3.1.

– Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 129

Capitolul 3

Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România

3.1. Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României...............134

3.2. Situaţia economică generală în spaţiul rural.........................................136
3.3. Situaţia demografică a spaţiului rural...................................................137
3.4. Situaţia socio-ocupaţională în spaţiul rural...........................................140
3.5. Economia spaţiului rural........................................................................142
3.5.1. Utilizarea terenului şi proprietatea asupra acestuia..........................142
3.5.2. Principalele probleme ale agriculturii româneşti.............................142
3.5.3. Analiza sectorului agricol şi forestier..............................................144
3.5.4. Situaţia în industria alimentară........................................................146
3.5.5. Structura economiei rurale manageriale..........................................147
3.5.6. Scurtă analiză a serviciilor din spaţiul rural....................................149
3.6. Managementul resurselor naturale în agricultură şi silvicultură......151
3.6.1. Solul................................................................................................151
3.6.2. Apa..................................................................................................151
130 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3

Capitolul 3

Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România1

Pentru România, delimitarea teritoriilor rurale s-a realizat în lucrarea Carta

Verde. Dezvoltarea rurală în România (1998). Această lucrare a fost elaborată ca
urmare a derulării unui proiect „Proiect Phare RO 9595-04-03 – Dezvoltare rurală”
aprobat prin Programul Phare RO 9595 în scopul conturării unei politici complexe de
dezvoltare rurală în România care să asigure:
- revitalizarea unor zone rurale aflate în dificultate;
- înlăturarea (micşorarea) sărăciei în zonele rurale;
- echilibrarea oportunităţilor economice şi a condiţiilor păstrării şi dezvoltării
valorilor de patrimoniu material şi spiritual;
- stimularea cooperării intersectoriale în dezvoltarea rurală;
- încurajarea manifestării iniţiativei locale în procesul de dezvoltare.
Proiectul a fost încredinţat Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru
Urbanism şi Amenajarea Teritoriului „URBAN PROIECT” din Bucureşti unde s-a
constituit o Echipă Strategică. Această echipă a fost alcătuită din specialişti români din
ţară (printre care şi cadre didactice de la Facultatea de Management Agricol Timişoara
– USAMVB – coordonaţi de Acad. P.I. Otiman) asistaţi de experţi străini.
Documentul numit „Carta Verde a dezvoltării rurale din România” a fost
redactat ca urmare a cercetărilor efectuate de către Echipa Strategică şi cuprinde: diagnoza
spaţiului rural, strategia de dezvoltare rurală, un Plan de Acţiune şi proiecte pilot.
Pentru diagnoza şi cuantificarea dezvoltării rurale se face o analiză
multicriterială a stadiului de dezvoltare a spaţiului rural. Este necesară trecerea de la
imaginile analitice, furnizate de indicatori, la imaginile sintetice pe baza unor criterii,
iar informaţiile de detaliu trebuiesc agregate în informaţii sintetice.
Valoarea cognitivă a indicatorilor şi criteriilor utilizate în studierea dezvoltării
rurale este diferenţiată. Acestea trebuie să se încheie cu un indice sintetic pentru întreg
spaţiul rural.
Astfel:
 criteriile fizico-geografice, locativ, echipare, social, ecologic au aproape în
exclusivitate o funcţie în diagnosticarea stării de dezvoltare a spaţiului rural. (indicatori
de stare).

1
Pentru analiza şi diagnoza spaţiului rural datele au fost preluate din Anuarul Statistic al
României şi din Programul Naţional de dezvoltare Rurală 2007-2013, elaborat de Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 131
 criteriile demografic şi economic au o funcţie în diagnosticare a stării de
dezvoltare şi o funcţie în identificarea şi relevarea factorilor cu rol important în
dezvoltarea endogenă viitoare a zonelor (indicatori de resurse).
Cercetările efectuate privitoare la stabilirea ponderilor ce revin fiecărui
indicator şi respectiv criteriu, în algoritmul de calcul al indicatorilor agregaţi, conduce
la stabilirea punctajului maxim pe comună de 100 puncte pentru cele şapte criterii
utilizate astfel: 8 puncte – criteriul fizico-geografic; 30 puncte – criteriul demografic;
30 puncte – criteriul economic; 10 puncte – criteriul locuire; 10 puncte – criteriul
echiparea tehnică a localităţii; 8 puncte – criteriul social; 4 puncte – criteriul ecologic.
Cu aceste 100 puncte se ponderează în mod corespunzător valorilor criteriilor rezultate
din însumarea valorilor subcriteriilor/indicatorilor componenţi.
Efectuând astfel de calcule pentru fiecare comună în parte URBANP ROIECT
a realizat hărţi la nivelul întregii ţări privitor la gruparea comunelor după valorile
indicelui agregat privitor la: cadrul natural, demografic, economic, locuire, echipare,
social, ecologic, gradul de dezvoltare rurală şi o zonificare a spaţiului rural fiind
identificate 3 categorii mari de zone:
a) zone în care predomină factorii favorizanţi ai dezvoltării;
b) zone în care predomină factorii restrictivi ai dezvoltării şi
c) zone cu condiţii medii ai dezvoltării.
Astfel, se poate face precizarea că oricât de slab dezvoltată ar fi o comună,
prezintă unele elemente de potenţial favorizante pentru dezvoltare, respectiv nu există
comună, oricât de dezvoltată ar fi, care să nu prezinte unele disfuncţionalităţi.
Valorile indicilor agregaţi sunt grupate pe intervale pentru a realiza o tipologie
a comunelor, identificând cel puţin 3 categorii de comune la fiecare criteriu analizat,
fiind prezentate în tabelul 3.1., după P.I. Otiman.

Tabelul 3.1.
Repartizarea spaţiului rural
Intervale Aprecierea
Comune Populaţie Suprafaţă
calculate indicatorului
nr. % mii loc. % km2 %
1. Cadrul natural
4,3 - 8,0 foarte favorabil 159 6,0 500 5,0 25 016 12,0
0,7 – 4,2 favorabil 1 859 69,0 7 020 69,0 141 121 66,0
-3,0 - 0,6 deficitar 669 25,0 2 680 26,0 46 630 22,0
2. Resurse demografice
17,6 – 28,8 dinamism 416 15,5 2 600 25,5 32 234 15,2
demografic
6,5 – 17,5 staţionare 1 788 66,6 6 600 64,7 144 750 68,0
demografică
-4,6 – 6,4 declin demografic 482 17,9 1 000 9,8 35 783 16,8
3. Starea economică (7,2)
9,4 – 12,6 bună 242 9,0 1 180 11,6 16 933 8,0
6,2 – 9,3 medie 1 872 69,7 7 170 70,2 138 518 65,1
2,9 – 6,1 slabă 571 21,3 850 98,2 57 316 26,9
132 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
Repartizarea spaţiului rural
Intervale Aprecierea
Comune Populaţie Suprafaţă
calculate indicatorului
nr. % mii loc. % km2 %
4. Resursele economice
19,7 – 25,8 bună 569 21,2 2 120 20,7 53 150 25,0
13,7 – 19,6 medie 1 335 49,7 5 140 50,5 98 309 46,2
7,6 – 13,6 slabă 782 29,1 2 940 28,8 61 308 28,8
5. Locuirea
5,10 – 9,50 relativ bună 442 16,0 1 900 19,0 39 376 18,0
0,70 – 5,09 mediocră 1 126 42,0 4 400 43,0 93 143 44,0
-3,75 – slabă 1118 42,0 3 900 38,0 80 248 38,0
0,69
6. Echiparea tehnică a localităţilor
4,8 – 10,0 relativ bună 609 27,7 2 900 28,4 56 825 26,7
-0,3 – 4,7 satisfăcătoare 1 197 44,6 4 500 44,1 94 144 44,3
-5,4 – (- Slabă 880 32,7 2 800 27,5 61 798 29,0
0,4)
7. Criteriul social
2,9 – 8,0 relativ bună 737 27,0 2 960 29,9 55 953 26,0
-2,2 – 2,8 satisfăcătoare 1 228 46,0 4 480 49,0 99 522 47,0
-7,3 – (- Deficitară 721 27,0 2 260 22,0 57 292 27,0
2,1)
8. Criteriul ecologic
2,1 – 4,0 Bună 1 236 46,0 4 600 45,1 96 944 45,6
0,3 – 2,0 Medie 1 323 49,6 5 100 50,0 107 599 50,6
-1,5 – 0,2 Slabă 117 4,4 500 4,9 8 224 3,8

Valorile indicilor agreaţi sunt grupate pe intervale pentru a realiza o tipologie a

comunelor, identificând cel puţin trei categorii de comune la fiecare criteriu:
 comune cu stare şi potenţial bune şi potenţial propriu de dezvoltare;
 comune cu condiţii medii;
 comune cu stare şi potenţial slabe care au nevoie de sprijin în
dezvoltare prin URBAN PROIECT.
Corespunzător tipului majoritar de comune Otiman şi colab au realizat o
zonificare tipologică a caracteristicilor spaţiului rural. Astfel, de la tipologia comunelor
(fig.3.1.) s-a trecut la tipologia zonelor (fig.3.2).
În consecinţă, pentru fiecare criteriu şi pentru ansamblul criteriilor, s-a realizat
o zonare cumulativă a teritoriului rural care a ţinut seama de toate elementele analizate.
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 133

Figura 3.1. Harta gradului de dezvoltare rurală (Otiman şi colab, 2006)

Delimitarea şi identificarea zonelor sunt rezultatul combinat al interpretărilor

informaţiilor statistice prelucrate pe baza unor algoritmi matematici şi al opiniilor
experţilor din echipa strategică şi din observatoare implicaţi în realizarea proiectului.
(fig. 3.2.)

