De ce unii copii se folosesc de agresivitate pentru a atrage atenția

La copii, agresivitatea a devenit un subiect din ce în ce mai vehiculat, ocupând la ora actuală
una dintre preocuparile şi frământările de bază ale părinţilor si ale cadrelor didactice. Această
problemă a ridicat si ridică în continuare întrebări precum: ce măsuri trebuie luate, când si cum să
reactioneze, s.a.m.d.
Fie că este vorba de agresivitate în familie, la grădiniţă, faţă de alţi copii, faţă de obiecte
sau împotriva copilului însuşi, simptomul devine rapid un motiv de îngrijorare şi chiar de excludere
a copilului uneori. Agresivitatea nu se rezumă doar la eticheta de copil cu tulburări de
comportament, cu tendinţe antisociale, cu deficit de atenţie şi concentrare, ci adesea indică o trăire
complexă a copilului încărcată de multe afecte, care necesită o traducere din partea noastră.
Agresivitatea copiilor poate fi o modalitate de a atrage atentia sau poate fi o simplă
provocare. Uneori copiii folosesc comportamentele agresive pentru a câstiga o identitate proprie,
alteori se simt pur si simplu neglijati. În general, copiii agresivi trăiesc într-un mediu social
caracterizat prin conflicte, neglijare si abuz, dar de multe ori agresivitatea copiilor este cauza
conflictelor în familie.
Agresivitatea copilului se poate manifesta înca din perioada de sugar, când acesta îsi manifesta
furia (în special baietelul), continuând cu copilaria mică, în care apar conflicte în special între
copiii de acelasi sex. De multe ori, însa, agresivitatea este motivată de frică si se amplifică prin
crize de furie si nesigurantă. Copiii din această categorie nu au încredere în ceilalti, se simt
amenintati si încearcă să-si reducă furia printr-un comportament agresiv de preventie caracterizat
prin izbucniri de furie. Ei asteapta o recunoastere socială exagerată si sunt foarte sensibili la
amenintări, încercând să câstige respect cu ajutorul agresivitătii. Când copiii agresivi obtin
respect si supunere de la ceilalti copii, agresivitatea lor se întăreste si se manifestă în tot mai
multe ocazii.

Comportamente agresive ale copiilor, părinții cărora sunt plecați la muncă peste hotare, deseori
sunt semnalate de persoanele în grija cărora se află, de cadre didactice. Copiii se revoltă verbal,
refuză sau ignoră să realizeze anumite sarcini, vorbesc brutal cu cei apropiați, ori se angajează în
acțiuni fizic agresive – lovesc, împing, aruncă/strică obiecte.
Agresivitatea, de cele mai dese ori, este comportamentul reactiv de adaptare la situații
amenințătoare, frustrante.

Emoțiile și trăirile negative, cum ar fi frustrarea, supărarea, dezamăgirea, nemulțumirea, furia

adesea sunt exprimate prin conduite agresive.

Copiii, părinții cărora sunt plecați, se confruntă cu diverse situații stresante, conflicte cu semenii,
cu adulții. Fiind nepregătiți emoțional și comportamental pentru a face față provocărilor, copiii
aleg acele comportamente care sunt la îndemână. Agresivitatea este unul din comportamentele
primare pentru supraviețuire.

În cazul multor copii, agresivitatea lor poate fi o modalitate de a atrage atenția sau poate fi o
simplă provocare. Uneori copiii folosesc comportamentele agresive pentru a câștiga o identitate
proprie, alteori se simt pur și simplu neglijați. Unii copii nu au încredere în ceilalți, se simt
amenințați și încearcă să-și reducă emoțiile negative prin izbucniri de furie. Alții fiind foarte
sensibili la critici și amenințări, încearcă să câștige respect cu ajutorul agresivității.

Adesea, accesele de furie, de agresivitate și încăpățânare devin o obișnuință în comportamentul

copiilor. Înainte de a afirma dacă sunt sau nu normale aceste manifestări devenite obișnuințe,
este nevoie să luăm în calcul vârsta copilului.

Astfel de manifestări precum cele descrise mai sus sunt firești la copiii cu vârste cuprinse între
aproximativ 3 și 5 ani. Ele sunt denumite generic „tantrumuri“ și fac parte din dezvoltarea
psihologică firească a copilului. Momentele de tantrum, care iau forma cel mai frecvent a
crizelor de plâns, a țipetelor, a agresivității fizice sau a trântitului pe jos, apar adesea în
momentul în care copilul are o dorință, iar aceasta nu îi este satisfăcută. Manifestările sunt
normale la această vârstă, întrucât, deși copilul este suficient de mare cât să își dea seama ce
anume îi place și care îi sunt dorințele, este încă mult prea mic pentru a-și da seama cum se poate
folosi de cuvinte pentru a-și exprima dorințele și cum poate amâna impulsurile de a dori să-i fie
satisfăcută pe loc dorința.
Felul în care părintele înțelege şi se raportează la aceste perioade absolut normale în dezvoltarea
copilului poate avea un efect puternic asupra evoluţiei ulterioare a copilului şi a relaţiei acestuia
cu părintele.

