TEHNOLOGIA PRESĂRII LA RECE

1.CARACTERISTICI ALE PRESĂRII LA RECE A METALELOR

1.1.PROPRIETĂŢI ŞI AVANTAJELE PRESĂRII LA RECE A METALELOR

Presarea la rece a metalelor reprezintă un procedeu tehnologic cu largă răspândire în

industria modernă, care alături de aşchiere şi procedeele tehnologice neconvenţionale conturează
domeniul prelucrărilor la rece.
Particularităţile caracteristice ale procedeului de gresare la rece sunt:
-executarea prelucrărilor : prin intermediul presării,conducând la modificarea formei
semifabricatului prin tăierea acestuia sau prin deformarea lui plastică.
-utilaj:constituit din diverse tipuri de prese sau maşini speciale adecvate efectuării prelucrărilor
de presare.
-scule: specifice,printre care locul cel mai important îl ocupă ştanţele care provoacă tăierea sau
deformarea plastică a laminatelor subţiri şi matriţele care produc deformarea plastică a
semifabricatelor masive.
-semifabricate:laminate indeosebi cele subţiri (table şi derivatele corespunzătoare).
Particularităţile procesului de presare la rece asigură acestuia,în comparaţie cu alte procedee
ale tehnologiei metalelor, o serie de avantaje tehnico-economice .
Sub raport tehnic, principalele avantaje care se obţin sunt următoarele:
-realizarea pieselor chiar şi de formă complexă,prin simple lovituri de berbece ale preselor
echipate cu scule corespunzător construite,respectiv prin execuţie automată a ciclului de mişcări
pentru care s+a reglat utilajul specializat de presare.
-asigurarea unor precizii ridicate pieselor presate,care satisfac cerinţele de
interschimbabilitate,
-obţinerea unor piese rezistente şi rigide,în acelaşi timp de masă redusă (sporul de rezistenţă
şi rigiditate rezultă ca urmare a ecruisării materialului supus deformării, a continuităţii fibrajului cât
şi prin formarea unor nervuri de rigidizare pe calea întinderii locale a semifabricatului,deci fără
consum suplimentar de metal ).
Sub raport economic,avntajele concretizate în preţul de cost redus al pieselor realizate prin
presare, derivă din:
-consum specific redus de metal(semifabricatele sunt laminate subţiri,deşeurile sunt relativ
reduse).
-productivitate mare a operaţiilor de presare la rece.
Acestea se pretează la mecanizări şi automatizări,care se pot realiza prin mijloace relativ
simple.
Presarea la rece devine astfel deosebit de propice pentru producţia în serie mare şi de masă:
-deservirea simplă a pieselor permite ca exploatarea lor să se poată face şi de muncitori fără
o calificare ridicată.
Se poate aprecia că execuţia piselor prin presare la rece,în raport cu execuţia lor prin turnare,
forjare şi aşchiere,duce la avantaje care se pot concretiza în micşorarea masei pieselor cu 25....50 %,
reducerea consumului de metal cu 30.....70 % şi reducerea volumului de muncă cu 50....80 %.
Statisticile arată că prelucrarea a unui milion de tone de metal prin presare la rece în loc de
aşchiere,se obţine o economie de 150.000 tone metal,se eliberează 15.000 maşini unelte aşchietoare
şi 20.000 muncitori.
Având în vedere avantajele tehnico-economice ale presării la rece,aceasta găseşte o aplicare
din ce în ce ma largă .

1
 Sunt semnificative unele cifre care exprimă extinderea presării la rece în diverse domenii
industriale,raportate la volumul de muncă afectat realizării produselor şi masa reperelor care intră în
componenţa acestora.
Astfel presarea la rece priveşte :
-în industria de maşini-electrice:
15...20 % din volumul de muncă
50...60 % din masa produselor.
-în industria de autoturisme:
25...30 % din volumul de muncă
50...70 % din masa produselor
-în producţia bunurilor de larg consum:
90...95 % din volumul de muncă
98...99 % din masa produselor.
În concordanţă cu cu tendinţa manifestată în tehnica modernă,de reducere a masei specifice
a produselor,se extind construcţiile metalice cu pereţi sunbţiri –în deosebi pentru condiţii de
solicitări de încovoiere şi torsiune-a căror execuţie se bazează pe prelucrări de presare la rece sau
prelucrări combinate de de presare şi sudare. Producţia de mare tonaj a profilelor îndoite din
benzi,cu grosimi de 0,1...20 mm şi lăţimi de 20...500 mm, răspunde unei asemenea cerinţe ( la noi
în ţară este specializată pentru asemenea produse Intreprinderea Metalurgică Iaşi).
Aplicarea tehnologiei presării la rece se extinde asupra reperelor cu gabarite din ce în ce mai
mari ( până la 6 m lungime de exemplu la lonjeroanele şasiurilor automobilelor) şi asupra
semifabricatelor cu grosime de 25 mm; perforare la 35 mm;ambutisare la 20 mm; îndoire la 100
mm).
Limitele acestea trebuiesc privite ca având un caracter relativ,ele extinzându-se odată cu
crearea utilajelor de prelucrare de capacitate sporită.
Marile avantaje tehnice şi economice ale presării la rece,determină să se producă mutaţii în
ponderea pe care o prezintă diferitele procedee tehnologice în cadrul fabricaţiei bunurilor
materiale.
Se constată un ritm de creştere deosebit de rapid al prelucrărilor bazate pe presare,din care
peste 60 % reprezintă presare la rece. Această situaţie găseşte reflectare şi în orientarea de
perspectivă a industriei din ţara noastră,prelucrarea prin presare fiind apreciate drept tehnologie de
vârf şi prevăzându-se ca în anul 1990 aproape o treime din parcul de maşini să fie constituit din
utilaje de forjare-presare.

1.2. CLASIFICAREA PRELUCRĂRILOR DE PRESARE LA RECE

Prelucrările de presare la rece se pot clasifica în funcţie de semifabricatele utilizate în proces

şi în funcţie de caracterul concret al deformării.
În funcţie de semifabricatele ce se prelucrează distingem:
1.prelucrări de ştanţare,care privesc deformarea cu ştanţe a semifabricatelor subţiri.
2.prelucrări de matriţare,care privesc modificarea formei semifabricatelor masive cu
*
ajutorul matriţelor .
3.prelucrări speciale de presare,de deformări cu scule specifice( de exemplu rularea
filetelor).
Urmărind aspectul concret al deformării,primele două mari grupe cuprind,drept prelucrări
mai importante cu caracter distinct,cele specificate în tabelul 1.1.
--------------------------
*
precizarea sferei prelucrărilor de ştanţare şi matriţare ,în cadrul acestui curs,se face în
concordanţă cu STAS 5943-69 „Prelucrarea metalelor prin deformare şi separare. Terminologie” şi STAS
6677-62

2
 „Scule şi dispozitive pentru tăiere şi deformare la cald şi la rece. Clasificare şi codificare”. Se
atrage atenţia că spre deosebire de cele de mai sus,în numeroase lucrări de specialitate şi chiar unele
STAS-uri apare noţiunea de ŞTANŢARE asociată numai prelucrărilor de tăiere, iar noţiunea de
MATRIŢARE se referă la prelucrările de deformare plasticăb (spatiala) atât ale tablelor cât şi ale
semifabricatelor masive. Notiunea de stantare-matritare se refera la prelucrarile de taiere (ştanţare)
asociate celor de deformareplastica (matriţare) in cazul sculelor combinate.

TABELUL 1.1
PRELUCRĂRI DE ŞTANŢARE

Denumire CONŢINUT SCHIŢĂ

Prelucrări bazate pe tăiere

DECUPAREA Tăierea materialului

după un contur
închis,corespunzător
conturului exterior
al piesei de realizat

PERFORAREA Tăierea materialului

după un contur închis
corespunzător
conturului orificiilor
din piese

Tăierea materialului
după un contur
RETEZAREA deschis cu separarea
materialului .
Ea se poate realiza cu
sau fără formare de
deşeu.

3
 TABELUL 1.1(CONTINUARE)
PRELUCRĂRI DE ŞTANŢARE

DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

Prelucrări bazate pe tăiere

Tăierea după contur

deschis pentru
separarea completă a
SLITUIRE
unei părţi de material
de la marginea
semifabricatului.

Tăierea dupĂ un
contur închis care
urmăreşte separarea
TUNDEREA
plusului de material de
pe înălţimea pereţilor
pieselor cave.

Tăierea materialului
după un contur
CRESTAREA
deschis fără separare
de material.

