspunderii.
Aceste norme (uneori sunt denumite chiar principii), vizează:
- libertatea de acţiune a statului, în sensul de a permite pe teritoriul său orice activitate umană,
considerată potrivită, care trebuie să fie compatibilă cu protecţia drepturilor emanând din
suveranitatea altor state şi drepturile omului;
- cooperarea, ce implică necesitatea coordonării activităţilor între statele autoare a prejudiciului
şi statele „victimă”, în vederea prevenirii sau minimalizării riscului daunelor transfrontaliere sau,
dacă acestea s-au produs, pentru limitarea efectelor lor, atât în statul de origine cât şi în statul
„victimă”;
- prevenirea şi reparaţia, ca principii ale conduitei statelor în activităţile susceptibile să
producă daune transfrontaliere.

XIII. Diplomaţia. Elemente de drept diplomatic şi consular

De la bun început, se înţelege că sunt părţ i („dezmămbrăminte”) ale Dreptului

internaţional public, având domenii (obiecte) speciale de reglementare, cu aceeşi finalitate
ultimă-consolidarea păcii şi colaborarea reciproc avantajoasă.

După cum se ştie, noţiunea centrală provine din cuvântul „diploo”, care, în greaca veche, însemna
„a duplica”. Astfel, trimisul care purta un act oficial, care să-i ateste calitatea de reprezentant,
întocmit în dublu exemplar (originalul fiind păstrat în arhivă) era numit „diplomat”. În timp, termenul
s-a răspândit cu sensul de trimis, reprezentant al unui suveran, stat, având asupra sa exemplarul după
acest document („diploma”) care îi confirma statutul, sens păstrat şi-n prezent. În istorie, Veneţia
trimitea astfel de reprezentanţi încă din sec. al XIII-lea, apoi Florenţa, în 1455, (ducele de Milano,
Francesco Sforza, trimitea primul reprezentant permanent la Genova), iar din 1645, termenul a
început să fie folosit în Anglia. Reprezentanţa permanentă a devenit, treptat, forma principală de
reprezentare diplomatică. Ea s-a generalizat după Pacea Westphalică (1648), când, instituirea unui
echilibru european, a „obligat” statele europene să se supravegheze reciproc.
În epoca moderna şi contemporană, termenul direct derivat, diplomaţie, s-a impus cu
înţelesul de activitate politico-juridică al cărei obiect îl constituie desfăşurarea relaţiilor pe care

