Turnul În Care Mă Ascund Când Plouă

Ovidiu Constantin Cornilă
Turnul în care mă ascund când plouă
Turnul corectat_edited.indd 1 29/10/2015 16:54:34

Redactor
Ana-Maria Cornilă
Coperta
Agustín Marin Sánchez
Machetare & design

Cornel Drinovan
© Ovidiu Constantin Cornilă
ISBN:
Tipărit la
Editura Ardealul
Strada George Enescu, 2
Târgu Mureş, 540052
Telefon: 0265261437
E-mail: editura_ardealul@yahoo.com

Turnul în care mă ascund
când plouă
Ovidiu Constantin
CORNILĂ
cu o prefaţă de Paul Eugen Banciu

şi o postfaţă de Cornel Drinovan
Editura Ardealul
Târgu Mureş, 2015

Motto:
Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip

Şi-întregul Paradis locuind o floare,
Strânge-n palma mâinii Infinitul fără chip
Şi Eternitatea în ora trecătoare.
Auguries of innocence – William Blake

Cuvânt înainte
A lice din romanul Alice în țara minuni-

lor al lui Lewis Carroll este doar unul
dintre motivele pentru care am așezat pe hârtie,
cu umilință, dar și cu multă dorință aceste rân-
duri. Nu am pus un punct final, nici nu am dat
de știre vreun început, pur și simplu am plonjat
într-un tărâm cu câmpii albastre, cu ceruri verzi,
cu flori care vorbesc, cu terase labirintice, simple
și albe, cu clădiri vechi în care doamne închipui-
te valsează melodii de secol XX timpuriu…
Alice a ajuns aici în trecerea ei prin lume și
nu s-a putut opri dintr-un nu știu ce, moft, tea-
mă, indiferență, propunere cu ea și nu cu mine.
Nu s-a oprit…
În schimb, a văzut multe, a așteptat și mai
multe, însă mai mereu a rămas cu visul, cu mi-
nunea lumii pe care și-a dorit-o împlinită.
A văzut și a ascultat oameni de sticlă, cu
mâini reci, cu priviri fixe… orașe bântuite de
ploi grele și de întrebări repetate la nesfârșit…
refugii false, iar și iar desenate cu mintea unui

Cuvânt înainte
sentiment de EA, o căutare continuă peste tot:

pe vapor, pe țărm, în vârf de munte, într-un bar,
la un patinoar, într-un parc, pe un pod…
De unde și până unde tot acest delir?
Uneori, Alice e autoare, iar eu, cel ce scrie,
păpușa ei. Alteori e tocmai invers. E ca un joc
natural nepropus. Împreună observăm, provo-
căm, alteori suntem sătui de aberant, cu toate
că niciodată nu renunțăm, nici la drum, nici la
scop.
E neapărată nevoie să circulăm, să fim parte
din mecanica lumii. Am nevoie de un aliat în
căutarea nu mai puțin improbabilă sau mai de-
osebită decât a ta, cititorule!
Există o vreme a așteptării, așa cum există un
timp al împlinirii. Distanța dintre cele două nu
e Alice, sunt eu, autorul. Doar că nu am răbdare
să merg singur. Nu vreau să suport ignoranța,
prostia, lașitatea, răul gratuit și compromisul
fals. Vreau să le împart. Așa, Alice mă mai aco-
peră uneori fără să se supere.
Ea e singura care nu mi-a spus niciodată NU,
care nu m-a dezamăgit și nu mi-a reproșat vre-
odată implicarea în această poveste atemporală
a omului.
Pur și simplu, a existat.
Cine știe? Poate că eu, în locul ei, aș fi proce-
dat la fel. Cu siguranță, unde, de ce și cum sunt
acum, voi fi mereu recunoscător.
Măcar atât.
Așa că, din când în când, îi ascult Pălărierul

și Iepurele de Martie plimbându-și grăbiți um-

brele printre idei răvășite, speranțe lungi, ceva
pasional, adamic, nespus, negândit, nevăzut…
Cerând cu șoaptele vântului vorbele plecate din
el demult, pe vremea când șoapta și cuvântul
erau unul și același lucru.
Un fior, unul, unicul, cel mai adânc dintre
toate, un sentiment, lumina, visul, dreptul de a
ști că ești, bucuria de a trăi, nu numai de a spera
că o faci.
L-am căutat. El e Shangri-La-ul meu perso-
nal, mereu real, încercat și azi, și ieri, și mâine şi
multe alte ieri-uri de după poimâine.
Muzica, melodia fiecăruia, sensul spre ceva,
în ceva, de cineva.
Acea muzică a lui Nichita – un răspuns căru-
ia nu i s-a pus nici o întrebare.
În rest, pură întâmplare.
A mea ca și a ta, a lui ca a ei…
Fără vreun motiv anume…
Ovidiu Constantin
CORNILĂ

Prefaţă
C artea poetului Ovidiu Constantin Cor-

nilă se situează – dincolo de promisiuni-
le făcute de autor în „Cuvântul înainte”, unde o
invocă spiritual şi pe Alice din Ţara Minunilor
(poate doar la modul ironic) – la limita eseului cu
poezia şi proza scurtă; este, în adevăr, o călătorie a
autorului spre sine, alături de o himerică prezenţă
feminină, altminteri nelipsită sufletului oricărui
creator. Poate chiar dublura feminităţii spiritului
artistului (Flaubert), căci, mai pregnantă ca în
orice altă meserie – (desicreaţia de orice fel: în
muzică, artă plastică, literatură, teatru, dans, chiar,
să zicem, cinematografie, nu este o meserie, ci un
har, sau mai degrabă o damnare a unei sensibili-
tăţi aparte) – şi redescoperirea imediatului cotidi-
an, ori reveriile în faţa naturii care ne acceptă aşa
cum ne-a creat şi am ajuns să fim, revelaţii de o
puritate şi o limpezime atât de străine de spiritul
gregar al lumii de azi, sau poate dintotdeauna...
Scurtele eseuri (le voi numi totuşi astfel) sunt
trăsături acuarelice ale unor peisaje din imediata

apropiere (vizualul ocupând un loc important în

texte), încercări de incursiune în viziuni, în po-
veste, cu oraşe, case, oameni, aeroporturi..., în po-
ezie, mai cu seamă când chiar autorul recunoaşte
la începutul unuia dintre eseuri („Răsuflarea ei
este vânt”): „Poezia este singura nelinişte care aş
vrea să nu mă părăsească niciodată. Este singurul
mod prin care îmi pot privi eul direct în ochi, fără
oglinzi sau umbre. Poezia este aer, pentru că prin
ea îmi pot respira în voie porii a tot ce sunt...”
Elementul prozaic vine din folosirea cotidia-
nului ca imagine, din numele dat eternului dublu
feminin, care-l însoțește în acest excurs asupra
lumii, deasupra sau prin interiorul ei. Meditaţiile
asupra vieţii şi lumii în care trăieşte şi faţă de care
se simte străin, izolat, dar nu ostil, ci mai degrabă
uimit de prolixitatea ei, confirmă profunzimi po-
etice mai mult decât sentinţe ultimative filosofice,
ori proze cu accidente, morţi sau divorţuri...
Ovidiu Constantin Cornilă priveşte lumea cu
candoarea unui copil părăsit la marginea unei lumi
pe care o descoperă, o percepe, dar nu o acceptă
dintr-un refuz natural de autoapărare a purităţii,
luându-şi ca partener sufletul pereche al femeii,
al uneia când reale, când ideale, dar nu de tabloid,
al acelei femei ce rezonează în acelaşi spaţiu eterat
ce se află între notele tuturor marilor compozitori
din perioada barocă şi de după, cum şi între literele
poemelor tuturor geniilor poetice ale lumii dintot-
deauna, a acuarelelor sau picturilor impresioniştilor
de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Prefaţă
Citind, recitind textele, tablourile, poeziile,

compoziţiile muzicale ale eseurilor lui Ovidiu
Constantin Cornilă m-am întors la mai vechiul
sentiment ce l-am avut şi despre care am scris
de nenumărate ori, anume că arta... sau ceea cel
puţin ce credem noi că se numeşte artă cu toate
domeniile ei s-a încheiat odată cu sfârşitul seco-
lului aceluia, iar tot ce i-a urmat n-a fost decât
o reificare a etericului sentiment, iar lumea, ca
în celebrul film „Timpuri noi” al lui Chaplin, a
devenit un fel de maşinărie, un malaxor în care
însăşi existenţa de 70 de ani biblici daţi de regele
David în Psalmi vieţii unui om devine o efeme-
ridă, o impresie, foarte apropiată de virtualitatea
care ne-a invadat existenţa.
Cred că prin aceste eseuri autorul se va hotărî
dacă-şi va continua reveriile solitudinilor sale pe
calea versului, ori va trece la la fel de anevoioasa
şi la fel de păguboasa pentru lumea indiferentă şi
pragmatică de azi, a prozei, a poveştii cu eroi vii,
aşa cum transpar în câteva dintre aceste eseuri.
Personal cred în arta lui, în sensibilitatea aparte
şi acuitatea percepţiei lumii, a oamenilor, a naturii
şi îi doresc mult succes, chiar dacă va trebui să-şi
deschidă amplitudinea aripilor între Iad şi Rai.
Paul Eugen Banciu,

Scriitor
10

când plouă

Ce fel de consolare este „a visa”?
U rmez un drum pe care îl cunosc foar-

te bine; îl parcurg în fiecare zi… mi
se pare familiar și totuși, atât de străin. Sunt
călătorul unui deșert cu sare în loc de nisip,
unul care nu a învățat încă să meargă și pe care,
atunci când o face, pașii săi îl poartă prin lume,
aiurea, asemeni unei ploi enervante de apri-
lie… Merg orbește și-mi spun povestea.
Povestea făcută din cuvinte nu contează.
Cuvintele sunt niște înșiruiri de litere, mai
mari sau mai mici, de diferite forme şi mă-
rimi. Ele ar trebui să exprime stări, sentimente,
intenții, măcar intenții. Însă nu o mai fac. Se
trăiește din mesaje, din priviri, din mustrări și
din reproșuri… Nesiguranța e muza comunu-
lui, a miracolului de azi care se numește Mâi-
ne. Poveștile de acum, povestea ta e ca un spot
publicitar: e considerat interesant fără ca mă-
car să fie văzut și, în același timp, bine păstrat
într-un sertar dintr-un birou vechi, la capătul
vreunei străzi neînsemnate… Pentru orice
12

eventualitate…
Oamenii nu mai obișnuiesc să înțeleagă ce
trăiesc; ei au descoperit un soi de a se trăi până
la consumarea totală. Nu mai este loc de mers la
pas de plimbare: totul se face în viteză, încordat
și prost. S-au luat caii de la trăsură și s-au pus
la bicicletă… Ce cândva erau îmbrățișări, acum
sunt încăierări sau simple atingeri, cuvintele
adevărate de ieri au devenit minciunile frumoa-
se de azi, iar noi, din artiști am devenit clovni…
Jucători de ping-pong sufletesc, indiferenți cu
toți ceilalți și cu ei înșiși.
Nu se mai știe secretul unui surâs, iar dacă
din întâmplare acesta se face prezent, mai timid,
secretul se păstrează sub cheie… și poate că se
lasă moștenire copiilor.
Lume, lume, o lume nebună, un circ uriaș,
o firmă cu angajați reali și dependenți de lup-
te inexistente, neimportante și imorale… Aici
supraviețuirea e noua religie, iubirea, un moft,
speranța, o întâlnire cu tine însuți… Iar visul,
visul nu e decât un film personal de scurtme-
traj… un acel ceva care aduce libertate, înțeles,
adevăr; și, dacă nu e visat pe aceeași undă cu
tocănița asta de sentimente cotidiene, ar putea
fi cadoul pe care fiecare îl așteaptă, mai mult sau
mai puțin, toată viața. El nu trebuie decât creat,
adus pe lume cu zâmbetul pe buze, sincer și in-
tim, la soare sau la umbră, în orice ungher din
orice inimă…
A visa înseamnă a trăi, a simți. Înseamnă a
13

Ce fel de consolare este „a visa”?
înțelege de ce toamna plânge cu frunze, de ce

zăpada e albă și dragostea, un miracol.
14

O viață nelocuită
U neori, actorii intră pe scenă fără ei.

Oamenii rămân pe undeva, ascunși, în
timp ce personajele, cele care de fapt intere-
sează, încep să își joace rolul. Știu bine, poate
din proprie experiență, că piesa lor trebuie să
fie la fel de bună ca în seara precedentă, că bu-
curia lor depinde de frică, în forma ei cea mai
pură… Că nu este loc de erori, tocmai de aceea
cei mai buni ajung la final. Mereu.
Rolul e scurt, destul de scurt pentru seara
asta de noiembrie ploioasă și rece. Însă tim-
pul se dilată, fuge ca o nălucă, temătoare și
ea printre cortinele roșii, mari și grele. Intră
în urechile spectatorilor, în ochii lor mari de
dorința de a vedea ce nu se poate auzi… Ni-
meni nu înțelegea că piesa aceea din seara ace-
ea era un pretext de a evada din fața propriei
imaginații pentru a ajunge undeva, departe de
noi și de ei, de mine și de tine, unde cuvântul
absent e mereu gazdă…
Călătoria nu a durat mult. Într-un ceas
15

O viaţă nelocuită
compus doar din minute, singura grijă a specta-

torului era să privească imperiile cuvintelor ca-
re-i îmbrățișau simțurile așteptării ca niște bles-
teme cu miros de trandafir. Etern de frumos…
Incredibil de real.
O seară în care gândul că exiști era doar o
iluzie, un frumos fără nume, o chemare mută.
Apoi totul se sfârși… În sală rămase doar izul
acela de lume absorbită în neant și de actorii
gladiatori. Arta avea un miros de departe pe care
nu puteam să nu-l iau cu mine. L-am strecurat
într-un buzunar al degetelor, ca să-l pot rescrie
mereu în aer când îmi va fi dor. Poate că voi lua
cu mine și câteva din picăturile ploii de afară, ca
să-mi țină loc de cerneală sau de lacrimi.
M-am ascuns în umbra pașilor și am început
să merg spre nicăieri. Picăturile mă urmăreau cu
milioanele lor de lumi de început și îmi bom-
bardau timpanele cu armate de gloanțe minus-
cule. Eram singurul martor al aceluiași spectacol
intim și enigmatic. Aveam cu mine o umbrelă și
câteva gânduri. Nici nu era nevoie de mai mult.
În minte îmi ardea încă glasul amintirii unei
scene căreia mereu i-am fost actor… Unde și
când, doar ploaia știa.
16

Antarctica umană
M ulțimea forfotea în jurul lui cu o di-

namică aproape enervantă. Patinoarul
era plin până la refuz, iar prezența lui acolo îl
făcea și mai des. Oamenii patinau în jurul lui
cu acea frenezie personală și instinctivă, dori-
toare de plăcere. Încerca să se învârtă invers, să
oprească ceasul acela uman care îi asedia creierii
ca pufăitul unei locomotive de epocă.
În aer plutea o atmosferă destinsă, toți râ-
deau și părea că le e bine. Însă el vedea că gurile
lor erau mai degrabă strâmbe de rânjete decât
de surâsuri. Orgolii, răzbunări, iluzia ascunderii
și pierderi de euri, priviri goale… Toate se asor-
tau cu scrâșnitul patinelor de gheață, cu gheața
însăși… Erau toți atât de goi… Hainele nu
puteau decât să îmbrace corpuri goale... Pen-
tru fețe nu existau haine, nici măcar nu aveau
nevoie… Ele aveau o goliciune pe care nici o
haină nu o putea acoperi…
Siluetele lor oarbe dansau nebunesc valsul
falsei mirări de sine, al chemării de ceva și al
17

Antarctica umană
pierderii de tot.
El nu înțelegea de ce era atunci, acolo, sin-
gur, cu acele ceasuri prelingându-se asemenea
ceasurilor din picturile lui Dali. Timpul se des-
făcea, se rupea în bucăți de viață și moarte vân-
dute într-un talcioc pe doi bani… Doar pentru
a fi trăite…
Cu un gest minuscul, el încerca să ia de mână,
să „cheme” cinci degete în ale lui, degetele unui
copil. Le apucă, le strânse și le simți reci, parcă
de mort. Era senzația unui ghețar dus cu forța
în Sahara. Era un pariu pierdut înainte de a fi
pus, o lege contra nimic. Simțea înghețul, fio-
rul rece al indiferenței, acest cancer al sufletului.
Masca și veninul, partea ascunsă a lunii. Virusul
care contagiază sigur și încet, călăul conștiinței
și asasinul speranței.
Lumea din jurul lui, lumea așa cum o știa el
avea fața albă, dinții albi, gândul alb… un deșert
alb în care nu exista altceva decât frig… Frigul
pe care el îl urâse mereu și de care nu putea scă-
pa… Aproape învins, ieși din patinoar. Strada
era cenușie, iar sentimentul acela de gol îl ur-
mărea și acolo. Ar fi vrut sa râdă, să șoptească
tumbe de bucurie, de fericire, să celebreze că nu
era singur…
Siluetele care treceau ca niște stafii pe lân-
gă el nu aveau timp și nici măcar nu existau în
lumea lui. Ele mergeau grăbit, gândeau repede
și își mestecau planurile cu pofta unui sărac do-
ritor de a fi bogat… Mergeau și își închipuiau
18

jumătăți de minute, jumătățile de oameni cu

care aveau să se întâlnească. În curând…
El știa că seara aceea nu era decât o verigă
din ce se numește zi, lună, an, viață. Știa că va
continua să cerșească câteva grame de atenție,
de vis și privire negustorilor de sentimente,
cei ce nu-și închipuiau ce vând, dar știau cât
costă…
Lumina începu să scadă. Noaptea venea din
nou ca o plapumă a uitării de tot și de toate.
Lumina din el trebuia să se stingă și ea. Doar
într-un ungher mai îndepărtat și oarecum as-
cuns, o cameră secretă, doar acolo mai ardea în-
tr-o lampă veche și prăfuită lumina lui. Viața
însăși. Avea să o păstreze mereu așa; era o hotă-
râre a celei mai adânci ființe din ființa lui… Era
premiul căutat de mulți, însă doar de el găsit.
Secretul acela care ar fi putut să topească toată
gheața din univers. Să facă nefericiții să plângă
de fericire. Să dispară edenul dureros de prezent
din lacrima primului cuvânt și să îl facă amin-
tire… În lumea lui nu mai voia să pună cătușe
cuvântului dor…
Visa doar la singura poveste spusă în mii de
săruturi, în cel dintâi și ultim moment…
19

Unde ești și de ce sunt…
Așteptarea, aceeași așteptare apăsătoa-

re care îl măcinase ca o întrebare ne-
terminată, continua să îl ţină pe loc. Drogul
visului în care El încă mai credea era atât de
puternic încât numai privind la simplul gând
că ea exista îi dădea fiori și speranțe…
Un copac nevăzut crescu în interior, iar o
senzație de infinită nerăbdare îl mușcă ase-
menea unei vulpi turbate: pe neașteptate și cu
sete… Cuvinte ciudate începură să îi pătrundă
ca niște șerpi reci în sânge: și dacă nu era pen-
tru el? Și dacă era un vis, un simplu sentiment
crezut timp, fericire, viață?
Cu o mișcare nesigură, aproape automată,
deschise ușa casei în care se blocase mult timp
și porni cu pași aplecați spre Marea Lume. Voia
să se îmbete de oameni, de zâmbetele lor, de
siluetele lor grăbite… Totul era plin de déjà-
vu-uri: aleea, parcul, mașina, privirea, nisipul,
dorul, clipa și visul… Toate acestea intrau în
el ca o masă luată la botul calului, la o cârciu-
20

mă ieftină, într-o răscruce de drumuri… Gân-

durile îl înstrăinau cumva, nu erau ele și totuși
îl trăiau… Pereții inimii îi sângerau cascade de
amintiri. De ce dor amintirile? Acolo, în El, se
desfășura un carnagiu, un Stalingrad personal…
Lumea în care își găsise refugiul era contrariul
lui. Liniștea pe care o dorise fusese și ea victima
obligată să fie doar o idee, un mister departe de
tot…
Cineva îi spusese cândva că lucrurile nu par
a fi ceea ce sunt, că adevărul e o minciună spu-
să pe jumătate. Dar simpla bănuială că nu era
așa, că trebuia să existe simțire, îi dădea un curaj
aproape nebănuit. Mereu i-l dăduse… El nu era
un laș, nici un actor. Nu obișnuia să folosească
dragostea ca pe o piesă și viața ca pe o banală
scenă.
Totul poate fi atât de frumos, de simplu…
Dragostea e ca o Arcă a lui Noe creată pentru
noi toți. E un tren lung si încăpător, fără uși,
fără pereți, cu încăperi mari, bucătării, săli de
presă și de așteptare. Așteptarea ei… Toți au loc
în ea, până și excepțiile din noi. Nu avem nevoie
de refugii personale, de anotimpuri singure. Ce
sens are vântul dacă nu mă îmbrățișezi?
Undeva, la o margine de ochi, se naște o la-
crimă de diamant…
Poate fi adevărat. Și viu…
Pașii îl plimbă încă pe potecile apusului.
Lumina pictează pe fețe de oameni, arbori și
clădiri tonurile împăcate ale unei zile pe termi-
21