Prelucrare menită să
asigure pieselor
obţinute prin ştanţări
CALIBRARE premergătoare calităţi
PRIN TĂIERE superioare ale
suprafeţei de tăiere şi
precizii dimensionale
sporite.

4
 TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ
ÎNDOIRE
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Încovoirea
semifabricatelor
ÎNDOIRE
după o dreaptă.

Îndoirea
semifabricatelor
după o formă
CURBARE cilindrică sau
conică.

Înfăşurarea
circulară de
diametru mic, a
ROLUIRE marginilor unui
semifabricat plan.

Torsionarea unui
RĂSUCIRE
semifabricat în
jurul axei sale.

5
 TABELUL 1.1 (CONTINUARE)

DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

AMBUTISARE
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Deformarea
semifabrica-
telor plane în
piese cave, sau
AMBUTISAREA
ale acestora din
FĂRĂ
urmă în altele
SUBŢIEREA
cu adâncimi
PEREŢILOR
mai mari şi
secţiuni
transversale
mai reduse.

Deformarea
semifabricatelor
cave în sensul
AMBUTISARE măririi
CU SUBŢIEREA adâncimii lor în
PEREŢILOR baza subţierii
intenţionate a
grosimii
pereţilor.

Si aceasta e tot o ( in succesiune

ambutisare de prelucrari)

Deformare a
semifabricatelor
TRAGERE PE
prin întindere şi
CALAPOD
tragere pe un
calapod.

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

6
 FASIONARE
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ Realizarea
nervurilor de
rigidizare sau
a unor
RELIEFARE
adânciri
locale în
piese.

Replierea
RĂSFRÂNGEREA marginilor
orificiilor
pieselor.

Lărgirea
locală a
UMFLAREA SAU dimensiunilor
FORMAREA transversale
INTERIOARĂ ale pieselor
cave sau
tubulare.

Reducerea
locală a
dimensiunilor
GÂTUIREA
transversale
ale pieselor
cave sau
tubulare.

7
 TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ
FASONARE
Deformare de
asigurare a
planeităţii,
respective a formei
PLANARE ŞI finite a piesei.
FORMARE (formarea finală este
FINALĂ redată în literatură
deseori sub
denumirea de
calibrare)
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

ASAMBLĂRI PRIN PRESARE

Asamblarea
capetelor a două
FĂLŢUIRE semifabricate prin
îndoiri paralele cu
muchia, cu sau fără
o bandă de adaos.

Asamblarea a două
semifabricate prin
îndoirea limbilor
unuia peste orificiul
AGRAFAREA celuilalt
semifabricat, sau
prin crestarea şi
îndoirea simultană a
ambelor
semifabricate.
Asamblarea a două
sau mai multe
semifabricate, prin
deformarea unor
capse sau a gulerului
CAPSAREA unuia din
semifabricate care
străbate orificiile
executate în celelalte
semifabricate.

8
 TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

STAMPAREA Imprimări realizate pe

MARCAREA straturile de suprafaţă ale
TRASAREA pieselor.
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Deformarea unei porţiuni

din volumul
REFULARE semifabricatului, urmărind
mărirea secţiunii sale
transversale din această
zonă.

TURTIRE Reducerea înălţimii şi

mărirea secţiunii
transversale a
semifabricatului.

9
 TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢA
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Reducerea secţiunii
transversale a
LUNGIRE semifabricatului,
(SUBŢIERE) provocând lungirea
acestuia.

Operaţie de sporire a
CALIBRARE preciziei dimensionale a
pieselor cât şi a netezirii
suprafeţelor acestora.

Realizarea pieselor masive

FORMARE de forma complexă prin
VOLUMICĂ presarea semifabricatelor
în matriţe cu cavităţi de
forme corespunzătoare.

Procedeul de deformare
bazat pe presarea
EXTRUDAREA metalului prin spaţii
LA RECE determinate ale sculei,
pentru obţinerea de bare,
profile, ţevi sau piese
cave, de regulă cu pereţi
subţiri.

10
 1.3. CLASIFICAREA UTILAJULUI ŞI A SCULELOR DE PRESARE LA RECE

Utilajele care servesc pentru executarea prelucrărilor de presare la rece se pot împărţi în
următoarele grupe: prese, maşini speciale şi utilajele auxiliare.
Presele reprezintă utilajele de uz general ale procedeului de presare la rece. Echipate cu
diverse scule, ele pot executa o variată gamă de prelucrări de ştanţare-matriţare. Acţionarea lor se
poate face mecanic, electromecanic, hidraulic sau pneumatic . În funcţie de forma lor constructivă,
se realizează diverse tipuri aparte de prese.
Maşinile speciale sunt utilizate doar pentru un domeniu restrâns de prelucrări, aici ele asigură
însă productivităţii superioare. Având construcţie adaptată particularităţilor unei anumite prelucrări,
sculele cu care ele se echipează sunt de regulă mai simple.
Utilajele auxiliare servesc, de regulă, la executarea unor lucrări pregătitoare sau de
completare în cadrul fabricaţiei prin presare la rece. Principalele tipuri de asemenea utilaje sunt:
-foarfecele, care servesc la debitarea semifabricatelor;
-maşinile de îndreptat, care execută îndreptarea (planarea) semifabricatelor.
Sculele folosite în prelucrările de presare la rece sunt ştanţele, matriţele şi sculele speciale.
Ştanţele servesc la tăierea prin deformare plastică a semifabricatelor subţiri, iar matriţele
servesc la deformarea plastică a semifabricatelor subţiri nu masive. Ştanţele şi matriţele se
montează pe prese de uz general şi unele maşini speciale.
Ele au o răspândire foarte mare, reprezentând sculele caracteristice ale procesului tehnologic
al prelucrării prin presare.
Sculele speciale pot servi atât la prelucrări subţiri cât şi a celor masive. Ele se montează pe
utilaje speciale sau pe cele auxiliare.
Ştanţele şi matriţele se pot clasifica:
1. Din punct de vedere tehnologic, respectiv al felului şi combinării prelucrărilor distingem:
-ştanţe sau matriţe simple, care execută o singură deformare de un anumit gen ;
-ştanţe sau matriţe combinate, care execută o serie de deformări după o acţiune succesivă
sau simultană.
2. Din punct de vedere constructiv, referindu-ne la modul în care se realizează ghidarea
părţii mobile a sculei în raport cu partea sa fixă, distingem:
-ştanţe sau matriţe fără elemente proprii de ghidare ;
-ştanţe sau matriţe cu elemente proprii de ghidare şi anume cu : cepuri de ghidare, placă de
ghidare, coloane de ghidare, cu ghidaje combinate sau cu cilindru de ghidare.

MATERIALE FOLOSITE ÎN PROCESUL DE PRESARE LA RECE

Materialele folosite în procesul de procedeele de presare la rece sunt laminate, în deosebi sub
formă de table şi benzi.
Se supun prelucrării în special tablele subţiri, de oţel cât şi de metale şi aliaje neferoase.
Tablele de oţel folosite la lucrări de presare la rece sunt: tabla neagră din oţel carbon obişnuit
laminat la cald (STAS 1946-80),tabla subţire din oţel laminat la cald pentru construcţii mecanice
(STAS 901-74) şi în special tabla decapată (STAS 1988-65). Tabla decapată se clasifică în tablă
decapată cu simbol TD şi tablă decapată pentru ambutisare cu simbol TDA, aceasta din urmă cu
caracteristici superioare.
Benzile de oţel folosite la presare la rece sunt în special cele laminate la rece din oţel cu un
conţinut redus de carbon. Benzile se livrează cu lăţimi de la 10...150mm şi cu lungimi până la
câteva sute de metri, sub formă de colaci.