85
un stat le are cu alte state, sau în cadrul unei organizaţii internaţionale, activitate efectuată de
organele sau autorităţile care reprezintă statul în relaţiile internaţionale.
Ca activitate specifică, diplomaţia, se realizează prin folosirea unor mijloace proprii, cum
ar fi:
- reprezentarea permanentă a statelor,
- tratativele,
- corespondenţa diplomatică,
- participarea la conferinţele internaţionale,
- participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale. Conceptul de diplomaţie este
echivalent cu cel de dialog, fiind – ca metodă - opusă războiului şi, în general, politicii de forţă.
În literatura de specialitate, diplomaţia este prezentată fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.
Ca ştiinţă, diplomaţia ar avea ca obiect studierea relaţiilor juridice şi politice ale
diverselor state, precum şi a intereselor care le generează.
Ca artă, diplomaţia ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaţionale şi ar
implica aptitudinea de a ordona şi a conduce negocierile politice.
În accepţia sa generală, diplomaţia reprezintă calea de menţinere a unor relaţii paşnice, de
cooperare şi de înţelegere între toate statele, cu respectarea personalităţii fiecăruia. În cazul unor
neînţelegeri, diplomaţia este chemată să contribuie nemijlocit la identificarea căilor prin care să
se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend şi eliminându-se sau
atenuându-se cauzele care l-au determinat. De aceea, doctrina contemporană prezintă diplomaţia
ca o activitate oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor,
desfăşurată prin negocieri, corespondenţă şi alte mijloace specifice, în scopul realizării
obiectivelor de politică externă ale statului şi a apărării drepturilor şi intereselor statului (şi
cetăţenilor săi) în străinătate.
Se poate observa legătura strânsă dintre diplomaţie şi ideea de „negociere”. (În acest sens,
Harold Nicolson definea diplomaţia ca „folosirea tactului, subtilităţii şi îndemânării în orice
negociere sau tranzacţie”).
Desigur, diplomaţia nu elaborează politica unui stat, care este un atribut al statului, ci ea
este un instrument, o tehnică în slujba acestei politici. Diplomaţia este o activitate de stat,
realizată de anumite organe special create în acest sens.
Potrivit acestor considerente, se poate defini diplomaţia şi ca activitatea unor organe ale
statului, de stabilire, menţinere şi dezvoltare de relaţii cu alte state, apărând drepturile şi
interesele lui (şi ale cetăţenilor) în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politica
externă.
Organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice au trebuit să fie, în decursul timpului,
reglementate; unele din aceste reguli au rămas în stadiul de uzanţe diplomatice, aplicarea lor
făcându-se pe baza curtoaziei internaţionale (comitas gentium), iar o altă parte au căpătat
caracterul de norme juridice.
De aici, concluzia firească că dreptul diplomatic este o ramură a dreptului
internaţional, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea, sarcinile,
competenţa şi statutul organelor pentru relaţii externe.
Crearea dreptului diplomatic a fost determinată, în mod istoric, de necesitatea apariţiei unor
reguli, la început sub formă de uzanţe, care să reglementeze activitatea diplomatică. După cum
am ară tat (de fapt, am scris), iniţial, aplicarea acestor reguli avea la bază curtoazia (comitas
gentium). Cu timpul, aceste uzanţe au căpătat caracter de norme de drept internaţional cutumiar,
norme care, ulterior, au făcut obiectul codificării. Pornind chiar de la definiţie, se poate sublinia
că dreptul diplomatic are un rol instrumental. De aceea, este uşor de precizat că tratatul şi
cutuma sunt considerate izvoarele principale ale dreptului diplomatic.
După cum se ştie, astăzi, conform Dr. internaţional, pot întreţine relaţii diplomatice (au
drept de legaţie, vezi mai jos):
86
- statele;
- organizaţiile internaţionale;
- mişcările de eliberare naţională;
- Sfântul Scaun (Vaticanul);
- Ordinul Militar Suveran de Malta.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice,
desfăşurate atât de autorităţile interne cât şi de organele externe ale statului, pentru relaţiile
internaţionale, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor
internaţionale.
Este îndeobşte cunoscut că stabilirea direcţiilor politicii externe, a strategiei si metodelor
de realizare a acesteia, este un atribut al statului, beneficiind de suveranitate şi independenţă. În
realizarea politicii externe a statului, un rol deosebit îl au organele statului pentru relaţiile
internaţionale.
Aceste organe se pot grupa în două categorii :
- organe interne ale statului pentru relaţiile internaţionale ;
- organe externe ale statului pentru relaţiile internaţionale.
Criteriile de demarcaţie între aceste două categorii de autorităţi şi organe sunt determinate
de competenţa pe care o au şi de locul lor în ierarhia sistemului de autorităţi şi organe ale fiecărui
stat.
În România, activitatea de fundamentare, de realizare a politicii externe este exercitată de
următoarele autorităţi şi organe:
a) Parlamentul României;
b) Preşedintele României, ale cărui atribuţii în domeniul politicii externe sunt :
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune
spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile;
- la propunerea Guvernului, acreditează si recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea misiunilor diplomatice.
c) Guvernul - ca autoritate a administraţiei de stat exercită conducerea generală şi în
domeniul relaţiilor cu alte state şi ia măsuri pentru încheierea acordurilor internaţionale;
d) Primul-ministru - execută atribuţiile de reprezentare, invită şi primeşte reprezentanţii
altor state, încheie, în numele statutului, acorduri internaţionale;
e) Ministerul Afacerilor Externe - constituie organul executiv cu atribuţii de a organiza şi
desfăşura direct relaţiile externe ale statutului, având printre atribuţii:
- aduce la îndeplinire sarcinile pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe,
- apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, al cetăţenilor români şi ale
persoanelor juridice române;
- duce tratative şi participă la tratative în vederea încheierii de tratate internaţionale,
negociază şi încheie acorduri de colaborare, organizează, îndrumă şi controlează misiunile
diplomatice şi oficiile consulare.
f) Ministerul Comerţului - este organul prin intermediul căruia se înfăptuiesc relaţiile
economice cu alte state, având următoarele atribuţii :
- iniţierea de acţiuni care să lărgească continuu relaţiile economice externe ale statului;
- negocierea şi încheierea de acorduri şi convenţii comerciale şi de cooperare economică
internaţională;
- asigură îndrumarea şi coordonarea generală a activităţii de comerţ exterior şi cooperare
economică.
Statul, în virtutea suveranităţii sale, poate, pe bază de reciprocitate şi consimţământ, să
stabilească relaţii diplomatice cu alte state şi să creeze misiuni diplomatice şi consulare pe
teritoriul acestora.