Cum vă puteţi raporta efectiv la aceste perioade de tantrum pe care copilul le poate avea în jurul
vârstei de aproximativ 3-5 ani:

 Învăţaţi să vă observaţi şi să vă controlaţi propriile accese de furie

Uneori părinţii, exasperaţi de comportamentul de nestăpânit al copiilor lor, recurg la ţipete,

ameninţări nesfârşite ori agresivitate fizică. Dacă până acum aţi observat că aceste metode nu
funcţionează şi nu produc o îmbunătăţire în comportamentul copilului pe termen lung, ci doar îl
„potolesc“ pe termen scurt, este timpul să încercaţi altceva. Carol Tavris, psiholog social, în
cartea sa „Furia: Emoţia neînţeleasă“, vorbeşte despre un pattern de reacţie atât din partea
copilului, cât şi din partea părintelui, pattern care devine circular şi se petrece de câteva zeci de
ori pe zi. Ea vede acest pattern ca fiind un proces în trei etape:

 Copilul este atacat, criticat sau se ţipă la el de către părintele exasperat de comportamentul
său;

 Copilul răspunde agresiv, ţipând, lovind, trântindu-se pe jos etc;

 Furia copilului este recompensată atunci când adultul se retrage, iar copilul învaţă să
folosească tehnica „ţipă – loveşte – înfurie-te“ pentru a obţine ceea ce doreşte sau pentru a
fi lăsat în pace. Sau adultul nu se retrage, rămâne pe „poziţie“, însă într-o manieră brutală,
prin ameninţări, ţipete, critică şi reproşuri, iar copilul se simte respins.

2 Învăţaţi copilul să îşi verbalizeze emoțiile

Unul dintre motivele pentru care copilul mic reacţionează exploziv şi agresiv este pentru că încă
nu ştie, încă nu poate numi ceea ce se întâmplă în interiorul lui. Acţionaţi deci ca o oglindă
emoţională pentru copilul dumneavoastră şi asiguraţi-l de faptul că îl vedeţi şi că îl înţelegeţi. Un
mod simplu prin care puteţi face acest lucru este să îi spuneţi: „Văd că te simţi furios, supărat,
trist etc. Cred că te simţi aşa pentru că… Sunt lângă tine, dacă vrei să îmi povesteşti despre
asta/despre ce s-a întâmplat“. Prin folosirea unei simple fraze, copilul va simţi că este acceptat în
emoţiile lui, că este în regulă să se simtă furios, trist sau nervos, că părintele rămâne lângă el şi îi
este un sprijin chiar şi în momentele lui mai puţin bune sau când are comportamente mai puţin
„drăguţe“.

3. Abordarea empiric a temei.

Expunerea la desene sau jocuri video agresive il poate invata pe copil sa devina agresiv?
De la primul click pe telecomanda, copiii sunt expusi la cele mai variate forme de violenta:
desene animate, stiri, violenta politica, jocuri video, filme, toate prezinta, uneori chiar sub un
unghi atragator sau pozitiv manifestari sociale care par sa se generalizeze si sa fie chiar acceptate
in unele contexte culturale.

Copiii pot deveni, astfel, victimele curentului de informatie prost inteleasa, pot prelua gesturi si
modele de atitudine care pot lua forma agresivitatii si violentei, de la varste din ce in ce mai
fragede, contribuind la dezvoltarea problemelor de comportament.

Exista chiar si o explicatie biologica: creierul expus intensiv la exemple de violenta (cum ar fi, la
jocuri video violente) devine mai putin responsiv la actele agresive iar acest raspuns diminuat al
creierului este un factor favorizant al cresterii agresivitatii.

Cand ne ingrijoram?
Nu exista copii rai si copii buni. Exista doar copii, dintre care unii au un temperament mai dificil,
mai greu de disciplinat, exprima mai multe emotii negative si adesea intra in conflict cu ceilalti
iar altii sunt mai echilibrati, mai complianti, mai putin impulsivi, mai capabili de auto-reglare
emotionala.

Este important sa retinem ca ei nu vor sa fie „rai”. Astfel de copii nu sunt fericiti, ei incearca,
desi fara succes, sa se descurce cu problemele vietii, nu sunt „agresivi”, ci au doar, la un moment
dat, un comportament agresiv. Ei trebuie ajutati sa-si insuseasca un mod adecvat, acceptat social,
de a trai in aceasta lume – care inseamna, de fapt, a invata auto-disciplina, responsabilitatea,
inteligenta sociala si emotionala.
Uneori, agresivitatea copilului este un mesaj adresat celor ce-l inconjoara (si un copil trist,
speriat, abuzat, neglijat, poate fi agresiv). Prin intermediul ei, copilul poate incerca sa se apere de
critici, de respingere, de ignoranta, de singuratate, de neputinta, de pedeapsa, de batjocura.