Unde eşti şi de ce sunt...
nate… Câte întrebări s-au pus în acea zi, câte

minuni s-au dorit și câte s-au întâmplat? Câte
de ce-uri fără răspuns au rămas în aer ca niște
păsări fără casă? Acolo, în marea aceea nevăzută
rătăcea și de ce-ul lui personal… Își căuta răs-
punsul, jumătatea, destinul. Întrebarea căreia îi
dorea răspunsul era un alt El, puțin mai liber
și-având același gând. Un mister șoptit de vânt
și chemat de cer, o iluzie a propriei ființe… El
știa că Ea exista, dar nu o putea găsi… Mereu
rătăcind, în zborul lui prin lume, o vedea aproa-
pe peste tot, chiar și în locuri pe care nici nu și
le închipuia…
Iar Ea, parfumul lui preferat, motivul lui de a
trăi umplea noi și mereu alte universuri cu tot ce
se putea simți, cu tot ce se dorea dori…
Ea, vis. El, om…
22

Nevăzut
N u văd de ce să nu mă uit, să mă sting

în amintirea a ceea ce am fost oda-
tă… O altă dimensiune, o altă frunză bătută
de aceeași toamnă în fiecare an din viața mea.
M-am resorbit într-o căsuță de carton cu fe-
restre desenate în creion banal, am încercat
să acopăr soarele cu un deget. Am căutat să
mă uit, dar să mă uit era atât de ușor, la fel
ca și atunci când ignoram că mă născusem…
Un du-te-vino de începuturi, de plecări și un
sfârșit tremurător de regăsire.
În palma minții mele s-au spus minciuni
din care au băut însetate corpuri străine de
adevăr, nopți în care simple clipoceli de apă
îmi spuneau gânduri, euri în oglinzi inverse…
Am cunoscut copii fascinați de palate mari, de
visurile lor. De visurile mele… Câteodată pli-
ne de povești cu zâne și balauri înspăimântă-
tori, alteori visuri cu povești reale, cu plimbări
pe lângă cămăruțe încuiate de mâini nevăzu-
te și-ascunzând mistere vii… Și-atunci când
23

Nevăzut
treci pe lângă ele simți că te strânge ceva în tine,

mult, nostalgic, copleșitor…
Am căutat coaja de nucă din care să-mi fac
corabie și să plec departe de casele plictisite ale
ochilor și de pașii fricoși ai fiecărui om în gla-
sul lui, de iubirile false… Aș vrea să-mi înțeleg
crisalida din care-am ieșit în lume o pasăre care
scria versuri cu aripile, o mică parte de destin
ce-mi curge de multe ori pe obraji, în jos…
„Cere-mi ce vrei, numai nu mă lăsa cu mine”,
îmi tot veneau în minte cuvintele ca niște cioca-
ne înroșite… Remușcări de mii de priviri ador-
mite în brațele apusului meu timid…
Gândurile, fiarele minții, irumpeau în fiecare
celulă, în fiecare mililitru de sânge ca niște lei
flămânzi. Propriul meu timp nu mai avea valoa-
re. Eram transportat și aruncat prin toate ca o
minge de tenis între doi jucători profesioniști:
metodic, precis, egal… Un spectacol sublim,
marea mea finală fără final… Lumina văzută cu
urechile și muzica ascultată cu privirea…
Unde eram și încotro mă îndreptam? Exis-
ta ceva să-mi fi putut amâna plecarea? Ar avea
vreun sens acum să cred că spirala aceasta
neînțeleasă pe care o numim sentiment și care
ar fi adoptată de clovni să fie trăită într-o sală de
cinema sau în vreun bar?
Ai putea crede că oamenii care-ți zâmbesc
te-ar uita cel mai frumos atunci când tu le-ai
aminti că ai fost cel care le-a desenat cel dintâi
surâsul?
24

Nu știu și nici nu vreau să știu. Credeam că

vorbesc doar cu mine, însă, fără să vreau, te-am
luat și pe tine în drumul meu. Nu cred că o să
te mint, nu pot și nu înțeleg de ce… Eu sunt
ceea ce simți numai atunci când vrei. Nu poți
să mă vezi, doar să mă asculți. Sunt fiorul din
parc, întrebarea din mintea unui copil, șoapta
și culoarea bobului de nisip, călătorul fără timp,
EU. M-am născut să mă caut și caut să mă nasc
din nou. Un alt nebun pe aceeași tablă de șah…
Nu am nici început și nici sfârșit nu voi avea.
Iar dacă plec, o fac pentru că nu știu încă de ce
sunt aici. Lăsat fără înțeles, o cheie ce nu poate
deschide nici o ușă, o întrebare fără nici un răs-
puns…
Lumea va rămâne în urmă cu zgomotul ei
ocupat, cu fornăiala plină și crispată în a prin-
de din urmă ziua de mâine. Cea dintâi noapte
de dragoste și ultima noapte de război. Plânse-
tul hohotit al trenurilor leneșe de dimineață, al
gândurilor leneșe ale oamenilor leneși, al cerului
leneș și finit… Cântecul trist uitat undeva, într-un
colț de gură, spus monosilabic…
Ploaia dansează în mine dansul desculț pe
plajă… Acolo voi pleca cu hainele într-o mână
și cu inima în cealaltă însoțit de umbra ce nu
m-a părăsit NICIODATĂ. Voi merge, voi pluti
ca într-un vis. Iar când, după mult, mult timp
mă voi fi regăsit, voi ști că am fost poet, nebun
și-ndrăgostit…
25

Noapte și zi
Pașii îl purtau în aceeași direcție cunoscu-

tă lui de ceva timp… Într-o penumbră
discretă de seară de mai, luminile restaurante-
lor de pe malul râului cădeau elegant pe apa lui
liniștită, copiind realitatea într-un tablou mi-
raculos. O lume creată cu susul în jos, un fals
artistic perfect…
El se opri din mers și se așeză la o masă.
Ceru două pahare: unul pentru el și altul pentru
ea; spera ca ea să vină, așa că politețea îi cerea să
fie prima damă…
Seara era atât de calmă, încât nu ar fi vrut
să se schimbe nimic. Câțiva nori răzleți înce-
pură să populeze timid cerul și să îl coloreze de
un roșu impecabil și îmbietor cu penelul mereu
maestru al apusului.
Clipele de așteptare se transformau încet în
minute, ore, ere… El îi simțea prezența, o vedea
venind, plutind în loc de a păși și ajungând în
dreptul lui. O scenă repetată frenetic, asemenea
unei licitații în care totul este de vânzare: obiec-
26

te, oameni, suflete și chiar și dragostea… Totul

contra cost. O secvență de film proiectată in-
vers, apoi normal, de mii de ori, în mii de minți.
O formulă complicată a destinului căreia nici
Einstein nu i-ar găsi ecuația potrivită…
Deodată, privirea începu să-l înșele. Era poa-
te din cauza serii care începea să se facă simțită
din ce în ce mai mult… Se uita insistent la gan-
gul de unde Ea obișnuia să vină, de fiecare dată
în ultimele luni.
Povestea lui era una relativ simplă: nu știa ce
era amorul înainte de a o cunoaște. Nu avea idee
de lumea aceea mirifică, de speranța aceea nu-
mită așteptare, de fericirea regăsirii, de tot acel
foc doritor și dorit să ardă… Apăruse de nicăieri
și adusese cu ea constelații de gânduri și dorințe,
de vise, dar și de multe, multe așteptări… Era
plăcut să mediteze la toate acele intervale de pa-
radis în care ea îl adusese. Ce plăcut să închidă
ochii și să îi simtă mersul unduit, parfumul veni-
rii venind spre el, îmbrățișându-l, alintându-l…
Vise transformate în dorințe și așteptând
împlinirea…
Primele picături îi căzură pe față, pe mâi-
ni. Ploaia era acolo. Așa hotărî ziua aceea să
se sfârșească. În curând, rafale nervoase de apă
alungară lumea de pe străzi… Numai el rămase
acolo neclintit pentru ea. Așteptarea lui nu știa
să se teamă de nimic atunci când știa pentru ce
o făcea.
Cele două pahare de pe masă se umplură
27

Noapte şi zi
aproape instantaneu cu băutura aceea tristă, cu

lacrimile cerului… Acum știa că nu va veni, o
așteptase mereu, dar ca în seara aceea ea nu mai
venise niciodată. Tot ceea ce îl stârnise să miște,
să se nască, tot ce îl învățase cu multă răbdare să
dorească, să cheme și să accepte chemarea fuse-
se acum spălat de ploaie… Incredibilul era și el
acolo și se întâmpla ca într-o poveste începută
de la final… „Un om fericit e acela care are pauze
lungi între momentele nefericite ale existenței
sale”, gândi. În el furtuni de de ce-uri stârniră
uragane, iar uraganele provocară adevărate epo-
pei, apogee, miliarde de ploi. Se simțea agățat de
o existență absurdă. Își dorea să trăiască aprins,
unic, neiertător… Să se simtă viu… Acum doar
imita un mercenar sătul de tot și de toate, de
care viața însăși spânzura ca o boală efemeră…
Două direcții opuse și o singură dorință…
Într-un târziu, obosit de atâtea gânduri, dar și
mai mult de dorul acela chinuitor și atât de sec,
se ridică de la masă. Plăti neconsumația și spuse
un „la revedere” aproape șoptit. Ploaia se oprise,
dar în seara aceea fusese răspunsul pe care el nu
îl dorea… Acum, pașii nu mai știau pe unde și
de ce îl poartă. Erau ca un mecanism saturat, un
angrenaj îmbătrânit de aceeași stradă, de același
orășel, de același mereu același… Ar fi vrut să
învețe să nu mai aștepte, să nu mai spere, dar
asta însemna să-și nege propria existență. Oare
exista?
Nu știa încă răspunsul și nu știa dacă să-l ceară
28

cuiva, să-l intuiască sau să-l ignore… Nu mai știa

nimic. Nu-i mai rămânea decât mersul spre nică-
ieri și gândul la acea seară de neuitat… Ultima din
acea noapte și prima din următoarea zi…
29

Veșnicia unui moment
S
pectaculosul anotimp care rătăcește,
rând pe rând în lumea largă milioane
de zâmbete asemenea unor păsări cu zbor unic
se numește TU. Tu răsari apusuri si răsărituri,
apoi dispari dintr-odată, le visezi și te lași visată,
adormi în brațe de vânt și te trezești în mine în
fiecare dimineață…
Am încercat mult timp să îți definesc ochii,
urmele picioarelor tale pe spatele meu, nesfârșitul
din tine, dar știi, acum am uitat să numesc tot ce
mi-ai dat… Pur și simplu, matematica aceea ba-
nală cu și pentru toți nu mi-a fost de ajuns ca să
calculez „nu știu-ul” acesta misterios… Aveam
nevoie de noi și alte formule să te cuprind în
cuvinte noi, în spații și sentimente mereu reci-
proce…
Însă am să las cuvintele aici. Cu silabele lor
singure, cu mersul lor spre dreapta. Ele nu îmi
mai sunt de folos, nici de ajuns… Ca un strigăt
în spațiu, ca un corp neînvelit pe un pat rece,
ziua mea a apus… Doar dorința de a te revedea,
30

doar dorul unei îmbrățișări perfecte mă cheamă

să te recaut, să te rechem, să te revisez, să te mii
de „re-uri”…
Unde să mă mai ascund de propriul eu, de
tine însăți? Ce universuri aș mai putea colin-
da să te pot uita, când, de fapt, în rătăcirea mea
doar pe tine te caut? Încerc să evadez din aceas-
tă închisoare a edenului uitat căutându-mă ca
într-un final măsluit la zaruri, te întâlnesc să mă
umpli cu minunea visului tău, cu însuși dorul
tău de-a fi…
Încerc să mă mint, să mă ascund după arbo-
rele vieții, nu doar după obsesia lui… Arborele
acela menit a face fructe umplute cu tine, ingre-
dientul perfect…
Lumina pătrunde din nou după o noapte
furtunoasă, pe unde poate și ea, asemenea ție, de
data asta, hotărât, da… și intens și fenomenal ca
în fiecare zi, ca în fiecare secundă a vieții mele
rupte din tine…
Norii își mișcă trupurile neverosimile pe bol-
tă ca niște haite de șacali nerăbdători de sânge
proaspăt… De după o colină, un soare plictisit
de atâtea ieșiri pe neașteptate își suie cu greu
discul orbitor de parcă l-ar fi urcat sisific pe
un munte fără sfârșit, de parcă nu ar fi fost așa
de multe miliarde de ani, de când ai început și
TU…
E ziua de azi ziua ta și-a fost și ieri și va mai
fi multe zile de mâine, clipa în care te-ai născut
în mine: brațele tale de sărut, șoapta sirenă, fier-
31

Veşnicia unui moment
bintele tău, numai al tău… Mi-ai dat tu, cea de

ieri ultimul testament, altă viață asemenea altei
vieți cu fiecare milimetru numai de tine… din
drumul tău prin pașii mei… Pajiștea mea verde,
casa mea dacă, fiorul meu ascuns, șoptit, gângu-
rit, zâmbit, strigat, recitat, îmbătrânit, infinit…
Nu mi-ai spus niciodată adevărul, ci doar mi l-ai
desenat cu buzele, cu acordul maestru al unui
pian, mi l-ai ascuns după o floare și mi l-ai să-
rutat cu surâsul fiecărei priviri… Ți-ai asmuțit
lupii iubirii tale originare contra mieilor albi ai
inimii mele… Tu-regină a neliniștilor, a dorinței
feroce, a mirării de a căuta încă, dimineața pro-
priilor epoci solare. Pasiunea ca fruct la propriu
și la figurat, pasiunea ca dar de dor și visat, pa-
siunea de atingere, de așteptare, de ani întregi
compuși doar din primăveri, pasiunea de a nu
uita că sunt, că am fost și că voi fi cel ce mereu,
mereu se va hrăni cu carnea ființei tale, cu tine și
cu locul unde, pentru prima și ultima DIVINĂ
oară ne-am atins veșniciile, într-o secundă – TU
ŞI EU…
32

Trăim murind sau murim trăind?
Î
nainte de a-și hotărî plecarea, își spuse în
gând: „Fă-ți din lume casă”… Și așa făcu.
Lăsă în urmă tot ce el era, toate visele, visu-
rile, coșmarurile și pe el însuși. Unde urma să
ajungă se cerea un alt el, cu alte visuri, vise, un
duplicat
minuțios al aceleiași existențe…
Drumul lui ducea spre o altă trecere, spre alte
lumi îmbietoare și senine la suprafață, dar la fel
de meschine și bătrâne ca și cea din care venise.
El își aduse în valiză doar speranța și bucuria
de a oferi: trăiri mai mici sau mai mari, mai in-
tense sau foarte intense, surâsuri și ploi calde de
vară… și altele. Nu cunoscu minciuna în logica
ei complicată, nici adevărul ca ultimă dorință.
Nu știa să refuze când i se spunea „bună” cu o
simplă privire, nici să se răzbune pe ceilalți când
nu avea o zi tocmai potrivită…
Așa se transforma în propriul lui motiv de
a-și putea alunga eurile singure, spațiile goale
ale vreunui interior cunoscut, neliniștea și apă-
33

sarea ei…
Cândva, mâna rece a indiferenței i se încleșta
și lui în creier ca o furie oarbă a singurătății
neînțelese încă, și îi răpise mulți, mulți ani din
puținii pe care îi avea de trăit.
Știa, cunoștea oamenii ca pe niște ființe mis-
terioase, înarmate extrem de eficace cu
mașinăria aceea capabilă să producă zâmbete
la comandă, îmbrățișări scârbite și replici de sti-
clă… Invenții narcisiste, reacții anti-sentiment,
ziduri absurde scurgându-se pe lângă ele ca un
fluviu al nimicului… Ca un rău la doză…
De ce vă ascundeți? De ce sunteți muți atunci
când priviți? De ce sunteți orbi când vorbiți? De
ce ați îmbrăcat inima în piatră și cuvintele în
săgeți? De ce schimbați visele în obsesii și pri-
virea în venin? De ce vă aruncați mereu adevă-
rul la coșul de gunoi? De ce? De ce? Întrebări
fără număr și fără răspuns începură să-i atace
mintea ca o armată de termite provocate… Nu
avea scăpare, nici putere să o caute… Vechile
coșmaruri i se nășteau iar în minte, îi răpeau co-
piii încă mici ai simțirii și îi aruncau în lanțuri
fără lacăte, lungi, negre, reci… Asemenea unor
soma, corpuri golite de suflet, ființe pe jumătate,
marionete de mâna a doua…
Lumea asta plină de premii Nobel, de cai-
putere, de multe cuvinte, de bani și evoluție…
Spre ce? De unde și până când? Cum și pentru
cine? Unde privești, oriunde în jurul tău poți ve-
dea fructe fără semințe, case populate și totuși
34

goale, atingeri nepăsătoare, mână în mână, sti-

lul formal. Oameni fără umbre, îngropați de vii
într-o realitate descompusă, în viața asta neno-
rocită, obligată parcă a fi trăită… labirinturi în
care celui căruia ajunge la capăt i se dă premiu o
farfurie de emoție – puţină, slabă, efemeră…
Miraculosul, senzaționalul, dragostea nu
sunt altceva decât iluzii tabu, imaginate la vreun
cinema cu un pop-corn și o cola sau citite de un
sărac cu duhul pe-o canapea plictisită de dumi-
nică… Lumea asta e de fapt ceea ce își dorea cel
mai mult – ROBOTUL PERFECT… Numai
că nu o știa încă…
De astfel de lume fugise cândva, însă ea îl
urmărise, îl pândise și îl prinsese în pânza ei ma-
cabră și tristă. Uneori, de multe ori se simțea
mai singur cu ea decât cu el însuși…
Și totuși, în cutia lui pandorică, speranța avea
aripile puțin mai lungi… o versiune a unui înger
îmbunătățit. Muncise mult pentru asta…
Pentru el, a spera, a iubi, a visa erau bibliile
preferate. Timpul și amorul erau totuna, ambe-
le îl trăiau, ambele îi lăsau ceva, aproape me-
reu. Timpul era spațiul, iar dragostea, acțiunea,
scena, rațiunea de a fi. În sala aceea unde totul
începuse – nu știa când, doar ce – nu era nevoie
de aplauze, de ridicări în picioare. Acolo doar se
privea cu ochii închiși, se zbura deasupra orică-
rui zbor în fiecare primă și ultimă suflare…
El era lumea lui. O descoperise de curând.
Ca o carte cu mii de pagini albe care își așteptau
35

sângele propriului destin, lumea lui începu să se

scrie singură. Cu răbdare și pasiune. Cu dor şi
așteptare. Cu fiecare zi a fiecărei clipe umblate
de El…
36

Ringul
C ine va câștiga?
Închiși de ei înșiși într-o cușcă de nu-
mai câțiva metri pătrați, cei doi încep lupta. La
numai câteva secunde de zgomotul surd al gon-
gului, luptătorii încep…
O bătălie a privirilor penetrante, iscoade-
le minții trimise la vânătoare ilegală, sfredelul
irișilor înroșiți de concentrare decupând ca o
roată zimțată contururi umane…
Ce secret ascunde celălalt? Cum se apără?
Când va ataca? Ce fel de box practică? Are
mănuși sau fete morgana? Cum va eschiva?
Bune întrebări, imposibile răspunsuri…
Cartea din care a învățat regulile acum nu mai
este valabilă. Antrenorul care l-a făcut să tran-
spire nu e acum lângă el. Nimic nu are sens
când în fața lui e el însuși. Un meci la scenă
deschisă în lumea irealului, un spectacol pe cât
de intim, pe atât de feroce… El cu el, dansul
cu tine însuți împrejurul propriei axe, împotriva
propriei conștiințe.
37

Ringul
Începe să miroasă a carne. Fiecare lovitură e

din ce în ce mai apăsată, toate dor în el: trecutul,
orele, minutele. Pumnii închiși și dinții strânși
de furie încep acea avalanșă a nervilor, uraganul
loviturilor peste tot… „Acum e momentul să-ți
concediezi toate sentimentele… Nu te mai gân-
di la nimic și luptă! Lovește și nu primi! Elibe-
rează-te și fugi departe, ia-ți avânt și sari, atacă,
urmărește! Doboară și calcă în picioare tot ce
vezi în calea ta! Toți fac așa. Toți se antrenează
pentru asta. Nu te uita în urmă. Fă-o! Poți!”
Cuvintele i se întipăresc adânc în ființă ca
urmele de sânge proaspăt pe zăpada albă, ima-
culată. Pete roșiatice încep să o contureze încet
și sigur… Așa se termină prima rundă…
Resemnat, el se întoarse în colțul său pen-
tru a-și clăti privirea cu apă. Nu era acolo ca
să bea. Și chiar dacă ar fi făcut-o, i-ar fi fost și
mai sete… Nu exista apa care să-i potolească
setea…
Apoi, pe neașteptate, se trezi singur. Adver-
sarul lui dispăruse undeva. Îl simțea aproape, la
fel de „machiat” de urmele de pumni încasați în
plin. Ar fi vrut să-i spună să se oprească aici, dar
acum era târziu. Doar unul avea permisiunea să
iasă din ring viu…
Însă, cu toate astea, nu era nici o grabă. Aco-
lo, în ring, timpul nu conta. Erau doar doi bo-
xeri care în loc să bucure audiența cu icnete de
durere, începură să se ascundă, să-și caute alte
roluri, alte altceva-uri. Căutări și apăsări înde-
38

lungate, mușcături din plin, urlete de „nu mai

pot”, fuga spre ceva.
Era timpul să nu mai facă pe plac altora, era
timpul să evadeze. Undeva, departe de lume,
de toți, de ei… O casă a ne-pustiului, un teatru
grecesc, poate. Unul gol, unde numai ecoul poa-
te aplauda…
Fuga… ce frumos sună! Ce patetic se simte
și cu ce bucurie se dorește! O insulă unde din
unul să poată fi doi. Un mulțumesc la plural…
O lagună albastră personală. O altă viață împă-
cată, începutul visat și trăit…Totul înconjurat
de ocean, de vacanța de vară implorată să nu
se mai termine. Supraviețuirea ideală. Doar cei
doi… fără lupte, fără remușcări, fără voia și ne-
voia de a întreba dacă e bine ce faci, fără reguli
și spectatori, fără gânduri…
„Hai să facem din noi ringul total”, își spuse-
ră unul altuia. „Locul unde se poate spera, dan-
sa, visa… Nu e nevoie de nici un meci acolo…
Locul unde ai vrea să găsești cuvintele potrivite,
dar să nu poți și să nu îți pară rău că nu le-ai
găsit… Locul unde se plimbă pe ploaie, se vi-
sează ziua și se împlinește noaptea. Unde dansul
vântului își dansează tangoul numai cu tine…
Unde orice poveste e adevărată. Și reală. Pentru
totdeauna…
39

Creatorii de sentimente
Plictisit și fără idei, el stă la masa de scris.