Figura 3.2. Harta zonificării spaţiului rural

Întreg teritoriul României este clasificat ca Obiectiv de „Convergenţă”.
134 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
Spaţiul rural din România este format din suprafaţa administrativă a celor
2,851 comune, care regrupează 12946 sate. Suprafaţa aferentă spaţiului rural astfel
delimitat însumează 223.055 mii ha, reprezentând 87,1% din suprafaţa ţării. Populaţia
rurală este în prezent de cca. 9,7 milioane persoane, respectiv 45,1% din totalul
populaţiei. Numărul gospodăriilor din rural este de 3311 mii (45% din numărul total de
gospodării din ţară), iar al locuinţelor de 3.656 mii (46,8% din numărul total de
locuinţe). Acest spaţiu este depozitarul marii majorităţi a resurselor economice: materii
prime pentru industrie, resurse agricole, forestiere, turistice şi balneare.
Dezvoltarea rurală presupune crearea unei infrastructuri atât în intravilan
(reţele de drumuri, alimentare cu apă şi canalizare, reţele de alimentare cu gaz şi
termoficare, reţele de cablu TV şi telefoane, depozite ecologice de deşeuri, locuinţe
confortabile, sedii de firme productive pentru prelucrarea produselor agricole din zonă:
abator, moară, brutărie, fabrici de lapte şi produse lactate, distilării, fabrici de sucuri şi
pentru prelucrarea fructelor şi a fructelor de pădure, gatere, ateliere de tâmplărie;
ateliere mecanice şi service pentru reparaţii utilaje şi echipamente agricole, şcoli bine
dotate, dispensare medicale, cămin cultural, biserică) cât şi în extravilan (drumuri
agricole, magazii şi depozite pentru produse agricole, ferme agrozootehnice: grajduri,
saivane, padocuri), mijloace de transport adecvate zonei, păşuni bine organizate etc.
Dezvoltarea rurală este o problemă actuală, complexă, de durată care urmăreşte
modernizarea, echiparea şi dotarea prin sistematizare şi amenajare a teritoriului, fără a
produce expansiunea urbanului, păstrând caracterul tradiţional al spaţiului şi culturii
rurale.

3.1. Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României

În studiul oricărei aşezări umane – în sensul întregului spaţiu folosit de om – se

impune luarea în considerare a elementelor mediului natural. Caracteristicile fizice şi
geografice ale cadrului în care se desfăşoară viaţa oamenilor cuprind: resursele
topografice (forme de relief, peisaj, calitate a resurselor geologice, a resurselor de sol,
resurselor de apă, nevoia de protecţie a naturii. Variaţia acestora de la o zonă la alta
determină diferenţieri mari între tipurile de dezvoltare economică şi socială a zonelor
(E. Buciuman, 1999).
Relieful României se desfăşoară pe trei trepte majore: Munţii Carpaţi,
Subcarpaţi, dealuri, podişuri şi câmpii (inclusiv luncile din Delta Dunării).
Caracteristicile principale ale unităţilor de relief sunt proporţionalitatea suprafeţelor
(31% munţi, 36% dealuri şi podişuri, 33% câmpii şi lunci) şi dispunerea concentrică şi
sub formă de amfiteatru a treptelor majore de relief.
Clima României este temperat continentală de tranziţie, cu influenţe oceanice
dinspre vest, mediteraneene dinspre sud-vest şi continental excesive dinspre nord-est.
Precipitaţiile medii anuale sunt variabile în funcţie de altitudine: 500 mm la câmpii,
700 mm la deal şi 1200 la munte.
În zona de câmpie şi podiş din nordul şi estul ţării există un climat în general
secetos caracterizat prin temperaturile medii anuale cele mai ridicate (10-11°C) şi
regimul de precipitaţii cel mai scăzut (750 mm – 530 mm).
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 135
Regiunea cea mai secetoasă este considerată Dobrogea unde precipitaţiile
anuale ating frecvent numai cca. 300 mm. De remarcat este faptul că în România există
o tendinţă de modificare a climei, orientată spre accentuarea caracterului excesiv
continental care a determinat apariţia şi a altor zone în care riscul secetei se face
semnalat, aceste zone fiind situate în general în sudul Câmpiei Române.
Seceta de fapt constituie un factor natural important de risc. De asemenea
alunecările de teren sunt incluse în această categorie reprezentând o formă de
degradare a terenurilor, fiind determinate de factori fizico-geografici. În România
există zone unde pericolul alunecărilor este semnificativ şi anume:
- zone cu alunecări de teren accidentale sau cu prăbuşiri situate în Carpaţii
Meridionali, Munţii Apuseni, latura vestică a Carpaţilor Orientali;
- zone cu alunecări de teren cu frecvenţă şi intensitate mare (ponderea cea mai
mare este în zonele subcarpatice, partea de vest a Podişului Transilvaniei şi Podişul
Moldovei.
Alunecări de teren importante s-au înregistrat în judeţele Dîmboviţa, Bacău,
Mehedinţi şi Prahova pe o suprafaţă de 9.000.000 ha. Localizarea alunecărilor de teren
este importantă deoarece trebuiesc luate măsuri suplimentare de consolidare a
versanţilor; se impun restricţii în exploatarea terenurilor în special a pădurilor; sunt
necesare studii geotehnice care să stabilească amplasarea construcţiilor şi căilor de
comunicaţii.
În România un factor natural important de risc este seismicitatea. Conform
datelor statistice România este situată într-o regiune cu seismicitate puternică unde
cutremurele au o frecvenţă destul de mare şi intensitate ridicată (în perioada 1956-
1970-1982 cutremurele au avut magnitudinea mai mare de 4 grade pe scara Richter).
În ţara noastră au fost delimitate zonele unde există riscul producerii unor
cutremure cu intensitate seismică astfel: jumătatea de sud-est a ţării influenţată de
cutremurele din Vrancea precum şi câteva zone legate de cutremurele situate în
judeţele Timiş, Caraş-Severin şi unele zone mai restrânse din nordul ţării, judeţele
Bihor, Satu-Mare şi Maramureş.
În aceste zone cu seismicitate potenţială se impune respectarea normelor de
construcţie antiseismică prin utilizarea unor materiale de construcţie rezistente şi
întreţinerea şi supravegherea permanentă a lucrărilor hidrotehnice aflate pe teritoriul
comunelor.
Zonele naturale protejate din România
Urmărind principiile dezvoltării durabile România a adoptat o politică de
protecţie a patrimoniului naţional natural şi cultural într-un program complex de
protejare. Astfel au fost instituite zonele protejate care reprezintă acele teritorii unde
există unul sau mai multe locuri de patrimoniu naţional.
Ariile protejate
Dintre statele membre ale U.E. - 27, România deţine cea mai mare diversitate
biogeografică (5 regiuni biogeografice din cele 11 europene), aceasta aflându-se în
majoritate într-o stare favorabilă de conservare. Dintre cele 198 tipuri de habitate
europene, dintre care 65 sunt prioritare, în România se regăsesc 94 tipuri de habitate
136 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
dintre care 23 sunt prioritare la nivel comunitar şi a căror conservare impune
desemnarea unor Arii Speciale de Conservare (SAC).
Suprafaţa totală a ariilor protejate este de cca. 1.866.705 ha şi acoperă
aproximativ 7,83 % din suprafaţa ţării. Sunt incluse aici Rezervaţia Biosferei „Delta
Dunării” – 576.216 ha, 13 Parcuri Naţionale – 318.116 ha , 13 Parcuri Naturale –
772.128 ha, 981 Rezervaţii Naturale – 179.193 ha şi 28 Arii Speciale de Protecţie
Avifaunistică – 21.052 ha.
Dintre acestea, câteva arii protejate prezintă interes deosebit, atât la nivel
naţional cât şi internaţional, având statut multiplu:
• Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – Rezervaţie a Biosferei (Comitetul
UNESCO MAB – „Omul şi Biosfera”), Zonă Umedă de Importanţă Internaţională
(Secretariatul Convenţiei Ramsar) şi Sit al Patrimoniului Natural Universal
(UNESCO);
• Parcul Naţional Retezat – Rezervaţie a Biosferei (Comitetul UNESCO
MAB – „Omul şi Biosfera");
• Parcul Naţional Munţii Rodnei – Rezervaţie a Biosferei (Comitetul
UNESCO MAB – „Omul şi Biosfera");
• Parcul Naţional Balta Mică a Brăilei – Zonă Umedă de Importanţă
Internaţională (Secretariatul Convenţiei Ramsar).

