Plapuma

Cel mai neimportant membru din familia Elwell era cu siguranță mătușa Mehetabel. În
timpurile de demult în noua Anglie,o femeie necăsătorită era considerată o fată bătrână la 20
de ani, la 40 de ani era deja servitoarea tuturor, iar la 60 de ani era atât de disciplinată încât
nu mai avea nevoie de nimic altceva în cealaltă lume. Mătuşa Mehetabel avea 68 de ani.
Aceasta nu a cunoscut niciodată în viaţă plăcerea de a fi important pentru cineva. Nu că
ar fi fost inutilă în familia fratelui ei: desigur, era de așteptat ca ea să se ocupe de cele mai
obositoare și plictisitoare treburi din gospodărie. În zilele de luni, drept parte a ei, accepta să
spele cămăşile bărbaţilor ce miroseau a transpiraţie şi erau aspre din cauza pământului de pe
câmp, dar şi a corpurilor care au muncit din greu. În fiecare marţi nici măcar nu îndrăznea să
viseze să calce haine drăguţe sau interesante, precum rochiţele albe ale copilei sau şorţurile
elegante ale tinerelor ei nepoate. Stătea toată ziua şi călca o grămadă plictisitoare de
cârpe,prosoape şi cearşafuri.
În perioada în care se conservau produsele, nu îi era permisă sarcina plăcută de a decide
dacă fructele s-au fiert destul și nici nu avea parte de bucuria de a turna gemul cu miros
dulceag în ulcioarele de ceramică. Stătea într-un colț împreună cu copii și scotea sâmburii
cireșelor fără întrerupere, sau curața codițele căpușunelor până degetele ei erau roșii.
Cei din familia Elwells nu erau răutăcioși în mod conștient cu mătușa lor, chiar într-un
mod inexplicabil erau atașați de ea, însă aceasta era o persoană atât de neimportantă în viața
lor încât părea aproape invizibilă pentru ei. Mătușa Mehetabel nu le purta pică pentru acest
comportament; inconștient aceasta îl îndura precum ceilalți îl manifestau. Acest lucru era de
așteptat atunci când o fată bătrână era dependentă de o familie în care erau multe de făcut. Se
mulțumea cu puțina alinare pe care rareori i-o ofereau prin amabilitățile lor neglijente și
încerca să ascundă suferința care o străpungea din cauza glumelor grosolane ale fratelui ei.
Iarna, când se așezau cu toții în fața șemineului cu mere coapte și cidru fiert, tachinându-le pe
fetele în legătură cu prietenii lor, iar pe băieți despre iubitele lor, aceasta se cufunda într-un
colț sumbru tricotând și fiind fericită dacă seara trecea fără ca fratele ei să spună cu un
sarcasm dur „Întrebați-o pe mătușa Mehetabel despre tânărul care obișnuia să o curteze sau
„Mehetabel, cum era să fii îndrăgostită de Abel Cummings?” La drept vorbind, la 20 de ani
era la fel ca la 60, o ființă micuță, fricoasă asemenea unui șoarece,prea timidă ca cineva să o
observe sau să își ridice ochii pentru un moment și să își dorească o viață a ei.
Cumnata ei, o gospodină plină de bunăvoință, care dirija treburile casnice cu putere
absolută la fel cum soțul ei conducea ferma, părea într-un mod absent și nonșalant să fie
amabilă cu bătrâna femeie și datorită ei Mehetabel putea să se bucure de singura plăcere din
viața ei. Încă de când era tânără mânuia bine acul pentru a cârpi plapumele pentru pat. Altceva
să facă nu învățase niciodată. Hainele care și le croia arătau jalnic și era profund
recunoscătoare pentru orice ajutor în procesul anevoios de a le coase împreună. Însă în
procesul de cârpeală se bucura de o importanță placidă. Acest lucru ii reușea la fel de bine ca
și altora. Pe parcursul anilor în care s-a dedicat total acestei arte, a strâns o provizie destul de
mare de modele pentru plapume. Câteodată vecinii veneau să ceară „domnișoarei Mehetabel”
să le împrumute modelul cu un snop de grâu sau cu două stele. Atunci, cu o emoție plăcută că
putea să ajute pe cineva, mergea în camera ei mică și goală din acoperiș și scotea modelul
dorit din cutia plină.
