Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca

Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Pacea în sistemul relațiilor internaționale din Europa interbelică

Europa devastată de Primul Război Mondial dorea revenirea la normalitate, la

echilibru. Relațiile internaționale din perioada interbelică s-au desfășurat astfel în baza
obiectivelor de menținere a păcii și de edificare a unei noi ordini politice care să salveze
continentul de la izbucnirea unui alt conflict de amploare. În acest sens s-a desfășurat la Paris
Conferința de Pace, în perioada 18 ianuarie- 28 iunie 1919, încheiată cu semnarea Tratatului
de Pace de la Versailles.

Principiul de bază al desfășurării conferinței a fost cel al dreptului popoarelor la

autodeterminare și al democratizării relațiilor internaționale. Aceste principii se regăsec în
cele „ paisprezece puncte” pe care președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson
le-a propus ca piloni de edificare ai păcii. O caracteristică aparte a Conferinței este faptul că
i-a întrunit doar pe membrii statelor învingătoare, la această participând și o putere din afara
Europei- SUA. Este pentru prima dată când statele europene își demonstrează incapacitatea
de a-și decide singure soarta, acceptând intervenția unui stat extern. SUA se bucură de
această încredere datorită concepțiilor despre democrație precum și datorită politicilor
democratice pe care le dezvoltă. Totuși, încă de la început SUA doresc să clarifice statutul lor
în raport cu puterile europene și se declară „« asociatele » aliaților europeni, nu aliatele
acestora.”1

Nici puterile învinse, nici Rusia, nu au fost invitate să participle la conferință. Această
atitudine a puterilor democratice, învingătoare, a reprezenta o formă de manifestăre a
dezacordului în ceea ce privește politicile duse de statele respective. Dacă în cazul Germaniei
motivul era evident – vina pentru declanșarea războiului- în cazul Rusiei motivul era acela
„că rușii trădaseră cauza aliaților și că era necesar să se continue războiul de intervenție
pentru a se ridica o « barieră » împotriva bolșevicilor.”2

Istoria Europei (coordonatori Jean Carpentier și François Lebrun), traducere de Sándor Skultéty și
Mariana Băluță- Skultéty, București, Editura Humanitas, 2006, p. 318
2
Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei. Naționalismele și Concertul european. Secolul XIX
(1815-1919), vol. IV, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Ovidiu
Pecican, Iași, Institutul European, 1998, p. 336

1
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

În cadrul conferinței, rolul cel mai important la masa negocierilor l-a avut „Consiliul
celor patru” format din președintele guvernului francez, Georges Clemenceau, prim-ministrul
Angliei, Lloyd George, președintele SUA Woodrow Wilson și președintele guvernului
italian, Vittorio Orlando. În ceea ce privește viziunea asupra păcii, s-au conturat două direcții
și anume cea europeană și cea americană. Viziunea europeană asupa păcii este dominată de
realizarea unor alianțe care să urmărească îndeplinirea unor obiective individuale, specifice,
orientate în special, înspre izolarea politică a statelor ce se doresc a fi hegemonice. În acest
sens se remarcă mai ales Franța.

Pe de altă parte se conturează viziunea SUA asupra păcii conform căreia „[...]
națiunile democratice erau, prin definiție, pașnice; popoarele cărora li se garanta
autodeterminarea nu vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare. O
dată ce toate popoarele lumii vor fi gustat din binefacerile păcii și democrației, cu siguranță
că se vor ridica la unison pentru a-și apăra câștigurile.”3 Astfel se cristlizează ideea de „pace
universală”, de armonie la nivel internațional pe baza punerii în practică a principiilor
democratice ca mecanisme indispensabile în rezolvarea pașnică a conflictelor. Nu în ultimul
rând „Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe argumente
mai degrabă morale decât geopolitice.”4 țintind prin aceasta la constituirea Ligii Națiunilor,
sub forma unei societăți internaționale care să vegheze la menținerea păcii pe baza
principiului securității colective, al cooperării și al dezarmării.

Tratatul de Pace de la Versailles încheiat cu Germania, consfințea constituirea

Societății Națiunilor precum și dezmembrarea Germaniei Mari. Prin acest tratat Germania a
fost acuzată ca fiind vinovată de declanșarea războiului și responsabilă de atrocitățile
rezultate, motiv pentru care trebuia să suporte despăgubiri de război în valoare de 132
miliarde mărci aur. De asemenea îi este redusă armata și este supusă unui proces amplu de
dezarmare. Pe lângă aceste aspecte Germania pierde teritorii importante precum Alsacia și
Lorena care revin Franței, teritoriile din Est care vor intra în componența Poloniei; cedează
teritorii de asemenea Danemarcei și Belgiei, pierzând și toate coloniile.