În față nu are decât un stilou și un caiet.
Așteaptă să-l viziteze muza și să-i mai ofe-
re un capitol interesant, o porție de viață pe
care să le servească fierbinți…
Toată lumea poate fi scrib, însă pentru el
lumea nu era nici nordul, nici estul… Știa
asta. Așa că își lăsă ușor capul pe masă pes-
te foile încă albe și începu să viseze cu ochii
întredeschiși, ațintiți adânc la ultimele sulițe
de lumină pe care le arunca cu zgârcenie apu-
sul…
Într-un târziu, adormi…
Păru cufundat într-un somn profund, dar
nu era somn, ci mai degrabă o mlaștină unde
se cufunda din ce în ce mai mult cu picioarele,
apoi cu corpul, cu gâtul, cu ochii, până nu mai
simți nimic.
Era ca un sentiment simțit înainte de a fi
creat, exact ca și atunci când pleci fără să spui
la revedere. Un minifilm auto-compus, o
40

regizare unică, cea din urmă. El se afla acolo,

dinaintea unei secvențe, dar nu era a lui, nici cu
el. Și, în fond, de ce trebuia să fie? Nu o simțea și
nu se resimțea. Mai degrabă era spectatorul de
lux ascuns în spatele oglinzii venețiene, fără a fi
văzut, dar tot văzător. Pus acolo de ceva sau de
cineva, nu mai conta asta…
Apoi, ca la un semnal nevăzut, filmul începu.
În fața lui începură să se plimbe, rând pe rând,
corpuri goale, invitații serii. Creatori cu tocuri
și fără, femei în costume de porțelan și bărbați
în fuste mărșăluiau dement, împleticindu-se pe
scenă, fără direcție și scop, încercând parcă să
învețe primii pași…
Spectatorii din sală aplaudau, râdeau, îi arun-
cau cu flori. De ce, nici ei nu erau siguri. Doar
știau că trebuiau să arunce cu ceva în cineva.
Aruncările erau furioase, parcă răzbunătoare,
parcă în mâini erau pietre în loc de flori. Ges-
turile lor urlau spre propriile umbre, dansând
dansul acela pierdut al inconștientului…
Cei câțiva zeci de metri de scenă penetrau
sala chiar pe mijloc, ca un ac ruginit într-o carte
bolnavă și veche – carnea lor. Ei înșiși erau ac-
torii lor dubli, formele rânjetelor lor. Grămezi
de trupuri adunate din belșug ca să celebreze o
sărbătoare a nebunilor fără hotare… Totul atât
de lamentabil, atât de imposibil numai de ima-
ginat… Era ca și cum o ceață de maimuțe ar fi
ieșit brusc dintr-o pădure, ar fi intrat în primul
bar întâlnit în cale și ar fi cerut un gin tonic…
41

Creatorii de sentimente
Apoteotic, fatal, total…

Incredibil și totuși real. Saltimbanci ieftini
cu aceleași roluri la același circ, inventatori in-
sensibili la surâsuri, sirene mute, multe, moarte,
pe plaje părăsite, păsări cu blană și copii cu bar-
bă. Toți simțind o nesimțire nervoasă și grăbită.
Nu era timp de adevărul unei atingeri, de fiorul
unui prim sărut, de o eră de minute spuse într-
unul singur… Toate acestea făceau acum parte
dintr-o limbă moartă, o latină a sentimentelor
aruncate în temnițele uitării și scoase la sărbă-
tori de vreun nostalgic amărât. Puțin, temător,
în secret și pe ploaie….
La o vreme, el se plictisi. Cunoștea bine
spectacolul acela meschin. Era de prisos oglinda
care îl „proteja” de naturalul real atât de inutil și
sec. Grotescul durase prea mult. Normal, tot ce
e prost durează…
Se ridică de pe scaun și ieși din sală. Cămăruța
aceea secretă a lojei lui private nu jucase nici un
rol. Nici măcar ea… Afară se întunecase. Se
simțea obosit și-avea un gust amar. Nu știa pre-
cis unde. Bău pe nerăsuflate un pahar cu apă și
se așeză la masă. Cu o mișcare stângace, luă sti-
loul în mână și începu să scrie. Cuvinte albastre
se înșiruiau pe caiet ca merele aruncate într-un
coș. O intenție aparent normală și nesemnifica-
tivă. Ele nu aveau nici esență și nici înțeles. Ar
fi vrut să continue, dar mâna i se opri ea singu-
ră. Creierul degetelor îi spuse ferm: „stop”! Își
simți corpul rece, măturat și bătut parcă de mii
42

de timpuri trecut… Inima tăcea și ea. Și curgea

ceva cald din ea. Rana aceea veche i se deschise
iarăși. Ce mult se poate părăsi un vis! Ce puțin
se poate visa o zi! Ce muză falsă, viața!
În întunericul nedefinit și nepăsător, privirea
lui căută resemnată primele raze de soare. O cu-
loare, începutul unui anotimp..
Ca o ironie nevinovată, ceva râse în mister…
Lumina pătrunse…
43

Unde mai încap poeții?
Am aterizat în secolul XXI plini de tehni-

că, mai complicați, mai bine informați,
însă mai săraci în vorbe, vise și poate mai puţin
maturi. S-au creat lucruri care acum câțiva ani
buni nu erau posibil de realizat, cu siguranță.
Și, ca o compensație a naturii sau a destinu-
lui, suntem mult mai puțin spirituali, deschiși,
optimiști și fericiți. Ne trăiesc gadgeturile mo-
dernismului forțat… depindem de ele ca de o
viață de schimb, dusă departe de cea adevă-
rată. Acum, neștiutorii de altădată se numesc
analfabeți digitali, cuvinte ce sună ori dau bine
până la refuz…
Lumea virtuală ne-a deschis alte orizonturi,
mai mult sau mai puțin utile sau interesante,
dar a închis fereastra multor răsărituri și apu-
suri formidabile, irepetabile, nemuritoare. Ne-a
transformat peste noapte în ființe mai îndemâ-
noase, mai creative, poate nu și mai inteligente.
Ne-a măcinat prieteniile și le-a făcut pulbere
de atomi în multe, multe zări. Totul e on-line:
44

întâlniri, dragoste, muncă, timp liber, orice. Poți

vinde și cumpăra ce dorești, oriunde și oricând.
Se așteaptă mai intens un mesaj decât o privire,
un zâmbet… Realul deja nu mai contează.
Suntem asemenea unor sticle goale într-o
ladă. Stăm la un loc, dar mereu va exista acel
spațiu de separare. Suntem umpluți și băuți, apoi
sparți doar pentru distracție. Avem o infinitate
de culori, care mai de care mai atrăgătoare. Cu
toate astea, efectul e același: terminăm prin a fi
reci, casanți, finiți și transparenți. Nu mai exis-
tă regrete, iar dacă da, atunci ele vor apărea tot
on-line… Nu mai vorbim în enunțuri coeren-
te, ci intr-o limbă creată din simboluri ciudate,
prescurtări de cuvinte, onomatopee ce-ar face să
râdă cu lacrimi până și un cimitir… O lume care
dintotdeauna s-a visat trăind, însă nu a apucat
niciodată să-și vadă visul viu…
Ideile îi durară numai câteva minute, cât
timp închiriase o barcă de la un cunoscut. Era
ceva trecător, numai câteva zile. Nu dorea altce-
va decât să fie singur: el, barca și marea…
Deodată, toată vorbăria aceea mentală îi stâr-
ni o întrebare curioasă: „Care ar fi cele trei lucruri
pe care le-ar lua cu el dacă ar fi să plece departe,
să stea mult timp izolat undeva?” Răspunsul în-
târzia să vină, parcă o făcea înadins, când, într-
un final, un zâmbet se înfiripă pe colțul buzelor,
iar ochii îi străluciră câteva momente… O car-
te, cu siguranță o carte, cu de toate în ea. Atât?
Mintea nu reușea să-i mai găsească alte opțiuni
45

Unde mai încap poeţii?
certe pentru cele două dorințe rămase nealese.

Și-așa începu un dialog cu el însuși: o femeie?
Nu știu. Întreabă-l pe Dumnezeu. Un briceag,
o cutie de chibrituri? Poate că nu. Pe astea le
poți găsi oriunde, dar de ce să te încarci degeaba
când le poți avea în carte. Nu cântăresc nimic și
le poți folosi mereu. Poate că așa e… Ce spui de
un metru de curaj sau de câțiva litri de speranță?
Nu știu încă. Mai lasă-mi TIMP să mă gândesc.
Timpul: ce cuvânt infinit, scăpat din mâini și
mereu prins din urmă. Timpul cu mine, cu tine,
cu tot ce mișcă, se aude și se vede… din tot, de
peste tot și pentru toți. Niciodată de ajuns când
îl cauți și fără sfârșit când nu-i al tău. Timpul
cerșit, pierdut, sperat și disperat…
Conversația se mai prelungi câteva secunde,
după care se pierdu undeva, prin apropiere, în
aerul rece și plăcut al frumoasei seri de primă-
vară timpurie. Fugi, se ascunse în vreo nălucă
sau în vreun albatros singuratic…
Cuvintele nu-și au rostul uneori, medita el
scurt, temător parcă a nu începe alt dialog. Așa
că lăsă marea să-i vorbească…
Nori deși și pufoși, parcă de caramel, plu-
teau în șir indian pe cer. Valurile se loveau ușor
de barcă, unduind-o misterios cu formele lor
perfecte. O ceață rară se așeză pe întinsul apei,
ascunzând în vapori alburii ultimele minute
de viață din acea zi ale soarelui. Cu pauze rare,
liniștea crea versuri spuse doar o singură dată…
Totul părea desprins dintr-un tărâm neima-
46

ginat în cuvinte, un loc unde totul începu ca să

fie, nu să se sfârșească…Și-acolo, cu el, se ivi-
ră, din neant, călare pe o cometă, celelalte două
dorințe. Una era plecarea, iar cealaltă, amintirea
ei…
47

Terasa
Cu lumea gândurilor mereu după el, Ahl

își pregăti o cafea la foc mic în același
ibric alb cu buline maro păstrat cu sfințenie de
pe vremea când era copil.
Începuse o nouă zi. O sâmbătă dimineață
primăvăratică, destul de rece. Un soare minus-
cul, cât o bilă de ping-pong, ieșea din tenebrele
pământului asemenea unui secret luminos…
După el valuri de lavă solară veneau ca o invazie
de tonuri cromatice.
Îi era încă somn. Toată noaptea Ahl încer-
că să urmărească finala campionatului mondial
de snooker de la Sheffield. Fără rezultat, însă.
Oboseala de peste săptămână îi mângâie pleoa-
pele cu mâna ei plumbuită și caldă până când
nu mai opuse nici o rezistență. Acum îi părea
rău. Urmărise tot turneul, iar acum, la capăt,
când totul putea fi atât de palpitant...
Agățat încă de părerea de rău ca un scai de
un pulover de lână, își luă cafeaua și merse pe
terasă să o savureze încet. Nu voia altceva decât
48

să-și limpezească mintea de avalanșa obosită a

gândurilor care, de multe ori, nu îl lăsau nici să
respire. Gândurile de tot, de prea mult, îl urmă-
reau cu dinții curbi ieșiți din tecile lor lucioase
și dințate.
Într-un târziu și după o luptă încordată cu
propria-i minte, Ahl reuși să înțeleagă ce îl în-
conjura. Era ca și cum se trezise dintr-un somn
mult mai adânc și greoi decât cel de peste noap-
te. Cafeaua din cană i se răcise. În schimb, raze-
le soarelui își descălțau limbile pe stradă, peste
clădire, în terasă și prin el. Le simți căldura și
se așeză pe taburetul pe care de obicei își punea
pantofii lustruiți…
O moleșeală harnică începu a-i anestezia oa-
sele, unul câte unul, apoi îi intră în simțuri… La
numai câteva minute, adormi din nou.
O perdea de fum alb se învălui pe neașteptate
în jurul lui. Pliurile ei îi cuprinseră umerii ca o
manta nevăzută. Începu să se înalțe, să plutească
prin aer, prin el însuși. Închise ochii și îi deschi-
se. Acum era o ghiulea pe țeava de gheață a unui
tunel îndreptat cu gura în sus. Ahl avea senzația
unei picături căzând în sus. Odată cu celelalte
milioane de picături care plouau cerul. De acolo,
de sus, lumea apărea minusculă, abia i se vedeau
picioarele cu degetele răsfirate în nămolul nori-
lor de pe pământ. Cine ar fi crezut asta? Și cine
ar fi povestit-o? Lumea asta ticsită de povești era
ea însăși una, Șeherezada celor o mie de nopți…
Mai mari sau mai mici, adevărate și mincinoase,
49

Terasa
calde și reci, antonime cât încap…

Cu un gest de copil mofturos, Ahl își întoar-
se privirea… călătoria lui nu se putea termina
aici, abia începuse. Iar el, în calitate de pasager
de lux, încă mai avea de văzut multe… De simțit
nu, pentru că era cușca propriului vis. Prizonie-
rul propriului timp.
Curios, altcineva îl visa și îl trăia. Se simțea
un animal rănit de urmele aripilor sale pe nisi-
pul deșertului său. Undeva, la numai câteva mile
în față, o oază cât un sătuc de munte i se înclina
ochilor neîncrezători… Numai Fata Morgana
putea să-i șoptească pe ascuns adevărul. Cine
juca rolul oazei, de fapt?
Și iarăși aceleași gânduri obraznice îl prinseră
în plasa lor invizibilă. Gânduri stăpâne și gânduri
sclave, legate cu lanțuri grele, ca niștemingi de
fier. Ahl atârna de ele ca o jumătate de amintire
într-un cârlig al zilei de azi. De fier și el. Ase-
menea unui cui bătut în carnea tălpilor, cuvinte
săgeți începură a i se înfige în mintea semitrea-
ză. În sfârșit, filmul acesta bizar luă sfârșit.
Manta de fum alb îl aduse înapoi pe tera-
sa din care îl luase puțin mai devreme, îl așeză
liniștit pe taburet și se furișă înapoi, cale întoar-
să de unde veni. De nicăieri…
Corpul își așeză forma în ființă, iar Ahl de-
veni din nou ceea ce fusese: străinul cu care trăia
de multă vreme. Spațiul acela închiriat la margi-
nea unui univers banal îl făcea sigur că de acolo
visase și dorise să evadeze.
50

Leneș și cochet, Ahl deschise ochii. Călăto-

ria nu însemna nimic pentru el. Fusese doar o
plimbare cu umbra din el. Voia să vadă cum e
să fii de două ori singur. Nu reuși. Îl însoțiră
mai tot timpul manta aceea, picăturile, cârligul
și oaza…
Afară se încinse de-a binelea. Terasa era in-
undată de primăvară. La fel și strada. Până și
taburetul părea mai alb…
Apoi, privirea îi căzu pe cana de cafea. Sân-
gele ei negru și rotund zăcea intact.
Ca o statuie necioplită. Ca o primăvară în-
depărtată…
51

Podul
D upă-amiaza plăcută își așeza moleșeala

peste pământul cald și împăcat. Primă-
vara capricioasă se lăsă parcă înșelată de minu-
tele ei de liniște…
El ieși din casă să facă o plimbare pe pod. Îi
plăceau podurile. Îl relaxau și îl inspirau.
Ca să ajungă acolo, trebuia să meargă vreo
câțiva kilometri buni cu bicicleta. Apoi urma să
o lase la marginea șoselei și să o ia la pas vre-
un sfert de oră până la pod. Un desiș de scai și
spini îi făceau viața imposibilă. Pe aici era sin-
gura posibilitate. Merita efortul; știa că nicio-
dată nu se întorsese gol de acolo. Ca să treacă
timpul mai repede, își puse iPod-ul cu muzică
clasică – Chopin și Nocturnele sale, Offenba-
ch, Simfonia 40 a lui Mozart, Rachmaninov…
Primele acorduri începură liniștite, mai calme
parcă decât mersul care începea să se accelereze
asemenea unui foc stârnit de vânt… Nerăbdarea
îl scotea din sărite. Nu suporta așteptarea. Nu
fusese vreodată un om cu acest dar, și nici nu-și
52

propusese să fie… Dar acum era diferit…

Îl dureau picioarele de pasul fugit, de inima
alergând și pulsând nebunește în gât.
În sfârșit, se întrezăreau picioarele colosului,
parte din betoanele acelea murdare de trecerea
timpului… Nu mai era mult. Câteva sute de
metri care nu mai luau sfârșit.
De ce se grăbea? Nu avea motiv… acum era
liber de tot. Nu trebuia să galopeze ca un cal de
curse. Era absurd…
Ceva însă îl împingea și nu îi dădea „pace”.
Ce cuvânt banal în aparență și totuși cât de stră-
in de el… Un antonim al întregii vieți. Și poate
o carte deschisă după început și închisă înainte
de final… O felie de neașteptat pe pâinea lungă
a zilelor de așteptare…
Câțiva metri, câțiva pași zburați… și iată po-
dul. Individul morocănos de vreun kilometru
lungime, cu picioarele suspendându-l în aer ca
un șarpe temător de apă rece. Pustiu și nemișcat,
ca o salvare în așteptarea bolnavului…
Nici un trecător, nici un suflet viu să-i mear-
gă șoseaua. Sau măcar o bucată din ea. Oamenii
dispăruseră pe la ale lor. Cu ale lor și despre ei…
Copacii nu se mișcau nici ei. Stăteau înfipți ca
niște țepe la marginea drumului până în pod. El
îi privea ca pe niște creaturi crucificate… Unde
le erau frunzele? Și sângele? Și verdele? Singura
care părea mai dinamică, chiar dacă se mișca de
o sută de ori mai încet era mingea încă incan-
descentă a Soarelui… Și înainta atât de încet…
53

Podul
Ce enervant și ridicol! La miliarde de ani lumi-

nă, o stea se mișca…
Mai făcu câțiva pași… În loc să se sprijine pe
balustrada scobită pe alocuri de vreun îndrăgos-
tit cu „Suzana, te iubesc”, el se hotărî să se cațere
sus, chiar pe unul din stâlpii de susținere. Era
destul de mare distanța din vârf și până unde se
afla el... Și dacă mai socotești și căderea până la
apă…
În câteva minute reuși să atingă punctul cel
mai înalt. Priveliștea se arăta incredibilă. Se bu-
cura să fie numai el acolo, regele singurătății
nemișcate și plictisitoare… Măcar atât… De
câte ori visase la asta? Și acum, când, în sfârșit,
totul îi aparținea, ceva se ascunse și îi ascunse
lumea de propria-i ființă… Nu era nici pe de-
parte ce visase, dar…
Curentul apei și briza apusului îi răcori obra-
jii și îi uscă ochii… Câțiva nori singuratici își
făcură apariția ca niște tobe de trubaduri… Lip-
seau bețele și brațele să le bată. Dar el le simți
bubuiturile până în adâncul creierului ca niște
ropote ritmate și înspăimântătoare, asemenea
celor dinaintea unei execuții…
Privi în jos… hăul îi rânjea amețitor… Co-
pacii se zăreau minusculi de unde se afla acum.
Și păreau mai degrabă niște soldați cu sulițele
ridicate spre el… Locul acela se micșoră din ce
în ce. Nu știa cum, dar se simțea prizonier. Al
cui și de ce? Nu era nimeni acolo să îl pună în
lanțuri… Dacă ar fi fost pasăre, ar fi întins ari-
54

pile să scape…
Acasă, pe terasa dinspre grădină, un câine pe
nume Doru se juca prin iarba umedă. Stăpânul
ar fi trebuit să apară deja. Lui Doru îi era foame,
însă cheful de joacă era mai atractiv… Singurii
săi prieteni – o mătură și niște papuci vechi de
casă – se lăsau târâiți și purtați de ici-colo…
Și mai erau și niște cutii de carton pe care
tot el le mușcase pe la colțuri, dar care zăceau
deformate sub prispă.
Cu câteva săptămâni în urmă, stăpâna lui fo-
losise câteva să le încarce de lucruri, ca apoi să
le arunce în grabă într-o camionetă hârbuită…
Apoi, se urcă în ea și nu se mai întoarse. Numai
o dâră de fum negru mai rămase după ea…
Într-un târziu, o pasăre trecu grăbită pe dea-
supra lui Doru. Și în urma ei lăsă un țipăt pre-
lung și ascuțit. Câinele îi răspunse cu un urlet
scâncit…
Apoi se făcu liniște.
55

Cabana din aeroport
M ultă gălăgie. Multă lume. Aeroportul

geme. Oră de vârf. Sâmbătă seara.
Ea stătea pe o banchetă din plastic albas-
tru, cu mânere oțelite. De jur-împrejur valuri
intermitente de căldură scăldau cu undele lor
invizibile spațiile imense din sălile aeroportului.
Se învârteau și dădeau târcoale oamenilor, ase-
menea unor stafii furioase. O nebunie ordonată
și simplu de controlat. Aparent simplu. Era o
transpirație machiată în aer, un amestec fatal
de firme franțuzești, englezești, italiene, până și
arabe. Un du-te-vino care o amețea. Refuza să
mai urmărească orice mișcare sau orice încercare
de a o face. Închise ochii și începu să numere în
neștire. Apoi își fixă un punct în minte, o imagi-
ne de care să se agațe: un peisaj de pe malul unui
lac, o cabană, ceva static, intuitiv…
Câteva secunde, respirația i se opri. Acum se
afla departe de viermuiala aceea ingrată de in-
terese, fuste scurte, costume asortate cu adidași,
lanțuri de aur, bagaje, multe bagaje, zbierete,
56