Nu știa niciodată cum i-a venit această idee măreață. Câteodată credea că a visat-o sau
se întreba cu admirație cu aceași limbaj pe care îl folosea în orele de rugăciune săptămânale,
dacă aceasta nu a fost „trimisă” anume ei. Nu recunoștea nici măcar pentru ea că ar fi putut să
se gândească la un model fără ajutorul cuiva. Era o lucrare prea minunată, prea ambițioasă și
măreață ca să fie creată de o minte modestă ca a ei. Chiar după ce termina să schițeze modelul
cu mână ei, privea cu neîncredere și nici nu îndrăznea să creadă că era într-adevăr lucrarea ei.
La început i se părea un vis frumos, dar ireal. Pentru o lungă perioadă de timp, nici măcar o
dată nu s-a gândit să coase o plapumă urmând acel model, cu toate că ea l-a inventat. Nu că s-
ar fi temut de eforturile uriașe necesare pentru a coase acele bucăți mici, cu forme ciudate și
vii colorate cu o perfectă maiestrie. Nu, se gândea cu entuziasm și nerăbdare la aceste eforturi
nesfârșite, iar inima îi creștea cand închidea ochii și vedea imaginea frumoasei ei creații cu
forme mozaice – acel model complicat, dificil dar minunat – numai bun sa fie cusut de îngerii
din rai. Dar în timp ce visa, degetele ei noduroase și agile, încercau cu ardoare să transforme
visul în realitate. A început să gândească cu îndrăzneală să încerce modelul – poate că n-ar fi
prea egoist dacă ar face un pătrat – doar o singură bucată din model pentru a vedea cum arată.
Aflându-se în întreținerea lor, nu îndrăznea să facă nimic în gospodărie fără să ceară
permisiunea. Cu inima plină de speranță și frică, care i se zbătea puternic în piept, s-a apropiat
de stăpâna casei în ziua când se bate untul. Știa, cu viclenia inocentă a unui copil că săteanca
ar putea fi în dispoziție bună în timp ce bătea untul plăcut mirositor în pivnița răcoroasă.
Sofia a ascultat cu un aer absent cererea șovăitoare a cumnatei sale „păi, da Mehetabel”
a spus ea, aplecându-se peste recipientul uriaș pentru ultimele boțuri aurii – „da, începe o
nouă plapumă dacă vrei. Am multe bucăți din cusătura din primăvară care îți vor prinde bine.”
Mehetabil a încercat cu adevărat să o facă să înțeleagă că nu va fi o plapumă obișnuită, însă
vocabularul sărăcăcios și emoțiile au împiedicat-o să-și exprime gândurile. În cele din urmă
Sofia a spus cu o nerăbdare amabilă: „Oh, nu ma deranja. Oricum, niciodată nu am putut ține
socoteala modelelor tale pentru plapume. Nu ma interesează modelul pe care îl coși.”
Mehetabel a urcat în grabă scările abrupte ale mansardei spre camera sa și cu o agitație
plină de bucurie a început pregătirile pentru lucrarea vieții sale. Primele cusături i-au arătat că
era mult mai bine decât se așteptase. Datorită unei inspirații venite din cer, ea a inventat un
model care nu putea fi depășit de vreo plapumă cârpita. Însă în timpul zilei avea puțin timp
liber din cauza corvoadei gospodărești care nu se mai sfârșea. După ce se lăsa întunericul nu
îndrăznea să stea prea mult ca nu cumva să ardă lumânarea. Au trecut câteva săptămâni până
micul pătrat a început să arate ca și modelul. Apoi Mehetabel era entuziasmată să-l termine
mai repede. Era prea conștiincioasă ca să se eschiveze chiar și de la cele mai mici treburi
casnice, însă se grăbea atât de mult să le termine, încât gâfâia atunci când ridica scările spre
mica ei cameră.
De fiecare dată când deschidea ușa, indiferent de timpul de afară care putea fi observat
doar printr-o fereastră mică, camera ei mereu i se părea scăldată în lumină. Zâmbea în sine
atunci când se apleca peste numeroasele bucăți de pânză de bumbac de pe masa de lucru.