3
Henry Kissinger. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, București,
Editura BIC ALL, 1998, p. 199
4
Ibidem, p. 204

2
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Pe lângă acest tratat, în perioada 1919-1920 a mai fost semnată o serie de tratate cu
puterile învinse. Astfel la 10 septembrie 1919 a fost semnat Tratatul de la Saint- Germain- en-
Laye cu Austria urmând ca la 27 noiembrie să se semneze Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria.
În 1920 au urmat Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie) și Tratatul de la Sèvres (10
august). Acest ultim tratat a condus la declanșarea unui război greco-turc soldat cu intervenția
marilor puteri și cu semnarea Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923) prin care Grecia
pierde teritoriile din Asia în urma obținerii unui transfer de populație astfel că 1 300 000 de
greci din Turcia au fost mutați în Grecia în timp ce aproximativ 500 000 de turci din Grecia
au fost transferați pe teritoriul Turciei.

Acest sistem de tratate a venit să întâmpine nevoia de reglementare a noii situații

socio-politice din statele nou formate și să le garanteze acestora granițele. În același timp ele
au consfințit piederile teritoriale ale puterilor învinse contribuind totuși la menținerea unui
climat de securitate și de egalitate de șanse sub aspectul dezvoltării economice. Privite din
perspectiva realității palpabile „ [...] tratatele elaborate de învingători par niște compromisuri
între preocupările de securitate sau expansioniste ale puterilor și dorința conducătorilor lor de
a satisface revendicările minorităților naționale, a căror voință de afirmare a identității tulbură
bătrânul continent încă din 1848.”5 Astfel, se afirmă din nou voința puterilor învingătoare
care urmăresc acea idee despre pace a împlinirii unor obiective individuale, de satisfacere a
unor interese specifice.

Se poate afirma că tratatele au fost semnate mai degrabă într-o atmosferă de

nemulțumire care a avut ca principale surse de tensiune reglementările teritoriale și problema
achitării de către Germania a reparațiilor de război. Aspectul privind transformările teritoriale
a generat accentuarea problemei minorităților etnice și a războaielor civile de dobândire a
independenței, pe când plata despăgubirilor de război a pus în pericol securitatea colectivă
prin reînvierea – pentru o perioadă- a conflictului franco-german.

Bilanțul Primului Război Mondial vine să contureze o nouă configurație a hartei

Europei. Pe lângă pierderile materiale și umane, are loc și prăbușirea celor patru mari imperii:
german, otoman, rus și austro-ungar. În acest context se distruge echilibrul ordinii interstatale
și apar modificări demografice și teritoriale care aduc în prim-plan problema minorităților.
Astfel că dacă „ Înainte de război, 60 de milioane de europeni aparțineau, împotriva voinței
lor, unui stat sau altuia; după război, numărul acestora scăzuse la 30 de milioane,[...].”6
5
Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei..., vol. IV, ed. cit. , p. 339
6
Istoria Europei, ed.cit., p. 320

3
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Modificările teritoriale au generat, în consecință, crearea unor structuri statale în care

națiunea să se identifice cu statul, însă în același timp au afirmat problema minorităților.
Problema minorităților este mai acută în Europa de Est și Centrală, acolo unde existau puține
regiuni omogene din punct de vedere etnic, cultural, lingvistic și unde pretenția de unitate
națională intra în conflict cu problemele menționate anterior. Spre exemplu, astfel de
conflicte au avut loc în țările formate în urma dezmembrării Austro-Ungariei (Austria,
Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia)- precum este și în cazul sudeților din
Cehoslovacia. Dificultățile acestei perioade de tranziție înspre democratizarea și armonizarea
europeană au fost identificate de Winston Churchill care afirma că- „ Nu există nici măcar un
singur popor sau provincie a imperiului habsburgic pentru care obținerea independeței să nu
fi adus acele chinuri prezise de poeții din vechime și teologi condamnaților din infern.”7

Nemulțumirile au fost însoțite și de disputele teritoriale precum conflictul dintre

Germania și Polonia pentru Silezia sau cu cel dintre Italia și Iugoslavia pentru portul Fiume,
încheiat cu semnarea tratatului de la Rapallo (1922) si transformarea regiunii în stat
independent. De asemenea teritoriile coloaniale devin teritorii sub mandat și se află fie sub
supravegherea Angliei, fie a Franței.