îndemnuri, sughițuri, plânsete de copii, plescă-

ituri, mirosuri de mâncare… Aerul ei se numea
amintire și era mai intens ca o iarnă venită pe
neașteptate. Mai erau vreo două ore până să îi
vină și ei rândul. Ce salvare minunată, visul: ne-
cesar și impus, găsit și îmbrățișat.
Ce te face să visezi cu ochii deschiși? Destu-
le. Dar dacă îi închizi, câștigi o lume în plus. Un
sentiment de liniște, departele adus aproape…
Simți chemarea aceea adâncă, care aproape
că o copleși: se afla față în față cu ea, cea de
acum ceva mai bine de un an. O prietenă o in-
vitase să petreacă un sfârșit de săptămână pe
marginea unui lac de munte, într-o rezervație
naturală. O feerie de nedescris. Amica nu a mai
ajuns în final, prinsă fiind în niște urgenţe de
ultim moment. Însă ea nu refuzase ocazia. La
urma urmei, putea fi o aventură cu ea însăși,
poate pentru totdeauna…
Parcă fusese ieri. Într-o după-amiază moho-
râtă, pașii drumului ei se opriră în fața unei ca-
bane micuțe și cochete. Urma să fie a ei pentru
câteva săptămâni… Nu era cine știe ce, însă se
putea trăi decent. Proaspăt. Temporar.
În fața ei, la cincizeci de metri, un lac de
munte își întindea neclintit oglinda misterioasă.
La margine, aproape de niște boschete roșiatice,
la fel de nemișcate, stăteau o barcă şi un pon-
ton.
Liniștea aburilor de pe lac pe înserat spunea
multe povești. Îi era dor să-i fie dor. De ceva.
57

Cabana din aeroport
Nici ea nu înțelegea bine de ce. Întrebări retori-

ce cu răspunsuri în alb. Asemenea unui cec ofe-
rit unui savant cu idei geniale. Spune suma și
apoi semnează. E al tău…
Câteva zile plouă îndesat. Aproape fără rost.
Timp de scris și de privit filmul limbilor de foc
din șemineu, trosniturile mângâietoare ale lem-
nelor din el.
Ploaia aceea, chiar dacă nu deasă, umilea. Te
cuprindea în nenumăratele ei brațe lichide și te
înăbușea. O strângere la piept nedorită… De
ce?
Scufundată în fotoliul cu picioare de sanie,
juca parcă poker cu liniștea de afară. Fiecare car-
te putea fi câștigătoare și continuarea celeilalte,
formând astfel cubul perfecțiunii. Dominoul de
care nu îți va părea rău niciodată, până la căde-
rea ultimei piese. Bucăți de ceas, de minutare și
orare pluteau încet în timpul ei, ca niște bușteni
duși la vale pe un râu de șes. Ce aștepta? Unde
își ascunsese umbra glasului? Câți ani avea săp-
tămâna aceasta? Cât cântărea invizibilul? Ce vis
de copil e dorința?
Câteva rânduri de cerneală neagră îi alune-
cară din pana cu care obișnuia să scrie. Cuvinte
de smoală desenau partea superioară a paginii
ca niște fluturi lunatici… Ciudat. Simțea munți
de fraze acoperind oceanul acela alb din fața ei,
însă degeaba. Literele se ștergeau la contactul
cu hârtia imaculată. Prindeau aripi ca un soi de
frunze și apoi zburau unele într-altele, se con-
58

topeau și dispăreau în cele din urmă. Ce să facă?

Să viseze? Dacă visa avioane, aeroporturi cu
blocuri de oameni populându-i violent corpul?
Virusurile universului acesta finit, clienți de bar
non-stop, fețe strivite de priviri grele, umeri
apăsați de fețe strivite, corpuri târându-se sub
genunchi îngenunchiați?
Să fugă? Daa! Era soluția. Și adevărul. Cea
mai sănătoasă lașitate inventată vreodată. Mai
bine continua să mimeze necuvinte, să ceară cu
degetele, să ridice pumnii… Să vrea!
Seara veni pe furiș, aproape neinvitată la
festinul privat al oceanelor ei de zbateri. Ploaia
se opri, dar în aer plutea grea umezeala ei, ca o
mantă largă de prinț. Ca finalul unei comete…
Cerul ar fi vrut să spună că era încă senin, dar
lumina cenușie a zilei dispăru… Lampa din casă
gâdila cu flacăra ei minusculă întunericul, pro-
vocându-i parcă negrul. Acolo, în încăperea ace-
ea micuță, cineva trăia. Și visa. Cu ochii deschiși
în vis și închiși pe banca albastră… Unde era
mai cald?
Ființa ei întreagă se smulse brusc din caba-
nă.
„Pasagerii zborului 238 cu direcția München
sunt așteptați la poarta B. Ultimul aviz!”, se auzi
o voce grăbită. Era zborul ei. Trebuia să plece.
Încă nu era târziu…
Își așeză cu grijă părul. Spatele îi amorțise
de atâta stat. Scoase rujul, îl trecu rapid peste
buza superioară, apoi îl întinse și pe cealaltă. La
59

Cabana din aeroport
urmă se parfumă. Mai privi o dată în oglindă.

Emoția zborului îi trecu ca un fior prin stomac.
Ura avioanele.
Într-un colț de undeva, la marginea unui
ponton din lemn, o barcă plutea pe apa calmă.
La numai câțiva metri, o căsuță adăpostea chi-
pul unei femei lângă un foc pe stinse. Umbrele
sângerii ale jarului îi jucau pe față ca un basm
nespus în cuvinte. Iar ea îl asculta și îl scria pe de
rost asemenea unei îmbrățișări visate mereu…
60

Dați-mi voie să sper
C e poate fi mai ispititor decât o pauză

din imensitatea realului? Să stai în lo-
cul preferat cu tine însuți și să te reculegi… Un
interval al solitudinii silabisite în timpi intimi, o
insulă a așteptării tale…
Nera termină săptămâna sâmbătă. Așa era
munca ei. Dar asta nu prezenta nici o importanță.
Își plănuise în detaliu fiecare oră, așa că nu era o
problemă. Ieri fusese vineri, 8 martie. Nu primi
nici un telefon, doar câteva mesaje răzlețe și for-
male. De ceva vreme, se obișnuise cu ideea. Știa
că mulți dintre prieteni erau pentru interese, iar
dragostea, pentru a trece noaptea fără cearșafuri
reci… Se obișnuise doar cu ideea. Zidul pentru
a ajunge la oameni era înalt, avea în vârf sticlă
mărunțită și sârmă ghimpată. Și era rece. Foarte
rece. Un zid înalt și rece…
14:30. Nera își scoase cheile casei din buzu-
nar, le adânci nerăbdătoare în yală și intră. În
sfârșit. Toate se aflau la locul lor. Totul. Nici o
mișcare. Imposibil să se fi schimbat ceva. Nici
61

Daţi-mi voie să sper
măcar hoții nu erau interesați de ceva aparte…

Ce bine ar fi fost să fi intrat cineva în casă și să
fi atins câteva lucruri, lucrurile ei…
Un moment de liniște se instală în încăperile
acelea goale de viață. Însă acum, odată cu primii
pași pe care Nera îi făcu, parcă ceva se schimbă.
Prima ființă a cărei îndrăzneală de a tulbura ne-
atinsul, neclintitul, legea lui unu era chiar stăpâ-
na, sufletul plecat departe și reîntors. Chiar așa,
de 9 ore… Legea contrazicerii matematicii: unu
și cu unu fac tot unu. Posibil în teorie, incredibil
în realitate. Simbolism absurd. Casa și fata sunt
două idei diferite. Două jumătăți diferite…
Nera se obișnuise. De câțiva ani buni locu-
ia singură. Ca profesionist, demonstra în multe
ocazii că era un 10. Poate și mai mult.
Ca om: un simplu om. Cu dorințe, mofturi,
gânduri, vise și visuri, rătăciri și amintiri mai
vechi decât își putea aminti. O femeie frumoasă
de două ori, ziua şi noaptea.
La ceva nu era bună. Nera nu știa să se ascun-
dă, să construiască ziduri. Mereu fusese sinceră
și spontană. Deschisă și abilă cu ceilalți. Dar nu
știa să fabrice ziduri. O corigentă în materie. Ce
păcat… Cărămizi se găseau pe toate drumurile.
Și mortar.
Priviri suspicioase o urmăreau la birou, pe
stradă, în lift. Se îmbrăca bine, se comporta pe
măsură. De ce toți o urmăreau? Voiau oare să
îi transmită ceva? Sau să-i spună ceva? Unde
era rațiunea și care era scopul? De ce începutul
62

se sfârșea mereu atât de repede? De ce când se

plimba vedea întruna oameni fără ochi?
Își aduse aminte. O sâmbătă târzie de apri-
lie. Lună capricioasă și rece, apoi călduță; ne-
hotărâtă în creația ei… Nera aruncă bucăți de
pâine rațelor de pe lacul din parc. În fața ei, pe
o bancă, stătea o pereche. Își vorbeau încet, par-
că ascunzând orice silabă, orice sunet în spatele
unui secret bine păstrat. Își vorbeau, dar nu se
priveau. El îi șopti câteva vorbe în timp ce bu-
tona grăbit un telefon. Ea îi răspunse aproape
rugător, însă el negă mecanic din cap. Hotărât.
Pe urmă, se ridică cu un gest leneș, își arcui spa-
tele, căscă și, fără a mai privi în urmă, plecă. Ca
și cum ar fi fost singur tot timpul acela. Atât de
absent, încât aproape că uită să își ia și umbra cu
el… Rămasă singură, ea plecă ochii. Genunchii
lor erau obosiți de cât se rugaseră. Fără glas, în-
cepură să strălucească…
Nera înțelese… Nu era greu. Un nou zid se
ridică, în timp ce altul dispăru…
Cum se putea trăi așa? Cine inventase aces-
te cărămizi nenorocite, aceste bucăți de moarte
minusculă? Ce destin și în ce viață s-ar putea
înțelege că, de fapt, oamenii ar trebui să spună
„DA” fiecărei zile de azi, lor înșiși?
Nera avusese și ea câteva relații. Nimic serios.
Un mecanic, un arhitect, un barman și un vân-
zător orb din naștere. Anul trecut, la o trecere de
pietoni, o mașină a salvării trecu peste el…
Nera termină de bucățit pâinea. Se ridică și
63

Daţi-mi voie să sper
porni spre casă. Afară se înseră de-a binelea.

Aleile parcului erau neumblate. Flori subțiri și
parfumate formau un covoraș parcă de zăpadă
peste tot. Lumea nu prea mai obișnuia să se
plimbe. Alte ocupații au luat locul pașilor pe
alei… Cu siguranță… Schiță un surâs pe o mar-
gine de ochi. Poate nu era singura care credea
asta. Povești despre timp și amor i se amestecau
în minte ca un ropot de iunie. Câte dintre ele
fuseseră inventate? Câte, adevărate?
Ajunse, în sfârșit, acasă. Nera mirosea a flori
de primăvară. A vânt și a cuvinte sincere neros-
tite încă. O baie caldă, o cină și câteva pagini
din Hemingway aveau să îi fie prietene până a
doua zi… Și totuși, lipsea ceva…
A doua zi, duminică. Afară, un soare orbitor.
Ziua ei liberă. Mult timp, 24 de ore. 24 înmulțit
cu 60, apoi cu încă 60. Multe secunde de ea,
aceeași ea și una singură. Biblioteca din casă o
mai alinta din când în când, la fel și discurile de
vinilin pe care le moștenise de la o mătușă. Sin-
gurii ei prieteni care nu o înșelaseră niciodată.
Ce nume frumos: pri-e-ten. Oare cum ar trebui
să-l pronunțe ca să-i răspundă înapoi? Măcar o
dată… Cu cât gândea mai mult, cu atât știa mai
puține. Cu cât simțea mai mult, cu atât era mai
singură…
Ce fleac, viața asta! Să o iubești cu puterea
ultimei clipe și să o trăiești ca un cerșetor, mereu
așteptând ceva…
64

Ultimul cuvânt
D imineața începu cu un soare roșu și

chel, asemenea unui bețiv stângaci.
Aerul răcoros de mai învălui împrejurimile în
ceața lui densă. 1984, anul cărții lui George
Orwell. 10 dimineața. Tatăl și fiul joacă fotbal
într-un părculeț din apropierea casei unde lo-
cuiesc. Ziua perfectă. Acasă, mama pregătește
tortul, dă telefoanele de confirmare invitaților.
Pregătește cadourile.
Mulți ani au trecut de atunci. Își amintea fie-
care moment, ca și cum timpul acela trecut s-ar
fi mutat la distanţă de numai câteva secunde de
el. Era ca o poezie învățată pe de rost, o aluzie
personală a priceperii de a fi. Motivul visului
fiecărui muritor…
În camera cu un dulap, o canapea, câteva
scaune și o fereastră mică dând spre un culoar
închis, el își începu odiseea amintirii. Ce altceva
mai nobil putea să-i populeze simțurile? Po-
vestea lui se născu într-o primăvară și continuă
încă. Viața era cartea lui secretă, iar secretul lui
65

Ultimul cuvânt
era el. O carte și un om…

Ziua se scurse pe nesimțite. Seara și apoi ve-
cina ei, noaptea, bătură gongul de ora 12… Ora
magică. Casă plină, lume goală. Toți dorm. Se
urmează cursul logic al existenței. El se îmbrăcă
și ieși pe furiș din casă. Nu voia să tulbure som-
nul nimănui. Își luă caietul și stiloul și ieși. Știa
o bancă mai lăturalnică într-un parc la numai
câteva mii de kilometri de micuțul parc unde
obișnuia să joace fotbal… La numai câteva zeci
de ani de el.
Ajunse. Nu era nimeni prin preajmă. Ban-
ca, la locul ei, înconjurată de câteva sticle goale
de bere. Probabil câțiva tineri răzleți. Păsări de
noapte. Ca el…
Se așeză, luă caietul pe brațe și începu să
scrie. Fraze scurte ca niște puști cu țevile re-
tezate mânjeau liniile ordonate și verticale ale
fiecărei pagini. O înșiruire de silabe, litere de
toate mărimile, cuvinte scrise invers ieșeau ca
apa dintr-un baraj spart. Scria cu o înverșunare
obsesivă. Fraze la kilogram. Ce ciudat!
Se opri, închise caietul, pe urmă ochii. Tre-
buia să și poată. Nu era de ajuns să vrea. Vocea
care odată îi susura povești în cuvinte nu îi suna
cunoscut… Era mai degrabă o mârâială agonică
de câine în ultimele clipe. Sau o pală de vânt
enervant care tulbura liniștea a doi jucători de
șah în aer liber...
Deodată, un fior nebănuit îl ținti rece, ase-
menea unui circar expert cu cuțitele sale. Uitase
66

să mai spere, să mai creadă că ființa aceea moale,

cu aripi ca de fluture, putea inspira, măcar în
gând, dacă nu și în cuvânt. Învățase să se ascun-
dă atât de bine, încât, de multe ori, nici el nu
putea să se regăsească. Ziduri impenetrabile de
cauciuc masiv, uși de silicon cu mânere din ață
de papiotă… Ferestre sudate ca hublouri uriașe
de submarine minuscule, cu sticla groasă, cu
textura antiglonț, eclipse cu piramide pătrate…
Toate bine puse la punct, neclintite în veșniciile
lor. Imposibil și improbabil că cineva ar fi capa-
bil să pătrundă gândul unui gând… Și după el,
altul, și tot așa. Ceva sec și minuscul îl resimțea
pe nemestecate. Avea senzația că era prizonie-
rul unui montagne russe în viteză maximă. De
neoprit, de nedescris. Și, în loc să fie amețit de
cercurile nebunești în care se afla purtat, el visa.
Sau așa credea. Visul lui mic, cât un vârf de ac,
îi înțepa creierul și ochii, fuga de el însuși… De
ce oare?
Nisipurile timpului își aveau rădăcinile
inspirației într-un orășel îndepărtat, cu soare și
cu patru anotimpuri, acum departe… Un firicel
de căldură i se prelinse încet… Acum își aminti.
Acolo învățase întâia oară prima dragoste, acolo
cunoscuse primele cărți, pianul și parcul. Cum
este să speri cântecul unei amintiri, să o regizezi
în tine ca pe o piesă unică care, de fapt, ești chiar
tu?
Acolo, pe scenă, ar fi putut rosti câteva verbe,
fie ele și inventate. Trebuia să spere, să poată. Și
67

Ultimul cuvânt
să vorbească, nu cu ceilalți, ci cu el însuși… Mai

presus de orice dorință banală, mai aproape de
orice adevăr…
Un „nu știu” cronic îi zâmbi ca un ferăstrău
tocit… Ce de întrebări mărăcinoase și răspun-
suri scaieți… Era inutil…
Cu un gest greoi, redeschise caietul și aruncă
o privire unde începuse să scrie mai devreme.
Literele continuau să aibă curbura unui desen
de copil. Unele păreau mai degrabă un autopor-
tret disimulat în creion, conceput în grabă și cu
mâna stângă. Din profil, semăna cu falsa broas-
că țestoasă din Alice în țara minunilor. Bizar,
nebunesc, interminabil.
Rămase cu ochii prinși în caiet ca în plasa
unui păianjen invizibil. Privirea i se zbătea ca o
muscă intuind prezența aceluia care urma să o
consume pe viu… Câteva ore bune…
Apoi, o căldură plăcută îi gâdilă urechile,
coborî pe spate în jos, ajunse la genunchi… se
prelinse asemenea unui borcan de miere de albi-
ne vărsat intenționat pe un corp gol. Era ceasul
deșteptător al primelor raze de soare. Se făcu
dimineață. Altă dimineață. Nu-și mai aminti
cum, când și de ce se afla acolo. Parcă trecuseră
ani de așteptare. A ceva ce se încăpățâna să vină,
să se arate. Amorțise de-a binelea.
După câteva secunde, cineva îl atinse pe pi-
cior. Un băiețel de vreo câțiva ani, firav și înăltuț.
Nu știa de unde apăruse și ce voia. Și totuși, îi
rezulta familiar. Parcă era el cu vreo 30 de ani
68

în urmă. Băiatul avea o minge în mâini. Par-

cul, unde obișnuia să petreacă ore frumoase cu
tatăl lui, era și el același. Nu putea fi adevărat.
O mână mică îi cuprinse două degete ale mâi-
nii și amândoi porniră ușor… Același părculeț.
Aceeași zi. O primăvară frumoasă de mai, 1984.
Aerul mirosea a flori de măr și a frezii. Ridică
brațele și capul în sus. Închise ochii și inspiră
adânc, până când își simți plămânii arzând. Ca-
ietul se strecură dintre mâini și căzu pe ciment.
Din el ieși o foaie pe care zăcea un desen ciudat,
o stafie neterminată. Apoi, o adiere răzleață o
împinse într-un ochi de apă de la marginea unui
trotuar. Desenul începu să dispară, șters parcă
de o mână nevăzută. Dâre albăstrii se strânseră
în cercuri până când se dizolvară cu totul. Aco-
lo erau gândurile lui cu ziduri de oraș-cetate…
Acum căzură în bucăți mari, în avalanșe cu eco-
uri îndepărtate, difuze, mute.
Duminică dimineața. Luna mai. O zi super-
bă.
Era ziua lui…
69

Imaginează-ți
Pupa navei era liniștită în orele serii. Pa-

sagerii se aflau mai toți înăuntru. Aerul
călduț și briza plăcută îi scotea, rând pe rând,
din cabinele lor pe puntea superioară. Unii
ieșeau din sala de cinema, rupți de realitate, iar
alții, de pe la cazinou și de la bar. Aburii alco-
olului îi plictisiseră. Banii și jetoanele de joc nu
mai prezentau interes, nici pentru pierzători,
nici pentru cei care câștigau. De fapt, de ce se
aflau acolo? Plătiseră să li se facă multe voi… Ce
bine e să trăiești cu ideea asta, să-ți imaginezi
doar pentru câteva zile – cât dură călătoria – că
te incită, că poți avea propriul echipaj, că ți se
tentează poftele cu împlinirea lor…
Acum era timpul să ia o gură de aer. Să ia o
pauză, pentru ca în scurtă vreme fiecare să se
întoarcă pe unde putea. Cu forțe noi, să cheltu-
iască, să aștepte, să bea, să vizioneze…
El îi privea cum ieșeau din burta vaporului
ca un roi ordonat de furnici: domni cu costu-
me elegante ținând la braț dame la modă, tineri
70

zgomotoși – atracția tuturor; o pereche de bă-

trâni ieșeau și ei încet, fără a atrage atenția. Din
când în când se dădeau la o parte, lăsând graba
tinereții să o ia înaintea vârstei lor. O vâltoare
grăbită, dinamica nebuniei unui grup mărunt.
Din depărtare, părea mai degrabă o mare de oa-
meni pe un ocean liniștit…
Ce lume! Se gândea el. Apoi își întoarse
privirea spre spumele albe ivite de sub elicele
navei. Mai aproape, dâre învolburate, parcă o
apă clocotindă; mai departe, fierberea aceea luă
forma unei dâre groase și lungi, ca semnătura
unui uriaș… Atât de lungi, că se pierdeau pri-
virii lui…
Desene ciudate, fețe zâmbitoare care apoi se
transformau în arbori de câmp, din aceia singu-
ratici, sub care, din când în când, își trăgea sufle-
tul un călător rătăcit… Păsări cu aripi de plasti-
lină albă, poteci line de pădure, ceruri albe… Le
privi pe toate câteva secunde – era ca un film
vechi al incredibilului… Totul se schimbă atât
de brusc… Poate că un zeu nevăzut crea asta.
Marea – autorul, apa – poezia ei…
Un șuierat lung anunță cina. Lui nu îi era
foame. Ar fi rămas acolo mai mult. Ziua era însă
darnică cu lumina și căldura ei. Cortina apusu-
lui începea să se arate în movuri roșiatice clare…
Ea era responsabila închiderii spectacolului lu-
mesc de vreo câteva milioane de ani…
Unde mai putea încăpea atâta frumusețe? Se
simțea copleșit. Nu era tipul de show la care să
71