3.2. Situaţia economică generală în spaţiul rural

România este ca dimensiune şi număr de locuitori un important stat membru al

UE, deşi ca nivel de dezvoltare economică şi socială înregistrează un decalaj
semnificativ faţă de vechile state membre, în special faţă de UE-15.
În România, PIB/locuitor în 2005 a fost de aproximativ 34% din media UE-25
în comparaţie cu 26,9% cât reprezenta în 2001. PIB-ul a înregistrat creşteri începând cu
anul 2000 şi a atins creşterea maximă în anul 2004 (8,5% în comparaţie cu anul
anterior), rata medie de creştere a PIB-ului a fost de 5%.
Contribuţia agriculturii în PIB rămâne în mod tradiţional ridicată. Astfel
ponderea VAB din agricultură în PIB, la nivelul anului 2004, a fost de 12,1% iar
ponderea VAB a aceluiaşi sector în total VAB a fost de 13,6%. Valoarea produselor
agricole şi alimentare provenite din resurse proprii aşa cum este reflectat în venitul
total al gospodăriilor, a fost de asemenea ridicat, deşi a scăzut de la 22,7%, cât
reprezenta în anul 2002, la 17,3% în anul 2005. Pentru familiile fermierilor şi familiile
din spaţiul rural, nivelul este semnificativ mai mare, de 42,4% în anul 2005.
De vreme ce datele cronologice necesare pentru a diferenţia spaţiul rural de
spaţiul urban nu sunt disponibile, dependenţa spaţiului rural de agricultura şi
silvicultura sugerează similaritatea contribuţiei celor două medii la PIB.
În perioada 2002-2005, populaţia ocupată la nivel naţional a scăzut treptat de
la 9,2 la 9,1 milioane persoane, rata de ocupare având fluctuaţii de mai puţin de un
procent, fiind de 57,7% în 2005, mai ridicată (61,6%) în zona rurală.
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 137
Rata şomajului, la nivel naţional, a fost în anul 2005 de 7,2%, în scădere faţă
de anul 2002 (8,4%). În zona rurală, rata şomajului a fost în fiecare an cu cel puţin 3%
mai mică (în 2005 a fost de 5,2%) decât cea din zona urbană.

3.3. Situaţia demografică a spaţiului rural

Populaţia se defineşte ca o colectivitate de oameni care trăiesc pe un anumit

spaţiu geografic. Din punct de vedere socio-economic populaţia poate fi descrisă ca un
subsistem social care are în vedere numărul de locuitori, densitatea, structura pe vârste
şi pe sexe, natalitatea şi mortalitatea, feminizarea, migraţiile, îmbătrânirea
demografică, înnoirea forţei de muncă.
Populaţia este atât factor de acţiune cât şi factor de consum. În analiza
diagnostic a spaţiului rural, elementul demografic apare în principal în calitate de
potenţial de dezvoltare.
Numărul de locuitori din spaţiul rural era de 9,7 milioane locuitori în 2005 şi
reprezintă 45,1% din populaţia ţării, rezultând o densitate relativ slabă de sub 46
locuitori/km2. Numărul de locuitori ai unităţilor administrativ teritoriale de bază din
spaţiul rural respectiv comună la un moment dat reprezintă un indicator care exprimă
populaţia stabilă în comună. Populaţia medie a unei comune din România este de
3780 locuitori, dar există o mare varietate a comunelor din România sub aspectul
dimensiunilor demografice. Cea mai mică comună este Brebul-Nou (jud. Caraş-
Severin), cu 123 locuitori, iar cea mai mare este Voluntari (jud. Ilfov) care are 27.042
locuitori.
O comună este formată din mai multe sate, peste jumătate din comune (55,4%)
sunt formate din 1-4 sate, iar 6,2% din comune au mai mult de 10 sate.
Sub aspectul numărului de locuitori, dimensiunea satelor variază de la cele
care au doar câţiva locuitori, până la sate cu peste 7000-9000 locuitori. Predomină însă
satele cu puţini locuitori, numărul mediu de locuitori ai unui sat fiind de cca. 800
locuitori.
Componenţa satelor după numărul de locuitori şi a comunelor după numărul de
sate şi de locuitori influenţează în mod semnificativ gradul de asigurare a populaţiei cu
echipamente şi servicii publice. Comunele cu număr mic sau dispersat de locuitori sau
cu sate risipite au cele mai mari probleme sub aspectul echipării edilitare şi au avut în
ultimele decenii, descreşterile cele mai mari de populaţie.
Tabelul 3.2.
Evoluţia populaţiei României în perioada 1891-2000

Nr. Anul Populaţia totală Populaţia Populaţia

crt. rurală urbană
Numărul % % %
1. 1891 10.000.000 100 - -
2. 1900 11.168.000 111,7 81,2 18,8
3. 1912 12.898.000 129,0 81,6 18,4
4. 1930 14.280.000 142,8 78,6 21,4
138 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
5. 1941 16.126.063 161,3 - -
6. 1948 15.872.624 158,7 76,6 23,4
7. 1956 17.498.450 174,9 68,7 31,3
8. 1966 19.103.163 191,0 61,8 38,2
9. 1969 20.000.000 200,0 50,9 49,1
10. 1977 21.599.910 215,6 55,4 43,6
11. 1985 22.724.863 227,5 50,0 50,6
12. 1987 23.000.000 230,0 48,1 51,9
13. 1990 23.206.720 232,1 45,1 54,3
14. 1995 22.680.951 226,8 45,0 55,0
15. 1999 22.458.022 224,6 45,2 54,79
16. 2000 22.435.205 224,4 45,4 54,57
17. 2003 21.733.556 217,3 48,0 52,00
18. 2005 21.673.328 210,0 45,1 54,90
Sursa: C., Ţăran – Demografie, 1997, Anuarul statistic 2001, 2006