87
 Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice, precum şi de a primi astfel de misiuni
este numit drept de legaţie. Acest drept de legaţie poate fi activ, constând în trimiterea de misiuni
diplomatice şi pasiv, când se referă la primirea unor astfel de misiuni.
Dezvoltarea relaţiilor dintre state şi a legăturilor multilaterale dintre ele au determinat în
decursul anilor crearea din partea unui stat, pe bază de reciprocitate, pe teritoriul altui stat, a unor
organe cu activitate permanentă, care să asigure apărarea intereselor statului şi ale cetăţenilor săi
precum şi amplificarea continuă a relaţiilor politice, economice şi de altă natură. Acestea, de
regulă, sunt grupate în :
- misiuni (reprezentanţe) diplomatice;
- oficii (reprezentanţe)
consulare. Primele se grupează în:
1) misiuni permanente, care reprezintă, cu caracter de continuitate statul acreditant în
statul acreditar şi
2) misiuni cu caracter temporar („ad hoc”).
În doctrină, misiunile permanente se împart în două categorii:
- misiuni de tip clasic (ambasadă, legaţie, în funcţie de rangul acestora);
- misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe lângă organizaţiile
internaţionale şi misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state).
Misiunile cu caracter temporar, denumite misiuni speciale, pot avea ca obiect :
- negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat, în probleme economice şi altele;
- participarea la acţiuni cu caracter ceremonial;
- marcarea unui eveniment ;
- cu caracter de etichetă (în legătură cu schimbări în conducerea unui stat);
- delegaţi la conferinţe, reuniuni si organizaţii internaţionale;
- misiuni în scopul de a întări relaţiile de prietenie dintre cele două state, misiuni de
bunăvoinţă, îndeplinite de şefi de state, de guverne, miniştri, reprezentând un gest de curtuazie,
putând fi folosite pentru tratative în problemele dintre cele două state;
- trimişi itineranţi ai unui şef de stat şi ai unui guvern sau organizaţii internaţionale,
împuterniciţi temporar pentru a participa la soluţionarea unor anumite probleme internaţionale;
- observatori, reprezentanţi ai unor state sau organizaţii internaţionale sau la sesiuni sau
conferinţe ale unor organizaţii internaţionale, fără a avea drept de vot şi de semnare a docu-
mentelor ce se adoptă, dar putând participa, de obicei, la discuţii.

Ambasadele - sunt misiunile diplomatice clasice, permanente, cele mai importante, cu cel
mai înalt grad de reprezentare a unui stat, fiind conduse de un ambasador.
Legaţia este o misiune diplomatică permanentă, de rang inferior ambasadei, în fruntea ei
se află un ministru plenipotenţiar sau ministru rezident.
Misiunea diplomatică permanentă are o structură mai mult sau mai puţin complexă.
Organizarea ei internă este de competenţa statului acreditant (trimiţător). În principiu, în
structura misiunii diplomatice permanente se constitue următoarele compartimente funcţionale:
a) cancelaria (secţia principală a misiunii);
b) biroul economic şi comercial;
c) biroul ataşatului militar;
d) biroul ataşatului cultural;
e) biroul de presă;
f) cancelaria consulară.
Documentul (actul normativ) juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi desfăş
oară activitatea misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea acestora este Convenţia de la Viena
din 1961.