Imaginează-ţi
aplauzi, ci să strigi în tine cât poți, cu glasuri de

Neanderthal, surâsuri primitive, cu carnea minții
palpitând de mirare și de dor, de plânset sincer.
Poate că alții, mult înainte de noi, au făcut-o,
și așa s-au născut mările și spumele acelea albe
din orice coadă de vapor. Zborul umed al păsă-
rilor desenate, umbrele pescărușilor tânguindu-
se mereu… O simfonie a perfecțiunii. Un dar
al miracolului. O secundă de infinit… Lumea
începea să se întoarcă pe la ale ei. Fețe schimo-
nosite, fețe lungi, fețe de oameni de plastilină
albă apăreau, una câte una, și dispăreau, ca la un
semn. Fețe goale, sărace, sculptate, fețe bolna-
ve, pustii și indiferente… Oameni îmbrăcați și
goi. Mumii perpetuate jalnic de legende fura-
te, inocențe împrumutate. Asiguratori de per-
petuare. Săracă și săraci… Oameni gri, ca niște
stânci în acest peisaj crepuscular ideal… Clapele
unui pian mort, surd, absurd.
Lumini de seară îi lingeau lasciv pe cei aflați
în bătaia lor. Proiectoare aprinse pentru cei ce
își trăiau nebunia asta interminabilă, dar și pen-
tru doritorii de intimitate, de ei înșiși. Cu toții
aveau să ajungă a doua zi în port. Călătoria se
termina, ca tot ce începe, de altfel. Pentru fieca-
re avea să însemne ceva: sfârșit, început, nimic.
Și să rămână undeva, cumva sau ceva: rătăciți și
exploratori, cerșetori și cântăreți, constructori și
demolatori. Sensibili și indiferenți. Morți și vii.
O lume în multe culori, cu mii și mii de des-
tine cerute, sperate, create, discrete, născute, ase-
72

menea unui mers aiurea pe jos, prin deșerturi de

nisip și de gheață, prin ape, prin citadele, prin
timp… O lume fără sfârșit.
El privi iarăși în urma navei. Marea îi copia
toate gândurile și acum le desena. Cu spume
albe, iar acum dârele lor se pierdeau aproape de
el, pentru ca apoi să fie înghițite de întuneric.
Ele mergeau nu se știe unde, pe un drum ocolit
sau drept, nedescoperit sau neștiut. El avea să
îl caute, pentru că îl atrăgea povestea asta. Do-
rea să știe, să cunoască atelierul artistului nea-
rătat...
Rămase așa, pe gânduri, cu privirea goală
fixată pe un punct îndepărtat, ascuns cine știe
unde…
Cărți cu pagini deschise îi zburau prin față,
oameni dragi lui, personaje din istorie, din timp.
O melodie cunoscută pe dinafară îi dilată auzul:
șoapte spuse pe jumătate, flori albe de mister...
Poate că mai existau „netemători și creatori
de vise”. Poate că le era și lor frică să cânte, să
viseze, să împartă…
Fiori de neliniște îi străbătură corpul ca un
fulger al clipei lui „da”. Ar fi fost minunat să
nu mai fie orb, și-ar fi dorit nespus să creadă
că miracolele s-ar găsi acolo unde se știe că nu
ar putea exista. Să creadă că liniștea nu e nici-
odată tăcută și singură. Să nu vorbească, să nu
înțeleagă din cuvinte, ci din glasurile lor. Să vor-
bească apei și să facă oameni de spumă din ea.
Să explice culoarea verde și gustul unui măr. Să
73

Imaginează-ţi
nu mai fie semafoare, garduri, ziduri, linii drepte

și dreptunghiuri. Să îngroape într-un dicționar
al necuvintelor cuvântul „nu”. Și să facă din el
o ploaie caldă de iunie, primul cuvânt al unui
copil, primul sărut al primei iubiri, prima stea
admirată în prima noapte a unui adolescent vi-
sător. Călătorul primei și ultimei vieți – viața
ta…
74

Gânduri de sus…
D e jur împrejurul lui o mulțime albă de

nori umplea infinitatea albastră a ceru-
lui. Unii dintre ei, pufoși la vedere, dar reci la
simpla atingere, își apropiau siluetele de picioa-
rele lui. Acolo, pe scaunul acela din lemn ma-
siv, acolo, în vârful celui mai înalt munte de pe
pământ, o pedeapsă a firii îl țintuise în înaltul
acela luminos, măreț, dar foarte singur…
Lumea nu se zărea de unde era el, nici mările,
nici pământul. Nu cu ochiul liber. Trecuse mult
timp de când nu le mai văzuse. Unicul mod de
a le evita era să nu și le imagineze. Poate că ele
se schimbaseră, poate că nu. Așteaptă, așteaptă,
așteaptă… Secunde și minute, ore și zile ca niște
zerouri magnetice îl mințeau asiduu cu trăirea
lor lichidă. Un soi de foaie de voie scrisă unui
călău imaginar de către atotputernicul destin ca
rugăminte pentru găsirea celei mai crunte osân-
de gândite vreodată: să aștepți fără așteptare, să
visezi fără visare, să speri fără a ști de ce și pen-
tru cine.
75

Gânduri de sus
„Infinitul e o mică parte din tine”, cugetă,

„iar timpul, închisoarea în care te afli acum”. Cei
câțiva metri pătrați și un scaun îi întăreau cu-
vintele acelea care îi veneau și reveneau în minte
ca un ecou fără sfârșit. Numai imaginându-se,
cu ochii închiși, că era singur, îl cuprinse frica
de cât de mic și de lipsit de importanță poți fi
atunci când te gândești la un fir de nisip.
Fără grabă, se ridică greoi de pe scaun și se
apropie de marginea hăului. Privi în jos, privi
în sus pentru a nu se știe a câta oară. Dar nu
zări nimic. Doar abis, gol fără limite, cădere li-
beră…
Acolo sus, el trăia ca un pustnic perfect. Sin-
gura hrană îi era religia personală și bătăile pro-
priei inimi. A gândi și a încerca să simtă tot ce
se putea simți. Tot ce era material aici nu avea
nici o valoare. Îndeplinea o funcție ciudată: cea
de paznic cu un tip de cheie ce putea deschide
orice ușă, dar nu pentru el. La fel ca și cum ai
fi un miliardar excentric, pe o stație abandonată
de pe planeta Marte…
Nimic și nimeni nu puteau explica de ce ale-
sese tocmai un vârf de munte. Acel Olimp al
solitudinii ideale, foame și sete – nu ca dorință a
împlinirii, ci ca adevăr al absurdului…
A se hrăni însemna a păși în lumi imagina-
re, iar a visa însemna a le construi. Mergea mii
de kilometri zilnic, vedea nenumărate locuri,
le îmbrăca cu zgârie-nori, cu reclame, cu străzi
ample și cu mașini luxoase, dar niciodată cu oa-
76

meni… Orașe ce apăreau din senin, pe dreapta

și pe stânga, oriunde și oricât. Parcuri cu bănci
și pajiști lungi își întindeau corpurile pe lângă
ele, asemenea unor câini credincioși pe lângă
stăpânii lor…
Un joc al irealului în timpul prezent. Cine
a spus că există doar lumea în care trăim? Câte
lumi și universuri se inventează în fiecare zi de
toți acei ce vor mai mult? Să viseze, să ceară și
să aștepte…
Vârful lui de munte era unul dintre aceste
„să”-uri. Cel mai înalt, dar și cel mai orb. Mai
bine să mori încercând să evadezi decât să
trăiești o viață întreagă părându-ți rău că nu ai
făcut-o. Să pieri sfâșiat în bucăți de o armată de
canibali decât să ți se servească fals și lașitate,
urât și ironie, indiferență, grosolănie și brut. Sus,
aerul deveni rarefiat, aproape nimeni nu urca,
din când în când ningea cu fulgi mari ca niște
inimi.
Cuvinte și gânduri se îmbrăcau unele pe al-
tele, apăreau de peste tot, precum chinezii, fără
filtre. Fără caiete, ochelari, scaune sau mese.
Rupte de realitate, niște păreri de rău bântuiau
acel talcioc existențial în căutarea unui ceva de
găsit sau de căutat. Totul sau nimic se putea găsi
pretutindeni fără limite, scrupule sau temeri. La
liber. Alice masculinizat într-o țară a lui, într-o
prăvălie a minunilor… Călătoria lui începuse pe
vremuri, departe în timp, odată cu călătoria pe
care o începuse. Cândva…
77

Gânduri de sus
Ochii i se îmbătau în fiecare dimineață de un

sânge nespus în cuvinte. Trezit de gongul lumi-
nos al soarelui, el își începu ziua cu un „bună”
rostit ca o șoaptă învățată cu multă răbdare, pe
furiș, timid, asemenea unui copil. Când se plic-
tisea de răsărit, chema apusul, preferatul lui.
Agățat în treacăt de haina lui largă, putea că-
lători fără vreo obligație peste tot, să vadă orice
fără a fi văzut, să spună fără a i se spune… Noap-
tea era însă atât de lungă… Doar o liniște sin-
gură și calmă, parcă adusă de o ploaie nevăzută,
miraculoasă, din alte lumi. Picăturile, pe cât de
imaginare, pe atât de vii, se topeau înainte de a
cădea, umplând cu formele lor chipuri săpate în
piatra timpului. Multe mii de ani, ele plouaseră
în imensități și în apropieri mereu noi, mereu
calde. Câteva i se așezară pe față, pe păr, pe mâi-
ni, ca niște mângâieri necerute…. Păreau mai
degrabă izvoare subțiri de gheață, cristal pur, dar
care, în loc să fie reci, ardeau. Lacrimi de timp
pe față de om… Un du-te-vino de nevăzut și
neașteptat, trăit de două ori: o dată de el și a
doua oară de lumea lui…
Izvoarele se uniră, făcură un râușor, apoi găsi-
ră un loc unde se adunară toate, așa, ca un iezer.
Un leagăn al vieții care, asemenea legendei, păs-
tra cutia Pandorei într-un lac făcut din lacrimile
zeilor. Speranța, cea dinăuntrul ei, cea numai a
lui sau a celei care nu-și putea minți destinul,
oricât de mult ar fi încercat.
În drumul de întoarcere spre scaunul lui din
78

lemn, el își aminti că, înainte de a spera, trebuia

să știe pentru cine sau pentru ce. O ipoteză oa-
recum dificil de înțeles.
Un nou răsărit era aproape de a-și arunca
corpul gol în piscina vastă de ozon virgin. O
zi încărcată îl aștepta ca pe un profet. Avea de
traversat munți, poate mai înalți ca ai lui, avea
de așteptat câteva dorințe și de dorit câteva
așteptări. Timpul nu se dovedea a fi prea ge-
neros cu el… Acolo unde se afla, soarele trăia
puțin, ziua dura abia un minut.
Iar el era o biată amintire a unui cântec as-
cultat demult într-un ungher de sentiment…
79

Vis de ploaie
D espre adevăr s-au scris multe, dar puține

s-au adeverit. Dura lex, sed lex. Poate
că din cauza asta fiecare regulă are o explicație.
O cere natura umană, moartă după privilegii
gratuite, scuze insipide în cazul acesta… La fel
se întâmplă și cu ceea ce faci când aștepți să ți
se împlinească măcar un minut din larga ta re-
verie, de dorință, ideal sau ce-o mai fi…
Uneori, și asta ca o ironie, nici măcar o se-
cundă nu e ceea ce crezi sau vrei, ci mai degra-
bă un revers al unei medalii dăruite altruist de
soartă și de care nu bănuiești că poate avea două
fețe. Ca mai totul pe lumea asta. Uneori ai crede
că inclusiv visele, visurile. Cele pe care le visezi
sau pe care le dorești împlinite…
Afară mirosea a ploaie. Se simțea adânc. Nu
trebuia decât să adulmeci aerul. Un vânt călduț
șuiera îndoit câteva ramuri înalte de arbori. Pe
bulevard nu era nimeni, doar el. Ieșise câteva
minute să respire… Seara plăcută de sfârșit de
aprilie răpise lumea pe la grătare, prin stațiuni
80

sau cine mai știe pe unde și de ce. Tipul acela

de singurătate care-l devorase mult timp era ca
o intimitate dezirabilă pentru unul ca el. De ce
nu?
Strada principală urca undeva în pantă ase-
menea unui râu gri, cu pârâiașe minuscule
ieșindu-i din corp, pe stânga și pe dreapta, cât
vedeai cu ochii… Gri și ele. Începu să plouă.
Vântul se înteți, iar picăturile păreau mai de-
grabă aruncate peste față ca un bici de mătase
lichidă. Mirosea a asfalt încins. În curând ploaia
îl udă până la piele. Nepăsător și cu pașii calmi,
în acele momente îi veniră în minte filmele alea
de prin anii ‘70, cu perechi de îndrăgostiți ce
făceau plimbări interminabile prin parcuri sau
pe bulevarde pline de viață sănătoasă, onestă…
Îi amintea și de Frank Sinatra, cu Singing in
the rain… Amintiri frumoase, palpitându-i în
minte ca o nevroză nostalgică…
Se mutase de curând în capitală. Nu cunoștea
prea multă lume. Ceva de trecut timpul, pe la
serviciu, nimic serios… Nu căuta și nici nu voia
să fie căutat. Nu se mințea și nu avea nevoie să
fie mințit. Toți aveau viețile lor închise în cutii
de carton, sigilate ermetic, pentru ca nimeni și
nimic să nu poată privi înăuntru. Cu toate astea,
el nu ceru favoruri, nu își creă obligații. Nu avea
de ce. Era doar unul mai mult la număr. Acum
și mereu. Doar atât. O știa și se conformase.
Uneori, simțea că un simplu „bună ziua” spus
diferit sau o simplă și banală mișcare a umeri-
81

Vis de ploaie
lor, a gurii, a degetelor sau a ochilor ar fi fost în

stare să fi făcut diferența… Își închipuia ce era
de fapt o îmbrățișare sau cine sau ce o inventase,
cum ar arăta un om cu două inimi, una în alta.
Perechea autosuficientă a simțului…
Perechea lui… Perechea lui putea fi chiar
acum o eschimosă, o chinezoaică sau o tipă în-
altă și blondă tocmai din Pretoria. Cine știe?
Mâna a ceea ce suntem sortiți e câteodată atât
de complicată, încât nu merită să încerci, măcar
să îți intuiești căutarea, să îți prevezi găsirea…
Se gândi la altceva. Ce-ar fi să deseneze pe
o coală de hârtie imaginară o schiță, un portret,
ceva care să pară EA… Nu aveai cum să înțelegi
ce ar fi ieșit din asta, însă merita încercarea. La
urma urmei, a rămâne pasiv nu era resemnare,
acceptare voită a ceea ce ți se dăduse, pe când…
Pe când el se afla abia la început. Lumile lui îi
strigau prin toate celulele: „Lasă-mă să încerc!”
Nu mai încăpea îndoială. Singurătatea nu îl pu-
tea inspira în nici un fel posibil, imaginabil, de a
ajunge să îți dorești, măcar o dată în viață, ceva
pentru tine, doar pentru tine…
Nu era important cine, ce, unde, ci când.
Timpul acela ce plecase în vacanță și el mârâ-
ia ca un aligator încolțit atunci când i se cerea
să se supună, iar strada pe care se plimba prin
ploaie părea și ea amărâtă și gârbovită de atâtea
milioane de pași grei, mici, săltăreți, nehotărâți
ai fiecărei zile… Cum poți dori ceva dacă nu
știi când? Mai bine să îți legi visul cu șireturile
82

clipelor omului din tine. Numărătoarea inversă

care motivează fiecare ființă vie, instinctual sau
afectiv, de a ajunge la un capăt, la o împlinire.
Unde s-ar putea trăi ca să se poată spera, crede,
simți, ajunge, iubi, înțelege, oferi, zâmbi, șopti,
mirosi, asculta, păși?
În tine sau în altcineva?
Cu ochii în gol, parcă ațintiți într-o transă
imaginară, El desena… Contururile ei începură
să prindă formă. Încet, încet, o umbră asemă-
nătoare cu a lui se desprinse din ploaie și porni
după el. Afară nu era timp de umbră, însă zări
ceva nedefinit alăturându-i-se în dreapta. O fată
rece, de ploaie, îi apăru ca o hologramă a pică-
turilor de sfârșit de aprilie. Nu avea nume, nici
corp, însă îi zâmbea. Părul transparent îi cădea
pe spate, lins și strălucitor. Pe fața ovală i se ar-
cuiau niște sprâncene și niște ochi de sâmbătă
seara, primăvara. O gură plină îi ascundea un
surâs clar, natural, decis. Ce păcat că era numai
ploaia!
Făptura aceea mirifică mai mult plutea decât
mergea. I se păru că îl cheamă pe nume, o stafie
a unei umbre, a unei ploi, a unei luni târzii de
aprilie… Cuvinte neînțelese lui, probabil într-o
limbă neinventată se ascultau clipocind peste
tot ca o rugăciune a iubirii atât de îndepărtate și
atât de idee…
Fata aceea misterioasă îl chema spre ceva.
Ea era ora târzie de seară. Ea era singura ființă
vie în acel mortuar imens de ciment dimpre-
83

Vis de ploaie
jurul lui. O urmă… Cu pașii lui călcând pașii

ei, o cale-potecă i se deschise înainte, pe strada
udă, gri și lată… Poate că acum credea în ceva,
simțea pe cineva… Pași milimetrici de început
se transformară în salturi mari ca ale unei pan-
tere lacome de libertate… Pași inventați până
la imposibilitatea de a păși, de a sălta… Plutea
prin aer, iar picăturile nu îl mai atingeau, nu îi
mai biciuiau fața, ci îl mângâiau, pe rând, cu mii
și mii de mâini nevăzute de mii și mii de fete
ale ploii, acolo, pe o stradă pustie, în luna lui
aprilie…
84

Răsuflarea lui este vânt
Amorul este singura neliniște care aș vrea

să nu mă părăsească niciodată. Este sin-
gurul mod prin care îmi pot privi eul direct în
ochi, fără oglinzi sau umbre. Amorul este aer,
pentru că prin el îmi pot respira în voie porii a
tot ce sunt. Este trăirea aceea singulară de aprilie
capricios, rece și suferind a moft, mai promițător,
septembrie nostalgic și decembrie de pereche.
De mii de ori am încercat să o înțeleg, dar ea nu
are înțeles, ci doar simț. O poți intui uneori și tu,
sub forma ei de zână mereu tânără, plimbându-și
copacii prin parcuri, leoaică tânără, miracol de
fire, dorința de lângă lac, ploaie în lacustre, ou pe
banchiză sau inel de logodnă…
Amorul merge prin timp, ere și locuri la care
nici nu te gândești, face cele mai ciudate popa-
suri din lume pentru ca, la un final anume ales
de el, să se oprească definitiv în te miri cine sau
ce. E ca un soi de eros al destinului, care în joa-
ca lui de-a fi îi săgetează iremediabil și pentru
totdeauna pe cei care îl vor iubi, la rândul lor,
85

Răsuflarea lui este vânt
fără oprire. Amorul nu este doar rostire, el este

privire, răsărit, zbor, miracol, val, șoaptă, vânt,
pas, inimă desenată pe nisip, sărut, îmbrățișare,
chemare, amintire, muzică, atingere, fereastră,
floare, dor, naștere și multe alte ceva-uri care
așteaptă să fie inventate.
Amorul îi însoțește pe cei singuri, dându-le
speranță, dar și certitudinea că numai el poate fi
perechea pe viață. Cu el, călătorii nopților fără
somn vor putea să se bucure nu numai de incre-
dibilele lumi care se ascund acolo, sus, printre
stele, ci și să le reinventeze, să le cunoască, să
facă parte din ele.
Amorul este sensul, unul ideal, care nu are
timp trecut și nici viitor… e sentimentul fără
de care, dacă ajungi să îl cunoști, nu mai poți
trăi niciodată. Este lumea culorilor fără nume,
a gândurilor fără stăpân și a propriului vis care,
din vreme în vreme, se oprește și te privește, așa,
ca pe un trecător oarecare.
86

Plaja așteptării
Nisipul se desprindea în fire subțiri în

urma lui. Fiecare pas pe care îl făcea
se umplea de spume din valurile lente, leneșe.
Ieșise la o plimbare pe plajă. Nu avea nume,
așa cum nu avea nici plaja, nici marea. Ziua era
pe sfârșite, ca un salt pe nevăzute, pe nesimțite.
Raze îndrăznețe și penetrante de lumină umedă
îi înfășurau corpul cu o formă de tablou creionat
cu migală, acolo, pe scena aceea singură.
Un contur tăiat din kilometrii de mare se
târâia asemenea unei năluci ambulante, rătăci-
toare de niciunde și încotro. Un om invizibil de
crepuscul împăcat călca cărarea minții cu tălpile,
acum micimi de granit, înmiit și înmulțit cu mii
și mii de ani de umblete singur, de când se știa
timpul…
Avea câteva zile ale lui. Poate că nu libe-
re, nici așteptate sau așteptări. Un doliu intim
de despărțirea pentru care cuvintele nu mai
însemnau nimic. Iubise cândva o fată. O mai
iubea încă… Nu se puteau închide ochii de a
87

Plaja aşteptării
simți. Nu se putea ignora verbul „a înțelege”.