Evoluţia populaţiei totale şi a populaţiei rurale în România este prezentă în

tabelul 3.2. din care se observă că în anul 1891 populaţia era de 10 milioane locuitori,
atingând 20 milioane în 1969 şi maximul de 23 milioane în anul 1987 după care a
urmat o evoluţie negativă ajungând în anul 2000 la 22.435.205 populaţie totală (din
care populaţia rurală reprezintă 10.1 respectiv 45,43%), iar în 2005 la 21.673.328
locuitori.
În anul 2003 are loc o creştere a populaţiei rurale după care urmează o scădere
la 9,7 milioane populaţie rurală.
Rezultă că în secolul care a trecut populaţia României a crescut înregistrând un
spor general de 14,4 mil. locuitori. Ritmul mediu anual de creştere realizat în România
a fost mai ridicat decât în ţările dezvoltate şi mai scăzut decât în cele slab dezvoltate.
Ritmul mediu anual de creştere a înregistrat variaţii diferite de-a lungul
secolului. Până în 1915 ritmul a fost relativ ridicat, în următorii 30 ani, până în 1945,
evoluţia populaţiei a fost afectată în mare măsură de efectele negative produse de cele
două războaie mondiale. După cel de-al doilea război mondial populaţia României a
înregistrat un ritm de creştere continuu până în 1990 când datorită sporului natural
negativ şi migraţiei externe evoluţia a înregistrat un ritm negativ iar numărul
locuitorilor se află în descreştere.
Populaţia rurală din România a scăzut continuu pe toată perioada analizată cu
un procent de 16% între anii 1966-1997 în timp ce populaţia urbană a crescut cu 70%.
Cauzele scăderii demografice au fost diferite: migrarea spre oraşele din zonă, migrarea
etnicilor germani, un comportament demografic caracterizat prin natalitate foarte
scăzută. Între anii 1992-1997 populaţia rurală a scăzut cu 280 mii. persoane (cu 2,7%
în medie pe an).
Descreşterea a fost mai mare decât cea medie în judeţele Alba, Caraş-Severin,
Hunedoara, Sălaj.
Creşteri demografice s-au înregistrat cu precădere în zonele montane.
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 139
După 1995 populaţia rurală a înregistrat o uşoară creştere datorită reîntoarcerii
la ţară a orăşenilor care şi-au pierdut locurile de muncă. Forţa de atracţie a oraşului a
scăzut datorită creşterii costurilor vieţii mai ales a celor legate de întreţinerea locuinţei.
Evoluţia demografică din mediul rural românesc, a cunoscut în ultimul timp o
dinamică diferită atât datorită tendinţelor societăţii de modernizare cât şi tendinţelor
din perioada anterioară sau datorită impactului noilor factori economici, politici şi
sociali.
Analiza structurii populaţiei rurale pe grupe de vârstă, în perioada 1998–2005,
relevă următoarele tendinţe:
• populaţia cu vârsta cuprinsă între 0 - 14 ani a scăzut cu 2%, reprezentând
1,74 milioane (17,8% din total populaţie) în 2005;
• populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 - 64 ani a rămas relativ constantă pe
parcursul perioadei de referinţă, reprezentând 6,18 milioane (63,4% din total
populaţie) în 2005.
• populaţia cu vârsta de 65 ani şi peste a înregistrat o creştere de 1,5% pe
parcursul perioadei de raportare, reprezentând 1,82 milioane de locuitori (18,7% din
populaţia totală) în anul 2005.
Această creştere ilustrează un fenomen de lungă durată ce afectează mediul
rural şi anume îmbătrânirea populaţiei rurale.
Densitatea medie a populaţiei din mediul rural a rămas relativ constantă de-a
lungul anilor, fiind de 45,1 locuitori/km 2). Analiza acestui indicator la nivel teritorial
evidenţiază faptul că peste 80% dintre localităţile rurale au o densitate apropiată
pragului utilizat de Uniunea Europeană pentru identificarea zonelor rurale. Există mari
disparităţi, în special determinate de influenţa reliefului la nivel regional şi judeţean.
Migraţia populaţiei
Fluctuaţiile la nivelul evoluţiei populaţiei sunt o consecinţă a migraţiei, în
special a tinerilor apţi de muncă, spre mediul urban, în căutarea unor locuri de muncă
mai bune şi a unui mod de viaţă mai atractiv.
Migraţia externă prezintă o importanţă deosebită pentru România şi are
efecte pozitive la nivel economic si social datorită resurselor financiare importante
aduse în ţară de către emigranţi. Astfel de contribuţii sunt deosebit de importante
pentru economia rurală, emigrarea ajutând, totodată, la schimbarea mentalităţii şi a
deschiderii spre modernizare.
Rămânerea în rural a unei părţi cât mai mari din această categorie de populaţie
tânără ar fi un factor decisiv pentru revitalizarea ruralului, pentru diversificarea
economică, pentru restabilirea dezechilibrelor demografice, în special în zonele cu
deficienţe agrare. Astfel eficienţa politicii de dezvoltare rurală întreprinsă se va reflecta
prin stabilizarea acestui segment de populaţie în mediul rural, dimensionat în
conformitate cu posibilităţile naturale, economice şi sociale ale fiecărei zone.
Principalii factori care contribuie la evoluţia socio-demografică din mediul
rural sunt: natalitatea, mortalitatea şi migraţia.
Fenomenul de bază al creşterii demografice este exprimat prin indicatorul rata
natalităţii care reprezintă numărul de nou născuţi vii ce revin la 1000 locuitori.
Valoarea indicatorului este dependentă în principal de structura pe vârste a populaţie şi
140 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
este influenţată de modul de comportament demografic al zonei şi de condiţiile social
economice. Rata medie a natalităţii a înregistrat o evoluţie negativă continuă. Dacă în
anul 1980 natalitatea în mediul rural a fost de aproximativ 17 la 1000 locuitori, ea a
ajuns la 12,8 la 1000 locuitori în anul 1994. În prezent natalitatea în rural depăşeşte de
aproximativ 1,4 ori rata din urban. Valorile natalităţii continuă să aibă mari variaţii în
teritoriu. În partea de est a ţării natalitatea este de aproape două ori mai mare decât cea
din sud şi vest.
Există zone întinse din sudul ţării – judeţele Giurgiu, Teleorman, în vest – jud.
Caraş-Severin, Hunedoara, Cluj şi mare parte din judeţele Sălaj, Arad şi Timiş, în estul
ţării – jud. Tulcea şi Brăila unde natalitatea este foarte scăzută (11 copii născuţi/1000
locuitori). Astfel dezechilibrele demografice se perpetuează în aceste zone unde
populaţia este deja îmbătrânită, punându-se în pericol potenţialul uman al acestor zone
pentru viitor. Cele mai afectate sunt judeţele Caraş-Severin şi Hunedoara unde în
majoritatea comunelor se nasc anual mai puţin de 8 copii la 1000 locuitori.
Mortalitatea este un alt factor care contribuie la evoluţia populaţiei.
Indicatorul prin care se exprimă este rata mortalităţii care reprezintă numărul de
decese înregistrate la 1000 de locuitori ai unei comune. Rata mortalităţii în ţara noastră
s-a stabilizat în jurul valorii de 12 decese / 1000 locuitori, indicele situându-se printre
ţările europene cu o mortalitate ridicată. În mediul rural rata medie a mortalităţii este
mai ridicată decât cea din mediul rural (aproximativ 14/1000 locuitori) iar tendinţa din
ultimii ani este în creştere.
În general, există o strânsă corelaţie directă între nivelul mortalităţii şi gradul
de îmbătrânire demografică. Excepţia de la această regulă face Delta Dunării unde
condiţiile de viaţă sunt precare şi există deficienţe mari în asigurarea asistenţei
medicale, ceea ce face ca nivelul mortalităţii să fie ridicat în această zonă.
A treia componentă a evoluţiei populaţiei este mişcarea, migraţia exprimată
prin indicatorul rata medie a migraţiei care reprezintă “soldul” schimbărilor de
domiciliu în perimetrul unei comune adică diferenţa dintre numărul celor care şi-au
stabilit domiciliul în comună şi al celor care au plecat cu domiciliul din comună.

3.4. Situaţia socio-ocupaţională în spaţiul rural

Rata de ocupare a populaţiei din mediul rural raportată la totalul populaţiei

active rurale, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani, a scăzut cu 6,8%, în perioada
1998 - 2005, atingând procentul de 61,6% în anul 2005. Comparativ cu rata de ocupare
în urban (55%) aceasta prezintă valori mai crescute în rural ca urmare a unui număr
crescut de persoane angajate în activităţi agricole.
Structura ocupaţională, pentru fiecare sector economic, în mediul rural, arată
că majoritatea forţei de muncă este ocupată în sectorul primar (64,2%), urmată de
sectorul secundar (18,7%) şi sectorul terţiar (17,1%).
În ceea ce priveşte populaţia rurală ocupată în activităţi non-agricole, raportată
la totalul populaţiei, implicată în activităţi non-agricole, la nivelul anului 2005, aceasta
reprezintă 24,5%, înregistrând o tendinţă descendentă în perioada 1998 -2005. Aceasta
s-a datorat, pe de o parte, unui regim de restructurare a activităţilor desfăşurate în afara
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 141
fermei, unei rate scăzute a dezvoltării activităţilor non-agricole şi, de asemenea,
creşterii migraţiei.
O tendinţă descendentă se poate observa în rândul persoanelor care au
desfăşurat o activitate proprie, în perioada 1998 – 2005, la nivel naţional, cu 26,6%
iar în mediul rural cu 28,7%.
Datorită mono-ocupării populaţiei din mediul rural în activităţi agricole pe
cont propriu, rata şomajului în zonele rurale, este mult mai scăzută decât în cazul
populaţiei urbane iar rata de activitate pentru populaţia cu vârste între 15 - 64 ani
este cu 5% mai mare în zonele rurale (65,3%), decât în zonele urbane (60,3%).
Numărul de şomeri din mediul rural este de 232.000 de persoane,
reprezentând 33% din numărul total al şomerilor din România. Valorile cele mai mari
în ceea ce priveşte numărul de şomeri sunt înregistrate în regiunea de Sud, iar valori
mai reduse, în Regiunea Vest şi Sud - Vest, exceptând regiunea Bucureşti Ilfov.
Ponderea femeilor care se află în şomaj este mult mai scăzută decât a bărbaţilor,
datorită faptului că şi rata de ocupare a femeilor este mai redusă.
Pe grupe de vârstă, cea mai mare rată a şomajului a fost înregistrată la nivelul
populaţiei tinere, cu vârsta cuprinsă între 15 - 24 de ani (19,7%), cu diferenţe
semnificative între mediul rural (13,9%) şi mediul urban (26,3%).
Şomajul mascat este un fenomen prezent şi în rural, unul din argumente fiind
că aproape 85% din populaţia rurală lucrează în agricultură ca a doua activitate ceea ce
presupune derularea unei alte activităţi ocupaţionale anterioare.
Rata şomajului pe termen lung (mai mult de 12 luni), la nivel naţional, a
crescut cu 1,5% în perioada 1998 – 2005, fiind de 4% în 2005, cu un procent de 5,2%
în mediul urban şi 2,7%, în mediul rural.
În realitate, rata şomajului pe termen lung este o problemă ce afectează mai
ales mediul urban, în timp ce, în mediul rural, problema majoră o constituie sub-
ocuparea care condiţionează viabilitatea şi dimensiunea economică a exploataţiei
agricole.
Din totalul populaţiei ocupate în sectorul primar, 66,2% au vârste cuprinse
între 15-54 de ani, 18,5% între 55-64 de ani, iar 15,3 % au vârste de 65 ani şi peste,
ceea ce evidenţiază ponderea ridicată a persoanelor de peste 55 de ani. O pondere de
37,4% din populaţia ocupată o reprezintă tinerii cu vârsta cuprinsă între 24 şi 44 de ani.
Cu toate că ponderea populaţiei ocupate în agricultură a fost şi rămâne relativ
ridicată, nivelul de instruire este scăzut, rata înscrierii în învăţământul tehnic agricol şi
silvic fiind redusă la toate nivelurile de învăţământ. Astfel, este evidentă necesitatea
optimizării şi adaptării potenţialului uman care activează în agricultură, silvicultură şi
în industria agroalimentară.
În ceea ce priveşte nivelul de instruire al managerilor exploataţiilor
individuale, din cele 4.237.889 de persoane care ocupau această poziţie în anul 2005,
4,4% nu aveau nici o şcoală absolvită, iar 56,6% (2.387.371 persoane) aveau un nivel
de instruire de bază (studii primare sau gimnaziale). Cei cu studii complete (de la
treapta I de liceu, incluzând şi şcolile profesionale, până la studii universitare)
reprezentau 39,3% din total. Din ultima categorie, 18,5% (308.254 persoane) aveau
studii de specialitate în domeniul agricol.
142 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
Pregătirea de bază a forţei de muncă, calificată pentru agricultură se realizează
în cadrul reţelei naţionale de învăţământ de specialitate, cu o veche tradiţie, deşi în
ultimii ani numărul absolvenţilor studiilor de specialitate agricolă este în scădere. În
perioada 1998-2005, numărul unităţilor de învăţământ cu profil agricol (licee, şcoli
profesionale, şcoli postliceale) s-a redus, în timp ce numărul celor cu profil silvic şi
veterinar a crescut.

