Crahurile Bursiere

Gortolomei Adriana, Ai, anul II, grupa 1.

1
 CUPRINS

Capitolul I : Elemente teoretice. .............................. 3

Capitolul II: Crahuri Bursiere. Exemple .................. 5
Capitolul III: Principalele Crahuri Bursiere din
România ................................................................. 14
Capitolul IV: Studiu de caz. ................................... 16
Concluzii ................................................................ 17
Bibliografie ............................................................ 18

2
 Capitolul I : Elemente teoretice.
Bursa de valori oferă companiilor posibilitatea de a strânge capital (e.g. bani) pentru
extindere prin vânzarea de acțiuni la publicul larg. În afară de posibilitatea de împrumut a unui
individ sau firmă prin sistemul bancar, sub formă de credit sau împrumut, există patru forme
comune de majorare de capital: listarea publica, parteneriate limitate, capital de risc sau
parteneriat corporativ. Cele mai multe dintre aceste opțiuni pot fi realizate, direct sau indirect,
printr-o bursa de valori .

New York`s Wall Street este considerată a fi punctul de referinţă a înfiintarii bursei de
valori, însă adevarata fundatie o reprezintă prima bursă de valori ce a fost înfiinţată în 1790 în
Philadephia. Imediat după, un grup de 24 de afaceristi newyorkezi au pus în aplicare deschiderea
unei burse de valori în New York pe Wall Street unde se află şi în zilele noastre. Wall Street este
locul de unde totul a început, de asemenea locul unde a fost creată cea mai mare piaţă financiară
din lume. Odata cu Wall Street s-a creat o noua industrie cu un limbaj şi terminologii proprii,
bursa de valori devenind o parte integrantă a economiei mondiale.

În Europa, activitatea bursieră este dezvoltată, cu precadere în ţările puternic

industrializate, unde pieţele de titluri de valoare sunt atractive şi oferă garanţii suplimentare de
câştig.

Crahul - reprezintă o scădere majoră într-o piață financiară. După o perioada de

creștere, de cele mai multe ori exagerată, are loc o corectare majoră a prețurilor, ceea ce se
traduce printr-o scădere substanțială a prețurilor pieței, care persistă o perioada îndelungată.

Un crah bursier reprezintă o scădere bruscă şi rapidă a acţiunilor care afectează o piaţă
financiară sau mai multe.

Mecanismul clasic al crahului bursier este următorul: el se caracterizează la început

printr-o creştere susţinută a cursurilor şi a ratelor dobânzii, generată de o activitate economică
febrilă şi de suprasaturare a investiţiilor. Creşterea costurilor, care nu mai poate fi acoperită prin
creşterea preţurilor, conduce la diminuarea rezultatelor financiare ale firmelor şi a perspectivelor
de profit ale acestora. În aceste condiţii, retragerea de pe piaţă a operatorilor care presimt crahul
şi anticipează o corectare a cursurilor determină comprimarea cererii de titluri şi genereaza
panică, aceasta din urma amplificandu-se apoi singură, ca urmare a lipsei cumpărătorilor de
titluri.

Crahurile bursiere pot fi anticipate de către cei care știu ce indicatori să urmărească.
Pentru a se produce un crah, trebuie să existe o anumită condiție în piață, care se dezvoltă pe
parcursul a mai mulți ani.

3
 Alți autori consideră că la originea crahului bursier stau mai mulţi factori, şi anume:

 factori de natură economică,

 monetară
 tehnică.

Factorii de natură financiară au fost reprezentaţi de efectul creşterii ratelor dobânzii pe

termen lung asupra cursului acţiunilor, acţiuni care au fost abandonate de gestionarii de portofolii
în favoarea achiziţionării altor active de pe piaţă. Cei de natură tehnică au fost determinaţi de
utilizarea largă a calculatoarelor, a programelor informatice, a sistemelor de comunicaţie şi de
sporirea volumului operaţiunilor şi a speculaţiilor pe aceste pieţe. "Raportul Deguen" a
concluzionat că iluzia unei lichidităţi infinite a pieţelor la termen este cauza blocării sistemului,
deoarece vine un moment în care devine imposibil să te acoperi, să te protejezi, cu alte cuvinte,
să transferi riscul altora, deoarece nu mai sunt voluntari, iar orice crah bursier lasă în urma sa şi
pagube de natură psihologică, actorii bursei nemaifiind interesaţi de investiţiile directe în acţiuni.

