A fost o data ca niciodata o insula unde locuiau sentimentele:

Fericirea, Tristetea, Cunoasterea si toate celelalte, inclusiv

Iubirea....
Intr-o zi, au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca
toata lumea si-a reparat barcile si a plecat.Iubirea a fost singura
care a ramas.
Iubirea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment.
Cand insula era aproape inundata in intregime, Iubirea s-a
decis sa ceara ajutor.
Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare eleganta.
Iubirea i-a spus:
"Poti sa ma iei si pe mine cu tine?"
Bogatia a raspuns:
"Nu, nu pot.Am barca plina de aur si argint.Nu mai este nici
un loc pentru tine aici."
Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care trecea deasemeni
intr-o barca frumoasa:
"Vanitate, te rog, ajuta-ma!"
"Nu pot sa te ajut, Iubire.Esti uda fleasca si asta ar putea sa-mi
strice barca," a raspuns Vanitatea.
Tristetea era prin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul:
"Tristete, lasa-ma sa vin si eu cu tine."
"Oh.....Iubire, sunt asa de trista incat am nevoie sa fiu singura!"
Fericirea a trecut si ea pe langa Iubire, dar era asa de fericita incat
nici macar nu a auzit cand a strigat-o Iubirea.Deodata, s-a auzit o
voce:
"Vino Iubire, Te voi lua cu mine." Era un batranel.
Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat
sa intrebe ce nume avea batranelul.
Cand au ajuns pe uscat, batranul si-a vazut de drumul lui.
Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza acestuia, a intrebat-o pe
Cunoastere:
"Cine m-a ajutat?"
"A fost Timpul," a raspuns Cunoasterea.
"Timpul?" a intrebat Iubirea."Dar de ce m-a ajutat Timpul?"
Cunoasterea a zambit si cu o adanca intelepciune i-a raspuns:
"Deoarece numai Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata
este Iubirea."