3.5. Economia spaţiului rural

3.5.1. Utilizarea terenului şi proprietatea asupra acestuia

Suprafaţa totală a terenului agricol din România a fost de 14.741,2 mii

hectare în 2005, reprezentând 61,8% din suprafaţa fondului funciar, din care terenul
arabil reprezintă aproximativ 63,9%, viile şi pepinierele viticole 1,5%, livezile şi
pepinierele pomicole 1,4%, păşunile 22,8% şi fâneţele 10,2%.
Suprafaţa acoperită de păduri şi altă vegetaţie forestieră reprezintă 28,28%
din suprafaţa totală. Din această suprafaţă (6.742,8 mii ha), 92,4% este reprezentată de
păduri.
Procesul de retrocedare a terenului agricol şi forestier în proprietate privată a
început în anul 1991 şi a continuat în etape succesive, astfel încât, până în anul 2005 s-
au retrocedat aproximativ 95,6% hectare din suprafaţa terenului agricol. Procesul este
încă în curs de desfăşurare, deoarece există litigii asupra amplasamentelor, dar un
procent mare de proprietari şi-au primit terenurile şi titlurile de proprietate.
În anul 2005, din numărul total de 4.256.152 exploataţii agricole, 4.121.247
exploataţii utilizează o suprafaţă agricolă de 13.906,7 mii ha. Dintre acestea, 90,65%
au o suprafaţă mai mică de 5 ha, 9,02% au între 5-50 ha, iar 0,34% sunt mai mari de 50
ha.
Fragmentarea excesivă a proprietăţii în agricultură, precum şi lipsa formelor de
asociere conduce la perpetuarea unei dualităţi, reprezentată pe de o parte de
exploataţiile de subzistenţă şi semisubzistenţă, iar pe de altă parte de exploataţiile
comerciale. În cazul exploataţiilor comerciale se poate constata că există încă un
dezechilibru, în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă utilizată de exploataţiile familiale
(individuale) şi întreprinderile agricole (cu personalitate juridică), ultimele reuşind în
mare parte să se adapteze nevoilor unei agriculturi performante, ca urmare a
investiţiilor realizate în perioada de pre-aderare.

3.5.2. Principalele probleme ale agriculturii româneşti

Aşa cum sunt puse în evidenţă de rezultatele Recensământului General Agricol

din 2002 şi ale Anchetei Structurale în Agricultură din 2005, principalele probleme ale
agriculturii româneşti sunt: existenţa unui sector foarte mare al agriculturii de
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 143
2
subzistenţă şi semi-subzistenţă (format din mici exploataţii agricole individuale ), cu o
dotare insuficientă cu echipamente şi utilaje agricole, în care se obţin randamente
relativ scăzute, ceea ce determină o utilizarea incompletă a forţei de muncă.
O altă problemă este şi ponderea ridicată a autoconsumului. Această situaţie
este completată de un sector al marilor întreprinderi agricole comerciale (exploataţii cu
personalitate juridică3), pe baza concesionării şi arendării terenurilor (care exploatează
aproximativ jumătate din suprafaţa agricolă utilizată), sector relativ bine dotat tehnic,
care obţine producţii ridicate, dar care încă nu utilizează pe deplin potenţialul agricol al
terenurilor exploatate.
Sectorul intermediar, al exploataţiilor familiale comerciale (exploataţii agricole
individuale de dimensiuni mai mari) este prea puţin dezvoltat, în comparaţie cu situaţia
din alte ţări membre UE.
Exploataţiile agricole individuale, în număr de 4.237.889, au înregistrat o
scădere de 5,0% faţă de anul 2002, iar unităţile cu personalitate juridică o scădere de
19,4%, respectiv de la 22.672 în anul 2002, la 18.263 în anul 2005.
Suprafeţele medii ale celor două tipuri de exploataţii, individuale şi cu
personalitate juridică, arată discrepanţa dintre cele două sisteme de agricultură
practicate în România. Suprafaţa agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o
exploataţie agricolă individuală, în anul 2005 comparativ cu anul 2002, a crescut de la
1,73 ha la 2,15 ha. În acelaşi interval de timp, suprafaţa agricolă utilizată ce revine în
medie unităţilor cu personalitate juridică a scăzut cu mai mult de 10 ha, de la 274,4 ha
la 263,1ha. Ca medie naţională, suprafaţa agricolă utilizată ce revine pe o exploataţie
agricolă a fost de 3,27 ha.
Pe total, suprafaţa agricolă utilizată este aproape egală în cei doi ani de
referinţă: 13.907 mii ha utilizate în anul agricol 2004-2005, faţă de 13.931 mii ha
utilizate în anul agricol 2001-2002. Din această suprafaţă, 65,5% a revenit în 2005
exploataţiilor agricole individuale, în creştere cu peste 10% faţă de anul 2002, când
reveneau 55,3%.
România are în continuare un decalaj important faţă de vechile state membre
UE, în ceea ce priveşte gradul de dotare a agriculturii. Faţă de anul 1998, numărul de
tractoare şi maşini agricole a crescut nesemnificativ, ceea ce a condus la prelungirea
perioadei de recoltare, precum şi la o calitate şi cantitate redusă a recoltei.
În anul 2005, România a avut o suprafaţă de 2,8 milioane ha amenajată cu
sisteme de irigaţii, din care 1,5 milioane ha cu infrastructură de irigaţii recent
reabilitată. Această infrastructură de irigaţii nu a fost suficient utilizată în ultimul
deceniu.
Capacităţile de depozitare a produselor agricole (silozuri), în special
depozitarea cerealelor are costuri ridicate de condiţionare şi depozitare, iar multe

2
Exploataţia agricolă individuală nu are personalitate juridică şi este formată din una sau mai
multe personae care utilizează împreună terenuri şi/sau cresc animale.
3
Exploataţiile cu personalitate juridică pot fi organizate ca societăţi comerciale, unităţi ale
administraţiei publice, societăţi/asociaţii agricole sau de alte tipuri (fundaţii, asezăminte
religioase)
144 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
silozuri şi depozite nu îndeplinesc standardele de depozitare conform legislaţiei
naţionale.
În sinteză problemele cheie cu care se confruntă agricultura, silvicultura şi
spaţiul rural românesc în general sunt:
 numărul mare de ferme de subzistenţă şi semi-subzistenţă care nu sunt
viabile;
 slaba productivitate şi calitate a producţiei agricole, determinate de lipsa
resurselor financiare, utilizarea insuficientă şi ineficientă a resurselor disponibile, lipsa
personalului instruit pentru practicarea unei agriculturi moderne, lipsa sau insuficienţa
cunoştinţelor manageriale şi de marketing precum şi infrastructura tehnică inadecvată.
 decalajul important între importurile de produse agricole şi exportul acestora
(se înregistrează în general exporturi de produse cu valoare adăugată scăzută);
 inexistenţa unei reţele de piaţă organizată, producătorii fiind nevoiţi să-şi
vândă singuri produsele sau să le vândă unor intermediari la preţuri foarte mici, iar
aceştia din urmă să-şi crească preţurile printr-un adaos comercial uneori nejustificat de
mare faţă de preţul produselor agricole vândute de agricultori.