11
 În afara semifabricatelor de oţel sus menţionate, la presarea la rece se folosesc:
-tablă cositorită;
-tablă zincată (STAS 2028-71)
-tablă silicioasă; (STAS 5756-73
-tablă de oţel inoxidabil (STAS 3583-64 )

Metalele şi aliajele neferoase utilizate la lucrări de ştanţare-matriţare sunt:

-Cuprul, livrabil sub formă de table(STAS 426-73),benzi(STAS 427-63 )şi discuri
(STAS 2673-79);
-Alama, sub formă de table ( STAS 289-80),benzi(STAS 290-80),discuri (STAS 2674-79);
şi plăci (STAS 2430-80);
-Aluminiu, sub formă de table ( STAS 428-80),benzi(STAS 5681-74) şi discuri (STAS
2675-68);
-Alpaca, sub formă de table şi benzi(STAS 1178-79).
Alături de cele de mai sus, au o întrebuinţare mai frecventă şi tablele de duraluminiu,
aliajele de magneziu, zinc şi plumb.
Laminatele folosite în operaţiile de presare la rece, conform prevederilor standardelor
respective, se clasifică în funcţie de defectele admise pe suprafaţa lor(până la trei calităţi)şi gradul
lor de ecruisare(foarte moale,moale,1/4tare, 3/4 tare, tare-sau numai o parte din acestea)
Standardele respective prezintă compoziţia chimică, caracteristicile mecanice şi tehnologice
ale materialelor respective, ca şi dimensiunile de livrare ale acestora şi toleranţele admise la aceste
dimensiuni.
Materialele care urmează a fi folosite la presare la rece se supun unor încercări şi analize,
pentru a stabili măsura în care ele corespund prevederilor standardelor, în special privind aspectele
de interes pentru prelucrarea lor prin ştanţare-matriţare.
Încercările şi analizele cuprind:
-verificările aspectului şi dimensiunilor;
-determinarea caracteristicilor fizico-mecanice(duritate, rezistenţă la rupere, alungire
relativă la rupere);
-încercări tehnologice (de forfecare îndoire, ambutisare şi turtire);
-analiza chimică (după caz);
-cercetări metalografice(după caz).
Alegerea materialului pentru realizarea ştanţare-matriţare se face în funcţie de considerente
tehnice şi economice.
Natura materialului depinde de condiţiile tehnice impuse produsului, ca rezistenţă mecanică,
proprietăţi termice, electrice, anticorozive, masă specifică, cât şi de condiţii tehnologice, respectiv
de felul prelucrării impuse prin procesul de fabricaţie. Pentru prelucrări de tăiere se recomandă
utilizarea unor materiale cu rezistenţă la rupere mai mare şi alungire relativă ridicată, iar pentru
prelucrările de deformare plastică, din contră materiale cu rezistenţă la rupere mai redusă dar cu
alungire ridicată.
Materialul plastic, adică cu rezistenţă la rupere mai redusă şi alungire relativă mai mare,
prezintă bavuri mai pronunţate în lungul conturului de tăiere, în schimb suportă grade superioare de
deformare, fără să se producă ruperea materialului. Pentru acelaşi material intervin variaţii ale
rezistenţei şi alungirii relative la rupere, în funcţie de gradul de ecruisare al materialului, ceea ce
impune precizări corespunzătoare pentru semifabricatul folosit.
În ce privesc defectele admise pe suprafaţa semifabricatelor, trebuiesc evitate crăpăturile sau
zgârieturile adânci, loviturile puternice, arsurile şi straturile de rugină, care constituie amorse de
ruptură în cursul tensionării materialului în procesul deformării.

12
 Pentru materialele care se supun deformărilor plastice puternice se pretinde o omogenitate mai
ridicată şi o mărime corespunzătoare a grăunţilor, pentru care apare o plasticitate maximă a lor.

Alegerea materialului pentru piesele ce se obţin prin ambutisare se

face ţinând cont de indicele Erichson sau de diferenţa dintre limita de
curgere şi de rupere a materialului.

Dintre materialele care satisfac cerinţele tehnice şi tehnologice, se

va alege cel cu cost minim.
În ce privesc forma şi dimensiunile semifabricatului, acesta se
determină pe considerentul utilizării cât mai depline a acestuia (deci
realizând consumuri specifice minime de metal) dar, în acelaşi timp se
urmăreşte asigurarea unor posibilităţi de lucru cât mai productive pe
prese (alimentarea uşoară a acestora cu semifabricate).
În cele ce urmează, se prezintă unele precizări privind principalii
factori care influenţează asupra prelucrabilităţii prin ambutisare a unor
materiale frecvent utilizate în asemenea prelucrări,
cât şi probleme particulare ale comportărilor în cadrul procesului de deformare.

a)Oţelul moale.
În ce priveşte compoziţia chimică, se indică :
- conţinut de carbon sub 0,08 % de perlită sub formă globulară;
- conţinut de siliciu până la 0,05 % la oţel calmat, respectiv numai urme la oţel necalmat. În
orice caz sub 0,15% Si , peste care valoarea creşte mult duritatea tablei;
- conţinut în mangan <0,6 % ,de sulf <0,04 % , de fosfor < 0,04 %.
În ce priveşte mărimea grăunţilor metalici, se obţine plasticitate maximă pentru valori de
0,035...0,045mm. Se comportă bine în proces şi materialul cu mărime mai redusă a grăunţilor, dacă
conţinutul în carbon este foarte redus şi oţelul foarte pur. În general grăunţii prea fini determină o
duritate mare şi ductibilitate scăzută. Materialul cu grăunţi metalici prea mari, conferă suprafeţei
piesei ambutisate un aspect de ,,coajă de portocale”.
În ce priveşte rugozitatea suprafeţei semifabricatului se recomandă o valoare de Ra =1,2…2,4
µm. La netezime prea mare apar tendinţe de prepare în scule, iar la rugozităţi pronunţate aspectul
suprafeţei piesei ambutisate devine nesatisfăcător.
Principalul defect al tablelor de oţel moale necalmat, care se manifestă în cadrul proceselor cu
grad mare de deformare, cum este cazul ambutisărilor adânci, constă în îmbătrânirea lor.
În urma îmbătrânirii scade plasticitatea materialului.
Se înregistrează creşteri ale durităţii cu 5…10 HRB şi a limitei de elasticitate cu până la 25%
şi micşorări ale alungirii la rupere cu circa 6 % şi a indicelui Erichsen cu circa 0,5mm.
În urma unei staţionării de circa 20 zile de la laminarea tablei, indicatorii amintiţi ating
variaţii de circa 50 % din valorile de mai sus.
Îmbătrânirea este datorată în special prezenţei atomilor străini (îndeosebi azot) care blochează
dislocaţiile din reţeaua cristalină a metalului . Agitaţia termică ,-cauzată şi de încălzirea materialului
în procesul deformării sale plastice ,- accelerează fenomenul îmbătrânirii, atomii străini difuzându-
se mai rapid spre dislocaţii, unde aceştia dispun de un echilibru stabil.
Materialul recopt, cu dislocaţii ancorate prin atomi străini, deformându-se greu, prezintă o
limită de elasticitate ridicată (E' fig.1.1.)

13
 De îndată ce începe deblocarea dislocaţiilor, -care poate fi cauzată de deformarea în
continuare se va produce fără creşterea sensibilă a forţei, ceea ce explică alura din zona palierului
de curgere a curbei caracteristice la întindere a acestui material (fig.1.1. cu linie continuă).
Din cauza plasticităţii scăzute acest material prezintă ruperi frecvente în cursul ambutisării
şi totodată în zonele de deformaţii cuprinse între valorile e1 şi e2 (fig.1.1.) de pe suprafaţa piesei,
apar liniile Lüders-Cernov, care conferă piesei un aspect calitativ necorespunzător.
Pentru a preveni sau micşora neajunsurile ce pot apare la ambutisare şi care sunt cauzate
de îmbătrânirea tablei de oţel moale necalmat, se recomandă următoarele:
- în limita posibilităţilor, se v-a prelucra tabla în decurs de 8-10 zile de la laminarea sa, interval
în care plasticitatea scade doar în măsură redusă;
- se v-a utiliza, la procesele cu grad mare de deformare, tablă de oţel Calmat, la care
îmbătrânirea practic este neglijabilă şi deci se menţin caracteristici de plasticitate invariabilă în
timp.
- pentru prevenirea aspectului nesatisfăcător al suprafeţei pieselor ambutisate, în legătură cu
apariţia liniilor Lüders-Cernov, se indică trecerea semifabricatului printr-o linie cu role de îndoire –
îndreptare (h=25…100mm din fig.1.2.).
Aceasta conduce la o deblocare parţială a dislocaţiilor şi o uşoară ecruisare a materialului, în
urma căreia dispare palierul de pe curba caracteristică la întindere şi se înregistrează scăderea
limitei de elasticitate la o valoare mai redusă (Este in fig.1.1, respectiv porţiunea de curbă trasată cu
linii întrerupte).
-se recomandă scurtarea ciclului de fabricaţie a pieselor la durată mai redusă decât în care
se poate manifesta mai din plin procesul de îmbătrânire (prin utilizarea preselor cu transfer sau a
liniilor automate de presare).
b) Alama
În ce priveşte compoziţia chimică, plasticitatea maximă intervine la un conţinut de 30 % zinc.
Rezistenţa şi duritatea alamei cresc cu conţinutul în zinc. La aliajele cu peste 38 % zinc, sau şi
la valori mai reduse în prezenţa impurităţilor, apare faza -b- fragilă, în structura alamei, care o face
improprie prelucrărilor prin ambutisare. Se limitează conţinutul în staniu la 0,01 %,întrucât
favorizează formarea cricurilor sezoniere, iar în fier la 0,05 %, întrucât conduce la mărirea durităţii.
Are un efect pozitiv prezenţa fosforului până la 0,15 %,împiedicând formarea cricurilor sezoniere.
Aluminiul conduce la sporirea rezistenţei la coroziune dar şi la defecte de aspect ale suprafeţei
piesei.
Se recomandă ca mărime a grăunţilor metalici 0,06...0.12mm.