Ce nu gândește mintea simte inima… O tot
așteptase… mult…
Plaja aceea parcă nu se mai termina. O altă
zare, o altă direcție de a merge, de a aștepta, de
a-și ascunde mișcarea spre înainte, cu privirea
înapoi… Spartul valurilor se auzea prin mers,
surd, repetitiv, insistent. Bătaia ceasului cu ticăit
de început, la fel ca de sfârșit. Pasul mării pe pă-
mântul acela primitor, amantul perfect de când
primele păsări își începuseră primele zboruri.
O pereche de pantaloni de pânză albă, o
cămașă de in cu mânecă scurtă, cu picioarele-
goale, el își rătăcea umbra de ici-colo, pierdut.
Un prinț al unei frumoase închisori dintr-un
tărâm ascuns al minții. O păpușă mânată doar
de propria voce prin nisipul umed de-o grăma-
dă de fericiri urmate și pierdute…
Fiecare are calea lui, tu continuă să mergi, își
auzea conștiința chelălăindu-i lasciv și laș în auz.
De ce trebuie să mergi? De ce trebuie să existe
memorie și amintire și simțire? Nu e îndeajuns
că ne sunt copia de încă și pentru și de ce? Unde
este buretele cu care să șterg gândul, în forma
lui de unul singur? Plictisit, așteptând, dorind,
amintind, visând?
Multă aglomerație, peste tot, împrejur, lumi
invizibile de vise își nășteau somnul hidos în
carnea inimii lui... Tâmplele zvâcneau a răcnet
tăcut, prins cu tentacule gigantice de liniștea pe
care o căuta… Cuvintele se arcuiau în întrebări
88

ca săgeți nenimerite de ținta lor și reîntoar-

se brutal la stăpânul care le aruncase. Spre cer,
cu atâta dor, de atâtea ori. Le înmuiase cu zea-
mă călduță de speranță și le scrijelise o rugă în
lemn…
Dorințe și mofturi, și chipuri, și sunete, ca un
testament de om viu ivit din moarte și iar din
viață, înzecit, însutit, înmiit… O carte deschisă
de toți, însă neînțeleasă de nimeni. O limbă fru-
moasă la auz, dar mută la vorbit… Inertă, scun-
dă, aruncată…
După apus vine noaptea, apoi dimineața,
miezul zilei, însoțitori ai excursiei cu un singur
bilet, dus… Cine s-ar putea întoarce de departe?
Eu, tu, care nu exiști? Spune încet, pe litere, în
semne nevorbite, cât de lung este drumul meu?
Nici un răspuns… doar fâșâitul nisipului
sub tălpi… doar soarele, cu ochiul lui de ciclop
care-și fierbea lăsarea într-un adânc scufund…
Liniște, liniște, ca și cum prezența lui ar fi fost
una singură… deși era așa. Valuri calde, calme,
îi mângâiau picioarele ca un alint, ca o iertare.
La atingerea cu țărmul, văicăreli de vreme veche
își aduceau, rând pe rând, culorile firii pe limba
întinsă a pământului mereu însetat de ceva…
Țipetele pescărușilor rupeau din când în când
încordarea spectacolului și o segmentau în satin
de aripi bătând aerul de căutare. Miracolul care
îți spune că extraordinarul e viu nu vine nicio-
dată când îl cauți, ci se întâmplă atunci când el
alege. Care nu e pentru toți, ci pentru cei ce cred
89

Plaja aşteptării
în el. Ce frumos e să zbori!!! Dans nupțial scris

în vers de mișcare…
Drumul i se întindea înainte, o linie imagi-
nară a lui a fi. Un alt fel de destin, o pistă lungă
parcă așteptând zborul celui care o pășea. Un
inevitabil în viață, un vis pierdut, o masă de lu-
cru, un el și o ea, toate, sub o geană, a unui ochi,
dintr-un gând, pentru cineva…
Calea sa, aceea ce i se dăduse și pe care nu o
putea alege, îl pășea, îl trăia dintr-o altă lume di-
ferită de cea mereu dorită și cu care nu se putea
obișnui. Încă.
Avea să spere, să-și imagineze, să inventeze
la nesfârșit. Avea să aștepte răspuns și întreba-
re, ieri și azi, pământ și apă, minune și comun,
noapte și zi… Într-o abandonare a unei mișcări
războinice, străină. Pe o plajă goală, într-un
sfârșit gol de zi, un călător neînsoțit…
90

Adâncul din fiecare
N u știu din ce motiv, dar atunci când

crezi că viața îți surâde, e doar o ilu-
zie. Trebuie să te aștepți că la orice colț pe
unde mergi e cineva sau ceva care nu știe de-
cât să râdă … De fapt, e începutul unui ciclu
și sfârșitul altuia. Nimic nu durează etern, se
spune. Prostii! Nimic frumos nu durează mult,
aș îndrăzni să traduc. Restul este speranța sau
credința în a fi bine, în a rezolva sau în a face
acel lucru sau acea acțiune să se întoarcă.
Un motto oarecum opțional, aleatoriu, dacă
vrei să ignori adevărul sau să-i spui ghinion.
Existența e un front nesfârșit pe care soldații
– oameni – se bat ca orbii pentru o bucată de
pâine sau de mândrie în plus. Pumnii s-au
transformat în bâte, bâtele, în săbii, săbiile, în
puști, și puștile, în cuvinte. Plebea, carnea de
tun, e cea care mereu a dat și va da farmec
șahului: pionul se sacrifică în favoarea regelui
care scuipă lejer ordinele de pe un cal în spa-
tele unei coline – azi, fotoliu comod în vreun
91

edificiu luxos.
Puține s-au schimbat, dar foamea a rămas
aceeași. Pânda și răul gratuit nu vor pieri nicio-
dată din mintea unui om atâta timp cât ele vor
continua să existe în vocabularul său. Cuvântul
și glonțul, odată eliberate, nu vor mai putea re-
veni de unde au plecat cu atâta ură. Puțin pro-
babil. Infinit de imposibil…
Soldatul de azi e înarmat până în dinți cu
invective, informalisme tâmpe și ușor de reținut,
dar cu efect devastator în a răni. El este agresiv
și vigilent. Se vrea a fi așa. E nevoie de dina-
mism, evenimente, audiență…
Soldat e și el. Cu experiență în ale luptei, cu
arme sofisticate, însă niciodată folosite. Locuia
undeva, în afara orașului. Vacarmul zilnic al mi-
lioanelor de suflete din el îl obosea, îl stresa. Oa-
menii nu îi mai spuneau de mult ceva în care sau
cu care să se înțeleagă. Orice umbră de lângă ei,
umbra lor, se evaporase… poate cu ei… Nu mai
rămăseseră decât corpuri vii, mișcătoare, făcă-
toare de zgârie-nori, de scuturi anti-rachetă sau
de venin sintetic… Minuni ilare, mofturi ratate.
Mimetismul unei civilizații care inventase lu-
cruri ce nu trebuiau inventate.
Casa lui se afla aproape de râu. Lângă râu,
un delușor chel, doar cu câțiva copaci, îi ascun-
dea în fiecare dimineață, preț de vreo două ore,
răsăritul…
Asemenea unei replici târzii, colina aceea era
singura înălțime naturală din împrejurimi. În
92

rest, totul plan. Râul, ființele, edificiile… Chiar

și așa, ridicătura de pământ îi găzduia pașii spre
vârf în fiecare seară, acolo, cu multă răbdare.
Urcă fără grabă pe singura cărăruie existentă,
după care se așeză sus, lângă vârf, la câțiva metri
de niște boschete parcă aruncate în peisaj… Și
ce dacă!
Din acel punct, lui îi plăcea să privească cerul
în gol, să-și arunce privirea în neunde și pretu-
tindeni. Fără vreun motiv sau intenție, fără ce și
cum, când și cât. Asta îl făcea să se simtă liber
pentru câteva momente, să nu simtă altceva de-
cât spațiul alungit, curb, eter pur. E ca și cum
uneori ai vrea să zaci cu ochii deschiși, să mori
de viața ta mereu în viteza a șasea, să stai, să nu
ceri, să nu vrei, să nu încerci, să fii lăsat în pace…
Să și să și alte multe să-uri… Să te transformi
într-o statuie perfect cioplită de Dumnezeu
cândva, cu mii de ere în urmă, dintr-un bloc de
carne brută. Un sfinx inert cu privirea fixă, în-
trebătoare, mereu fixă, mereu întrebătoare…
Cine e privit știe de ce, ce e întrebat, își știe
motivul. Nu este nevoie de cuvinte, nu. Nici de
gesturi. Mișcarea nu a fost niciodată o formă
de a întreba, ci o împotrivire necontrolată, un
spasm al materiei și nu al ființei. O barcă fără
apă…
Apoi, cu gândul obosit de atâta privit în gol,
el își mută cuvintele mute în templul ființei sin-
gure. Acolo le lăsă să își urle durerea de de ce-
uri, de pumni ridicați, de buze mușcate, de ochi
93

umflați de atâtea mări trecute prin ei…

Glasuri șoptite ca niște copaci tăiați pe ju-
mătate, aproape surde, șoapte gândite și rostite
de copaci pe jumătate înfrunziți. De tot, de ni-
căieri, de el și de durerea lui.
În ce apă ar putea să-și înece focul?
În ce zi și-ar putea lumina noaptea?
În ce mână ar putea chema și cu un deget?
De unde? Spune! Spuneți!
Ajutați, cei ce știți și puteți vorbi!
Rostiți-vă verbul „a simți” în cuvinte neas-
cunse, hotărâte, acum, astăzi…
Furtuni de furii și de întrebări, de rugi și de
mirări își gemeau avalanșele sfidătoare în el…
Pe urmă, ca de obicei, cu privirea aplecată, cu
corpul gârbovit, el își coborî lent pașii spre jos,
spre aceeași cărare de mereu…
Ziua era pe terminate; ziua aceea lungă cât
o viață de om avea poate să fie amintită într-un
mâine scurt cât o secundă… Noapte bună!
94

Numai un pas
M uzica suna discret. O formație de

jazz veche. Într-un colț retras de
cartier mărginaș. Zi ploioasă de toamnă. Oră
târzie…
El stătea la o masă lângă o scenă micuță,
improvizată pentru cântăreți și cântărețe în
singurătate. Speranță de audiență maximă…
Băutura din paharul de pe masă era roșie ca
lumina difuză dimprejur. O bucată de hârtie
și un telefon zăceau față în față, parcă într-o
gardă invizibilă… Noaptea era tânără…
Jazzul părea să curgă printre mese însoțit
de un aer mistic, parfumat, de tutun vechi de
cea mai bună calitate.
Soliștii aveau ochii închiși. Poate visau că
trăiesc în timp ce își executau automat mâini-
le, picioarele, buzele, capetele, muzica…
Liniștea lor îi dădu liniște și lui. Luă hârtia
în mână, o mototoli și o îndesă într-un bu-
zunar al hainei… Telefonul rămase pe masă
singur, fără urechi și ochi, fără grimase, gesturi
95

Numai un pas
și rugăminți… O clipă păru mut, apoi… Apoi

sună… Întâi hotărât, pe urmă din ce în ce mai
lent, speriat parcă de o amenințare nevăzută…
Nu avea loc de zgomot în locul acela unde era
numai muzică… Nu putea exista nimeni alt-
cineva decât… Nu era chemare vie să fi înviat
voci și vise și mereu aceleași gânduri. Despre…
Unde… Pentru ce…
Pe scena goală dansau din când în când um-
brele răzlețe ale formației celor câțiva muzicieni.
Seara se afla în așteptarea a ceva ce nu venea…
Într-un târziu, el își scoase o țigară, și-o
aprinse cu un gest nepăsător și expiră rotocoa-
lele primului fum pe tavanul galben închis. În
curând, o perdea deasă de fum îl învălui ca o
mantie în formele ei iluzorii. Mreje ascunse îl
trăgeau de mâini și îi mângâiau pleoapele deja
grele…
Atunci apăru ea… Din spatele unei uși, făcu
câțiva pași spre bar. Comandă ceva și se așeză la
o masă în fața lui, cu spatele spre muzică, cu fața
spre el. Aproape dansând, își așeză cu grijă hai-
na pe scaun, apoi luă loc. Deși îi separau câțiva
metri, ei nu se întâlneau cu nimic. Două lumi
atât de aproape…
Clapele pianului mângâiau semi-liniștea din
local pe tonuri joase, curioase, anestezice. Nici o
privire nu se întâlnea, nici o secundă de inocență
măcar.
Vreo două săptămâni trecuseră cu același
scenariu alb-negru. Unul, marea, celălalt, statu-
96

ile de pe insula Paștelui. Priviri în gol, departe,

fără nici un motiv, fără vreo intenție. De ce?
Ea scoase din buzunar o agendă micuță și
un telefon… Le așeză ordonat lângă pahar și
le măsură lung pe amândouă cu privirea, par-
că atunci le văzuse pentru prima oară. O mirare
sinceră…
La cealaltă masă, el repetă gestul ei aproa-
pe mecanic. Aceeași hârtie, același scris. Același
telefon. Patru mâini, douăzeci de degete mân-
gâind o biată bucată de hârtie. Cu un singur
gând…
În depărtări sinonime, mintea lor zbură ca
un sprint spre o țintă așteptată mult prea mult.
Prin pânze de păianjen trecu, pe străzi lătural-
nice, închise și mirosind a mâncare ieftină, a aer
condiționat, a asfalt încins…
Pe urmă se opri câteva clipe în marea de
apartamente, de parcuri și de cinema-uri, de case
izolate în Marea Citadelă… În oameni împreu-
nă, împietriți și pulsând a viață, în degetele lor,
copia fidelă a minții, sărind de ici-colo ca niște
iepuri norocoși într-un strat de morcovi…
Oameni cu oameni, oameni fără ei, cu o par-
te și cu nimeni. Alături, de peste tot, oameni
ținându-se de mâini, cu pumnii strânși, îndesați
unii în alții. Un nod gordian pe care nici o sabie
de pe lumea asta nu putea să îl taie…
Oameni de trupuri lipite în unu, pe bănci, în
gând, pe pământ, peste tot…
Cum și de unde nu pot fi întrebări care să
97

Numai un pas
explice acest labirint al visului de doi, în ei doi,

acolo, în barul acela cu jazz, cu scaune și mese
singure, cu o orchestră absentă și cu o scenă,
mereu în așteptare de cineva. Cum și de ce nu-
și putea nici unul dintre ei, el și ea, să apese câ-
teva cifre amărâte pe acel telefon de-a dreptul
insignifiant…
El știa de ea, și ea, de el. Se evitau reciproc în
timp ce se doreau necuvântat. Cărțile vieților lor
se aflau față în față, două cărți în una și totuși
citite de doi, separate în două, aruncate la numai
câțiva metri una de cealaltă…
De-ar fi curajul ploaie, să-l poți atinge, de-ar
fi privirea soare, să te răsară oricând… De-ar fi
timpul o piatră, să nu mai curgă, să nu respire,
să nu trăiască…
Noaptea era spre dimineață. Bătălia se în-
cheiase iarăși la egalitate. Niciunul nu învinsese,
niciunul nu pierduse.
Mai trecu o zi. Mâine e alta. Același bar,
aceeași masă. Aceeași ne-minune de-ntâmpla-
re, pe sub geană, mirare a unui magic surâs de
prima oară…
98

Și sfârșitul e un început
Ce vă voi spune nu s-a întâmplat pe stra-

dă, în aer sau în somn. Nu a decurs ca
o poveste pe care o ascultai cu acea încordare
curioasă, mic fiind, în brațele bunicii. Nu a căzut
ca zăpada, lin, aproape dansat și nici nu a udat
până la piele, ca ploaia de iunie, iute și furioasă.
Totul a început în mintea lui. Cu mulți ani în
urmă, o lume își zidea temelia. Vorbele și copiii
lor, șoaptele au anunțat un răsărit de alt soare,
mai strălucitor, fără sfârșit și cu un singur înce-
put. Asemenea unei vrăji din timpurile lui Ex-
calibur, un fior de neexplicat se băgă și el în sea-
mă în sala așteptării gândurilor. Toate, ale lui.
Nu era de recunoscut niciunde, nicicând,
nicicum. Un fior-aripă, fiorul-privire, înfiorat
de misterul propriului corp înfierat de culoarea
roșie, inima lui, EL.
El de pe atâtea scene, unde jucase roluri cu
clipe, pentru toți și de tot, a jucat, a mințit, a
iubit și-apoi, apoi a plecat…
De asta, nu numai mintea însemna că există,
99

Şi sfârșitul e un început
ci și că inima simte. Ce simplu ar fi fost să fie

numai așa! Dar visul? Visul lui uitat în plasa de
rafie în care avea pâinea și laptele în diminețile
alea reci de primăvara lui a șaptea.
Ceva-ul cu gust de turtă dulce, a nuci de
sfârșit de august, a alviță de iarmaroc și a cireșe
de mai… Gustându-le în parte, se trezea în lo-
curile din care veneau. Atât de adâncă aroma
asta a lui A FOST, încât dorul se transforma în
doruri, în mulți ani și în multe vieți întregi de
labirint infantil, atractiv, fantastic, plin de…
Imagini cu castele, faraoni, lupte interstelare,
mână în mână cu umbra a ceea ce urma să se
întâmple… Într-o clipire de ochi, în pașii abia
atingând pământul celui mai frumos dintre val-
suri…
Dama de la etajul 3, cea care picta în fiecare
dimineață atunci când el trecea pe acolo, noctur-
na în E minor a lui Chopin. Și în dreapta pân-
zei mereu strecura câte un trandafir. Îl simțea
și acum, pe buze, în mult de univers copleșitor,
asemenea unui radio de epocă.
La capătul anilor i se adunaseră toate acestea.
Toate acestea din care se compunea el, un puzz-
le de secvențe venite din trecut, din viitor. Toate
îi aparțineau de când timpul își bătuse primele
secunde, de când marea își adusese la țărm pri-
mul val, de când prima pasăre își bătuse aripile
a prim zbor, de când întâia privire se întâlnise
cu a lui. Demult, acord vechi de cânt cosmic…
Invenție sau miracol? Alegere sau destin?
100

Într-un ungher al simțirii, vitralii albastre de

școală îndepărtată își cerneau lumina zgârcit,
dar nostalgic, răvășitor unele în altele. Nu numai
că mirosea a amintire, însă era ceva acolo, ceva
dinapoi, mult înainte. Priveliște a lan de grâu
așteptând foșnitor, foșnind, privire spre sus, îm-
bătândă a cer, a dor, a vrea… Strigăt de strămoș
în ea, atât de mult își chema diminețile. Atât de
tare cerea…
Pe urmă, iarna mirosind a fum, a primăva-
ră de ghiocei, a verde crud, a toamnă, a școală,
mai târziu a pereche; și vara, vară a libertate, a
pozne făcute cu duiumul și acceptate onorabil
de unii…
Măi, să fie, o lume întreagă… Unde încă-
peau atâtea în ea? Unde erau actorii filmului său
imaginar? Unde au fugit acele nimfe și de ce au
fugit tocmai de el? Pentru care motiv nu putea
să se dezbrace de haina asta grea a timpului plin
cu existențe netrăite și mereu repetate? Unde se
ascundea pianul cu eterna sa melodie de divin
șerpuit, pe care el o compusese din frunze, din
NU VREAU SĂ FIU SINGUR, din EA, ea vi-
sată și dorită până când înseși visele, acum minți
de granit, se transformaseră în câmpii verzi cu
nisip fin pe alocuri, în lacrimă mută, clară și
mare cât o mare…
Rezistă, rezistă, rezistă! Cuvinte ca trăsnete
izbeau din toate cele patru dimensiuni creierii
plictisiți de același repertoriu – rutină. Cuvinte
ne ale lui, cuvinte al căror sens îi era străin. Li-
101

Şi sfârșitul e un început
tere din același alfabet comun, desuet, uitat. Su-

nete care recompuneau tăcerea în corpul lor gol,
de nirvană, din „eu” îmbăiat în sosul lui A FI, în
răsărituri și seri miracol, în praguri necălcate de
uși atât de larg deschise... Cuvinte ce își pregă-
teau MAREA CĂLĂTORIE fără vacanțe, fără
a dori, anotimpuri ale oricărui verb care iubește,
tresare, speră, cheamă, simte, cântă, visează, ve-
nerează, trăiește…
Acolo și într-acolo, cu totul spera el să ajun-
gă. Avea să își ia pașii în bagaj, ființa cu întrea-
ga populație de parcuri, sentimente din camera
zâmbetului. Nu avea nimic cumpărat, nimic îm-
prumutat. Doar pe el, acea replică îmbătrânită a
Geei, pământul magic al primului început. Ce
curios, un simplu călător cu un tren întreg de
valize invizibile compuse din imagini, sunete,
cuvinte, izuri, primăveri, simțiri multe, nespu-
se de mână, de hârtie, ci de privirea născută a
îmbrățișare…
Drumul era al lui, la fel ca și călătoria. Viito-
rul se deschidea în fața celor ce nu își mai amin-
teau trecutul, în timp ce prezentul copia doar
surâsul lui A TRĂI…
A face este provocarea fiecărei zile, spuse
pragmaticul.
A simți, a vieții întregi, completă poetul…
102