3.5.3. Analiza sectorului agricol şi forestier

Agricultura şi silvicultura constituie prin tradiţie ramuri importante ale

economiei româneşti, atât prin dimensiunea suprafeţei agricole (14,7 milioane ha)
şi a suprafeţei acoperite de păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (6,7
milioane ha), cât şi, în special, prin ponderea populaţiei ocupate în agricultură şi
silvicultură (32 %). Din totalul populaţiei rurale (9,7 milioane) peste 8 milioane o
reprezintă populaţia cu vârsta de peste 15 ani, iar 46,3% o reprezintă populaţia activă.
În anul 2004, contribuţia sectorului primar (agricultura, silvicultura şi piscicultura) la
formarea VAB a fost de 14,1%, în scădere de la 16,2% în 1998, din cauza producţiei
reduse.
Contribuţia agriculturii la valoarea adăugată brută (VAB) a fost relativ redusă,
comparativ cu resursele utilizate şi în descreştere, în comparaţie cu anul 1990 când era
în jur de 20%. Ponderea valorii adăugate brute în agricultură, în total VAB în anul 2004
a fost de 13,4%.
În ceea ce priveşte sub-sectoarele, producţia vegetală are un caracter
preponderent cerealier (69% din suprafaţa arabilă). Suprafeţele cultivate cu plante
tehnice (rapiţă, in, cânepă etc.), precum şi cu plante furajere, plante medicinale şi
aromatice sunt limitate, în principal, din cauza dificultăţilor în asigurarea dotărilor
pentru mecanizarea acestor culturi.
Media producţiilor de cereale oscilează de la un an la altul, fiind dependentă de
condiţiile climatice şi rămâne relativ scăzută în comparaţie cu potenţialul ţării.
Producţiile medii înregistrate la principalele cereale cultivate, în perioada 2000-2005,
au fost: la grâu de 2.508 kg/ha, reprezentând 40% din potenţial, iar la porumb boabe
3.150 kg/ha, reprezentând 39,4%.
În ceea ce priveşte patrimoniul viticol, suprafeţele cultivate cu viţă de vie
nobilă, în perioada 1998 - 2005 au scăzut cu 16%. Nivelul productiv al viţei de vie
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 145
nobilă este de doar 30 hl vin/hectar, prezentând un decalaj semnificativ faţă de media
statelor membre UE, care este de 50 hl vin/hectar.
Suprafaţa cultivată cu vii hibride aparţinând exploataţiilor individuale a scăzut
în aceeaşi perioadă cu 20%.
Plantaţiile de pomi s-au redus de la an la an, iar producţiile obţinute au scăzut
atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii. Suprafeţele cu livezi şi pepiniere
au scăzut în perioada 1998-2005, cu 15%.
În sectorul de creştere a animalelor se remarcă scăderea efectivelor totale de
animale în perioada 2000-2005: la bovine (-9%), suine (-8%), ovine (-9,5%), cauzată
inclusiv de creşterea preţului furajelor.
Efectivele de păsări însă au crescut cu 24,5%, iar numărul de familii de albine
a crescut cu 43,2%.
În ciuda acestor scăderi, producţia totală de carne, exprimată în mii tone
greutate în viu, a crescut în perioada 2000-2005 cu 4,2%. Pe specii, s-au înregistrat
creşteri de 23% pentru carnea de pasăre, 16% pentru carnea de bovine şi de 1,8%
pentru carnea de ovine/caprine. În aceeaşi perioadă, producţia de carne de porc a
înregistrat o scădere de 9,8%. Producţia totală de lapte (inclusiv laptele destinat pentru
consumul viţeilor) a crescut în perioada analizată cu 14% iar pentru lapte de vacă şi
bivoliţă cu 12,0%.
Producţia de ouă a crescut cu 37,5%, iar cea de ouă de găină cu 41%.
Cantitatea de miere extrasă a crescut cu 77%.
Mai puţin de 27% din suprafaţa României este acoperită de păduri, procentul
situându-se atât sub media Europeană cât şi sub aprecierile cercetătorilor referitoare la
procentul optim al vegetaţiei forestiere ce corespunde condiţiilor naturale ale ţării, care
este apreciat la un interval cuprins între 32-35 % din suprafaţa totală a ţării.
Unul dintre obiectivele pe termen lung ale sectorului forestier îl reprezintă
extinderea suprafeţei fondului forestier de la 26.8% la aproximativ 32% 4.
La sfârşitul anului 2005, fondul forestier naţional avea o suprafaţă de
6.391.000 hectare din care pădurile reprezintă 6.233.000 hectare, 29% fiind răşinoase
şi 71% foioase. Restul de 158.000 hectare sunt terenuri destinate împăduririi, terenuri
pentru cultură, producţie şi scopuri administrative, sau terenuri neproductive incluse în
planurile de amenajare.
Cadrul legal referitor la restituirea proprietăţii a fost revizuit în trei etape în
anii 1991, 2000 şi 2005. Astfel, se estimează că proprietatea privată şi proprietatea
publică locală va reprezenta aproximativ 65% din fondul forestier naţional.
Fragmentarea proprietăţii este un fenomen recent, care a apărut ca rezultat al
retrocedării proprietăţii de stat. Se doreşte crearea de asociaţii de proprietari de pădure
sau de comasare a proprietăţilor de pădure, în scopul practicării unui management
durabil al acestora. Consolidarea proprietăţii private asupra pădurilor în condiţii de
eficienţă, cu respectarea normelor silvice constituie o prioritate pentru sectorul forestier
din România. Proprietarii privaţi de păduri sunt obligaţi să asigure administrarea
4
Această politică pentru extinderea suprafeţei foresiere este susţinută din raţiuni de mediu şi de
îmbunătăţire a fertilităţii solului în zonele deja afectate. Va contribui, de asemenea, şi la
reducerea emisiilor gazelor de seră, conform Protocolului de la Kyoto.
146 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
pădurilor prin crearea de ocoale silvice şi angajarea de personal silvic autorizat sau să
contracteze servicii silvice prin RNP Romsilva sau ocoale silvice private. Până acum
au fost înfiinţate 106 ocoale silvice private care răspund de administrarea a peste
1.000.000 hectare de pădure.
Exploatarea şi procesarea primară a lemnului nu sunt dezvoltate, iar
tehnologiile învechite nu sunt în concordanţă cu cerinţele actuale. Se consideră că
investiţiile specifice sunt importante, iar sursele proprii de finanţare sunt limitate la
această dată. Industria de procesare primară a lemnului, exclusiv producătorii de
mobilă, implică 7.500 angajaţi, în timp ce numărul întreprinderilor din sectorul
lemnului şi prelucrarea produselor de lemn (exceptând mobilă) este 7.450 având un
număr de angajaţi de circa 84.000 persoane.
Industria forestieră din România (exploatarea, prelucrarea şi mobila) a
reprezentat în 2005, 3,5 % din produsul intern brut şi aproximativ 7% din rezultatele
sectorului de producţie.
O estimare exactă a productivităţii muncii în sectorul forestier este dificil să se
realizeze datorită variaţiei datelor statistice. Sectorul continuă să contribuie cu peste
9% la exporturile ţării, şi respectiv 1,2% la importuri.
Pădurile, datorită multiplelor funcţii oferă resurse importante economiei
naţionale. Pe lângă lemn, există şi alte produse forestiere cum ar fi: răchita, seminţe,
puieţi, fructe de pădure, ciuperci, pomi de Crăciun, păstrăv etc. Peisajul bogat,
moştenirea unei flore şi faune deosebite a pădurilor româneşti, cât şi “insulele” de
„păduri virgine” unice în Europa, ce se întind din Delta Dunării până în zona alpină,
sunt bunuri de preţ pentru ecoturism, cu un potenţial exploatabil bazat pe valori
autentice. Activitatea de vânătoare reprezintă, de asemenea, o sursă de venit atât prin
produse (carne, animale şi trofee), taxe, concesionări, cât şi servicii asociate, dacă sunt
exploatate în mod raţional.
Luând în considerare structura proprietăţii (suprafeţe mici/proprietar) şi faptul
că procesul de retrocedare încă nu a fost finalizat, este necesar de a oferi sprijin
activităţilor de management al pădurilor pentru creşterea valorii economice, ecologice
şi multifuncţionale a pădurilor.