Dintre defectele mai importante ale alamei notăm cricul sezonier, care este determinat de un

14
 proces de coroziune al materialului care a suferit în prealabil o deformare plastică.
Apariţia cricului sezonier este favorizată de prezenţa fazei β, depozitarea materialului în
atmosfera amoniacală şi existenţa unor solicitări la întindere.
Pentru evitarea apariţiei cricului sezonier se recomandă, alături de măsura generală de adaos
de fosfor, acoperirea electrolitică cu nichel a pieselor supuse la întindere.
c) Aliajele de aluminiu
În ce priveşte compoziţia chimică, o importanţă deosebită are conţinutul de magneziu.
Creşterea conţinutului de magneziu până la circa 12 % determină sporirea durităţii şi a
rezistenţei la rupere şi micşorarea alungirii relative. Peste 12 % Mg intervine creşterea prea
puternică a durităţii, alungirea relativă rămânând aproximativ constantă.
Prezenţa cuprului, fierului, manganului şi siliciului în aliaj favorizează tendinţa la coroziune a
acestuia, cât şi scăderea caracteristicilor sale mecanice.
Mărimea optimă a grăunţilor metalici, din punctul de vedere al plasticităţii, este de 0,04...0,06
mm.
d) Oţelurile inoxidabile
Utilizările cele mai frecvente le au oţelurile austenitice (cu circa 10...18 % Cr şi 10 % Ni)şi
cele feritice (16...30 % Cr).
Particularitatea ambutisării acestor oţeluri constă în necesitatea unor presiuni mari în proces,
de unde cerinţa utilizării unor lubrifianţi de calitate superioară pentru a reduce uzura pronunţată a
sculei şi griparea piesei în sculă.
Pentru piesele care vor lucra în medii intens corozive, se recomandă a se efectua, după
ambutisare, o recoacere de detensionare, în scopul evitării coroziunii accelerate de prezenţa
tensiunilor interne din material.

2.ELEMENTE ALE TEORIEI PLASTICITĂŢII ŞI APLICAREA ACESTORA LA

OPERAŢIILE DE PRESARE LA RECE A METALELOR
2.1.NATURA FIZICĂ A DEFORMAŢIILOR PLASTICE

Sub acţiunea forţelor exterioare materialele se tensionează şi suferă deformaţii.

Cât timp tensiunile sunt sub anumite limite, deformaţiile produse dispar după ce forţa
exterioară încetează de a mai acţiona. Avem în acest caz deformaţii elastice, tensiunea indusă fiind
sub valoarea limitei de elasticitate pentru materialul dat.
Dacă tensiunile induse în material depăşesc limita de elasticitate, nici după ce încetează
acţiunea forţei exterioare materialul nu mai revine la dimensiunile pe care le-a avut iniţial, el suferă
deformaţii plastice, cu caracter remanent. Deformaţiile devin deosebit de pronunţate la atingerea
unor tensiuni ce egalează limita de curgere a materialului dat.
Tensionând mai puternic materialul, se ajunge la ruperea acestuia. Ruperea care intervine
fără ca să se manifeste o deformare plastică sensibilă este o rupere casantă.
Pentru a lamuri natura fizică a deformaţiilor plastice trebuie să ţinem seama de structura
materialelor supuse deformării, metalele şi aliajele au o structură policristalină. Deformarea
policristalului se poate explica ţinând seama se faptul că el este compus dintr-o serie de
monocristale, strâns reunite între ele. Între monoctristale apare spaţiul intercristalin.
Monocristalul este construit din nuclee atomice cu o dispoziţie regulată a atomilor,formând
un tip de reţele cristaline.

Tipurile de reţele cristaline cele mai răspândite pe care le găsim la metale sunt:
-reţeaua cubică cu feţe centrate(fih.2.1.),la fierul g,aluminiu,cupru, nichel b,plumb,etc.

-reţeaua cubică cu volum centrat (fig.2.2) la fier α ,crom, wolfram, etc.

15
 -reţeaua hexagonală (fig.2.3.) la cobalt, magneziu, zinc.nichel α ,etc.

fig.2.1. fig.2.2. fig.2.3.

În cazul deformaţiilor elastice se modifică distanţa dintre atomii reţelei,distribuţia acestora

rămânând neschimbată.
În cazul deformaţiilor plastice intervine o deplasare ireversibilă a atomilor din reţea,
modificându-se însăşi reţeaua cristalină. Pentru a se produce această deformare,este necesară
înmagazinarea unei cantităţi determinate de energie potenţială în materialul supus
deformării,cantitate care este în funcţie de natura materialului şi regimul termomecanic al
deformării. Pentru acelaşi material,cantitatea necesară de energie pentru producerea deformării
plastice v+a fi cu atât mai mică,cu cât procesul decurge la temperaturi mai ridicate şi cu viteze de
deformare mai reduse.
Modificările reţelei atomice a monocristalului în cadrul deformării plastice,se produce sub
două aspecte: sub formă de alunecări sau sub formă de maclaj.
Alunecările se produc prin deplasarea relativă a straturilor subţiri de cristal (fig.2.4.)după
plane cristalografice şi direcţii determinate.

16
 Aceste plane şi direcţii sunt caracterzate prin densităţi atomice mai mari.(fig.2.1,2.2,2.3.).
Fecare cristal dispune de câteva direcţii în care se opune alunecării aceeaşi rezistenţă.
Deplasarea relativă a straturilor v-a începe după direcţia cu o amplasare favirizată în raport
cu direcţia de acţiune a forţei exterioare care provoacă deformarea.
Pe măsura efectuării alunecării creşte însă rezistenţa opusă deplasării straturilor,ca urmare a
ecruisării materialului care se deformează.În acest fel,în urma alunecărilor realizate după o primă
direcţie,intevine alunecarea după o altă direcţie,după cum rezistenţa minimă la deformare se
transpune pe un alt plan.
În cazul deformării prin maclaj o parte a cristalului trece într-o poziţie simetrică în raport
cu o altă parte(fig.2.5).Planul de simetrie a celor două părţi poartă denumirea de plan de maclaj.

De regulă la deformarea unui monocristal regăsim atât deformarea sub formă de alunecări cât
şi de maclaj.
Deformarea policristalului se complică mult în raport cu cea a monocristalului.
Alunecările şi maclajul,care caracterizează deformaţia din interiorul monocristalului,nu se
pot produce liber,monocristalul fiind limitat la margini de spaţiul intercristalin şi de cristalele
învecinate. Astfel peste deformaţiile interne ale monocristalelor se suprapune deformaţia
intercristalină care duce la rotirea şi deplasarea relativă a monocristalelor.
Integritatea legăturilor cristaline şi intercristaline este atinsă încă de la începutul
deformaţiilor plastice suferite de material. La un grad de deformare ridicat,aceste legături,puternice
tensionate,pot să se distrugă complet,-intevine ruperea materialului.
Pentru a preveni această distrugere se impune eliminarea tensiunilor interne pe care le-a
suferit materialul,ceea ce se obţine printr-un proces de recoacere,care duce la apariţia noilor grăunţi
cu o aşezare normală a atomilor în reţea.

17
 O asemenea situaţie intervine evident,numai în cazul deformării plastice la rece a metalelor
când deformarea este însoţită de fenomenul caracteristic al ecruisării. În cazul deformării la
cald,peste fenomenul ecruisării se suprapune cel al recristaliuării care apare sub influenţa
temperaturilor ridicate, motiv pentru care metalul îşi pierde plasticitatea,iar deformarea lui se face la
forţă aproximativ constantă. Apariţia ecruisării devine de fapt criteriul de apreciere a naturii
deformării plastice suferite de metal. Vom considera că avem o deformare la rece atunci când în
urma acesteia metalul se ecruisează şi, invers,vom considera că avem o deformare la cald când
metalul nu prezintă fenomenul de ecruisaj.
Ecruisarea materialului aduce cu ea modificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale
materialului. Creşte limita de elasticitate,rezistenţa la rupere şi duritatea şi se micşorează alungirea
şi gâtuirea relativă cât şi rezilienţa metalului.
Acest lucru prezintă importanţa deosebită pentru procesele de presare la rece,întrucât pentru
materiale ecruisate vor apare necesităţi sporite de forţe în vederea deformării,iar gradul de
deformare pe care îl admit,se micşorează.
Comportarea metalelor sub raportul ecruisării, pe care o suferă în decursul deformării,este
pusă în evidenţă prin intermediul curbelor de ecruisare .
Curbele de ecruisare sunt diagrame de variaţie a tensiunilor reale (sreal) în funcţie de
alungirea relativă(e)sau mai frecvent,de gâtuirea relativă (y ) a epruvetelor supuse la tracţiune.
(fig.2.6.)

