ătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca.

1360),
cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici
incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest
gen, toate din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după evenimentul descris), care reproduc în
principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care
istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc
greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs
la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad
Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc
despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia
se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște
strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost
introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului
XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri,
anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfășurarea evenimentelor[modificare | modificare sursă]

În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul
român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât,
din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele
ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a
teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată,
pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului.
Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab,
spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se
instalează foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o
solie din partea domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest
subiect ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.
Deși Basarab I își plătea conștiincios arenda pentru vasalitatea acordată (conform contractelor cu
coroana ungară asupra drepturilor si folosirea resurselor naturale, contract păstrat in corespondenta
papală), regele Ungariei s-a lăsat ațâțat de adversarii lui Basarab, voievodul Thomas din
Transilvania si fiul lui Niklas Gara, de-al îndepărta pe Basarab, sperând astfel că ei vor putea obține
investitura vasalității asupra Valahiei. Astfel Basarab nedorind un război devastator a oferit generos
regelui o despăgubire pentru campania sa.[1]
Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea generos o
despăgubire a 7.000 de mărci de argint, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea
ungară ca garanție, "numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace,
nu veți scăpa de dânsele".
Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de
barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeș, pe care o
găsesc pustie și o incendiază.
Unele relatări ungurești dar și cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistițiu încheiat între
cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe
drumul cel mai scurt. Ghizii români puși la dispoziția regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe
unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea
acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei
regale.
Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și zdrobiți. Au
existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar
al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte,
era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu
șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea
nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care
era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă,
unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina
urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă
laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci
ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena

Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József (1855)

După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând
hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin
Timișoara.
Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de
Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au
fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu
puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.
„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut
mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși
așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate
de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul
lor nu se poate socoti.”
—Cronica pictată de la Viena
Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete
de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori
numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea
ungurilor.[formulare evazivă] Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua,
cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat
împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și
multe vase de preț”
—Cronica lui Johann de Thurocz
Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o întărească din
punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic nașterea
unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe
tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut
suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea în teren a bătăliei[modificare | modificare sursă]

Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri
precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin),
pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o
drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu
Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței
armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe
drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la
Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus
strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia
lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică
românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară,
precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.