Ion Barbu – Joc secund

În cel de-al 34-lea număr al revistei „Sburătorul”(6 decembrie 1919), Lovinescu vestea elogios apariţia unui
surprinzător poet, Ion Barbu (pseudonim al matematicianului Dan Barbilian), publicându-i cinci poezii. Criticul sublinia
originalitatea modernă a „noului talent”, dată de „viziunea geometrică”, „noutatea concepţiei” şi „stăpânirea formei”.
Creaţia lui Ion Barbu se înscrie, aşadar, de la început, în direcţia modernistă, poetul fiind un membru de prim rang al
grupării de la revista „Sburătorul”.
Lirica barbiană a cunoscut o continuă remodelare, de la parnasianismul impur al începuturilor, la baladescul
balcanic şi la ermetismul autentic al celei de-a treia etape. Ea a fost considerată încă de la primele texte ermetică,
intelectualizată, dificilă, chiar obscură. Tudor Vianu a clarificat deosebirea dintre obscuritate şi ermetism: „Una este
efectul unei caducităţi; celălalt este un stil.” (studiul Ion Barbu). Obscuritatea vine din incapacitatea comunicării, pe
când poezia „ermetică” propune esenţe poetice. Esenţializarea ideilor, a emoţiilor şi a limbajului face dificilă
receptarea unei atari creaţii, dar sporeşte plăcerea spirituală a cititorului, chemat să consoneze cu accentele
intelectuale oferite de text.
Ion Barbu şi-a explicat viziunea artistică în articole, iar acestea alcătuiesc un adevărat program estetic, o
poetică dintre cele mai originale. Poezia şi geometria se află, crede autorul, într-o solidaritate perfectă, fiindcă propun
„o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă” (articolul De la geometrie la poezie).
Inspirat de mistica neoplatonicienilor, poetul preconizează „un nou tip de umanism”, cel matematic, în care inspiraţia
poetică este asemănătoare cu „starea de geometrie”. În Note pentru o mărturisire literară, I. Barbu subliniază că
adevărata poezie nu e compatibilă cu enunţarea oratorică, prolixă, explicativă, iar în Poezia leneşă identifică această
manieră în creaţia lui T. Arghezi, pe care o consideră „ineptă insistenţă de a scrie versuri cum vorbeşti, banalul
reabilitat, curcit cu sensibilitatea”, o poezie „leneşă”, „respinsă de Idee”.
Deşi foarte modern, Ion Barbu a fost întotdeauna fascinat de complexitatea şi pluralismul
spiritualităţii antice greceşti, pronunţându-se pentru întoarcerea poeziei la funcţia ei originară, care era „să
instruiască despre lucrurile esenţiale şi despre unitatea universului întreg”, adică la poezia orfică.
În spiritul celor enunţate până aici, mă voi referi la poezia Din ceas, dedus... [Joc secund], text
reprezentativ pentru cea de-a treia etapă de creaţie a lui Ion Barbu, lirica ermetică. Poezia a fost publicată în
volumul Joc secund (1930), având iniţial ca titlu o secvenţă din primul vers: Din ceas, dedus.... Începând cu
ediţia 1964 a volumului, i s-a atribuit titlul acestuia – Joc secund.
Fiind cea mai cunoscută artă poetică a lui Ion Barbu, textul sugerează, într-un discurs încifrat,
procesele subtile prin care se naşte poezia. Titlul, reprezentat de o metaforă, pune în evidenţă ideea centrală:
poezia este rezultatul unui „joc” creator „secund”, prin raportare la „jocul” prim practicat de zei/ de divinitate
din care a rezultat lumea însăşi.
Din punct de vedere compoziţional, textul este alcătuit din două catrene cu versuri iambice de 13-14
silabe şi rimă încrucişată. Prima strofă surprinde cristalizarea mesajului poetic în conştiinţa artistului, iar cea
de-a doua transferul acestuia în discursul liric.
Incipitul evocă, printr-un simbol („Din ceas”), timpul care guvernează întreaga lume materială, înscriind-
o în fenomenologia morţii. Tot ceea ce e manifestat, perceptibil, realitatea numită metaforic „calma creastă”, se
supune trecerii. Reflectată, însă, în conştiinţa poetului („intrată prin oglindă”), realitatea se dematerializează,
dezvăluindu-şi esenţa semnificantă atemporală şi aspaţială, adică „adâncul” („Din ceas, dedus adâncul acestei
calme creste/ Intrată prin oglindă în mântuit azur”). Poezia porneşte, aşadar, de la viaţă, dar nu se confundă cu ea,
căci cuprinde experienţe spirituale pure („mântuit azur”), posibile numai dacă universul real, comun, vulgar şi
caduc (exprimat peiorativ prin metafora „cirezile agreste”) este anulat („înecat”) în spaţiul conştiinţei creatoare a
poetului (desemnată metaforic drept „oglindă” şi „grupurile apei”). Acest sublimat pur care este poezia ne
deschide o lume superioară, „mântuită”, precum lumea Ideilor sau lumea Formelor Pure, lumea metafizică a
esenţelor despre care ne istruieşte Platon în unele dintre Dialogurile sale.