88
 Astfel, în temeiul art. al acestui act normativ, misiunea diplomatică are următoarele
funcţii:
- reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar;
- ocroteşte în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele
admise de dreptul internaţional;
- poartă tratative cu guvernul statului acreditar,
- se informează, prin toate mijloacele legale, de condiţiile şi evenimentele din statul
acreditar şi comunică acestea statului său;
- promovează relaţii de prietenie si dezvoltă cooperarea economică, culturală şi ştiinţifică
între statul acreditant si cel acreditar;
- în afară de acestea, reprezentanţele diplomatice pot îndeplini şi funcţii consulare.
Misiunea diplomatică permanentă are şi obligaţii faţă de statul acreditar. Printre aceste
obligaţii enumerăm :
- respectarea suveranităţii statului acreditar;
- neamestecul misiunii diplomatice în treburile interne ale statului acreditar şi respectarea
de către aceasta a legilor statului respectiv;
- obligaţia de a nu folosi localurile misiunii într-un mod incompatibil cu funcţiile
misiunii.
Toate problemele pe care misiunea diplomatică le are de tratat cu statul acreditar sau cu
persoanele aflate sub jurisdicţia acestuia, trebuie să fie discutate prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al statului acreditar, care desfăşoară o activitate de mediere între misiunea
diplomatică şi. statul acreditar, sau un alt minister convenit.
Convenţia de la Viena fixează şi pentru statul acreditar o serie de obligaţii faţă de
misiunea diplomatică:
- trebuie să acorde înlesniri misiunii diplomatice, în vederea realizării funcţiilor sale;
- să faciliteze misiunii diplomatice achiziţionarea localurilor necesare;
- să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, cu excepţia zonelor declarate
interzise;
- să asigure misiunii posibilitatea de a comunica liber cu statul său.

Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul acreditant, care stabileşte după
aprecierea sa numărul acestuia. Acest personal se împarte în trei categorii:
a) personalul diplomatic, care este alcătuit, pe lângă şeful misiunii, din miniştri-consilieri,
consilieri, secretari I, II şi III şi ataşaţi. Şeful misiunii diplomatice este reprezentantul unic al
statului în statul acreditar. Acesta este investit cu o competenţă generală de reprezentare şi de
apărare a intereselor statului, ale persoanelor juridice si ale cetăţenilor statului său; el reprezintă
statul acreditant faţă de orice persoană care se află pe teritoriul statului acreditar. Documentul în
baza căruia este investit se numeşte scrisoare de acreditare. Pentru restul personalului diplomatic
este suficientă numirea, cu excepţia ataşatului militar căruia i se cere, de asemenea, scrisoarea de
acreditare.
În ceea ce priveşte şeful misiunii, pentru exercitarea funcţiilor sale în statul acreditar este
necesar şi consimţământul acestuia (care se dă prin agrement). Necesitatea agrementului decurge
din regula generală admisă că nici un stat nu este obligat să accepte o persoană pe care nu o
agreează. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului
agrementului.
Şefii misiunilor diplomatice se împart in trei clase:
- ambasadorii, nuntii sau alţi şefi de misiuni cu rang echivalent, acreditaţi pe lângă şeful
statului; un ambasador poate fi acreditat ca şef de misiune în mai multe state; mai mulţi diplomaţi
cu rang de ambasador pot lucra în cadrul aceleiaşi misiuni diplomatice;
- trimişii, miniştrii sau internunţii acreditaţi pe lângă şeful statului;
89
 - însărcinaţii cu afaceri, acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.
b) personalul tehnic şi administrativ este alcătuit din şeful cancelariei, translatori,
secretari tehnici, cifrori, informaticieni etc. (unele state recrutează această categorie de personal
din rândul cetăţenilor statului acreditar);
c) personalul de serviciu - acest personal cuprinde şoferi, curieri, portari, bucătari,
grădinari, oameni de serviciu.

Inviolabilităţile, imunităţile ş i privilegiile misiunilor diplomatice - sunt unele dintre