O lume de dincolo de noi
L anul de flori se întindea cât vedeai cu

ochii. Larg, întins, calm. Parcă un gând
pe care vrei să-l spui, dar nu poți, îl gândești, îl
întorci pe toate părțile, îl joci până la măiestrie,
însă nu… nu poate prinde viață material. Ră-
mâne acolo, în fântâna cu apă clară, nevăzută,
scânteia de eternitate, darul…
Ce spui, suflete, e doar traducerea limbii sen-
timentelor în limba cuvintelor?
Cuvântul… Cuvântul, cel ce creează societăți,
cel ce exprimă sau încearcă. Unii îl aruncă așa,
vrere de bine, însă el iese din gură tăios, șuierător,
negândit, palmă…
Alții tânjesc după el o viață întreagă și încă
una după, numai pentru a-l putea găsi potrivit,
copt. Numai o secundă, să prindă timpul din
urmă și să îi lege în părul alb litere. El va ști
ce să facă cu ele… Ce paradox! Să ai gură și să
nu se înțeleagă nimic, să nu se întâmple nimic.
Vorba, vorbele ies afară cu nemiluita, grămezi
de instinct, jumătăți de înțeles. Asemenea unei
103

ploi acide, arzătoare, devoratoare de orice…

Se privesc adeseori, statui, și ele spun mai
multe prin nemișcarea lor artistă decât mecanis-
mele astea create de Dumnezeu pe vremea lui
Avraam, cu mult în urmă. Ceea ce se numește
perpetuum mobile, însă finit, laș, iubitor de rău
gratuit, instinctual, defect. Unele, așa-numite
excepții, probabil pentru a scuza rasa întreagă.
Poate că e așa…
Adevărul e bănuit, nu știut. La fel ca iubi-
rea, la fel ca și cuvintele. Se mișcă brațe, corpuri,
minți, se numără zile, se scurge timpul, mor ce-
lulele, se schimbă înfățișări pentru totdeauna.
Întins pe spate, cu privirea înfiptă perpendi-
cular în albastru, El își amintea fiecare pas pe
care îl făcuse când era copil, orice amintire vie,
mai trăindă ca oricând. Parfumul lanului îl în-
văluia marțial, sute de arome se încercau unele
pe altele, diverse, multă diversitate și intensitate.
Florile îi vorbeau pe rând, unele, mai aprins, ca
în muzica lui Boccherini, altele, calm, asemenea
concertului 17 pentru pian al lui Mozart. Clasic,
parfum, cuvânt. Zeci de mii de buze șoptitoare
de cuvinte necuvântate. De frumos nu numai al
unui singur simț, ci al tuturor. Zeul invizibil al
creației atât de mult căutate, civilizația supremă
ascunsă în fiecare din noi și aruncată la groa-
pa de gunoi a trecutului fără a-i vedea orașele,
miracolele, oamenii… Acel ceva care nu te lasă
să dormi la 6:30 dimineața, care îți recompu-
ne toate piesele din care ești conceput, care îți
104

adună de peste tot cântecele de eu rupt în toate

părțile, în toate viețile. Acel ceva, doamna mea,
draga doamnă muză, răpitoare și alintată până
la refuz… Cea vorbitoare atunci când doar ea
dorește. Nu în cuvinte și nici în umbra lor, gân-
durile, ci în ierni, în oceane, în șoapte de vânt…
în ce obișnuiesc să fiu atunci când merg pe stra-
dă, strivit și împachetat de cartea lui A FI, ab-
sorbit de ora 12 sau de 9, de dunga pantalonului
sau de ironia celor din jur… Câte doruri pierdu-
te! Câte cuvinte asasinate!
Într-un târziu, el se ridică. Pe jos, flori strivite,
aplecate, victime încă surâzând aveau formă de
om acolo, în mijlocul nicăieriului. Un mormânt
pe pământ, deschis numai lui, un pat al nemuri-
rii, o casă a libertății. Un poet imaginar, cu ver-
suri în arome și poezii dedicate doar lui…
Privi pe tot întinsul câmpului. Nimic altce-
va decât flori. Roșii, albe, mov. Copleșitor de
multe. Milioane de momente vii care te făceau
să strigi cât poți: SUNT VIU! SUNT AICI!
Șoapte, alinturi, chemări în ochi, fără a vorbi,
fără a gândi măcar un sunet, așa cum fiecare
din acele minunate ființe o făcea. Liniște, liniște
de bătaie de aripă, liniște de dorință, de pasi-
une, de admirație, liniște cu și despre oameni
atunci când zâmbesc, de de ce-uri, provocatoare,
liniștea stării de acceptare.
Făcu primii pași de plecare. Ideal ar fi fost să
nu fi atins pământul. Să nu aplece florile. Fan-
tastic ar fi fost să nu fie fizic, să nu cântărească
105

nici măcar un gram. Să fie numai suflu, atingere,

mângâiere. Zbor purtat pe aripile vântului. Um-
blet nemers și totuși omniprezent.
Dar nu, nu, acestea erau doar vise fabricate
în nopți fără stele. Realul în care se afla avea pi-
cioare, cântărea și rupea prin el și prin gravitație
ce ne-a împiedicat întotdeauna să fim asemenea
păsărilor…
O dâră a morții se întindea în urma lui, o
cărare a direcției spre ceva mișca din trupurile
florilor… Un șarpe își strecura umbra veninoasă
crescând din ce în ce mai mult, fără oprire, hotă-
rât. Linia se extindea și prindea formă de limită,
de hotar între două lumi: cea pe care o lăsa și cea
în care urma să intre. Un desen pentru a cărui
schițare nu era nevoie de mâini, ci de picioare.
Un Tonitza gigant, artistul crud al omului, din
fiecare eră a lui Cronos.
Cineva stătea într-un colț și râdea în barbă
de spectacolul acesta hain. Creator și creație…
cuvinte inventate. Loja lui e atât de ascunsă în-
cât nici nu-și dă seama că există. Un soi de re-
bus fără soluție reinventat, o insulă în mijlocul
oceanului. Cui îi pasă de ea?
Vorbe vin, vorbe pleacă de peste tot și nică-
ieri. Le caut, le cauți, le caută.
Oamenii, tu, el și florile unui câmp dintr-un
anotimp fără vârstă…
106

O simplă zi
N essun Dorma obișnuia să cânte pletoric

Pavarotti. Desigur, artistic vorbind. Cu
mulți ani înainte, Pucchini o făcea compunând
stări. De nesomn, de nenumărate nopți fără lună,
nopți așteptânde…
Eu, cel ce nu doarme, sunt aici, pe o hârtie
albă. Dar sunt și pe stradă, pe orice drum și în
orice corp. Singur, doar cu mine, singurătate în-
carnată în privire, în limbă, în picioare, în creier
și în ne-inimă. În fiecare zi îmbrac o haină dife-
rită, ca fiecare dintre voi, drumeți de vieți ocupa-
te, sterile, încovoiate, învinse.
Demult, pe când anii nu cântăreau, o siluetă a
uitării își plimba umbra subțire pe alei, pe străzi
lungi de oraș, mai lungi decât însăși ființa din
care veneau. Secundele erau tinere, zilele ploioa-
se mai mereu aveau soare, iar surâsurile se trans-
formau în dimineți. Iarba mirosea a verde crud, a
pură emoție de toamnă, clădirile se înălțau parcă
mai puțin violente și în geamurile lor galbene
soarele înserării compunea câte un vers pentru
107

O simplă zi
fiecare…
Ce aproape și cât de departe! Ce atunci și cât
de acum! Ce acum…
Vârste și lupte predate de alții cu temele fă-
cute la intrarea în școală, cu alți întotdeauna
curioși gură-cască. Cui îi trebuie povești, vieți
chinuite, înșirate pe o bancă lăturalnică?
Da, am înțeles. Ca să vezi! E bine să nu
faci asta! Ce păcat! Ce păcat de cuvinte! Cât
de bine le gândim! Vulpile minții, înșelătoriile
din spatele ochilor și din tot sufletul! Simfonia
lui A TRĂI. Destinul care scrie cu oameni pe
timp, cuvinte neîncepute și neterminate, iluzii
și așteptări care dor de fiecare dată ca o operație
făcută pe viu… Haine îmbrăcate pe dos, și nu
știu de ce, jurăminte cântate într-un altar dintr-o
biserică închipuită, pe fundul unui ocean, un cor
al neliniștilor anonime, însă arhicunoscute, oa-
meni dragi care au inspirat și care continuă să o
facă, chiar dacă numai de acolo, de sus… Eternul
tânăr dăruindu-și inocent ani din viața netrăită
încă pentru o simplă îmbrățișare, pentru o atin-
gere, prin păr, pe față, cu mâini desenând mâini
reale. O, cerșetorule! A fi-ul tău nu inspiră pe
nimeni. Nimeni și nimic nu îl pot înțelege, nu îl
cred. Lumea pe care tu o visezi e produsul unei
ecuații niciodată aplicabile, niciodată valide. O
teoremă a greșelii cu tot cu reciprocă, o frază în
care verbul e abandonat în închisori întunecate,
permanente…
Ce rost are cântecul privirii tale, mereu spe-
108

rând a primăvară, a întâmplări cu orice fel de

început, dar totdeauna cu final dorit… Și în-
tâmplat, trăit, dar nu de tine…
Dor, dori, doare… Ecouri kilometrice de al-
bastru în sus, în jos, la stânga, la dreapta, pretu-
tindeni, evadări din miliardele de celule singure,
despărțite în atomi de cuțite tăioase, de vorbe
cuțite, îngenuncheate, prizoniere.
De ceva vreme, vorbele silabelor încetaseră
să-și mai cânte micile miracole. Acum, un sin-
gur cuvânt le spune pe toate obsesiv, consecutiv,
secvențial. Nu! Nu! Nu! Furie, neînțelegere, dor,
dorință, așteptare, dezamăgire. Toate la puterea
unu și unu la puterea… toate! Un sentiment
asemenea unui parazit uriaș, cu multe ventuze,
cu multe brațe și cu alte multe ventuze la rândul
lor, cu multe stomacuri-depozite pândindu-te
lacom, lasciv, neiertător. Păsări de pradă uneori
din specia oamenilor, alteori nu știu din ce sau
cine…
Ispita, prăjitura sorții pe tava existenței fiecă-
ruia. O grămadă putredă de cutii pandorice pe
dinăuntru goale, împuțite, trădătoare…
Pline cu intenții mincinoase, sadice, sarcas-
tice, acide, iluzorii, grotești. Intenții care urmau
să se numească, promițător, speranțe…
Cel ce crede că trăiește doar visând că o face
se înșeală amarnic. Nu e de ajuns. A-ți imagina
înseamnă a încerca. Dar a încerca să evadezi. A
fugi fără oprire cu picioare de campion mondial
la suta de metri liber. Înseamnă a fi convins că
109

O simplă zi
poți să iubești fără a primi ceva în schimb. E ca

și cum ai interpreta Macbeth în fața unui zid
imens, opac și gros. La început e doar nepăsare,
dar mai apoi, pe nesimțite, te preschimbi în ne-
păsare și, puțin câte puțin, ajungi să vorbești cu
cuvinte nerostite, neauzite… Să taci și să pricepi
liniștea dinaintea ta. Liniștea aceea înaltă, rece și
senilă. Apoi, să te contopești cu ea. Pe vecie…
Iar în clipa în care, în sfârșit, cineva se oferă
voluntar să te ajute, e deja prea târziu. Atunci
când tu ți-ai dorit nu a existat nimeni să te audă
cum strigi cu pumnii ridicați în sus, cu sufletul
coborât în cele mai temute tenebre. Ironic, nu?
La ce bun colacul de salvare aruncat după? La
ce bun atâtea gânduri-furtuni, atâta a dori, atâ-
tea vise-povești? La ce bun atâtea vieți începu-
te și sfârșite, așteptând doar o singură clipă? O
singură chemare? Doar una…
110

Clar de lună
N oaptea își scânteia poleiala magică pe

imensitatea lacului din fața lui. Cu
bărbia sprijinită în pumni, el își derula filmul
secvențelor plăcute, trecute, amintiri care îl
linișteau și îi dădeau încredere în minutele și
orele ce aveau să vină. Lumi selenare jucau for-
me înmiite pe întinsul apei, cu gura închisă, o
pledoarie a imaginii pure. Singurul sunet admis
în acea simfonie a naturii era doar susurul vân-
tului alint, o specie pe cale de dispariție, o muză
a nopții doar pentru creaturile ei singure. Mi-
nuscule, melancolice…
Nici o urmă de nor pe cer. Calm general,
relaxare. Cum să nu dormi, omule obișnuit?
Cum să nu stai treaz, călătorule? Acum e atunci
și când e aici. Imposibil a nega, incredibil a nu
crede că nu e așa…
Scaunul din lemn masiv stătea postat la nu-
mai câțiva metri în fața casei oarecare de ni-
ciunde și de peste tot. Ca un avanpost al singu-
rului din seara aceea, ca o înșiruire de spectatori
111

Clar de lună
tăcuți, aflați în cadrul unui film fără actori, fără

scenariu. Casa, scaunul, lacul. Și totuși, incom-
plet. Mereu i-a lipsit ceva. Mereu va lipsi poate
ceva din această teoremă a tu-ului ideal. Unicul,
acel ceva, om, loc, amintire, poveste. Dorule, tu
poți să-mi spui? Întreba el, fără a aștepta vreun
răspuns… În noaptea luminoasă și calmă nu
existau răspunsuri așteptate, doar primite. Răs-
punsul lui nu venise încă, nu se ivise nici din
lumea lunii pe apă, nici din apele călduțe ale lu-
nii… Nici măcar de pe iarba verde dimprejur…
Un „poate”, gândit ca miracol, dar întâmplat ca
adverb. O ceață invizibilă sau, mai bine, o plasă
întinsă de un pescar de deltă, cu ochiuri mici,
asemenea unei limbi compacte prin care nu se
trece. Pe aici nu se trece!!!
Și nici măcar nu încerca să o facă. Nu înțelegea
adâncul frământării din care mereu se nășteau
timpuri trecute chinuitor de amintitoare, unele
netrăite, însă simțite, cu tot și din tot ce se putea
simți… Altele, fapte, momente vii de o viață. Iar
altele și altele, doruri de dureri de a fi doruri din
nou. Un spin înfipt mult prea profund în trupul
lui de Ulise, al eternului umblet.
Un cântec înfierat în note de do și si obse-
sive, părți contrarii întotdeauna atrăgându-se,
chiar dacă nimic, nimic, nicicând nu le-a putut
uni vreodată… Câte scări ar trebui să urci ca să
cobori doar memorându-le? Câți ani i-ar trebui
vieții însăși să nu se știe când și cum ar zbura
din el cu clipe, cu ore, cu zile și cu totul? Din eul
112

fiecăruia dintre voi, o persoană omniprezentă,

deosebită doar de aproape…
Acolo, noaptea, lacul își spunea povestea cu
guri umede, clipocitoare, cu valuri mângâietoa-
re de nisipuri îmbibate în materie, în a exista…
Acolo, ce a fost și ce continua încă să fie, tăinuia
apăsarea lui ACUM. De ce trecutul e același ti-
ran care promite prezenturi și viitoruri fără de
care nu ar putea trăi? Suveranul care, sub chip
de rege despot, se proclamă în fiecare moment,
la fiecare acum, atunci, a fost odată, cândva.
Sunt aici și scriu, se gândește el mirat. Cu toate
acestea, un singur cuvânt poate începe în trecut,
cu fiecare literă lăsată pe foaie, e scris acum și
continuat într-un timp viitor… Și, cu cât scrie
mai mult, el știe că va avea mai mult trecut, un
prezent inconștient și un viitor așteptat a fi con-
sumat rapid. Când se va termina totul, totul va
fi trecut. Ori va fi fost…
Un fior de gheață îi coborî ușor, pe spate, în
jos. Îi părăsi corpul și se instală pe urmă în sca-
un. O domnie a gheții singulare împietrea două
creaturi nedespărțite: călărețul și calul. Călători
dintotdeauna pe umerii norilor, de la nord la
sud, ei doi prin vânt, ploaie, soare, lună și iarăși
nori, până la capăt, cu pofta demonică de a sorbi
până la ultima picătură cupa lui A TRĂI…
O reverie a domniei sale, timpul, care
obișnuiește să măsoare victimele doar prin a res-
pira, prin produsul numit LOTUS, care, odată
gustat, nu te mai lasă să pleci, să cauți. Când
113

Clar de lună
veți ajunge acolo, Ulise vă va spune el însuși…

A vrea să trăiești nu e un păcat, e o patimă, un
capriciu al eternității, un hohot sumbru de zeu
la adresa celor ce sunt trăiți…
Noaptea nu se termină încă. O mai însoțesc
câteva ore răzlețe. Între timp, lumile selenare
turuie la povești cu nemiluita. Apa lacului con-
tinuă și ea să vorbească. Vântul adie nevăzut pri-
eteni de-o viață. Un cer negru, dar negru de tot,
cu zeci de mii de ochi mici stă deasupra, atârnat
parcă…
În el, multe romane nescrise își clatină agale
părul despletit, într-un umblet nemers, neatins,
încă nescris.
Iar el, ridicat acum de pe scaun, pleacă spre
lac cu pași mărunți, știutori de ceva, zâmbind a
drum cunoscut. În el își încheie complice vocea
primul timp al ultimului soare care a existat vre-
odată în inima lui…
Clar de lună…
114

Cartea lumii unui moment
Din văi largi de priviri, neîmbătrânite, dar

nici tinere, șopotesc lanțuri nelegate de picuri
limpezi – clipe ale ploii. Ies de pretutindeni,
dintr-un loc de unde nimeni nu se așteaptă,
însă toți îl știu. O frază, o incertitudine a lu-
minii neaprinse în drumul dintre pat și paharul
cu apă de pe noptieră. Griul așteptării, a fi-ul
morților, zâmbetul sumbru al Nordului. De ce-
ul de după umbra ta, cel ce visează răscruci de
drumuri, râuri curgând înspre amonte.
Tu, cel ce clănțăni din dinți a pagubă, nu a
frig, nici a frică. Tu, risipa lui ieri și foamea lui
mâine. Judecătorul judecat de propria pace pe
care nu a căutat-o niciodată. Tu, omule! Smerit,
îngust puțin! Ai cucerit lumi fără zări, ai con-
struit și ai descoperit, ai bătut atâta cale prin
tine să afli cine ești. Cine ești tu, omule?
Câinii din curtea ta îți ling mâinile și te nu-
mesc stăpân pentru că le dai de mâncare, iar
atunci când te întorci cu spatele ei cască a pa-
gubă, a plictis. Tu o știi deja, dar te prefaci că nu
115

e așa…
Te ascunzi în cușca unde te-ai aruncat de
tânăr. În bucăți de carne și de hârtie, în timpi
unde numai tu ai trăit, cu neputința gândului
lângă tine, într-o tăcere care mereu te asurzea…
Te asemănai atât de mult cu o javră de leu fără
coamă, fără cap și coadă, scris pe nemestecate,
regurgitat apoi într-o gimnastică mentală bol-
navă. Tu, interpretul celorlalți, niciodată al tău,
înger, demon și purgatoriu în personala ta săracă
treime. Lumi abandonate, lumi prăfuite de vise
expirate; le-ai chemat cu numele tău și ele ți-au
răspuns pe tine, însuți, tu. Ai căutat liniște, dar
ai stârnit război tot căutând-o, ai vrut să îți ceri
iertare, dar din gură ieșeau ca un torent de ploa-
ie de vară primele blesteme. Ai vrut să pleci, dar
cu fiecare plecare îți aruncai peste umăr mii de
întoarceri… Jumătate, ale tale; cealaltă jumătate,
a ceea ce… numai pentru ce ai trăit: ea – casa,
ea – calea, ea – visarea, ea – ea…
Povestea ultimelor două cuvinte: ce ți-ai do-
rit tu, cât de mult și oare în a câta viață? În al
câtelea vis? În a câta așteptare?
Din văi largi de priviri neîmbătrânite, dar
nici tinere, șopotesc lanțuri nelegate de dor… A
ceea ce nu vei înțelege și nu vei crede că va fi al
tău, că vei fi al…
Știu. Eu știu cât ai dorit. Și cum ai dorit.
Și de ce ai dorit. Și când, și unde ai dorit. Însă
nuștiu pe cine. Nimeni nu a trăit în visul tău, ni-
meni nu s-a apropiat de el. În el, sau în afara lui,
116

la porțile sărutului, la masa tăcerii, sub coloana

infinitului. Nimeni nu a avut o dată curajul să te
întrebe ce faci, așa cum ai fi vrut tu. Să fi încer-
cat măcar. Câteva minute în câteva cuvinte. Su-
nete, vocale, simple deschideri de gură. Un gest
schițat, apropiat cumva, ceva. Totul, atât de de-
parte, imaginează-ți, la numai câțiva centimetri
care păreau ani-lumină. Curios, cu cât te apro-
piai mai mult, cu atât te făceai mai mică. Ce-ul
sau ceva-ul acesta al tău fără nume, fără corp,
cinema-ul perpetuu din fiecare, însă niciodată
real. Să fi fost doar câteva momente mângâiere,
cu palma mâinii tale, sărut cu buzele gândului,
cuvânt de vânt, de soare, de însuți tu… Ți-a ex-
plicat vreodată cineva de ce trăiește lumea? Care
e țara lui a iubi? Unde ai putea să vorbești fără a
fi auzit? Cine ești?
Orașul tău e valea plângerii, trăiești în bălți
sărate, bei cafele al căror zaț a fost uzat până
la albire. Citești numai cărți scrise cu stânga și
îți place să joci șah doar cu pionii. Verbul tău
preferat e A UITA. Ai învățat să dormi cu ochii
deschiși, să stai zi și noapte la pândă. Pentru tine
nu plouă, chiar dacă ninge, nu e vineri chiar dacă
e luni, tu nu știi să spui mulțumesc doar cu surâ-
sul. Pielea ta e plastic dur, corpul tău, un soldat
de plumb, iar inima ta, biserică goală. Îți scrii în
fiecare zi numele pe nisipul timpului cu pașii tăi
grei și rari. Muzica ta e umbletul cheii rotite în
ușă, scoase și aruncate în foc sau pe geam. Ai
zăcut și nu vrei să uiți că exiști doar când, fără să
117

vrei, fugi cu privirea prin oglinzi sparte…

Locul tău nu e aici! Pleacă din noi, din tine
și din mine! Nu o să te pot uita o vreme, dar e
mai bine așa. Nu e nevoie să știi că viața a trecut
pe lângă mine cu inelul tânăr și copil al unei zile
întregi, cu părul tău ascuns prin colțuri de mâini
mângâindu-l.
Mi-ai locuit ființa multe primăveri, ani și
speranțe. M-am imaginat prizonier, dar numai
tu m-ai eliberat. Mi-ai dat litere în dar, iar eu,
cuvinte, ție… Ai venit, ai văzut, ai învins!
Pe curând, mereule!!!
118

când plouă
M arți. Iulie. Vară. Căldură enervantă.