Finalul strofei reia metafora titulară, adăugându-i un epitet-cheie: „joc secund, mai pur”. Comparativul,
lipsit de un antecedent clar (mai pur în raport cu ce?), ne permite, totuşi, să sesizăm aluzia la o celebră teorie a lui
Platon şi atitudinea polemică faţă de aceasta. Potrivit marelui filosof grec, lumea sensibilă (materială) nu este
decât o palidă copie a lumii Ideilor (a lumii divine), iar poezia, pentru că imită realitatea, este o copie a unei copii,
îndepărtându-l pe om de modelele perfecte. În consecinţă, arta, considera Platon, nu slujeşte idealului de
perfecţiune, ci, dimpotrivă, alterează Ideea de Frumos (sau de Bine, Adevăr etc.). Răspunsul pe care îl dă Ion
Barbu în arta sa poetică este că, din contră, poezia transcende lumea concretă, timpul, moartea şi ne duce mai
aproape de Idei. Artistul, este un homo ludens care, prin jocul său creator, tinde să concureze creaţia divină (a lui
Deus ludens).
Strofa a doua se deschide printr-o metaforă rostită exclamativ: „Nadir latent!”. Punct simetric
Zenitului (punctul cel mai înalt vizibil pe bolta cerească), Nadirul este ascuns vederii, o realitate profundă,
abstractă şi admirabilă (dovadă, emoţia revelării ei, marcată prin semnul exclamării), născută în conştiinţa
contemplativă a poetului. Acest conţinut ideatic latent, nemanifestat, trebuie „ridicat” într-un mesaj coerent,
care e însuşi mesajul poeziei. Poetul trebuie să capteze („însumeze”) muzica secretă a lumii fragmentate ivite în
conştiinţa sa („harfele resfirate”) şi să o transfere în imagini poetice. Puterea lui de integrare este aproape
magică, iar procesul „însumării” aproape ocult, dovadă că el nu poate fi parcurs „în zbor invers” („Poetul
ridică însumarea/ De harfe resfirate ce în zbor invers le pierzi”).
Poezia generată prin toate aceste subtile şi misterioase trasfigurări este „cântec ascuns”, metaforă care, pe
de-o parte evidenţiază natura ei orfică, pe de alta subliniază caracterul ambivalent al limbajului poetic: acesta
dezvăluie și încifrează simultan un mesaj profund. Pentru că poartă mesajul poetic, discursul liric este calea de acces
către el; pentru că se bazează pe sensuri conotative, îl încifrează, îl ascunde. Această ambivalenţă este sugerată în
finalul textului printr-o comparaţie dezvoltată, ea însăşi construită echivoc: poezia este un cântec „ascuns cum
numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Comparaţia incită la două posibile reprezentări vizuale:
metafora „clopotele verzi” indică valurile sonore ale mării sub care se ascund meduzele sau indică meduzele care
plutesc pe apă, ascunzând, sub corpul lor ca un clopot, valurile sonore ale mării.
În opinia mea, prin ambiguitatea intenţionată a imaginii, poetul sugerează relaţia specifică dintre
semnificantul şi semnificatul poetic. Semnificantul este alcătuit din cuvintele organizate sintactic în enunţuri. El este
partea perceptibilă, „neascunsă” a poeziei. Semnificatul este mesajul textului poetic, „ascuns”, purtat sub „clopotele”
sale acustice, de semnificant. Pe de altă parte, însă, unul nu poate exista fără celălalt, întocmai ca în relaţia de
incluziune reciprocă mare – meduze.
Caracterul ermetic, deci modern, al acestei arte poetice provine, după cum se poate constata, în primul
rând din dificultatea imaginilor, care sunt abstracte sau neaşteptate. De asemenea, lexicul cuprinde termeni
specializaţi (ştiinţifici) şi neologici: dedus, grupuri, însumarea (din matematică), Nadir (din astronomie),
secund, latent, agreste. Prezenţa adjectivelor provenite din participii (dedus, intrată), a substantivelor provenite
din infinitive lungi (înecarea, însumarea) şi lipsa predicatului din prima strofă accentuează natura abstractă a
discursului.
Din punct de vedere retoric, poezia este o succesiune de metafore implicite, substantivale („adâncul
acestei calme creste”, „oglindă”, „mântuit azur”, „înecarea cirezilor agreste”, „grupurile apei”, „joc secund,
mai pur”, „Nadir latent”, „însumarea de harfe resfirate”, „zbor invers”, „cântec [...] ascuns”) şi verbale
(„tăind”, „ridică”, „pierzi”, „istoveşte”). Limbajul este integral conotativ, iar unele dintre structurile retorice
au o alcătuire specială, de metafore integratoare ale altor metafore. De exemplu, metafora dezvoltată „ adâncul
acestei calme creste” înglobează două metafore dispuse într-o relaţie oximoronică („adâncul” – „calma
creastă”), la fel ca structura „însumarea de harfe resfirate”.
În concluzie, Joc secund exprimă perfect crezul artistic mărturisit de Ion Barbu: „Versul căruia ne
închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului
nostru”. Poet „fără precursori şi fără urmaşi”, autor al unei „formule lirice dintre cele mai orgolioase” (Ioana
Em. Petrescu), el reprezintă momentul de vârf al liricii moderniste din literatura noastră interbelică.