cele mai vechi practici şi concepte ale Dr. internaţional public, datând din antichitate, sub forma
inviolabilităţii persoanei solului. Acordarea unui statut special misiunii diplomatice şi personalul
ei pe teritoriul statului acreditar este necesară pentru îndeplinirea în condiţii cât mai bune a
misiunii acestora.
În conformitate cu principiul suveranităţii, fiecare stat stabileşte regimul juridic pentru
persoanele care se află pe teritoriul său, chiar dacă nu au cetăţenia lui. Ca o excepţie de la această
regulă este statutul special al misiunilor diplomatice ş i al personalului lor, reprezentat prin
privilegii şi imunităţi diplomatice, acestea cuprinzând drepturile şi privilegiile speciale de
care se bucură misiunile diplomatice, agenţii şi personalul lor în ţara de reşedinţă în
vederea îndeplinirii în bune condiţii a misiunilor lor.
Recunoaşterea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice derivă din principiul
reciprocităţii şi egalităţii suverane (nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri de
retorsiune faţă de diplomaţii săi, din partea statului acreditant).
Inviolabilităţile constau în ocrotirea, prin anumite interdicţii şi măsuri, de către statul de
reşedinţă a personalului diplomatic, localului, arhivei şi a altor bunuri ale misiunii diplomatice
împotriva oricăror pericole, ameninţări sau presiuni, ce s-ar putea exercita asupra lor în scopul
influenţării activităţii diplomatice.
Imunit ăţile reprezintă , în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate
diplomatică si a bunurilor lor de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe
teritoriul căruia se află.
Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenţ ilor şi reprezentan ţelor
diplomatice, cum ar fi: scutirea de a pl ăti impozitele locale, scutirea de taxe vamale, dreptul de a
folosi anumite mijloace de comunicare etc.
În actuala reglementare, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice şi
personalul ei, este o obligaţie pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată. Totodată,
conţinutul privilegiilor si imunităţilor diplomatice nu este la discreţia statelor, el fiind definit prin
Convenţia de la Viena din anul 1961.
Inviolabilitatea este esenţ ială, deoarece aceasta presupune atât obligaţia statului acreditar
de a se abţine de la orice acţiune de constângere faţă de misiunea diplomatică, cât şi obligaţia de
a acorda o protecţie specială, materială şi juridică, agentului diplomatic precum şi celorlalte
persoane care beneficiază de acest regim. Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde inviolabilitatea
sediului misiunii diplomatice, inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice şi inviolabilitatea
corespondenţei diplomatice, a curierului si a valizei diplomatice. În art.22-31 ale Convenţiei… se
reglementeaz ă o iviolabilitate absolută: localurile misiunii, mijloacele de transport, mobilierul şi
celelalte obiecte etc.
Această inviolabilitate a sediului misiunii diplomatice se menţine şi în cazul ruperii rela-
ţiilor diplomatice sau al rechemării temporare sau definitive a personalului misiunii diplomatice
de către statul acreditar, sau în cazul izbucnirii unui conflict armat între statul acreditant şi statul
acreditar.
Cum am arătat, de acest statut beneficiază şi arhiva misiunii diplomatice, corespondenţa
şi valiza diplomatică, personalul diplomatic (persoana, locuinţele, documentele şi bunurile lor) şi
curierii diplomatici.
90
 Personalul diplomatic beneficiază şi de imunitatea de jurisdicţie. În temeiul acesteia,
diplomatul nu poate fi urmărit în fa ţa tribunalelor statului acreditar şi nici nu poate fi anchetat de
vreo autoritate judecătorească sau poliţienească a statului respectiv. Statul acreditar poate, cel mult, să
declare diplomatul care se face vinovat de încălcarea legilor sale persoana non grata şi să ceară
rechemarea lui de către statul acreditant (sau, în unele cazuri, chiar să-l expulzeze).
Diplomaţii beneficiază, alături de imunitatea de jurisdicţie penal ă şi administrativă şi de
imunitatea de jurisdicţ ie civilă. Această imunitate a fost consacrată în dreptul diplomatic mai.
târziu decât imunitatea de jurisdicţie penală (desigur, cu unele excepţii).
Privilegii ale misiunii diplomatice şi ale personalului diplomatic:
Cu o continuitatea istorică apreciabilă, Convenţia de la Viena confirmă următoarele
privilegii:
- scutirea misiunii diplomatice de impozite pe imobile;
- scutirea de impozite şi taxe a încasărilor pe care le face misiunea diplomatică pentru
acte oficiale.
Astfel, personalul diplomatic este scutit de impozite şi taxe de orice natură, este exceptat
de la prestaţii personale în statul acreditant, precum si de la legislaţia referitoare la securitatea
socială si de a se prezenta organelor statului acreditar pentru îndeplinirea formalităţilor
obligatorii pentru străini.
Misiunea diplomatică beneficiază de dreptul de a arbora drapelul statului său. De
asemenea, misiunea diplomatică si personalul ei mai beneficiază de scutirea de taxe vamale
pentru bunurile destinate activităţii sau pentru folosinţa lor personală. De privilegii şi imunităţi
diplomatice se bucură, într-o anumită măsură, şi personalul administrativ, tehnic şi de serviciu al
misiunii diplomatice. Agenţii diplomatici care au cetăţenia statului acreditar sau reşedinţa lor
permanentă în acest stat se bucură, conform Convenţiei de la Viena, de imunitate de jurisdicţie si
inviolabilitate, doar pentru actele lor oficiale.
Iarăşi, după cum se ştie, relaţiile diplomatice pot înceta prin:
- dispariţia unuia dintre cei doi subiecţi de drept internaţional;
- ruperea relaţiilor diplomatice;
- apariţia stării de război.