Variaţia corespunde unei ecuaţii exponenţiale de forma:

s real = cgy n (2.1.)
Valorile coeficientului c şi a exponentului n din eceastă ecuaţie se pot deduce în felul
următor:
Pentru precizarea lui c vom considera un punct al curbei,anume cel corespunzător momentului
apariţiei gâtuirii,la care avem :
(sreal) = sg y =y g
Cu aceste valori (2.1.) devine s g = cgy g
n
de unde explicitând pe C, avem :

18
 sg
c= (2.2.)
y gn
Valorile lui sg şi Yg care intervine în această expresie,se pot deduce din diagrama
caracteristică la tracţiune a metalului respectiv,anume:
sr
sg = (2.3.)
1 -y g

în care sr =rezistenţa convenţională de rupere la întindere iar

e
yg = g (2.4.)
1+ e g
în care eg = alungirea relativă pentru momentul apariţiei gâtuirii.

19
 Pentru deducerea mărimii exponentului n vom porni de la precizarea forţei de deformare F
pentru un moment oarecare al întinderii. Ea v-a fi dată de produsul dintre tensiunea reală şi
secţiunea
efectivă a epruvetei la momentul dat,adică :
F = C gy n gA0 (1 -y ) (2.5.)
în care Ao = secţiunea iniţială a epruvetei .
Momentul apariţiei gâtuirii este caracterizată prin faptul că forţa de deformare nu
înregistrează variaţii,adică dF=0
Determinăm deci diferanţiala lui F
dF = C gA0 �
�ngy n -1 (1 -y ) -y n �
�dy (2.6.)
care,pentru Y =Yg având valoare zero,ne conduce în urma simplificărilor lui (2.6.) la
n = (1 -y g ) -y g = 0
respectiv la
yg
n= (2.7.)
1 -y g

Dacă acum vom introduce în (2.1.)valorile găsite pentru C în (2.2.)şi (2.3.)respectiv

valoarea lui n din (2.7.) obţinem:
yg

s � �
sreal = gn gy n = s r g�y
1-y g

� (2.8.)
yg 1 -y g �
yg
�
�
�

ceea ce reprezintă ecuaţia curbei de ecruisare a metalului şi permite precizarea valorii rezistenţei
reale la întindere pentru un moment al deformării,indicate printr-o valoare dată a lui Y,în funcţie
de rezistenţa convenţională la rupere sr şi gâtuirea relativă y g din momentul gâtuirii.

2.2.STAREA DE TENSIONARE ŞI DEFORMARE A MATERIALULUI

Sub acţiunea forţelor exterioare,în materialul supus deformării iau naştere tensiuni (s), a
căror mărime este:
dF
s= (2.9.)
dA
în care: dF -intensitatea forţei ce acţionează pe suprafaţa elementară
dA- aria suprafeţei elementare după o direcţie perpendiculară pe cea a acţiunii
forţei exterioare.
Totalitatea tensiunilor care acţionează în fiecare punct al materialului supus deformării,
definesc starea sa de tensionare.
Tensiunile duintr-un punct oarecare rezultă prin indicarea tensiunilor care acţionează pe
feţele unui cub elementar de referinţă,poziţionat în locul dat al piesei,după un sistem oarecare de
coordinate trirectangular x,z,y.

Tensiunile de pe trei feţe perpendiculare între ele ale cubului se definesc prin câte o
componentă normală (sx,sy,sz) şi câte două componente tangenţiale ale tensiunilor:
(tyx, t zx, txy,tzy,txz,tyz,). (fig.2.7.)

20
 Pe celelalte trei feţe vom găsi tensiuni de semn contrar.
Comform principiului parităţii tensiunilor tangenţiale,avem :
txy =tyx ; (2.10.)
txz =tzx ;
tyz =tzy ;
Rezultă că avem doar 6 tensiuni cu valori diferite: 3 normale şi 3 tangenţiale.

Când se descompune însă un corp oarecare în părţi elementare(fig.2.8.),în afara cuburilor

găsim şi tetraedre elementare(A).

Apare în acest fel necesitatea precizării tensiunilor şi pe suprafeţe care nu sunt paralele cu
planele sistemului de coordonate x,y,z.
Vom considera deci un tetraedru elementar (fig.2.9.) şi vom urmări precizarea tensiunii totale
P care acţionează pe faţa înclinată a,b,c a acestuia.

21
 Notăm ughiurile pe care le formează normală N de pe faţa înclinată a,b,c a tetraedrului faţă de
axele de coordonate x,y, şi z prin α b ( respectiv ) g, iar spre simplificarea notaţiilor vom indica
cosinusurile directoare corespunzătoare prin x,y,z,adică :
cosα =αx cosb=αy cosg=αz

tensiunea totală P poate fi definită prin intermadiul tensiunilor ce acţionează pe celelalte feţe ale
tetraedrului.
Pentru a găsi relaţia de legătură corespunzătoare,vom descompune tensiunea totală P care
acţionează pe suprafaţa înclinată de arie DA a tetraedrului,în componentele Px,Py,Pz,care acţionează
după direcţiile x,y şi z trebuie să fie egală cu zero.

Notând ariile celor trei feţe perpendiculare între ele ale tetraedrului prin DAx,DAy,DAz
avem:
Px•DA -sx• DAx -txy • DAy -txz • DAz =0
Py•DA -tyx• DAx -sy • DAy -tyz • DAz =0
Pz•DA -tzx• DAx -tzy • DAy -sz • DAz =0
Dacă însă avem în vedere că :
DAx=DA•αx ; DAy=DA•αy ; DAz=DA•αz ;
atunci relaţia de sus, prin simplificarea cu DA ia forma:
Px=sx•αx+txy•αy+txz•αz
Py=tyx•αx+sy•αy+tyz•αz (2.11.)
Pz=tzx•αx+tzy•αy+sz•αz
iar tensiunea totală P v-a fi evident egală cu (fig.2.10.)

P = Px2 + Py2 + Pz2

(2.12.)

22
 Tensiunea totală P poate fi însă descompusă şi într-o tensiune normală sn care rezultă din
proiecţia lui P pe normala N şi o tensiune tangenţială (t)care rezultă din proiecţia lui P pe faţa
înclinată a b c a tetraedrului.
Evident că tensiunea normală sn v-a fi :
sn = Px•αx + Py•αy + Pz•αz (2.13.)
iar tensiunea tangenţială t se v-a putea găsi din :
t = P 2 - s n2 (2.14.)
În cele de mai sus,sistemul de coordonate x,y,z al cubului sau tetradrului elementar a fost
considerat cu o orientare oarecare. Dar asta poate fi astfel orientat încât tensiunile tangenţiale de pe
cele trei feţe perpendiculare între ele să fie nule şi să avem de-a face aşadar,numai cu acţiunea
tensiunilor normale. Direcţiile după care sunt orientate axele sistemului de coordonate trirectangular
pentru acest caz v-or purta denumirea de direcţii ale axelor principale ale tensiunilor şi se v-or nota
prin 1,2,3,iar tensiunile de pe feţele cubului sau tetraedrului se v-or numi tensiuni normale
principale şi se v-or nota prin t1, t2, t3. Notarea se obişnuieşte a se face astfel încât:
t1>t2>t3 (2.15.)
Pentru acest caz relaţiile deduse anterior pentru un sistem de coordonate oarecare x,y,z
se v-or obţine o formă mai simplă.