3.5.4. Situaţia în industria alimentară

Numărul întreprinderilor din industria alimentară a fost de circa 11.000, în

perioada 1998-2006, înregistrându-se o creştere cu 585 de unităţi. Valoarea producţiei
industriei alimentare a crescut în perioada 2000-2005 cu 40%, în timp ce
productivitatea muncii pe un salariat din industria alimentară a crescut în perioada
2000-2005 cu 12%. Ponderea industriei alimentare în cadrul industriei prelucrătoare
este relativ ridicată, de circa 12% din valoarea producţiei industriale în 2005, dar în
scădere treptată (în 1998 ponderea era de 16%), ceea ce înseamnă că sectorul
alimentar, alături de întregul sector al industriei prelucrătoare trece printr-o perioadă de
restructurare.
Productivitatea întreprinderilor diferă în funcţie de sectorul de activitate. Dacă
productivitatea muncii (VAB pe salariat) era în anul 2004 în medie de circa 5.000 Euro
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 147
pe întregul sector alimentar, în ramura băuturilor, productivitatea era de două ori mai
mare decât media, iar în cea a tutunului de trei ori.
Două treimi dintre întreprinderile industriei alimentare sunt de dimensiuni mici
(sub 9 angajaţi), iar în jur de 1% sunt foarte mari (peste 250 angajaţi).
Întreprinderile din industria alimentară se confruntă în multe cazuri cu lipsa
conformităţii cu standardele europene (inclusiv a sistemelor ISO şi HACCP),
necesitând în continuare investiţii mari în modernizare şi retehnologizare.
Astfel, situaţia din iunie 2007, privind asigurarea conformităţii în sectorul
producţiei şi prelucrării cărnii, arată că din numărul total de 425 de unităţi, 123 de
unităţi corespund normelor Uniunii Europene şi sunt autorizate pentru schimburi
intracomunitare, iar 302 sunt aprobate pentru perioada de tranziţie până la 31.12.2009.
În sectorul lapte şi produse lactate numărul total de unităţi este de 259, din care
52 de unităţi corespund normelor Uniunii Europene şi sunt autorizate pentru schimburi
intracomunitare, iar 207 sunt aprobate pentru perioada de tranziţie până la 31.12.2009.

3.5.5. Structura economiei rurale manageriale

Economia rurală prezintă caracteristici diferite în funcţie de regiuni, de

trăsăturile demografico-sociale şi de specificul economic. Această diferenţiere este
vizibilă mai ales în ceea ce priveşte sărăcia în spaţiul rural românesc, reflectată într-un
nivel scăzut de trai al populaţiei şi lipsei unor surse de venit alternativ.
Activităţi specifice, altele decât cele agricole şi forestiere în spaţiul rural,
depind de distribuţia teritorială şi de alte activităţi ale lanţului de distribuţie. Astfel, se
poate spune că aceste activităţi depind de resursele naturale locale disponibile, de
relieful şi de tradiţiile zonei. În ceea ce priveşte datele statistice, aşa cum s-a menţionat
anterior, agricultura, industria alimentară şi silvicultura sunt de o importanţă
primordială pentru economia rurală, prezenţa activităţilor non-agricole, în special a
celor legate de sectorul primar, mai ales exploatarea resurselor naturale şi procesarea,
fiind nesemnificativă.
Activităţile din spaţiul rural includ: procesarea produselor alimentare, mici
activităţi comerciale, de servicii şi meşteşugăreşti. Cu excepţia industriei miniere şi a
industriei energetice, activităţile nonagricole sunt derulate de către micro-întreprinderi
şi întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri). În general, economia rurală este mai puţin
diversificată şi într-o mare măsură, dependentă de activităţile agricole, ceea ce are
drept consecinţă venituri reduse pentru întreprinzătorii din mediul rural.
Dezvoltarea afacerilor
Cu privire la activitatea economică naţională, în anul 2005 existau un număr
de 450.666 de agenţi economici, din care majoritatea erau întreprinderi mici şi
mijlocii, reprezentând 99,5% din totalul întreprinderilor. Referitor la densitatea
acestora, în România erau în medie 20,38 IMM /1000 de locuitori (aproape de 3 ori
mai mică decât media europeană).
Dezvoltarea afacerilor în România prezintă diferenţe mari între regiuni, în ceea
ce priveşte microîntreprinderile, rata cea mai ridicată s-a înregistrat în regiunea Nord-
148 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
Est, 13,8%, iar cea mai redusă în regiunea Sud-Vest, 7,6%, iar în Bucureşti-Ilfov -
23,6%.
Analiza micro-întreprinderilor din spaţiul rural evidenţiază capacitatea relativ
redusă a acestora de a răspunde exigentelor referitoare la furnizarea locurilor de muncă
pentru populaţia din mediul rural. În anul 2005, acestea reprezentau 13% din numărul
total al microîntreprinderilor la nivel naţional. Mai mult de 50% (21.316 micro-
întreprinderi) din totalul micro-întreprinderilor din mediul rural (40714) desfăşoară
activităţi de comerţ.
Explicaţia acestui fenomen rezidă în resursele financiare scăzute ale populaţiei,
perioada mai scurtă pentru recuperarea investiţiilor, lipsei de capacităţi şi abilităţi. În
acest sens, obiectivul este sprijinirea microîntreprinderilor din alte domenii, care pot
avea un impact pozitiv asupra economiei rurale.
Analiza activităţilor comerciale, de artizanat şi servicii indică faptul că, în
ciuda aparenţelor, numărul de locuitori din zona rurală, ocupaţi în activităţile de acest
tip, este nesemnificativ. În realitate, aceste activităţi sunt o parte componentă a unei
pieţe a muncii neoficiale în spaţiul rural. Totuşi, venitul care poate fi obţinut din aceste
surse acoperă doar necesarul pentru subzistenţă, resimţindu-se nevoia acută de
dezvoltare a acestor activităţi care pot contribui la dezvoltarea economiei rurale, în
ansamblul ei. Sectorul micii industrii artizanale, dezvoltat în perioada comunistă sub
forma cooperaţiei, a înregistrat o scădere majoră după anul 1989. Întreprinderile
comerciale sunt concentrate în Nord-Est şi Sud, şi în proporţia cea mai mică în Vest. Pe
regiuni, există mari disparităţi care sunt şi mai accentuate între judeţe şi comune.
Dezvoltarea turismului
Sectorul turistic în anul 2005, comparativ cu anul 1998, a înregistrat o creştere
a numărului structurilor de cazare, a nivelului capacităţii de cazare. Numărul locurilor
de cazare în pensiunile turistice a ajuns la 22.061 în anul 2005, dintre care 50,5% în
spaţiul rural.
Dezvoltarea turismului rural în pensiuni depinde de caracteristicile specifice
ale fiecărei regiuni, folclor, regiuni etnografice şi produse agricole.
Turismul specific pentru Bucovina (Nord - Est) este cel religios, în Maramureş
(Nord - Vest), turismul arhitectural şi etnografic, în Transilvania (Centru) - turismul
recreaţional şi cultural, arta culinară şi a vinului, iar la poalele Munţilor Carpaţi se
practică pescuitul.
Turismul rural şi agro-turismul sunt activităţi generatoare de venituri
alternative, ceea ce oferă posibilităţi de dezvoltare a spaţiului rural, datorită peisajelor
unice, ariilor semi-naturale vaste, ospitalităţii locuitorilor din mediul rural.
Conservarea tradiţiilor, culturii, a specialităţilor culinare şi a băuturilor precum şi
diversitatea resurselor turistice rurale oferă potenţial pentru dezvoltarea acestui sector.
Este necesar un proces de modernizare, dezvoltare şi inovare pentru turismul
românesc, precum şi de creare de servicii turistice moderne şi competitive. Activitatea
de turism este afectată de lipsa organizării, promovării şi diseminării informaţiilor.

Activitatea culturală
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 149
O componentă importantă a vieţii satului este cultura, domeniu care poate
contribui în mod specific la creşterea gradului de atractivitate a satului pentru populaţia
tânără. Mijloacele prin care se transmite cultura în mediul rural sunt: căminele şi alte
aşezăminte culturale, bibliotecile, cinematografele, radioul, televiziunea şi internetul.
În ultimii 10-15 ani s-a putut constata o continuă degradare a mediului cultural
al României pe fondul reducerii sprijinului financiar acordat domeniului, atât din
partea bugetului public, cât şi din partea finanţatorilor privaţi. Această situaţie a căpătat
aspecte alarmante în multe zone rurale, unde majoritatea căminelor culturale, a caselor
de cultură şi a altor aşezăminte culturale şi-au încetat activitatea sau servesc altor
destinaţii.
Situaţia bibliotecilor este caracterizată şi ea de o tendinţă descendentă, mai
mult sau mai puţin asemănătoare cu a altor domenii din viata culturală a satelor, şi cu
toate că în anul 2005 se înregistrau un număr de 8.239 de biblioteci, doar o mică parte
desfăşurau activităţi specifice.
Manifestarea identităţii culturale, a tradiţiilor şi a obiceiurilor este influenţată
de regiune, care reprezintă mai mult decât o locaţie geografică. Date fiind acestea,
menţinerea identităţii culturale trebuie să includă câţiva factori, cum ar fi educaţia şi
consumatorii de cultură.
În acest sens, protejarea moştenirii rurale este extrem de importantă în ceea ce
priveşte dezvoltarea turismului rural, ca modalitate de promovare a satelor româneşti,
cu un efect pozitiv asupra atragerii turiştilor, dar şi asupra populaţiei locale.

