Rolul ardelenilor în unirea Basarabiei cu România

Ing. Ec. Cristian MAREŞ

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România,

prima dintre cele trei mari uniri care vor consfinţi în acel an, 1918,
totodată de groază şi de graţie, statul unitar român, România Mare. După
unirea Basarabiei, a urmat cea a Bucovinei, apoi cea a Transilvaniei, la 1
Decembrie 1918, zi sfântă pentru întregul neam românesc.
Dar prea puţini dintre contemporanii noştri cunosc întregul adevăr
despre lupta şi jertfa ce a însoţit şi marcat aceste date înscrise cu litere de
foc în calendarul sfânt al neamului românesc. Mai presus de toate, aceste
uniri s-au făcut nu doar declarativ, ci cu jertfă, luptă şi sânge, nu aşa cum
ne-a învăţat istoriografia comunistă, temătoare de a aminti conflictul pe
viaţă şi pe moarte dintre români şi ruşii bolşevizaţi ce terorizau ţara, sau
între români şi ungurii deveniţi bolşevici doar pentru a păstra Transilvania
numai pentru ei.
Prea puţin, sau deloc, s-a amintit despre rolul românilor ardeleni în
prima unire, cea a Basarabiei cu România, unire petrecută în condiţii
cumplite, cu ţara mai bine de jumătate ocupată de austro-ungari, de
germani, turci şi bulgari. Rămasă stăpână doar pe o mică parte din ţară, pe
Moldova – în ciuda victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara
lui 1917, acolo unde aliaţii ruşi ne-au părăsit, lăsându-ne singuri, faţă în
faţă cu trupele de elită germane, cu care au încheiat apoi pace separată şi
ne-au silit să acceptăm şi noi o pace grea, de învinşi, deşi nu am fost
bătuţi – România a trebuit să facă faţă unui nou inamic, din interior. Un
inamic care se manifesta sub forma bandelor de soldaţi ruşi bolşevizaţi,
care îşi înlăturaseră comandanţii, îi executaseră sau îi puseseră bucătari la
cazanele trupei, apoi începuseră să bântuie biata Moldovă slăbită de
război şi de epidemiile de tifos şi gripă spaniolă, jefuind, violând
incendiind totul, ca să nu mai rămână vreo urmă a fărădelegilor lor.
Armata română a intervenit împotriva lor. După ce s-a bătut cu adversarii
germani, austro-ungari, bulgari şi turci, a luptat şi împotriva aliaţilor ruşi.
S-au dat lupte grele, chiar în ziua de Crăciun a anului 1917 armata
română a învins lângă Iaşi, la Socola, trupele bolşevice ce urmăreau să-l
aresteze pe rege şi să asasineze guvernul, instaurând republica bolşevică
română. Nu le-a ieşit planul, asta doar datorită armatei române care a
luptat, condusă de generalul Prezan, după planurile concepute de
locotenent-colonelul Ion Antonescu. Sute de mii de ruşi dezarmaţi au fost
expediaţi dincolo de Prut la încheierea luptelor.
Dar aceasta a fost doar o soluţie de moment, deoarece Basarabia îşi
trăia renaşterea naţională sub conducerea Partidului Moldovenesc, se
organiza Sfatul Ţării, în care intrau marii patrioţi moldoveni, conduşi de
Pantelimon Halipa, Anton Crihan, Vasile Stroiescu, Ion Inculeţ, Ion
Pehlivan, Emanoil Catelli şi alţii. Dar această mişcare naţională
basarabeană era pe cale să fie înăbuşită de cei aproape un milion de
soldaţi ruşi bolşevizaţi ce cutreierau Basarabia ca şi lăcustele, jefuind şi
omorând. Cele 16 cohorte de soldaţi moldoveni organizate de Anton
Crihan nu au cum să facă faţă, ei sunt concentraţi la Chişinău unde se afla
şi centrul bolşevic. Cristian Rakovski, de la Odessa, trimitea instrucţiuni
repetate bolşevicilor conduşi de Kaabak, un cizmar din Odessa, să
aresteze Sfatul Ţării şi să proclame Republica Sovietică Moldovenească.
În acest timp, dinspre Kiev venea spre Iaşi o garnitură de tren cu
800 de voluntari ardeleni, foşti prizonieri din armata austro-ungară şi care
se oferiseră voluntari să lupte în armata română. Aceştia se organizaseră
în tabăra militară de la Darniţa, lângă Kiev, de unde au şi dat o
proclamaţie de unire a Transilvaniei cu România. După spusele lui Petre
Nemoianu, unul dintre participanţi, aceasta a fost „prima Alba Iulia”, un
preambul al Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918. Poate
primul dintre voluntarii înscriși a fost maramureșanul Iuga Gavrilă, din
Săliștea de Sus, ce a condus în 8 iunie 1917 primul contingent de 1200 de
voluntari ardeleni ce au depus jurământul pentru România în fața regelui
la Iași, apoi au participat la luptele de la Oituz și Mărășești.
De aici, de la Darniţa, plecau trenuri cu voluntari ardeleni pentru
armata română, unii ajungând să lupte la Mărăşeşti şi Oituz.
Dar unul dintre aceste trenuri, cel menţionat cu 800 de voluntari
ardeleni, face haltă la Chişinău, chiar atunci când bolşevicii se deciseseră
să lichideze Sfatul Ţării. Ştiind din timp de sosirea lui, bolşevicii se decid
să înceapă cu acest tren programul lor revoluţionar, după care să treacă la
ocuparea principalelor puncte cheie din Chişinău, inclusiv a Sfatului
Ţării, păzit de 200 de soldaţi moldoveni. Anton Crihan nu se putea baza