Componentele tensiunii totale se v-or exprima prin relaţiile:

P1=s1•α1
P2=s2•α2
P3=s3•α3 (2.16.)
care derivă din (2.11.)
Tensiunea totală v-a fi :
P = s 12 ga12 + s 22 ga 22 + s 32 ga 32 (2.17.)
Tensiunea normală pe planul înclinat al tetraedrului:
P =t1 +α21 +t2+α22 +t3+α23 (2.18.)
iar tensiunea tangenţială din acest plan :

23
 t = s 12 ga12 + s 22 ga 22 + s 32 ga 32 - (s 1 ga12 + s 2 ga 22 + s 3 ga 32 )2 (2.19.)
După cum se vede din expresia (2.19.) mărimea tensiunii tangenţiale variază
în funcţie de poziţia pe care o are faţa înclinată a octaedrului în raport cu direcţiile axelor principale
ale tensiunilor.
Tensiunile tangenţiale maxime poartă denumirea de tensiuni tangenţiale principale şi se
notează prin: t1 , t2, t3.
Să precizăm în ce caz obţine tensiunea tangenţială o valoare maximă şi cât este mărimea
acesteia.
Se cunoaşte din geometria analitică relaţia de legătură dintre cosinusurile directoare sub
forma:
a12 + a 22 + a 32 = 1 (2.20.)

Explicând de aici valoarea lui a 3

a 32 = 1 - a12 - a 22 (2.21.)
şi introducând această valoare în (2.19.) avem :
2
t 2 = s 12 ga12 + s 22 ga 22 + s 32 (1 - a12 - a 22 ) - �
s 1 ga12 + s 2 ga 22 + s 3 (1 - a12 - a 22 ) �
� �
respectiv
2
t 2 = (s 12 - s 32 )a12 + (s 22 - s 32 )a 22 + s 32 - �
(s 1 - s 3 )a12 + (s 2 - s 3 )a 22 + s 3 �
� � (2.22.)

Maximul tensiunii tangenţiale se obţine pentru aceea valoare a lui a1 ,respectiv

s +s2 +s3 s x +s y +s z a
s oct = 1 = 2
3 3
pentru care se anulează derivatele expresiei (2.22.) a lui t ,adică pentru :

dt (a 2 ) � { (s 22 - s 32 )a 2 - 2 �
(s 1 - s 3 )a12 + (s 2 - s 3 )a 22 + s 3 �
� �(s 2 - s 3 ga 2 = 0
ceeace în urma simplificării cu (s 1 - s 3 ) respectiv (s 2 - s 3 ) şia reducerilor posibile,dă:
{s 1 - s 3 - 2g�
� }
s 1 - s 3 )a12 + (s 2 - s 3 )a 22 �
�a1 = 0 (2.23.a)

{s 2 - s 3 - 2g�
s 1 - s 3 )a12 + (s 2 - s 3 )a 22 �
� }
�a 2 = 0 (2.23.b)

Soluţiile acestui sistem de ecuaţii sunt :

1. a1 = 0 şi a 2 = 0
pentru care caz din (2.21.)rezultă:

a 3 = �1
dar pentru acest caz,din (2.19.) se vede că t =0

2. a1 �0 şi a 2 = 0 (2.23.a ) devine :
(s 1 - s 3 )(1 - 2ga12 ) = 0

24
 de unde
1
a1 = �
2
iar din (2.21.) rezultă
1
a3 = �
2

1 1
adică a1 = � ; a 2 = 0 ; a3 = �
2 2

3. Luând a1 = 0 şi a 2 �0 din (2.23) obţinem :

1
a2 = �
2
iar din (2.21.)
1
a3 = �
2
adică :
1 1
a1 = 0 ; a 2 = � ; a 3 = �
2 2
4. Dacă în (2.21.) explicităm valoarea lui a1 sau a 2 în loc de a 3 ,obţinem :
1
a1 = a 2 = � ; a3 = 0 ;
2
Acestor ultime trei cazuri le corespund plane cere trec printr-una din axele principale
detensionare şi sunt bisectoare ale unghiului cuprins între celelalte două axe.
Mărimea tensiunilor tangenţiale maxime corespunzătoare se găseşte introducându-se
rădăcinile de sub punctele 2 ,3 şi 4 în (2.19),când se obţine :

2
s 12 + s 22 �s 1 + s 2 � s 1 - s 2
t1 = -� �=
2 � 2 � 2

respectiv :
s 2 -s3 s 3 - s1
t2 = şi t3 = (2.24.)
2 2

Adică mărimea tensiunilor tangenţiale maxime este egală cu semidiferenţa tensiunilor

ce acţionează pe plane egal înclinate faţă de cele trei axe principale de coordonate.
Acestea poartă denumirea de tensiuni octaedrice,întrucât există opt plane care
îndeplinesc condiţia susmenţionată şi care formează un octaedru.
Tensiunea normală octaedrică t oct ,denumită şi tensiunea hidrostatică, se deduce
din (2.18.), tinând seama că pentru acest caz :
1
a1 = a 2 = a 3 = (2.25.)
3
rezultă :

25
 s1 + s 2 + s 3 s x + s y + s z
s oct = = (2.26.)
3 3

Tensiunea tangenţială octaedrică s oct se deduce din (2.19.) ţinând seama de (2.25.).

t oct = 13 (s 1 - s 2 )2 + (s 2 - s 3 ) 2 + (s 3 - s 1 ) 2 = 2
3 t 12 + t 22 + t 32 =
= 13 (s xs y )2 + (s ys z ) 2 + 6(t xy2 + t yz2 + t zx2 ) (2.27.)

În funcţie de mărimea diferită sau egală cu zero a unor tensiuni normale principale,cât şi de
sensul acestora pot apare diferite scheme de tensionare.
Atunci când toate tensiunile normale principale sunt diferite de zero,avem o stare de
tensionare în volum, cu următoarele scheme posibile: (fig.2.11.)

Atunci când una din tensiunile normale principale are valoare zero,celelalte fiind diferite de
zero o stare de tensionare plană,care se poate realiza după una din următoarele scheme (fig.2.12.):

În fine,când s 1 �0 iar s 2 = s 3 = 0 ,avem o tensionare liniară,care poate interveni după una

din schemele din figura 2.13.

26
 Mărimea forţelor necesare pentru producerea deformării plastice este funcţie se schema de
tensionare.

Deformaţiile pe care le suferă materialul tensionat pot fi lineare (alungiri sau scurtări) şi
unghiulare (fig.2.14.).
Dacă axele de coordonate rectangulare se orientează în aşa fel încât deformaţiile unghiulare
să fie nule obţinem axele principale de deformaţie,iar deformaţiile lineare care se fac în lungul
acestor axe, vor purta denumirea de deformatii principale

Deformaţia principală absolută dl este dată de relaţia

dl = l - l0 (2.28.)
iar cea relativă de :
e= dl
l0 = l -l 0
l0 (2.29.)
în care l0,l = dimensiunea iniţială şi cea de după deformare.
Alături de cele de mai sus,mai apare deformaţia principală reală e ,care este egală cu
integrala pentru intervalul de la l0 la l a raportului dintre lungimesa elementară dlx şi lungimea
momentană l x la care se referă aceasta, adică :
l dl
e = � x = ln (1 + e ) (2.30.)
l0 l
x
În mod analog cu cele văzute pentru tensiuni, în planurile care curpind câte o axă principală

27
de deformare şi formează bisectarea celorlalte două,apar deformaţii principale de alunecare g
de valoare maximă,a căror mărime se exprimă prin :
g 1 = e 2 - e 3 ; g 2 = e 3 - e 1 ; g 3 = e1 - e 2 (2.31.)

O relaţie de legătură între deformaţiile principale reale,se găseşte considerând că deformarea

plastică are loc la la volum constant,adică:
a0 , b0 , l0 = abl (2.32.)
în care a0 , b0 , l0 -dimensiunile iniţiale ale paralelipipedului supus deformării
a, b, l -dimensiunile de după deformare.
Logaritmând expreasia (2.32.)avem
ln ll0 + ln bb 0 + ln aa0 = a1 + a2 + a3 = 0 (2.33.)
Adică suma celor trei deformaţii principale reale este egală cu zero.

Aceasta înseamnă că deformarea triaxială de acelaşi sens,cât şi deformarea numai după o

singură direcţie,nu este posibilă.În consecinţă schemele posibile de deformare se reduc la
următoarele :
-două scheme de deformare volumică (fig.2.15.)

-şi o singură schemă de deformare în plan (fig.2.16.)