Pentru ea, acestea deja erau ordonate într-un mozaic frumos și complex.
În cele din urmă nu a mai putut rezista și a îndrăznit să-și continue lucrarea jos, lângă
foc unde stătea familia, în speranța că din noroc va sta aproape de lumânările din seu de pe
șemineu. Când a ajuns la ultimul colț al pătratului, acul ei parcă zbura înautru și înafară cu o
agilitate emoționantă. Spre fericirea ei nimeni nu i-a dat atenție. Până la ora de culcare mai
avea doar câteva cusături de făcut.
Când s-a ridicat în picioare cu ceilalți, pătratul i-a căzut din mâinile ei tremurânde și a
zburat pe masă. Sofia s-a uitat la acesta cu nepăsare. „Asta e noua plapumă pe care spuneai ca
vrei să o începi?” a întrebat, căscând. „Pare un model destul de drăguț. Hai sa-l vedem.”
Până în acel moment Mehetabel a muncit în atmosfera cea mai pură a unei adorații
dezinteresate a unui ideal. Șocul emoțional pe care l-a simțit atunci când Sofia a scos un
strigăt de admirație în timp ce privea lucrarea la lumina lumânării a fost pentru ea atât uimire
cât și fericire.
„Aoleu!” a exclamat cumnata ei. „Mehetable Elwell, de unde ai luat acest model?”
„Eu l-am inventat” a spus Mehetabel. Vorbea încet, însă tremura. „Nu e posibil!” a
exclamat Sofia. „Chiar ai facut-o! Niciodată în viață nu am văzut așa model. Fetelor, veniți
aici și vedeți la ce lucrează mătușa voastră Mehetabel”.
Cele trei fete înalte au coborât scările șovăitor. „Niciodată nu am fost interesată de
peticirea unei plapume” a spus una dintre ele. Vechea îndemânare, născută din privațiuni
timpurii și dorința de frumos deja a devenit demodată.
 „Nu, nici eu!” a răspuns Sofia. „Dar chiar și un chip de piatră ar fi impresionat de acest
model. Mehetabel, spune-mi sincer, tu l-ai inventat?” A ridicat pătratul mai aproape de ochii
ei și a continuat, „și de unde ai adunat atâta curaj ca să începi să creezi așa ceva? Doamne,
uite la acele cusături mici și schimonosite! Partea din dos e numai cusături! Însă partea din
față este ca un tablou, atât de netedă încât ai crede că a fost țesut pe în așa fel. Doar că nimeni
nu ar putea să o facă.”
Fetele s-au uitat la partea bună și partea din dos și au repetat exclamațiile mamei lor.
Chiar și domnul Elwell s-a apropiat să vadă despre ce discutau. „Ei bine, mărturisesc!” a spus
el, privindu-și sora cu o aprobare pe care ea n-a mai văzut-o demult în ochii lui. „Nu mă
pricep la peticirea plapumelor, însă după părerea mea asta e cu mult mai bună decât plapuma
doamnei Andrew care de atâtea ori a câștigat panglica albastră la târg”.
Când s-a culcat în patul ei îngust și tare, prea mândră și prea entuziasmată ca să doarmă,
i-a crescut inima și lacrimi de bucurie îi cădeau din ochii ei bătrâni.
În următoarea zi a fost uimită de cumnata ei, care i-a luat din poală oala enormă cu
cartofi și i-a dat-o unuia din copiii mai mici ca să ii curețe. „Nu vrei să continui modelul
pentru plapumă?” a spus aceasta. „Mi-ar placea să văd cum va arăta modelul viței de vie pe
colț”.
Pentru prima dată în viața ei, fată bătrână și dependentă a contrazis-o pe cumnata ei care
de obicei deținea autoritatea. Repede și cu gelozie a spus „Nu este viță de vie, este o buclă
ornamentală pe care am inventat-o.”