Problema achitării de către Germania a reparațiilor de război fost una mult mai
complexă deoarece a pus în alertă toate cele trei puteri – Franța, Anglia și SUA. În urma
încheierii păcii „impuse” Germania devenise putere de rang inferior și pe lângă pierderile
teritoriale suferite îi este interzisă unirea cu Austria- fapt care încălca oarecum dreptul
popoarelor la autodeterminare, iar plata despăgubirilor de război este percepută ca fiind total
nedreaptă și împovărătoare.

Atitudinea Franței fată de această problema este una oarecum agresivă. Franța se teme
de un eventual reviriment al Germaniei și este exigentă în respectarea ad literam a tratatelor,
insistând asupra faptului că Germania trebuie să fie tratată în așa fel încât să nu mai
pericliteze viața socio-politică a Europei. De asemenea Franța dorește garantarea granițelor
însă Anglia și SUA nu par să colaboreze în acest sens. Anglia este suspicioasă față de politica
Franței și se teme ca aceasta să nu devină un hegemon la nivel european, de aceea adoptă o
atitudine conciliatoristă, atitudine ce corespunde viziunii de armonie internațională
promovate de SUA.

7
Winston S. Churchill, The Second World War, Londra, ediția a III-a, 1961, p. 6, apud Hagen
Schulze, Stat și națiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans Neumann, cuvânt înainte
de Jaques Le Goff, Iași, Polirom, 2003, p. 270

4
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Conflictul dintre Franța și Germania atinge apogeul prin decizia lui Poincaré de a
ocupa în 1923 bazinul Ruhr ca manifestare a dezaprobării atitudinii Germaniei care refuză să
achite plata reparațiilor de război. În această situație intervenția vine din nou- indirect s-ar
putea spune, din partea SUA. Acest moment marchează începutul erai conciliatoriste. În 1924
este elaborat Planul Dawes prin care se reeșalonează suma pe care Germania trebuie să o
plătească. În 1925 Franța își retrage trupele din Ruhr fiind acceptat Planul Dawes care venea
oarecum să întâmpine și nevoile economice ale francezilor.

Totuși, în această perioadă Franța caută să-și sporească gradul de securitate a

granițelor și duce o politică care ține oarecum Germania la distanța de scena internațională.
Astfel Franța încheie o serie de tratate cu mici state din Europa de Est precum cu Polonia în
1921, cu Cehoslovacia în 1924, cu România în 1926 și un an mai târziu cu Iugoslavia. De
asemenea susține alianța regională- Mica Antantă- alianță defensivă a statelor din Balcani-
România, Cehoslovacia, Iugoslavia, în fața revizionismului maghiar.

Perioada de glorie a concialiatorismului și a afirmării spiritului Ligii Națiunilor se

identifică cu semnarea Tratatelor de la Locarno în octombrie 1925, acest fapt contribuind
semnificativ la îmbunătățirea relațiilor dintre Franța și Germania. Totodată acest eveniment
marchează reintrarea Germaniei pe scena politică internațională, astfel că în 1926 ea este
acceptată în societatea Națiunilor. În același spirit al reintegrării Germaniei , în 1929 urmează
să se renunțe la Planul Dawes și se va aplica Planul Young care va mai reduce datoriile
Germaniei oferindu-i acesteia posibilitatea de a le achita pe o perioadă de 5 ani.

Cu scopul de a minimaliza riscul declanșării unui alt război, la inițiativa Franței, în

1928 se semnează pactul Briand- Kellogg prin care puterile semnatare se angajează să nu mai
utilizeze războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor ci să caute mai degrabă instrumente
pacifiste. Se poate afirma astfel că „[...] în spiritul Societății Națiunilor, Europa intrase într-o
nouă eră: erei confruntărilor îi succeda cea a « securității colective » și a arbitrajului, al cărei
8
campion devenise Briand.” Cu alte cuvinte, Europa începea să se apropie de idealul
exprimat în 1918 de cele „ paisprezece puncte” wilsoniene purtându-se de semenea tratative
privind dezarmarea.