Din (2.31.)rezultă imediat şi legătura dintre deformaţiile principale de alunecare:

g1 + g 2 + g 3 = 0 (2.34.)
Pentru precizarea completă a deformaţiei ar fi nevoie să se cunoască toate cele trei defrmaţii
principale reale. În practică însă,pentru simplificare,se indică doar deformaţia principală reală
maximă,denumită şi grad de deformare.
Deformarea se realizează cu o anumită viteză.
În practică,pentru simplificare,se oboşnuieşte să nu se ia în considerare vitezele de deplasare
în raport cu toate axele sistemului de coordonate, decât viteza deformării principale maxime,lucrând
de regulă cu valoarea medie a acesteia. Viteza convenţională medie a deformării este :
e
Vc gmed = (2.35.)
t
în care t - durata deformării
iar viteza reală medie a deformării este
e 1n(1 + e )
Vmed = = (2.36.)
t t
Între tensiuni şi deformaţiile plastice pe care acestea le produc,există relaţii de formă
asemănătoare cu cele cunoscute pentru domeniul deformaţiilor elastice,doar că în acest caz în

28
 1 y
locul coeficientului de proporţionalitate constant ,coeficientul de mărime variabilă .
2G 2G
Relaţiile exprimate prin intermadiul tensiunii normale medii s :
s +s y +s z
s= x (2.37.)
3
şi deformaţiile medii e :
e +e +e
e= x y z (2.38.)
3
au forma:
y
ex -e = (s x - s )
2G
y
ey -e = = (s y - s )
2G
y
ez -e = = (s z - s )
2G
(2.39.)
y
g xy = gt xy
2G
y
t yz = gt yz
G
t
t zx = gt zx
G

sau raportându-se la axele principale de tensionare pentru care caz e = o avem:

y
e1 = (s 1 - s )
2G
y
e2 = (s 2 - s ) (2.40)
2G
y
e3 = (s 3 - s )
2G

s 1 - s 2 s 2 - s 3 s 3 - s 1 2G
sau = = = (2.41.)
e 1 - e 2 e 2 - e 3 e 3 - e1 y

t1 t 2 t 3 G
sau = = = (2.42.)
g1 g 2 g 3 y

Pentru cazul unei stări de deformare plane,adică pentru situaţia că e 3 = o ,din cea de a treia
ecuaţie din (2.40.),tinând seama şi de (2.37.) avem:
s1 + s 2 + s 3
s3 = =0
3
s +s2
de unde s3 = 1 (2.43.)
2

29
 2.3 LEGILE PRINCIPALE ALE DEFORMAŢIILOR PLASTICE
Deformarea plastică a metalelor şi aliajelor se desfăşoară în concordanţă cu anumite legi care
definesc fenomenele,respectiv legăturile dintre parametrii caracteristici ai procesului
Principalele legi ale deformaţiilor plastice sunt următoarele:

2.3.1. Legea constanţei volumului materialului ce se deformează plastic.

Deformarea plastică are loc la volum constant,variaţiile de volum ce intervin în proces ca
urmare a îndesării materialului (de exemplu prin comprimarea eventualelor porozităţi) sau a
modificărilor structurale,fiind practic neglijabile.
Constanţa volumică a materialului ce se deformează plastic determină corelaţia dintre
deformaţiile principale reale ale acestuia, dedusă la punctul anterior 2.2 şi exprimată prin relaţia
(2.33)
e1 + e2 + e3 = 0 respectiv, consecinţele ce derivă de aici pentru schemele posi-
bile de deformare schiţate in figurile 2.15. şi 2.16.
Deformaţi» principală reală se poate exprima şi în funcţie de deformaţia principală relativă
sub forma indicată în (2.3o) e1 = 1n (1 + e x )
Dezvoltând în serie această expresie, avem:
e2 e3
e1 = 1n (1 + e x ) = e x - x - x = ..... (2.44)
2 3
Pentru cazul valorilor reduse ale lui e x ,de sub lo%,se pot neglija termenii seriei (2.44)
începînd cu cel de al
doilea,fără a depăşi o aproximare de 5%. În această situaţie relaţia (2.44) ia forma:
e1=e x (2.45.)
ceea ce introdus în relaţia (2.33) dă posibilitatea exprimării legii constanţei volumului materialului
ce se
deformează plastic, pentru cazul gradelor mici de deformare, sub forma:
ex + e y + ez = 0 (2.46)

2.3.2. Legea prezentei deformaţiilor plastice in timpul deformarii plastice

Deformatia totala e pe care o suportă materialul într- un proces de deformare plastică
reprezintă întotdeauna suma a două componente : o deformaţi® plastică si una elastică.
Adică:
e = e p + ee (2.47)
Prezenţa deformaţiei elasticefde valoare considerabilă în unele cazuri ale prelucrărilor prin
presare la rece,conduce la modificări dimensionale ale piesei după extragerea ei din
sculă,respectiv.după ce încetează asupra ei forţa exterioară de deformare. Problema v-a prezenta
importanţă ca atare sub raportul asigurării preciziilor de prelucrare.

2.3.3. Legea rezistenţei minime la deformare.

La un corp supus deformării plastice fiecare punct al acestuia se v-a deplasa după direcţia şi
sensul în care întâmpină rezistenţa minimă. Această direcţie şi sens corespund într-un plan

30
perpendicular pe direcţia de acţiune a forţei de deformare normalei celei mai scurte duse prin
punctul în cauză la perimetrul corpului în curs de deformare Fig.2.17).

Consecinţa acestui fenomen este că,spre exemplu în cazul unui proces de turtire între plăci
plane şi paralele, corpul tinde să constituie o secţiune transversală de asemenea formă, pentru care
se obţine perimetru minim la o suprafaţă dată. Astfel un corp prismatic cu secţiune transversală
dreptunghiulară tinde spre o formă eliptică, iar la deformări în continuare,spre una circulară.

2.3.4. Legea apariţiei si echilibrării- eforturilor interioare- suplimentare.

Cauzat de frecări exterioare neuniforme,de neomogenitatea materialului, de variaţii ale

temperaturii în masa semifabricatului, etc., diversele puncte ale unui corp supus acţiunii forţelor
exterioare se v-or tensiona şi deforma în mod diferenţiat.În raport cu valoarea medie de tensionare şi
deformare, care v-a caracteriza corpul în ansamblul său, local vor apare valori distincte (inferioare
sau superioare) de tensionări şi deformaţii, care se vor echilibra reciproc.
Aceste eforturi unitare se denumesc eforturi unitare suplimentare.
Eforturile unitare suplimentare care se menţin în corp după terminarea procesului de deformare,
conduc la apariţia tensiunilor din material, putând provoca deformaţii suplimentare ale piesei sau
chiar apariţii de micro şi macrofisuri. Prezenţa lor conduce totodată şi la reducerea plasticităţii
materialului.
În scopul reducerii eforturilor unitare suplimentare din piesele obţinute prin deformare
plastică, se va acţiona prin alegerea corespunzătoare a formei semifabricatului (cât mai apropiată
de forma piesei de executat), reducerea frecărilor, asigurarea uniformităţii temperaturii masei
semifabricatului.
Înlăturarea tensiunilor remanente se face prin recoacere de detensionare.

2.3.5. Legea similitudinii.

În cadrul procesului de deformare plastică a două piese asemenea din punct de vedere
geometric, dar cu alte dimensiuni liniare, se pot stabili unele corelaţii privind parametrii procesului:
-rezistenţa specifică la deformare (egală cu raportul dintre forţa de deformare şi aria
proiecţiei suprafeţei de contact a corpului cu scula, pe un plan normal pe direcţia de acţiune a forţei)
pentru model şi piesă, are aceeasi valoare:
p = p1 (2.48)
-raportul forţelor de deformare în cele două cazuri (model şi piesă) este egal cu pătratul
raportului dimensiunilor liniare:

31
 2
F �1 �
=� � (2.49)
F1 �
11 �

- raportul lucrurilor mecanice cerute de proces este egal cu cubul raportului

dimensiunilor liniare:
3
W �1 �
=� � (2.5o)
W1 �
11 �

Pentru ca aceste corelaţii să fie valabile se pretinde pentru piesă şi modelul acesteia,
identitatea de compoziţie chimică şi structurală, de câmp termic, de coeficient al frecărilor
exterioare (dintre semifabricat şi sculă) şi să se asigure viteze de deformare invers proporţionale cu
dimensiunile liniare ale celor două corpuri.
Ţinând seamă de faptul că aceste condiţii nu se pot asigura întocmai în totalitatea lor, se aduc
calculelor de determinare a rezistenţelor specifice de deformare a forţelor şi lucrului mecanic de
deformare corecţii printr-un coeficient de mărime a cărei valoare variază în limitele 1...0,4 în
funcţie de variaţia volumului piesei în limitele de sub 25 cm3 până la peste 25ooo cm3 .

Valoarea acestui coeficient, neglijând influenţa temperaturii, se poate lua egal cu

h
j=�3 3 �
� a + m (1 - a ) � (2.51.)