Până la sfârșitul verii, familia era atât de interesată încât i-au oferit lui Mehetabel o
masă rotundă mică în salon, doar a ei, unde putea să-și păstreze materialele și să lucreze acolo
câte puțin în timpul ei liber. Aproape că a plâns la vederea acestui gest de bunăvoință și a
hotărât cu tărie să nu profite de el. A continuat cu fidelitate să îndeplinească treburile
plictisitoare ale casei, fără să treacă cu vederea un colț. Însă atmosfera din lumea ei s-a
schimbat. Acum lucrurile aveau o semnificație. În timp ce își indeplinea sarcina ei îndelungată
de a spăla cratițele pentru lapte, se înălțau mari speranțe. Se așeza la masa ei micuță și își
punea degetarul pe degetul noduros cu solemnitatea unei preotese care îndeplinea un ritual.
Putea chiar să se bucure cu puțină demnitate de onoarea ca primarul și soția sa să
vorbească cu admirație despre una din minunatele sale lucrări. Familia era mândră de mătușa
Mehetabel când primarull Bowman a spus că lucrarea ei este la fel de bună ca oricare alta pe
care a vazut-o vreodată și chiar era „cea mai splendidă dintre toate”. Comentariul a fost
repetat cuvânt cu cuvânt vecinilor în următoarele săptămâni când treceau pe la ei pentru a
cerceta cu o tăcere adâncă lucrurile surprinzător de grele pe care Mehetabel tocmai le
terminase.
Familia Elwells se plângea de acest proces lent de carpire al plapumei. „Mehetabel a
lucrat în acel colț timp de șase săptămâni, vino marți și lucrul nu va fi nici pe jumate terminat”
le explicau ei vizitatorilor. Au renunțat să se aștepte ca ea să îndeplinească treburile
casei,chiar și cele ale copiilor. „Nu o deranjați pe mătușa Mehetabel” ar fi strigat Sofia. „Nu
vezi că lucrează la o parte delicată a plapumei?”. Bătrâna se așeza mai dreaptă în scaunul ei și
își ridica capul. În cele din urmă facea parte din această lume. Se alătura conversației și
părerile ei erau ascultate. Chiar și copiilor li se spunea să o bage în seamă când aceasta îi ruga
să facă cate ceva pentru ea, cu toate că rareori ar fi îndrăznit să le ceară acest lucru.
Într-o zi, niște oameni străini din orașul vecin, au venit până la casa familiei Elwell și au
întrebat dacă pot să vadă plapuma minunată despre care se vorbește până în celalalt capat al
văii. După aceasta, plapuma creată de Mehetabel a devenit încetul cu încetul un obiectiv
turistic din regiune. Nici un vizitator care venea în orășel, fie că îi știa pe cei din familia
Ellwells sau nu, nu pleca fără să vadă plapuma. Pentru a avea un aspect mai plăcut pentru
străini, aceștia s-au preocupat ca mătușa lor să fie îmbrăcată mai bine ca oricând. Una dintre
fete i-a cusut o bonetă destul de drăguța cu care să-și acopere părul alb și subțire.
 A trecut un an și un sfert din plapumă a fost terminat. După încă un an, o altă jumatate
era gata. În cel de-al treilea an, Mehetabel a avut pneumonie și a zăcut în pat săptămâni
întregi, fiind înspăimântată de ideea că ar putea muri înainte ca lucrarea sa să fie terminată. În
următorul an deja se putea observa splendoarea modelului, iar in luna septembrie a celui de-al
cincilea an, întreaga familie s-a adunat în jurul ei pentru a privi cu nerăbdare cum Mehetabel
făcea ultimele cusături. Fetele au ridicat plapuma, ținând-o de cele patru colțuri și toată lumea
a privit-o într-o liniște totală.
Atunci domnul Elwell a strigat, asemenea unei persoane pline de autoritate.
„Dumnezeule, o vom duce cu siguranță la târg”.
Obrajii lui Mehetabel erau de un roșu aprins. Se gândise și ea la aces lucru, însă
niciodată nu ar fi spus-o cu voce tare.
„Da, numaidecât!” au răspuns toți odată. Unul dintre băieți a fost trimis la casa unui
vecin care era președintele comitetului targului pentru sătuc. S-a întors înapoi radiind de
fericire. „Bineînțeles că o va lua. Nu poate să nu câștige un premiu, a spus el. Însă trebuie sa i-
o dăm acum,pentru că toate lucrurile din orașul nostru vor fi duse mâine dimineață.”