Aspecte de drept consular

Dreptul consular, ca şi dreptul diplomatic, constituie o parte, o ramură, (un
dezmembrământ) al Dreptului internaţional public, reprezentând totalitatea normelor şi
regulilor care reglementează relaţ iile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor
consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora.

(În general, în istorie, dezvoltarea vieţii economice, a schimburilor externe, au constituit

factorii care au determinat înfiinţarea de consulate ale principalelor puteri europene pe teritoriul
Principatelor (Ţărilor) Române. Deşi acestea nu aveau, iniţial, dreptul de a întreţine relaţii
diplomatice sau consulare, înfiinţarea oficiilor consulare a fost posibilă cu consimţământul Porţii.
Astfel, după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a înfiinţat consulate la Bucureşti şi
Iaşi. Implicarea organelor consulare ruse în viaţa politică internă a crescut progresiv, îndeosebi
după afirmarea statului de „putere protectoare” al Rusiei. De asemenea, deschid consulate în
Ţările Române: Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1798), Anglia (1803), Belgia (1838) şi
Olanda (1856). În 1859, a fost deschis un consulat general al S.U.A. în Principatele Unite, care,
în 1871, a negociat un tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie între cele două state.)

Oficiile consulare - ca şi cele diplomatice, servesc organizării şi dezvoltării relaţiilor de