3.5.6. Scurtă analiză a serviciilor din spaţiul rural

Drumurile în spaţiul rural

În mediul rural, drumurile constituie ruta de transport cea mai importantă, dar
dezvoltarea acestora şi a traficului este încă departe de a îndeplini necesităţile
localnicilor dar mai ales standardele europene. Doar jumătate dintre comune au acces
direct la reţeaua de drumuri, iar din acest motiv se poate spune că reţeaua de drumuri
actuală deserveşte doar 60% din totalul populaţiei rurale. Mai mult de 25% dintre
comune nu pot utiliza drumurile în perioadele cu precipitaţii.
În 2005, drumurile publice în România acopereau o suprafaţă de 79.904 km,
iar dintre acestea 80% reprezentau drumuri judeţene şi drumuri comunale. Lucrările
efectuate în ultimii ani s-au concentrat în special pe reparaţii şi modernizări ale reţelei
de drumuri naţionale. Resursele financiare limitate au făcut ca drumurile judeţene şi
comunale să fie serios neglijate, iar calitatea şi gradul lor de utilizare au scăzut
dramatic. Doar 10,6% din drumurile judeţene şi drumurile comunale au fost
modernizate, dintre care 30,7% au fost acoperite cu îmbrăcăminţi uşoare rutiere.
Drumurile comunale nu sunt, în general, adecvate utilizării în scopuri de afaceri.
Alte dificultăţi în mediul rural sunt accesarea serviciilor medicale şi
educaţionale, accesul populaţiei rurale la educaţia de bază şi la serviciile de sănătate
este împiedicat de serviciile de transport deficitare, cu un impact negativ asupra
activităţii medicilor şi profesorilor la sate.
Alimentarea cu apă potabilă
150 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
Asigurarea unei reţele de apă potabilă curentă reprezintă o altă problemă
majoră ce condiţionează calitatea vieţii şi dezvoltarea activităţilor economice în
spaţiul rural. Doar 33% dintre locuitorii mediului rural (3,4 milioane de locuitori) au
acces la reţeaua publică de apă, iar în ceea ce priveşte reţeaua de apă caldă situaţia este
mult mai critică. Din această cauză, majoritatea gospodăriilor (70%), folosesc fântânile
pentru consumul de apă.
În 2003, 43,6% din lungimea totală a reţelelor de alimentare cu apă potabilă se
afla în zonele rurale, iar 56,4% în zonele urbane.
Reţeaua publică de canalizare
Reţeaua publică de canalizare este încă într-o fază incipientă în mediul rural, la
sfârşitul anului 2004, 373 de comune (10% din totalul populaţiei rurale) beneficiau de
o reţea de canalizare. Diferenţele dintre zonele urbane şi cele rurale sunt foarte mari în
ceea ce priveşte infrastructura de canalizare. În anul 2003, 93,2% din lungimea
conductelor traversa oraşele şi doar 6,8% satele.
Energia termică
Deşi energia termică este foarte puţin folosită în mediul rural - doar 0,5% din
totalul energiei termice este distribuită în aceste zone, comparativ cu zonele urbane
unde procentul este de 58%.
Accesul la internet
Accesul la internet este slab dezvoltat în mediul rural şi se limitează, în
general, la unele instituţii publice. Infrastructura de conexiune la internet în bandă largă
(broadband) este o problemă interdependentă de infrastructura de bază din spaţiul
rural.
Educaţie şi formare
Nivelul scăzut de instruire se reflectă în calitatea forţei de muncă din mediul
rural, fiind un factor restrictiv pentru dezvoltarea economică din această zonă.
Diversificarea activităţilor economice nu este susţinută de un potenţial de lucrători cu
formare sau experienţă specifică diverselor tipuri de meserii.
Instituţiile de învăţământ din spaţiul rural, reprezentate în marea lor
majoritate de unităţile primare şi gimnaziale, sunt slab dotate în ceea ce priveşte
materialul tehnic şi didactic. Tehnologia IT este rar întâlnită în cadrul şcolilor din
spaţiul rural iar echipamentul necesar formării profesionale sau pentru ucenici este
învechit sau lipseşte. În general, calitatea educaţiei în spaţiul rural este mai scăzută
decât în oraşe, din cauza dificultăţilor de a atrage personal didactic calificat şi a
problemelor de finanţare.
În concluzie, situaţia actuală a serviciilor şi infrastructura afectează
puternic calitatea vieţii în spaţiul rural şi constituie o piedică pentru dezvoltarea
activităţilor economice.
 3.1. – Prezentarea caracteristicilor fizico-geografice ale României 151
3.6. Managementul resurselor naturale
în agricultură şi silvicultură

3.6.1. Solul

România este recunoscută ca fiind o ţară cu soluri de bună calitate, o mare

parte a solurilor încadrându-se în categoriile superioare de fertilitate. Totuşi, o
importantă parte a solurilor este afectată sau este expusă la risc înalt de degradare din
cauza eroziunii, secetei, condiţiilor extreme de drenaj, sărăturării, acidifierii,
alcalinizării si compactării solului.
Eroziunea solului este un fenomen larg răspândit, în special eroziunea prin apă,
care împreună cu alunecările de teren afectează peste 7 milioane ha teren agricol. Ploile
torenţiale şi inundaţiile joacă un rol important în apariţia eroziunii solului. Alţi factori
care contribuie la degradarea solului pe suprafeţe extinse sunt condiţiile extreme de
drenaj şi umiditatea excesivă a solului, seceta frecventă, sărăturarea, compactarea
solului.

3.6.2. Apa

Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre şi din celelalte râuri mari dar
resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate uniform pe întreg teritoriul.
Exceptând Dunărea, România are o medie de numai 2.660 m 3 apă/locuitor/an,
comparativ cu media europeană de 4.000 m 3 apă/locuitor/an, România fiind încadrată
în categoria de ţări cu resurse sărace în apă.
Potrivit unui studiu amănunţit cu privire la scurgerea de nutrienţi în bazinul
Dunării, pierderile medii de azot şi fosfor în apele subterane precum şi în cele de
suprafaţă datorate poluării difuze sunt relativ scăzute (6,1 kg N/ha/an şi 0,4 kg P/ha/an)
în România comparativ cu alte State Membre ale UE, inclusiv cu acelea din amontele
bazinului Dunării. Astfel, se înregistrează o reducere semnificativă a poluării apelor
subterane şi de suprafaţă cauzată de agricultură, comparativ cu fosta perioadă socialistă
şi constituie o reflexie a declinului utilizării excesive a fertilizanţilor. Pentru viitor, pe
termen mediu şi lung, se prognozează reintroducerea practicilor agricole intensive la
scară largă, ca urmare a aderării la UE. Tendinţe similare sunt anticipate şi privitor la
utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor.
În prezent, calitatea cea mai slabă a apelor subterane se înregistrează în mediul
rural, acolo unde reţeaua de canalizare nu există sau este puţin dezvoltată şi deşeurile
ajung direct în apele subterane (prin latrinele permeabile şi prin şanţurile de scurgere)
sau indirect (prin depozitele de gunoi de grajd sau prin depozitele de gunoi menajer).
România s-a angajat să implementeze Directiva CE 2000/60 – Directiva Cadru
Apă – iar legislaţia naţională – Legea Apelor - a fost amendată cu obiectivul general de
“atingere a unei bune stări a apelor până în anul 2015”. La fel ca şi în celelalte State
Membre ale UE, implementarea Directivei Cadru Apă este în stadiu incipient, fiind
complexă din punct de vedere tehnic, de aceea este folosită abordarea de tip pilot în
scopul dezvoltării structurilor legislative şi instituţionale necesare, a planurilor de
152 Analiza şi diagnoza spaţiului rural din România - 3
management pentru bazinele râurilor, a strategiilor de monitorizare precum şi a
activităţilor de instruire şi de creştere a conştientizării.
În unele regiuni ale ţării există zone cu exces de umiditate şi zone expuse la
inundaţii. Aceste zone sunt importante pentru managementul conservării biodiversităţii
şi sunt prezente în numeroase regiuni ale tării.
România are o frecvenţă ridicată de apariţie a inundaţiilor, în special primăvara
datorită topirii zăpezii şi a blocării râurilor cu blocuri de gheaţă, precum şi vara din
cauza ploilor torenţiale, când debitele râurilor cresc peste cota normală. În ultimii 16
ani, frecvenţa de producere a inundaţiilor a crescut, ca o consecinţă a schimbărilor
climatice, a defrişărilor ilegale dar şi din cauza lipsei menţinerii infrastructurii de
prevenire a inundaţiilor. Frecvenţa şi intensitatea acestora pare să fie în creştere.