Cu toată mândria ei, Mehetabel a simțit un junghi atunci când pachetul voluminos a fost
dus din casă. Fiecare zi trecea și ea se simțea pierdută. Ani la rând, aceasta a fost singura ei
preocupare. Masa cea mică și rotundă era acoperită cu bucăți de material viu colorate. Acum
era atât de goală. Unul din vecinii care a făcut lunga călatorie până la târg, când s-a întors a
spus că plapuma a fost atârnată într-un loc potrivit, într-o vitrină din „Sala Agricolă”. Însă
acest lucru nu însemna mai nimic pentru Mehetabel, care nu știa alte lucruri înafară de casa
fratelui ei. Încet, și-a pierdut buna dispoziție. Familia a observat acest lucru. Într-o zi, Sofia i-
a spus cu bunătate „Te simți pierdută fără plapumă, nu-i așa?”
„Au luat-o atât de repede” a răspuns aceasta melancolic. Abia dacă m-am uitat o dată
bine la ea.”
Târgul trebuia să dureze paisprezece zile. La începutul celei de-a doua săptămâni,
domnul Elwell și-a întrebat sora la ce oră poate să se trezească dimineața.
„Nu știu,de ce?” a întrebat ea.
„Păi, Thomas Ralston trebuie să meargă la West Oldton la un avocat. E la 4 mile
distanță de târg. A spus că dacă poți să te trezești la ora 4 dimineața te va duce la târg, vei
rămâne acolo toată ziua și te va aduce înapoi spre seară.” Mehetabel a devenit palidă, iar ochii
i s-au umplut de lacrimi. Era ca și cum cineva i-ar fi oferit o călătorie cu o trăsură de aur până
la porțile raiului. „Nu vorbești serios!” a strigat ea cu putere. Fratele ei a început să râdă. Nici
măcar nu putea să se uite în ochii ei. În ciuda indiferenței degajate pe care o avea față de sora
lui, aceasta a fost o descoperire vieții limitate pe care o avea Mehetabel în casa lui. „Nu e prea
mult, doar vei pleca la târg” a răspuns el confuz, apoi a mai adăugat „da, desigur că vorbesc
serios. Pregătește-ți lucrurile, deoarece vrea să plecați dimineața devreme”.
Fiind emoționată și tremurând de nerăbdare, bătrâna a privit toată noaptea la grinzile de
lemn de pe tavan. Ea, care niciodata nu a mers mai departe de 6 mile de casă – se simțea de
parcă ar merge într-o altă lume. Ea, care nu a văzut nimic mai îmbucurător decât o masă de
sărbătoare la biserică, acum va vedea târgul. Nicioadată nu a visat la acest lucru. Nici măcar
nu-și putea imagina cum va fi defapt.
Dimineața următoare toată familia s-a trezit devreme pentru a o petrece. Probabil că nu
doar fratele său era uimit de fericirea ei. În timp ce încerca să-și manance micul dejun, toți ii
dădeau diferite recomandări despre ce ar putea vedea. Fratele său i-a spus să nu rateze să vadă
vitele, nepoatele au considerat că broderiile artistice sunt singurul lucru care merită văzut, iar
Sofia i-a spus să privească numaidecat dulcețurile conservate. Nepoții au rugat-o ca atunci
când vine acasă să le poveastească cum s-au desfășurat cursele de cai.
 Trăsura a tras la ușă și ea a fost ajutată să urce. Membrii familiei alergau dintr-o parte în
alta cu pături, o eșarfă din lână, o piatră caldă luată de pe plită. Era străns învelită în toate
aceste pături. Ceilați stăteau împreună și îi făceau din mână în semn de rămas bun în timp ce
trăsura ieșea din curte. I-a salutat și ea însă abia de ii vedea. În acea seară, când s-a reîntors
acasă era cenușiu de palidă și atât de înțepenită încât fratele ei a trebuit să o ia în brațe ca să o
ducă în casă. Însă buzele ei schițau un zâmbet fericit. Au năvălit asupra ei cu întrebări până
când Sofia i-a dat pe toți la o parte. Le-a spus că mătușa Mehetabel era prea obosită să
vorbească până nu-și va servi cina. Tinerii n-au mai spus un cuvânt în timp ce ea și-a băut
ceaiul și aproape absentă a mâncat o bucățică de pâine prăjită și un ou. Apoi au ajutat-o pe
bătrână să se așeze într-un fotoliu în fața șemineului. S-au adunat în jurul ei, dornici de a afla
noutățile din lumea mare și atunci Sofia a spus: „Hai Mehetabel, povestește-ne tot!”