Astfel, conferinței de la Washington ( 1921-1922) îi urmează Conferința navală de la

Londra din 1930 care însă nu va fi încununată de succes, soartă care va fi împărtășită și de
organismul de control de la nivelul Societății Națiunilor: „Comisia de Control Militar Inter-
8
Istoria Europei, ed.cit., p. 333

5
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Aliat, care fusese creată pentru supravegherea dezarmării Germaniei, a fost desființată în
1927, iar funcțiile sale au fost preluate de Liga Națiunilor, care însă nu avea niciun mijloc de
verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare.”9

Eșecul procesului de dezaramare este doar un aspect al limitelor prezentate de

sistemul versaillez și implicit de rolul jucat de Societatea Națiunilor în consolidarea și
menținerea păcii în Europa. Având la bază viziunea SUA asupra păcii și „[...] un compromis
între concepțiile idealiste dar totodată pragmatice ale anglo-saxonilor și proiectul francez
inspirat din ideile lui Léon Bourgeois (« Pentru o Societate a Națiunilor », 1906) care
concepea realizarea securității europene și a celei mondiale cu ajutorul unei armate
internaționale compusă din contingente furnizate de statele membre și a unor sancțiuni
militare aplicabile oricărui stat vinovat de agresiune, Societatea Națiunilor a demonstrat
foarte curând că are puteri limitate.”10

În primul rând, lipsa unor sancțiuni militare și a unui corp militar de control a slăbit
șansele aplicării prevederilor tratatelor de pace. În al doilea rând funcționarea pe baza
principiului unanimității în luarea deciziilor a diminuat eficiența acțiunilor întreprinse,
deciziile fiind luate în urma unor conferințe care se desfășurau pe perioade de timp relativ
lungi și care nu prevedeau mecanisme de sancțiune specifice și clar definite în cazul
nerespectării aplicării tratatelor. Societatea Națiunilor a fost percepută ca un bloc al puterilor
învingătoare care se pare că au fost lipsite de o autoritate efectivă. De asemenea statele
învinse au perceput acest organism ca pe un instrument de menținere a lor într-o arie de
acțiune politică restrânsă și de impunere a intereselor marilor puteri. Nu în ultimul rând,
refuzul Congresului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, respectiv Pactul Societății
Națiunilor a contribuit la eșecul acestui organism și la revenirea Europei în sfera instabilității.

Eșecul Societății Națiunilor în sistemul relațiilor internaționale interbelice, este strâns

legat practic de eșecul sistemului versaillez, istoria demonstrând faptul că „Politicienii din
vestul Europei participanți la masa tratativelor la Versailles, Saint Germain și Trianon nu au
11
înțeles că prin aceasta se ajungea cu atât mai ușor la război și la război civil.” Promovarea
9
Henry Kissinger, op.cit., p. 252
10

Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), vol. V,
traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Iași, Institutul
European, 1998, p. 67
11

Hagen Schulze, op. cit. p. 270

6
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

principiului suveranității națiunilor a ridicat probleme în edificarea statului național mai ales
în Europa de Est și Centrală iar barierele naționale au favorizat și extinderea barierelor
economice, de remarcat fiind accentuarea diferențelor dintre Vestul și Estul Europei. Marea
criză (1929-1933) nu a făcut decât să amplifice aceste neajunsuri contribuind, alături de
apariția atitudinilor revanșarde la ascensiunea regimurilor totalitare.

Menită să realizeze un acord între interesele marilor puteri învingătoare și nevoile

națiunilor, respectiv să reglementeze cadrul formării noilor state naționale precum și să
stabilească instrumentele de menținere a unui climat de securitate colectivă, Pacea de la
Versailles s-a dovedit a fi însă prea puțin eficientă. În loc să slăbească puterea Germaniei și
să evite eventualele conflicte, Tratatul de pace de la Versailles și întreg sistemul de relații
internaționale din perioada interbelică au contribuit defapt la extinderea „răului”, situație care
s-a soldat cu inevitabila declanșare a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Iancu Andreea
CRP, an II, G4

7
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Bibliografie

Istoria Europei (coordonatori Jean Carpentier și François Lebrun), traducere de Sándor

Skultéty și Mariana Băluță- Skultéty, București, Editura Humanitas, 2006

Berstein, Serge. Milza, Pierre. Istoria Europei. Naționalismele și Concertul european.

Secolul XIX (1815-1919), vol. IV, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și
comentarii de Ovidiu Pecican, Iași, Institutul European, 1998

Berstein, Serge. Milza, Pierre. Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),
vol. V, traducere de Monica Timu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu,
Iași, Institutul European, 1998

Kissinger, Henry. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu,

București, Editura BIC ALL, 1998

Schulze, Hagen. Stat și națiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans

Neumann, cuvânt înainte de Jaques Le Goff, Iași, Polirom, 2003