4
 Capitolul II: Crahuri Bursiere. Exemple
Prima criză speculativă cunoscută în istorie a avut loc în 1634 si a fost provocată de
bulbii de lalele. Între 1634 şi 1637, un val de speculaţii a împins preţul bulbului de lalea la
echivalentul a 20.000 de dolari de astăzi.

Lalelele tocmai fuseseră aduse în Europa de Vest din Amsterdam. Erau în acea vreme
comercializate în întreaga Europă, iar în funcţie de frumuseţea şi raritatea lor, reflectau statutul
social al posesorului. Un bulb de lalea deosebit putea să-l facă bogat pe cel care îl vindea. Numai
că preţul bulbilor crescuse atât de mult faţă de valoarea lor reală, încât căderea preţului i-a ruinat
pe mulţi dintre cei care speculau pe această piaţă.

În 1720, la un interval de câteva luni, au avut loc în Franţa şi apoi în Anglia două crahuri
asemănătoare. Ele priveau titlurile companiilor care exploatau resursele din Lumea Nouă şi au
fost numite de către istoricii economiei Mississippi Bubble şi South Sea Bubble.

În cele două cazuri, războaiele lăsaseră statul foarte îndatorat, acesta cedându-şi
privilegiile comerciale companiilor private, pentru a-şi putea plăti, cu banii primiţi, datoriile. În
Franţa, Banca Regală emitea titluri, în vreme ce Compania Mississippi, care tocmai descoperise
aur în Louisiana, le cumpără şi le transformă în acţiuni ale sale. Dezastrul s-a produs când
deţinătorii acţiunilor au vrut să le transforme pe acestea în aur, aşa cum aveau, de altfel, dreptul.
Banca Regală a Franţei nu avea atâta aur cât i s-a cerut, aşa încât acţiunile Companiei
Mississippi s-au prăbuşit.

The South Sea Bubble a fost fondată în scopul desfăşurării comerţului cu America
spaniolă, în special cel cu sclavi. Listele au fost întocmite şi emisiunea subscrisă rapid. În 1720
s-a produs un boom incredibil al acţiunilor ca rezultat al propunerii companiei de a prelua datoria
publică naţională, propunere pe care parlamentul a acceptat-o. Numai într-o singură zi au fost
subscrise 1,5 milioane de lire sterline. Acţiunile au urcat de la 128,5 la peste 1000 din ianuarie
până în august. Inevitabi, balonul a explodat, iar în decembrie mulţi investitori, care se
împrumutaseră masiv pentru a cumpăra acţiuni, erau ruinaţi.

În anul 1882 Uniunea Generală, cea mai importantă bancă a catolicilor francezi şi-a
închis porţile, determinând falimentul a numeroşi agenţi de brokeraj. Bursele de la Lyon şi Paris
au fost afectate, ceea ce a aruncat ţara într-o criză economică.

Pe 11 iulie, britanicii ocupaseră Canalul de Suez, iar o furtună puternică din august, care
a zdruncinat Marea Arabiei, a afectat o parte a flotei comerciale franceze.

Aceste schimburi au generat pierderi importante pentru economiile catolicilor din

Uniune, care fuseseră investite în comerţul maritim. Prăbuşirea flotei a atras falimentul
investitorilor. Toţi cei care vânduseră acţiuni ale companiei maritime au fost luaţi cu asalt de
cetăţenii care doreau să-şi vândă acţiunile, ca să mai recupereze ceva. Pentru a stopa falimentul,

5
agenţii s-au străduit câteva zile să răscumpere aceste acţiuni. Asta n-a ajutat la nimic, ei
prăbuşindu-se alături de firmă şi investitori.

Ziua de 24 octombrie 1929 a fost o zi neagră, „joia neagra” la Bursa de Valori din New
York. Ceea ce s-a petrecut atunci pe Wall Street era deznodământul unei intense activităţi de
speculaţii şi manevre bursiere, marele crah fiind strans legat de criza economică profundă care a
urmat în perioada 1929- 1932, „ Marea depresiune”.