Mehetabel a tras adânc aer în piept. „Era pur și simplu perfectă!” a spus ea. „Mai
minunată decât m-am așteptat. Au agățat-o în mijlocul unui tip de dulap făcut din sticlă și
unul din colțurile de jos este tăiat și întors pe partea din spate pentru a se vedea cusăturile.
„Ce spui?” a întrebat Sofia puțin pierdută.
„Păi, despre plapumă” a răspuns Mehetabel cam suprinsă. „Există multe altele în acea
cameră însă nici măcar una nu poate să se compare cu aceasta, dacă pot spune acest lucru.
Am auzit multă lumea spunând același lucru. Sofia, trebuia să fi auzit ce spuneau femeile
despre acel colț. Spuneau – ei bine, mă simt rușinată să îți povestesc ce spuneau. Ți-aș spune
dacă nu m-aș simți incomod.
Domnul Elwell a întrebat „Ce părere ai despre acel bou despre care am auzit atât de
multe?”
„Nu am mers să văd vitele” i-a răspuns sora sa cu indiferență. Apoi s-a întors la una
dintre nepoatele ei. „Maria, acel set de bucăți de stofă pe care mi l-ai dat, de la bluza ta roșie,
a fost minunat! Am auzit o femeie care spunea că aproape puteai simți parfumul
trandafirilor.”
„Pe ce loc s-a clasat calul maro a lui Jed Burges în cursa de o milă?” a întrebat Thomas.
„Nu am văzut cursele.”
„Ce zici de dulcețurile conservate?” a întrebat Sofia.
„Nu am vazut nici dulcețurile” a răspuns Mehetabel liniștită.
Văzând că toți o privesc cu mare uimire a continuat, oferindu-le o explicație
acceptabilă. „Păi, vedeți voi, am mers direct în camera în care era atârnată plapuma, iar apoi
nu am mai dorit să plec. A trecut atât de mult timp de când am văzut-o ultima dată. A trebuit
să ma uit la ea destul de bine și apoi la celelalte ca să văd dacă este măcar una la fel de bună.
Apoi oamenii au început să vină și eram atât de curioasă să aud ce au de spus încât nu m-am
gândit că aș putea merge în altă parte. Am luat prânzul chiar acolo și sunt nespus de fericită;
care crezi că este motivul?” – s-a uitat lung cu o lumină arzătoare în ochi. „În timp ce stăteam
acolo cu mâncarea într-o mână, chiar președintele a venit și a deschis ușa de sticlă și a prins o
mare rozetă din panglică albastră chiar în mijlocul plapumei, având o etichetă pe ea „Premiul
cel Mare”.
Au urmat o serie de felicitări pline de mândrie. Atunci Sofia i-a mai adresat o întrebare
„Nu ai fost să mai vezi nimic altceva?”
Mehetabel s-a lăsat furată de amintiri. De parcă ar fi văzut-o iar în fața ochilor, a văzut
măreția care înconjura lucrarea creată de mâinile și mintea sa. Tânjea să-i facă pe ceilalți să-i
împărtășească viziunea ei minunată. Se chinuia să caute cuvintele necesare. Nu-i ajungeau
cuvinte ca să își exprime gândurile. „Îți spun, arăta precum – „ începea să spună apoi se oprea.
 Îi veneau în minte părți ale unor cântări bisericești. Erau singura formă de exprimare pe
care o știa. Însă le ignora, ca fiind prea sacre pentru a le folosi în legătură cu un obiect din
viața reală, însă și pentru că nu erau cuvinte care ar impresiona îndeajuns.
În cele din urmă a spus „Arăta chiar foarte bine”, pentru a-i convinge și s-a așezat
privind focul, iar pe fața ei obosită și bătrână era bucuria supremă a unui artist care a realizat
un ideal.