Văduva eschimosă

În cea mai rece parte a Zonei Arctice, eschimoșii au o legendă pe care o povestesc
atunci când nopțile lungi de iarnă sunt nemaipomenit de friguroase. Este povestea unei femei
mici și bătrâne care locuia singură în partea extremă de nord a Alaskăi. Nefiind în stare să
vâneze sau să pescuiască, ea trăia doar din ceea ce îi ofereau vecinii. Era un sat sărac, iar
aceștia nu aveau prea multe de împărțit. Astfel, adesea era pe atât de înfometată pe cât era de
singură.
Într-o dimineață, a auzit un zgomot ce părea a fi a unui copil care plânge. Când nu l-a
mai putut ignora, a mers afară și a găsit un ghemotoc de blană încâlcită pe gheață. Era un pui
de urs polar a cărui mamă a fost capturată și care a reușit să fugă înainte ca vânătorii să-l
omoare. Neajutorarea puiului i-a înduioșat inima femeii singuratice, care fără să se gandească
prea mult cum îl va îngriji, l-a adus înăuntru șî i-a oferit ceva resturi pe care le păstra pentru
următoarea ei masă. Puiul le-a înfulecat, a căscat și a adormit.
Acum, femeia nu mai era singură. A îngrijit puiul de urs de parcă acesta era copilul ei. Îi
oferea jumătate din puțina mâncare pe care o avea. În final, ea era mai înfometată ca
niciodată, însă era fericită. Rareori, când eschimoșii obțineau o pradă bună, fiecare om din sat
primea o parte din aceasta, iar femeia bătrână și puiul ei aveau o masă copioasă. Totuși, cea
mai mare parte a timpului toți erau înfometați.
Cumva, bătrâna a supraviețuit, iar puiul a crescut mușchi și grăsime. Apoi a crescut
zvelt și înalt. Intr-o zi, după ce a devenit cel mai important lucru din viața femeii, a dispărut.
Bătrâna nu a închis un ochi toată noaptea, doar suspina „copilul meu”, „copilul meu”.
Dimineața următoare a plâns din nou, însă de data aceasta de bucurie. Puiul ei s-a întors cu o
bună bucată de somon pe care o prinsese. A învățat cum să pescuiască.
Pe măsură ce creștea a devenit un vânător priceput. Nemaifiind un pui, cateodată tânărul
urs nu prindea doar pește ci și foci mici. Aveau destulă hrană pentru amândoi,iar în scurt timp
puteau să împartă și cu vecinii. Toată lumea a observat cât de isteț este ursul. Femeia repeta
cu mândrie „copilul meu”.
Însă zilele bune nu au durat prea mult. Dintr-odată, vremea s-a schimbat și săptămâni
intregi, viscole care îți orbeau privirea au cuprins satul. Nu puteai prinde nici măcar un pește,
iar focile păreau că au înotat departe în larg.
Anume atunci unul dintre săteni a venit cu un plan. „De ce trebuie să ne înfometăm,
când avem mâncarea chiar în fața noastră” a spus el. „Ursul bâtrânei are destul de multă carne
sub Se pare că ne-ar pot blanăoli foamea din plin”.
Ceilați nu spuneau nimic, însă și-au croit drum spre casa bătrânei prin mormanele de
zăpadă care ajungeau până la umeri. Acolo au gasit-o pe văduvă plângând. Ursul a dispărut
din nou.
Sătenii s-au îndreptat tăcuți spre case. Nu era nimic de spus, nimic de făcut. Furtunile de
zăpadă s-au întețit. Părea că nu mai există speranță pentru oamenii înfometați din acest sat.
Într-o bună zi, vântul s-a schimbat și ursul s-a reîntors. Toți îl priveau lung, nimeni nu
vorbea. Văduva, care era numai piele și os, era prea slăbită ca să îi vorbească, însă abia a
reușit să schițeze un zâmbet. Ursul nu se mișca din loc, ci doar dădea din cap.
„Încearcă să ne spună ceva” a exclamat un sătean. „Cred că vrea să mergem cu el” a
spus altul. „Se pare că ne indică direcția”.
 Ursul a început să meargă, iar sătenii îl urmau. I-a condus peste dealuri de gheață,
ocolind fisurile lungi și adânci. În cele din urmă s-a oprit. O sută de metri mai în față, pe o
bucată de gheață imensă se zărea un corp întunecat care abia se mișca. Când sătenii s-au
apropiat au văzut că era un animal rănit, care arăta fioros, o focă uriașă mascul. Aceasta era
mult mai mare decât orice altă focă prinsă de săteni. Acum aveau mâncare pentru o bună
perioadă de timp, destulă carne și rezerve suficiente de grăsime, care ar reda viața tuturor
oamenilor din sat.
Un grup de oameni fericiți s-a reîntors cu prada și cu ursul, acesta din urmă fiind
întâmpinat cu deosebită placere.
„Știa că aveam nevoie de mâncare și a gasit-o pentru noi” își spuneau sătenii.
„Nu doar a gasit-o, ci a luptat ca sa ne-o ofere. Îi datorăm totul.” a spus unul dintre ei.
„Îi datorăm totul” ,au repetat oamenii „și nu îl vom uita niciodată”.
Văduva a așteptat până când ursul s-a apropiat de ea și și-a lăsat capul în palma ei.
Aceasta i-a mangâiat blana și a spus cu blândețe „copilul meu”.