colaborare dintre state. Între aceste două categorii de misiuni, există pe lângă unele asemănări şi
deosebiri. Astfel, în timp ce misiunea diplomatică este acreditată pe lângă şeful statului,
91
misiunea consulară este acreditată pe lângă organele locale (din unităţile administrativ-
teritoriale ale statului străin) şi are o competenţă limitată la circumscripţia consulară.
Prin circumscripţie consulară se înţelege teritoriul de competenţă în care îşi
desfăşoară activitatea misiunea consulară. Competenţa teritorială a oficiilor consulare este
fixată pe bază de reciprocitate şi, ca atare, şeful misiunii are dreptul să-şi exercite funcţiile
consulare numai în cadrul circumscripţiei consulare unde îşi are sediul.
Consulatele sunt subordonate misiunilor diplomatice ale statului lor din statul de
reşedinţă. Cadrul juridic internaţional care reglementează modul de înfiinţare, funcţiile şi scopul
misiunilor este Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963, privind relaţiile consulare.
Sediul oficiului consular, rangul şi circumscripţia se stabilesc prin convenţie bilaterală, pe
bază de reciprocitate, de către statele implicate.
Şeful misiunii consulare poartă denumirea de consul. El este obligat la prezentarea la post
să prezinte patenta consulară, adică documentul de investire din partea şefului statului. În
temeiul acestuia, consulul primeşte exequaturul, documentul prin care guvernul unui stat
recunoaşte calitatea oficială a consulului.
Consulii sunt, după modul de investire, consuli de carieră şi consuli onorifici, cei care nu
primesc o retribuţie în mod regulat de la statul trimiţător şi care se ocupă cu comerţul. Numirea
sau primirea consulilor onorifici este lăsată la aprecierea fiecărui stat.
În mai sus amintita Convenţie de la Viena sunt fixate rangurile funcţionarilor consulari.
Aceştia pot fi:
- consul general, conducătorul (şeful) unui consulat general sau al mai multor
circumscripţii consulare;
- consul, şeful unei circumscripţii consulare; acesta conduce un consulat şi se
subordonează ierarhic consulului general;
- vice-consul, ajutorul unui consul general sau al unui consul şi care poate conduce un
consulat;
- agent consular, funcţionarul specialist, ce îndeplineşte funcţii administrative şi tehnice
în cadrul oficiului consular.
În conformitate cu prevederile aceluiaşi act normativ, funcţiile misiunilor consulare sunt:
- de a proteja, în statul acreditar, interesele statului acreditant şi ale persoanelor fizice şi
juridice ale acestuia;
- de a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, ştiinţifice şi culturale între
cele două state, în vederea promovării unor relaţii de prietenie între ele;
- de a se informa, prin mijloace licite, asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii comerciale,
economice, culturale şi ştiinţifice din statul acreditar şi de a transmite aceste informaţii guver-
nului propriu;
- de a exercita controlul şi inspecţia asupra navelor maritime sau fluviale, precum şi
asupra aeronavelor şi echipajelor lor, aparţinând statului acreditant;
- oficiilor consulare le revin atribuţii şi în materia protecţiei intereselor cetăţenilor statului
acreditant (eliberare de paşapoarte şi acordare de vize, acordare de asistenţă cetăţenilor statului
acreditant care au reşedinţa în circumscripţia consulară respectivă);
- instrumentarea de acte notariale, de acte de stare civilă, de reprezentare în justiţie, în
materie succesorală etc.
Consulii exercită sarcini şi în calitate de delegat de stare civilă (pentru oficierea de
căsătorii este necesară existenţa unor reguli convenţionale bilaterale ori multilaterale), ţin
legătura cu misiunea diplomatică din ţara de reşedinţă, acordă asistenţă şi protecţie consulară
generală, exercită funcţii notariale, de exercitare a drepturilor electorale.
Imunităţile şi privilegiile misiunilor consulare şi ale membrilor misiunilor consulare
- deosebirile constau în fundamentul acestora: în timp ce, imunităţile şi privilegiile diplomatice
sunt mai vechi şi îşi au temeiul atât în dreptul internaţional cutumiar cât şi convenţional,
92
imunităţile şi privilegiile consulare sunt mai recente şi sunt statornicite în tratatele internaţionale
şi în practica statelor.
Acestea, în principal, sunt următoarele:
- inviolabilitatea localurilor consulare şi bunurilor, a arhivelor şi documentelor consulare;
- scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri ;
- libertatea de deplasare;
- libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimiţător;
- libertatea de comunicare cu cetăţenii statului acreditant;
- dreptul de a folosi drapelul şi emblema naţională;
- înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular;
- uzul de a încasa drepturi şi taxe consulare.
În afară de acestea, statul de reş edinţă are obligaţia generală de a acorda orice înlesniri
misiunii consulare, care sunt de natură a asigura sau uşura exercitarea funcţiilor sale.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, consulii, ceilalţi membrii ai personalului
oficiului consular şi, într -o anumită măsură, membrii lor de familie, se bucură de imunităţi,
inviolabilităţi şi privilegii consulare, care constituie statutul-consular:
- imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă;
- inviolabilitatea personală;
- exceptarea de la obligaţia de a depune ca martor sau expert;
- exceptarea de la obligaţia de înregistrare a străinilor şi de obţinere a permisului de
şedere;
- scutirea de obligaţia de a obţine permise de lucru;
- scutirea de prestaţii personale;
- scutiri fiscale;
- scutiri de taxe vamale şi de control vamal.
Membrii postului consular beneficiază de privilegii, imunităţ i de la intrarea lor pe
teritoriul statului de reşedinţă, în ţările de tranzit pentru a ajunge la post, sau, dacă se găsesc deja
pe teritorial statului de reşedinţă, din momentul intrării lor în funcţie la postul consular.
Membrii de familie ai agentului consular beneficiază de privilegiile, imunităţile şi
inviolabilităţile statuate în Convenţia consulară de la data când agentul consular se bucură de
privilegii, fie de la data intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă sau de la data la care ei au
devenit membrii acestei familii.
Imunităţile ş i celelalte privilegii aparţinând agentului consular încetează în mod normal
odată cu funcţia sa, în momentul în care consulul părăseşte teritoriul statului de reşedinţă sau la
expirarea unui termen rezonabil care a fost acordat. Dacă funcţionarul consular traversează
teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui stat terţ care i-a acordat viză, pentru a se duce la post
sau pentru a se întoarce în statul trimiţător, statul terţ îi va acorda imunităţile necesare pentru a-i
permite trecerea sau înapoierea. Statul terţ va proceda la fel pentru membrii familiei care locuiesc
împreună cu agentul consular şi care beneficiază de privilegii şi imunităţi.

93