I
în care a= <1
I1
h = exponent al naturii materialului
h =0,85...0,9o pentru metale pure
h =0,75...=0,85 pentru aliaje
m =coeficientul de frecare dintre materialul supus prelucrării şi elementele active ale sculei.

2.4.CONDIŢIILE PLASTICITĂŢII.

Condiţiile care stabilesc relaţiile dintre proprietăţile mecanice şi tensiunile dintr-un punct al
materialului care începe să se deformeze plastic,se numesc condiţii de plasticitate.
Există două teorii mai răspândite prin care se definesc condiţiile plasticităţii în Teoria
energetică şi Teoria tensiunii tangenţiale maxime constante.
Teoria energetici a fost elaborată de W.Huber şi R.Mises şi interpretată, în ce priveşte sensul ei
fizic de H. Henely.
Analizând starea energetică a unui corp supus deformării, se constată că lucrul mecanic
cheltuit la deformare se transformă în energie cinetică,calorică şi potenţială.Întrucât însă deformarea
prin presare intervine de regulă cu viteze mici energia cinetică cât şi cea calorică,au valori neglijabi-
le în raport cu energia potenţială.
Energia potenţială produce deformaţii plastice (modificarea distanţei dintre atomii corpului) şi
deformaţii plastice (modificarea reţelei atomice).În cazurile prelucrărilor prin presare, partea de
energie potenţialiă care produce deformaţii elastice este redusă. Pentru momentul în care energia
potenţială înmagazinată în obiect atinge o anumita marime ce depinde de proprietăţile fizice ale
materialului şi regimul termomecanic al deformării,intervine curgerea plastică.

32
 Pentru a deduce pe cale analitică ecuaţia plseticitaţii conform teoriei lui Huber-Mises,vom
preciza înainte valoarea energiei potenţiale, specifice de deformare (W).Aceasta este egală cu suma
lucrului mecanic de deformare ce, intervine sub acţiunea tuturor tensiunilor normale, şi tangenţiale
ce acţionează pe feţele cubului al cărui volum este egal cu unitatea. Încadrându-se spre simplificare
în sistemul de coordonate constituit de direcţiile axelor principale de tensionare,adică într-o situaţie
când tensiunile tangenţiale sunt nule avem:

s 1 ge1 s 2 ge 2 s 3 ge 3
W = W1 + W2 + W3 W = + +
2 2 2

Dacă introducem aici valorile lui e1 ca rezultat din expresiile (2.40.) care stabilesc corelaţiile
dintre deformaţii şi tensiuni,avem:

y y
W= [ s (s 1 - s ) + s 2 (s 2 - s ) + s 3 (s 3 - s )] = � s 12 + s 22 + s 32 - s (s 1 + s 2 + s 3 ) �
� �
4G 4G

Având în vedere valoarea lui ca medie aritmetică a tensiunilor normale principale, avem:

y �2 (s 1 + s 2 + s 3 ) 2 �
W= s
�1 + s 2
2 + s 2
3 - �
4G � 3 �

y
W= (s 1 - s 2 ) 2 + (s 2 - s 3 )2 + (s 3 - s 1 )2 �
�
� �
12G

12G
Punând W= W = W ' relaţia de sus ia forma : W ' = 2s e2
y

W ' = (s 1 - s 2 ) 2 + (s 2 - s 3 ) 2 + (s 3 - s 1 ) 2 (2.52.)

Dacă particularizăm expresia (2.52.),pentru situaţia întinderii liniare, la care deformarea apare
în momentul când s 1 = s e , tot restul tensiunilor fiind egale cu zero,rezultă:

W ' = 2s e2 (2.53.)

în care reprezintă valoarea limitei de curgere a meterialului pentru condiţiile concrete date.
Substituind (2.53.) în expresia (2.52.),obţinem ecuaţia de plasticitate a lui Huber-Wises,sub
forma :
1
sc = (s 1 + s 2 ) 2 + (s 2 + s 3 ) 2 + (s 3 + s 1 ) 2 (2.54.)
2
sau ţinând cont de corelaţiile dintre tensiunile normale şi tangenţiale şi principale corespunzătoare:

1
sc = (s x + s y ) 2 + (s y + s x ) 2 + (s z + s x ) 2 + 6(t xy2 + t yz2 + t zx2 ) (2.55.)
2

33
 După cum rezultă din această ecuaţie,cantitatea de energie necesară pentru deformarea plastică
a unei unităţi de volum de material,în condiţii date (grad de deformare,temperatură şi viteză),
este o mărime constantă,care nu depinde de schema mecanică a deformării,ci numai de
proprietăţile materialului supus deformării.
Dacă în (2.54) se ţine cont de valoarea tensiunii tangenţiale octaedrice date de (2.27) atunci
avem:

2
t oct = s c = 0, 47s c (2.56.)
3

adică,deformarea plastică apare când tensiunea tangenţială octaedrică ia o mărime egală cu o,47 s c .
Dacă avem în vedere că am adoptat în mod convenţional s 1 > s 2 > s 3 , atunci putem aduce
ecuaţia (2.54) într-o formă mai simplă. Întradevăr considerând variaţia posibilă a lui s 2 ,între
mărimea lui s 1 , respectiv s 3 ,avem :
-pentru cazurile limită,adică pentru s 2 = s 1 sau s 2 = s 3 ,în amândouă cazurile (2.54)
devine :
s c = s1 - s 3
s +s3
-pentru cazul când luăm s 2 = 1 obţinem maximul expresiei,anume :
2
2
s c = s1 - s 3
3
Apare astfel posibilitatea de a pune ecuaţia de plasticitate a lui Huber-Mises într-o formă mai
simplă,de aproximare :
s 1 - s 3 = b gs c (2.57)

în care b este un coeficient a cărui mărime variază între 1(pentru cazul când s 2 = s 1 sau s 2 = s 3
s +s3
şi 1,155 (pentru s 2 = 1 )
2

Teoria tensiunii tangenţiale maxime constante,a fost elaborată de H.Tresca şi B de Saint-

Venant.
Conform ipotezei lui Tresca - Saint Venant,starea de plasticitate a materialului apare într-un
moment,pentru care tensiunea tangenţială maximă atinge o anumită valoare,care pe urmă rămâne
constantă în tot decursul procesului deformării plastice.
Ţinând seama de(2.24),această condiţie se exprimă sub forma:
ds x ds xy ds xz
+ + =0 (2.58.)
dx dy dz
ceeace de fapt coincide cu ecuaţia de plasticitate a lui Huber-Mises (2.50.), în care valoarea lui b
se ia, pentru toate cazurile,egală cu unitatea.

2.5. PRINCIPII DE CALCUL A FORŢELOR PENTRU DEFORMAREA LA

RECE A METALELOR
Pentru a determina mărimea forţei necesare în vederea deformării plastice a unui obiect,este

34
necesar să se cunoască starea de tensionare din orice punct al corpului respective.
Acest lucru se exprimă prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale de echilibru .
Pentru a stabili acestea,vom avea în
vedere că într-un corp supus
deformării,tensiunile variază de la un punct la
altul,fiind funcţii continue de coordinate.

Să prezentăm (fig.2.18.) un paralelipiped

elementar cu dimensiunile dx ,dy , dz şi
tensiunile care acţionează pe feţele acestui.
Tensiunile de pe feţele paralele ale
paralelipipedului diferă între ele prin mărimi
infinitezionale, cu diferenţiale parţiale ale
componentelor lor.

Paralelipipedul fiind în echilibru,sumele

proiecţiilor tuturor forţelor pe axele de
coordinate este zero. Astfel pentru axa x avem:

ds x dt dt
(s x gd x ) dydz - s x gd y gd z + (t xy + xy d y )d x gd z - t xy gd x gd z + (t xz + xz d z )d x gd y - t xz gd x gd y = 0
dx dy dz
ceeace după efectuarea reducerilor posibile dă:

ds x ds xy ds xz
+ + =0
dx dy dz
Rezolvând aceeaşi problemă pentru axele y şi z obţinem sistemul:
ds x ds xy ds xz
+ + =0
sx sy sz
dt yx ds y dt yz
+ + =0
dx dy dz
dt zx dt zy dt z
+ + =0
dx dy dz
Aceste ecuaţii trebuie să fie valabile tuturor punctelor corpului,deci şi de pe suprafaţa
acestuia,unde tensiunile trebuie totodată să echilibreze şi forţele exterioare care acţionează asupra
corpului.
Rezolvarea sistemului de ecuaţii (2.59.) care are şanse necunoscute se v-a face ţinând cont şi
de relaţii suplimentare dintre acestea,anume de cele stabilite prin ecuaţiile plasticităţii.

35