pe totalitatea corpurilor moldoveneşti, ideile bolşevice pătrunzând şi aici,
mai ales la regimentul 1 moldovenesc condus până nu demult de Ilie
Cătărău.
În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1918, trenul cu voluntari ardeleni
intră în gara Chişinău. Ardelenii dorm liniştiţi până dimineaţă, când sunt
întâmpinaţi cu priveliştea peronului gării întărit cu saci de nisip şi cu
mitraliere din fiecare colţ, de pe geamuri şi acoperişul gării, chiar şi
câteva tunuri aţintite spre ei. În spatele lor, câteva mii de bolşevici
înarmaţi.
Colonelul Popescu, comandantul regimentului de voluntari, pentru
a nu provoca, ordonă coborârea din vagoane cu arma la picior, pentru a
demonstra intenţiile paşnice. Muniţia era în alt vagon, soldaţii aveau doar
cinci gloanţe de fiecare. Apare căpitanul Vescan, voluntar ardelean care
era cu aprovizionarea în Chişinău, care îi spune colonelului că sunt prinşi
în capcană, în spatele gării fiind câteva mii de ruşi, singura şansă ar fi
atacarea rapidă a gării şi ocuparea ei. Colonelul nu ţine seama de sfat şi
trimite parlamentari să ceară cale liberă spre Iaşi. Când cei doi ofiţeri sunt
trimişi spre gară, ruşii deschid focul. Ardelenii se adăpostesc în spatele
trenului şi resping câteva atacuri ruseşti, dar capitulează după ce rămân
fără muniţii. Au avut câţiva morţi şi răniţi, dar ruşii au încărcat câteva
ambulanţe pline cu morţii lor. După ce au fluturat steagul alb, ruşii s-au
năpustit asupra ardelenilor jefuindu-i de tot ce aveau. Cei patru ofiţeri au
fost duşi la secţia frontului şi ţinuţi fără mâncare până pe 12 ianuarie,
când bolşevicii au fugit. În fiecare clipă se aşteptau să fie executaţi.
Cei opt sute de soldaţi ardeleni au fost duşi la cazarma
regimentului 1 moldovenesc, la cererea acestora. Considerându-l
bolşevizat, ruşii au fost de acord.
Bolşevicii pun la cale, pentru noaptea următoare, atacarea Sfatului
Ţării. Anton Crihan este arestat de bolşevici în preajma gării, dar apar
câţiva soldaţi moldoveni care îl recunosc şi le cer bolşevicilor să-l dea lor,
să-l înveţe minte. Moldovenii îl eliberează câteva străzi mai încolo
spunându-i să se ascundă. Anton Crihan fuge peste Prut în România. La
fel, Ion Pelivan şi Ion Buzdugan, aflând că sunt căutaţi de bolşevici, fug
şi ei în România. Sfatul Ţării se reuneşte în timp ce împuşcăturile se aud
prin oraş. Concluzia este unanimă: situaţia nu mai poate fi stăpânită. Sunt
trimişi trei delegaţi în România ca să ceară ajutorul armatei române.
Armata română trece Prutul la 10 ianuarie şi divizia a 11-a
infanterie condusă de generalul Ernest Broşteanu se apropie de Chişinău.
În oraş erau 50000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi. Kaabak ordonă
regimentului 1 moldovenesc să iasă în front contra românilor, dar aceştia
ţin o şedinţă, la care a participat şi Vasile Harea, care ne-a lăsat mărturiile.
În sală, alături de moldoveni erau ardelenii, care nu mai erau prizonieri, ci
fraternizaseră cu moldovenii consideraţi bolşevizaţi. Toţi vorbitorii s-au
opus categoric ordinului bolşevic, spunând că ruşii îi minţiseră, că au
văzut acum că aceştia pe care i-au avut prizonieri nu sunt „burjui”, ci
fraţii lor români. Văzând că moldovenii refuză să lupte, bolşevicii şi-au
grăbit jafurile, luând şi ducând cu ei totul, către Nistru. Moldovenii,
împreună cu ardelenii, au ieşit pe străzi pentru a calma lucrurile. Patrulau
plutoane întregi, dar jaful a continuat la periferie. Când armata română a
intrat în Chişinău, bolşevicii fugeau pe cealaltă parte. Chişinăul a fost
ocupat fără luptă, dar s-au dat lupte grele pentru Tighina şi Vâlcov.
Eliberată de teroarea roşie, Basarabia s-a declarat autonomă la 24
ianuarie, pentru ca, la 27 martie 1918, să-şi declare unirea cu România. În
acea zi, în şedinţa Sfatului Ţării, acesta a decis – cu 86 de voturi pentru, 3
împotrivă (Balmez Ştefan, bulgar, Osmolovski Arkadie şi Starenki
Mihail, ucraineni), 36 abţineri şi 13 absenţi – unirea Basarabiei cu
România.
Un fapt demn de reținut, Mihail Starenki, unul dintre cei care au
votat împotriva unirii, a plecat în raiul bolșevic în perioada interbelică.
După câțiva ani s-a întors, ne spune Pantelimon Hallippa în memoriile
sale, slab ca vai de el, o epavă de om. Halippa l-a luat sub ocrotirea sa, l-a
îngrijit, i-a găsit de lucru, l-a ajutat să se pună pe picioare. Dar în 1940,
când rușii au revenit, i-au arestat pe toți cei din Sfatul Țării pe care i-au
găsit și i-au executat, indiferent dacă au votat pentru sau împoriva unirii
de la 27 martie. Asta a fost soarta lui Mihail Starenki, ucrainean, fost
deputat în Sfatul Țării, care a votat împortiva unirii. Au scăpat doar doi,
deputatul Ion Bivol și Ioan Codreanu, acesta din urmă fiind schimbat cu
un comunist notoriu din România. Numele acestui comunist notoriu era
Ana Pauker.