Mi se lipesc hainele pe mine și mă
simt incomod. Zi proastă. Mă gândesc. Sunt o
rotiță din acest angrenaj uman meschin care-și
învârte corpul super-mecanizat și hidos cu un
dinamism terifiant. Nu suport să mă gândesc
prea mult la asta. De fapt, deloc. Încerc să trec
cu vederea nesimțirea asta dură din aproape fie-
care ins de lângă mine. Toți au treabă și interese.
Îi las aici, acum și definitiv.
Turnul în care mă ascund numai atunci când
plouă intră în scenă. Nu e mai înalt de 1,90, are
90 și ceva de kilograme și e făcut din cărămidă
arsă. Eu, chiriașul propriei vieți, îl vizitez atunci
când toarnă cu găleata. Închid ochii, îmi caut
cheia fără de care nu aș putea deschide ușa prin-
cipală. Orbecăiesc puțin, dar într-un final o gă-
sesc. Intru. Acolo, în el, nu miroase a mucegai
sau a vechi, nu sunt bucătării sau băi, numai un
living mobilat destul de șters, dar confortabil. Pe
o masă, undeva, într-un colț, am găsit niște hărți
119

cu multe artere și vene, care mai mari, care mai

mici, desenate toate pe o inimă de carton... Pare
o hartă. Curios!!!
Înăuntru nu sunt ferestre. Însă în mansardă,
sus, am descoperit cu ceva timp în urmă un ghi-
veci mare în care e plantat un prun. Acum el
e destul de înalt, are frunze verzi, însă numai
pe jumătate. Cealaltă jumătate e uscată, stearpă.
Mă uit mai atent și, deși nu e cazul, mă pufnește
râsul. Copacul pare o frizură modernă, de aceea
pe care o poartă cu mândrie punkiștii cu creste
violete și roz, rași pe margine. Imediat fac legă-
tura cu pasarelele de modă de prin lumea asta
mare. Nu e mare diferența. Îmi vine să plâng de
silă…
Rădăcini nu am văzut. Poate că nu are sau
poate că prunul a fost pus acolo de decor sau de
impresie... Când eram pe punctul să plec, amu-
zat fiind de aspectul acela poznaș, ceva mi-a
atras atenția. O gaură ca o scorbură chiar în lo-
cul unde încep ramurile. Chiar în inimă… Un
ochi ca de păun privea țintă dinăuntru. Copacul
spion, îmi sună în minte deodată. Și încep să
zâmbesc iarăși. Azi e ziua lucrurilor trăsnite. A
păcălelilor ieftine și a ce-urilor din de ce.
Unde sunt toți?
Dau să mă întorc. Pe trepte găsesc altă cheie.
Poate că e de la ieșire… Dar cum afară plouă
mocănește, nu prea am chef să ies. În living, în-
tr-un colț, văd niște lemne. În dreapta lor stă,
mut, un șemineu vechi, din cărămidă arsă și el.
120

Iau la întâmplare câteva scurtături, le pun la un

loc și le aprind. Limbile timide ale focului încep
să le lingă ușor, ca o mângâiere înșelătoare. Îmi
iau un scaun, ignor ploaia de afară și încep să
privesc la foc. Se face din ce în ce mai îndrăzneț.
Pur tupeu natural! Cum să-l oprești și de ce?
Pur instinct uman. Fals, de data asta. Foc iau
lemnele, nu tu, omule!
Stau așa, cu privirea absentă, ațintită pe ima-
ginea care mi-a rămas impregnată pe retină, cu
acele culori portocalii roșiatice. Timpul trece,
așa, dezordonat, absent și el… Parcă pe lângă
mine. Îi este lene să mă îndese în sacul lui fără
fund… Și-atunci, mă-ntreb: exist și cuget? Sunt
viu? Unde m-am început și când m-am con-
sumat? Asta-i culmea. Nu am voce să răspund,
nici gând să cred. O umbră de speranță îmi tre-
cu fulgerător prin minte, doar-doar voi reuși să
înțeleg…
El, timpul, m-a uitat. Chiar acolo, în fața lui,
respirându-i în față, el nu mă vede. Nu mă simte
că palpez, că privesc, că îl privesc… Apoi mă
gândesc iarăși: voi încerca cheia, afară nu mai
plouă. E vreme bună. Trebuie să ies. Vremea
mea aici s-a încheiat. Nu mai am ce face. S-a
terminat. Gata! Așa că iau cheia, o introduc în
gaura ușii, da… Nu intră. E țeapănă. Mai în-
cerc. Nici acum. Pare că nu e de acolo. Pe unde
am intrat? Nu îmi aduc aminte… Poate că am
stat mereu acolo și nu am văzut, nu am înțeles
unde sunt… Nu știu. Vreau doar să ies, dar nu
121

pot. Mă mai zbat așa, cu încercări nereușite de

evadare preț de vreo câteva ceasuri. Degeaba.
Mă uit în șemineu. Focul e aproape pe stinse.
Dau să urc în mansardă. Nu mai sunt trepte. Și
nici urmă de copac. Nu e nimic și nimeni altceva
decât livingul somnoros, aproape gol de lumină.
E, de altfel, singurul lucru în care mă aflu. Mă
așez liniștit și resemnat pe canapea. Am înțeles,
trebuie să stau aici. Aș încerca să număr secun-
dele, să treacă cumva timpul. Și ele au dispărut.
Nu știu să număr. Nici minute, ore, zile, nimic.
Timpul a plecat de acolo și m-a lăsat singur.
Aș fi vrut măcar să mă despart de el, să-i spun
la revedere. Nu pot, nu am cum. În liniștea de
mormânt, îmi ascult propriile bătăi ale inimii.
Așa îmi țin de urât. Ferestrele s-au închis și ele
ca pleoapele unor ochi morți. Nu mai văd ni-
mic. Doar ascult. Acum e întuneric, e prea plină
liniștea și miroase a fum. Jarul s-a stins aproape
de tot. Aș vrea să pot vorbi. Măcar să mă aud. Nu
pot. Gura mi s-a lipit de palme, de nări, de urechi.
Ușor, mă transform într-o minge umană…
Numele meu a fost cândva așteptare. Dintr-un
strop de privire. Dintr-un ungher de gest. Acela
de-a fi…
122

Fereastra de la capătul lumii
A m plecat înapoi. Deseori o făceam.

Acum, însă, e definitiv.
Când eram puști, priveam soarele printr-un
ciob de sticlă arsă, spartă. Ochiul îngălbenit de
amintire veche, puțin cam ștearsă, ce-i drept,
însă adâncă, neschimbată. Stoluri întregi de
visuri, de gânduri, de speranțe și bucurii, mici
părticele de viață s-au adunat acolo.
Plec să le regăsesc, să mă umplu de ele și de
izurile lor vechi, parcă a cărți cu pagini maronii,
singurele martore ale timpului meu. Neuitat,
obosit, resemnat.
Iau o haină pe mine, în grabă, și ies. Casa
mea: parcul, oamenii care mi-au fost dragi,
jumătăți de nori, un vârf de munte cu un scaun
în care obișnuiam să mă așez când singurătatea
mă mușca până la sânge, teatrul cu păpușile lui,
patinoarul, poezia, vaporul, ceasul, barul cu fe-
meia pe care am așteptat-o multe veșnicii și care
până la urmă nu a mai apărut, marea cu valul ei,
mansarda și cafeaua – toate le las la locul lor. Ele
123

îi aparțin lui aici, unde eu nu mai sunt…

Apăsat și puțin cam nervos, îmi încalec gân-
dul, cel mai rapid mijloc de transport, și plec. Ce
lungă distanță! Ce scurt timp!
Îmi imaginez lumea ca pe o clădire mare, o
cupolă adăpostind freamăt și acțiune, regrete
și compromis, miliarde de voci laolaltă, gla-
suri calde, vântul uman pe străzi pustii, cețoase,
ascunse. La capătul ei, o fereastră imensă, ca un
ochi imens, îi definește liniștea. Lumea cu un
singur ochi, ochiul care nu doarme niciodată.
De partea cealaltă, negrul imens o încolțește
și o păzește inert, în gardă, silențios. Dincolo
nu e scăpare, nu e viață. E nimic, gol, vid, pus-
tiu… Nu știam cum arată, cum se simte, nu îl
cunoșteam. Nici măcar nu am putut să-mi în-
chipui.
La fereastră, cu fața lipită de geamul gros,
impenetrabil, răsuflarea mea își desena aburii
încet, răsfirat, a mirare. Ochiul îmi privea prin
alt ochi ce nu merita nici măcar uimire, definiție
sau un simplu cuvânt. Eram curios unde se ter-
mină ceva și începe altceva…
Căutam un loc unde să îmi pot țipa șoaptele,
să-mi ascund urletele lor dese de liniște. Rătă-
ceam păduri de gânduri, mări de plecări și re-
găsiri, bucăți de așteptare, timpuri viitor fără
cap, dar mereu cu coadă, lacrimi topite de ploi
de vară, drumuri spre niciunde, toate ducând la
tine, muză, vis, taină. Nu că aș fi vrut să pășesc
ceva ce mereu mi-a rezistat, m-a ignorat și s-a
124

pierdut, ci doar încercam să înțeleg cuvintele cu

ochii și nu cu interiorul, încercam să despart în
alb și negru culoarea roșie.
Totul începea atât de începător, dar se termi-
na cu calea cea mai neutră și mai absurdă pe
care nu am vrut-o și pe care am urât-o toată
viața... De ce o pasăre își oprește zborul? De ce
chinuie dorul? De ce sunt vorbele mai multe de-
cât liniștea? De ce verbul „a iubi” are doar patru
litere? De ce teama de a nu pierde se adeverește
mereu? De ce pot uita ziua de azi, însă parfu-
mul lui ieri nu? Câte de ce-uri mă vor mai roade
până la următorul?
Întrebări fără răspunsuri, PARTEA LUI A
NU FI PENTRU CĂ NU ȘTIU SAU VĂD,
DAR NU ÎNȚELEG.
În timp ce îmi mestec ideile, simt cum ceva
mă privește de dincolo. De după ochiul de sticlă
gigant, un fior de spaimă își reazemă corpul rece
pe tâmpla mea fierbinte. E gândul nimicului care
iese doar noaptea, ca ielele. Acum înțeleg de ce
oamenii se ascund de el. Stă dincolo de geam,
cu fruntea lipită, făcând exact ce fac și eu: scoa-
te aburi și privește fix. Pentru câteva momente
m-am visat mort, împrăștiat peste tot, prin cele
patru dimensiuni, fără mine, aruncat asemeni
unor particule de antimaterie, de sateliți gravi-
tând în jurul întunericului. Acolo nu e teamă,
nu e furie, nu e început. Totul curge, se varsă,
cade într-un infinit rotocol spre nimic…
Încep să dau înapoi. Nu vreau să dispar așa.
125

Îmi trag eul de coadă în ultima clipă și-l arunc

ca pe o cârpă sleită într-un protocol imaginar.
Nu mișcă, nu schițează nici un gest. E inert, are
o grimasă lașă și plânge a oboseală plictisită.
Pierdută…
Am ajuns aici căutând un înțeles și plec fără
el. Aici, lucrurile se confundă cu noaptea, deși
afară e zi, aici locul pe care l-am umblat e iluzie
animalică, vis strâmb, o biată părere de rău, aici
sunt eu – zecimala din cel mai absurd calcul, foc
de iarbă udă în zori, El imitat…
Mă întorc. Am hotărât să mă întorc. Și să mă
ascund. Așa spun mereu. Pentru totdeauna. Mă
întorc în turn. Nu am cheie. Poate că voi intra
pe nesimțite, pe nevăzute. Cu mine nu o să iau
decât ceva din tot ce am sperat, o să iau o mică
parte din tine, acolo unde fericirea e o lumânare
pe stinse, o casă goală, o lume din care am venit
prea târziu pentru a o mai putea înțelege…
Urc ceruri albite de zări,
Caut adânc de roșu în mări;
Chem timpul în van; știu, m-a mințit,
Căci el, timpul, n-are sfârșit…
126

Postfaţă
Intimitatea durerii
După debutul literar cu volumul de poezie

Silabe de secunde Ovidiu Constantin Cornilă ne
surprinde plăcut cu aceste proze poetice aduna-
te în acestă carte Turnul în care mă ascund când
plouă.
Aparent aceste treizeci de texte se citesc uşor
privind şi la dimensiunile cărţii, însă cel care por-
neşte cu acest gând îşi va da seama că nu a intrat
în universul creaţiei, nu a reuşit să înţeleagă lu-
mea în care se mişcă autorul. Mai exact ar trebui
spus că se mişcă între lumea reală care nu îi mai
place, o lume robotică, virtuală, în care „Totul e
on-line: întâlniri, dragoste, muncă, timp liber, orice.
Poți vinde și cumpăra ce dorești, oriunde și oricând.
Se așteaptă mai intens un mesaj decât o privire, un
zâmbet… Realul deja nu mai contează”, o lume în
care nu mai încap poeţii, şi o lume pe care şi-o
construieşte singur folosindu-se de elemente ale
realităţii imediate. Această lume este căutare,
aşteptare, speranţă, dezamăgiri, suferinţă. Cele
două personaje ale cărţii, Ea-vis, El-om, se ca-
ută, se găsesc şi se pierd într-un joc al bucuriei,
al iluziilor şi al disperării. Ieşit din turnul lui în
căutarea eternului feminin, „omul” aleargă spre
un „vis” pe care atunci când i se pare că îl are în
127
2

Intimitatea durerii
palma sufletului îl vede pierzându-se în depăr-

tare. Aceasta îl duce pe tărâmul neîncrederii, al
îndoielii, făcându-l să se întrebe dacă nu este mai
bine să se întorcă în turnul său, acolo unde se as-
cunde atunci când plouă. Nu este vorba de ploaie,
ca element al naturii, de care se teme, fiindcă de
multe ori se mişcă cu stropii reci pe faţă, ci ploa-
ia din sufletul său care îl inundă atunci când îi
mai mult soare, atunci când speranţa este cea mai
mare, atunci când „vis-ul” i se pare cel mai aproa-
pe. Pierdut între o lume care nu-i place şi o lume
pe care o visează, ca un jucător de şah îşi mişcă
întrebările încercând să câştige atunci când totul
i se pare totul pierdut şi pierzând când este atât
de aproape de regină. Următoarea mişcare din jo-
cul vieţii o vom afla, poate, în următoarea carte a
acestui autor atât de singular.
Scrisă cu fraze scurte ca nişte lovituri de cio-
can, îmbrăcate, ce-i drept, în formule poetice de
o rară frumuseţe, aceste proze poetice nu pot as-
cunde, oricât ar vrea, zbuciumul interior al scrii-
torului.
Prin Turnul în care mă ascund când plouă, scri-
itorul Ovidiu Constantin Cornilă îşi face un loc
sigur în literaratura română, urmând să urce pe
muntele creaţie îmbrăcat cum se cuvine, nu în
costum şi cravată. De va fi astfel vom mai auzi
cu siguranţă de acest scriitor în care eu am toată
încrederea.
Cornel Drinovan
128

Cuprins
Cuvânt înainte................................................ 5
Prefaţă.............................................................8
Ce fel de consolare este „a visa”.................... 12
O viață nelocuită........................................... 15
Antarctica umană.......................................... 17
Unde ești și de ce sunt….............................. 20
Nevăzut........................................................ 23
Noapte și zi.................................................. 26
Veșnicia unui moment.................................. 30
Trăim murind sau murim trăind?.................. 33
Ringul........................................................... 37
Creatorii de sentimente.................................40
Unde mai încap poeții?................................. 44
Terasa............................................................48
Podul............................................................ 52
Cabana din aeroport..................................... 56
Dați-mi voie să sper...................................... 61
Ultimul cuvânt.............................................. 65
Imaginează-ți ............................................... 70
Gânduri de sus….......................................... 75
Vis de ploaie................................................. 80
129

Cuprins
Răsuflarea lui este vânt.................................. 85

Plaja așteptării.............................................. 87
Adâncul din fiecare....................................... 91
Numai un pas............................................... 95
Și sfârșitul e un început................................. 99
O lume de dincolo de noi............................103
O simplă zi..................................................107
Clar de lună................................................ 111
Cartea lumii unui moment..........................115
Turnul în care mă ascund când plouă.......... 119
Fereastra de la capătul lumii........................ 123
Postfaţă....................................................... 127
130

Prozele poetice de mai jos au fost citite la
Radio Tentación din Madrid, în anul 2015,
la rubrica „Poesis”, susţinută de către autorul
cărţii în emisiunea „Orizonturi româneşti”.
Antarctica umană
Nevăzut
Podul
Cabana din aeroport
Dați-mi voie să sper
Ultimul cuvânt
Gânduri de sus…
Vis de ploaie
Plaja așteptării
Numai un pas
Și sfârșitul e un început
O simplă zi
Clar de lună
131


Turnul În Care Mă Ascund Când Plouă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Turnul În Care Mă Ascund Când Plouă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ovidiu Constantin Cornilă

Turnul în care mă ascund când plouă

Turnul corectat_edited.indd 1 29/10/2015 16:54:34

Machetare & design

© Ovidiu Constantin Cornilă

Turnul corectat_edited.indd 2 29/10/2015 16:54:34

cu o prefaţă de Paul Eugen Banciu

Turnul corectat_edited.indd 3 29/10/2015 16:54:34

Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip

Auguries of innocence – William Blake

Turnul corectat_edited.indd 4 29/10/2015 16:54:34

A lice din romanul Alice în țara minuni-

Turnul corectat_edited.indd 5 29/10/2015 16:54:34

sentiment de EA, o căutare continuă peste tot:

Turnul corectat_edited.indd 6 29/10/2015 16:54:34

și Iepurele de Martie plimbându-și grăbiți um-

Turnul corectat_edited.indd 7 29/10/2015 16:54:34

C artea poetului Ovidiu Constantin Cor-

Turnul corectat_edited.indd 8 29/10/2015 16:54:34

apropiere (vizualul ocupând un loc important în

Turnul corectat_edited.indd 9 29/10/2015 16:54:34

Citind, recitind textele, tablourile, poeziile,

Paul Eugen Banciu,

Turnul corectat_edited.indd 10 29/10/2015 16:54:34

Turnul corectat_edited.indd 11 29/10/2015 16:54:34

U rmez un drum pe care îl cunosc foar-

Turnul corectat_edited.indd 12 29/10/2015 16:54:34

Turnul corectat_edited.indd 13 29/10/2015 16:54:34

înțelege de ce toamna plânge cu frunze, de ce

Turnul corectat_edited.indd 14 29/10/2015 16:54:34

U neori, actorii intră pe scenă fără ei.

Turnul corectat_edited.indd 15 29/10/2015 16:54:35

compus doar din minute, singura grijă a specta-

Turnul corectat_edited.indd 16 29/10/2015 16:54:35

M ulțimea forfotea în jurul lui cu o di-

Turnul corectat_edited.indd 17 29/10/2015 16:54:35

Turnul corectat_edited.indd 18 29/10/2015 16:54:35

jumătăți de minute, jumătățile de oameni cu

Turnul corectat_edited.indd 19 29/10/2015 16:54:35

Așteptarea, aceeași așteptare apăsătoa-

Turnul corectat_edited.indd 20 29/10/2015 16:54:35

mă ieftină, într-o răscruce de drumuri… Gân-

Turnul corectat_edited.indd 21 29/10/2015 16:54:35

nate… Câte întrebări s-au pus în acea zi, câte

Turnul corectat_edited.indd 22 29/10/2015 16:54:35

N u văd de ce să nu mă uit, să mă sting

Turnul corectat_edited.indd 23 29/10/2015 16:54:35

treci pe lângă ele simți că te strânge ceva în tine,

Turnul corectat_edited.indd 24 29/10/2015 16:54:35

Nu știu și nici nu vreau să știu. Credeam că

Turnul corectat_edited.indd 25 29/10/2015 16:54:35

Pașii îl purtau în aceeași direcție cunoscu-

Turnul corectat_edited.indd 26 29/10/2015 16:54:35

te, oameni, suflete și chiar și dragostea… Totul

Turnul corectat_edited.indd 27 29/10/2015 16:54:35

aproape instantaneu cu băutura aceea tristă, cu

Turnul corectat_edited.indd 28 29/10/2015 16:54:35

cuiva, să-l intuiască sau să-l ignore… Nu mai știa

Turnul corectat_edited.indd 29 29/10/2015 16:54:35

Turnul corectat_edited.indd 30 29/10/2015 16:54:35

doar dorul unei îmbrățișări perfecte mă cheamă

Turnul corectat_edited.indd 31 29/10/2015 16:54:35

bintele tău, numai al tău… Mi-ai dat tu, cea de