De-a lungul anilor care au precedat criza din 1929, Rezervele Federale Americane (banca
centrală) au adoptat o politică monetară foarte lejeră. În acea vreme, economia SUA era în plină
expansiune, o piaţă deosebit de activă se dezvoltase, la început pe loturile de teren, apoi pe o
serie de titluri, în speţă, acţiuni ale căilor ferate. Se inventaseră automobilul şi radioul, iar
profiturile în aceste industrii păreau nelimitate. Formula cel mai frecvent utilizată era
împrumuturi de fonduri de la bănci pentru a cumpăra acţiuni, sperându-se în creşterea cursului
acestora şi revânzarea lor cu profit şi aceasta în condiţiile în care, la începutul anului 1929,
societăţile bancare măriseră succesiv rata dobânzilor pentru creditele pe termen scut până la 20.

Goana după câştig a fost stimulată de facilităţile acordate la cumpărarea acţiunilor, prin
posibilitatea de a acoperi numai o parte din suma necesară cu bani gheaţă, restul fiind
împrumutaţi de către societăţile de bursă.

Cu un an şi jumătate înaintea crahului, Dow Jones creştea cu 77%, ajungând, în

septembrie 1929 la 381,17 de puncte, ceea ce a determinat o adevărată febră a tranzacţiilor
bursiere care, la rândul ei, a întreţinut această sporire artificială a cursurilor. Trebuie spus că
acest nivel nu a mai fost atins decât în anul 1954. Cercurile largi au fost atrase în activitatea
bursieră: peste 15 milioane de persoane practicau jocul de bursă. La timpul respectiv, se
considera ca tendinţa bursei vestea o eră nouă de prosperitate permanentă.

În particular, titlurile Radio Corporation of America au crescut de la 80 de dolari la

începutul anului 1928, la 505 în septembrie 1929, ceea ce înseamnă o creştere de peste 500%. Se
spunea pe atunci că radioul revoluţionează comunicaţiile şi posibilităţile de marketing ale
societăţilor comerciale.

În replică, începând cu vara lui 1929, producţia industrială a încetinit, iar investiţiile s-au
diminuat substanţial. Din septembrie acelaşi an, bursele americane şi canadiene au început să
scadă, iar criză s-a amplificat până la 24 octombrie 1929. Se pare că, la originea catastrofei s-a
aflat hotarârea Angliei de mărire a taxei scontului, care a provocat retragerea fodurilor europene
de pe piaţa americană. Brokerii, verificând poziţiile clienţilor lor, au intrat în panică şi au cerut
bani gheaţă ca garanţie suplimentară, însă nu au obţinut decât ordine de vânzare a titlurilor
încredinţate spre păstrare, care, lansate în acelaşi timp, au transformat scăderea într-o aevărată
prabuşire.

6
 Potrivit altor opinii, această criză s-a datorat politicilor monetare restrictive ale vremii
(cauzate de aplicarea etalonului aur-lingouri, etalon care limita volumul emisiunii monetare),
care nu au permis soluţionarea problemei pe seama realizării unor injecţii de lichidităţi în
economia americană.

Pe un fond general descendent al cursului acţiunilor, indicele Dow Jones a scăzut

accelerat, ajungând la 198,69 de puncte în data de 3 noiembrie. Scăderea catastrofală a
determinat “paralizia” bursei, cvasi suspendarea tranzacţiilor; cumpăratorii nu au mai putut să
plătească iar vânzătorii nu au mai fost plătiţi.

S-a declanşat astfel crahul bursier, urmat de un declin continuu până in anul 1932, care a
dus indicele Dow Jones la un nivel inimaginabil, respectiv 41,20 de puncte, adică numai 11% din
cât fusese în 1929.

Căderea bursei a declanşat şi o criză bancară, băncile şi celelalte companii care au

împrumutat fonduri pentru jocuri la bursă neputând să onoreze cererile de plată ale clienţilor lor.
Un număr impresionant de bănci au dat faliment în: 642 în 1929, 1345 în 1930, 2288 în 1931.

În 1933, un sfert din populaţia americană adultă se afla în şomaj. PIB-ul din 1929 al SUA
nu a mai fost atins decât în 1941.

Criza s-a propagat rapid în Europa (întrucât relaţiile economice dintre cele două
continente erau strânse) şi a contribuit la ascensiunea curentului naţionalist şi fascist, cu
rezultatul cunoscut: al doilea Război Mondial.

Bursele şi economia americane nu şi-au revenit decât după introducerea unui vast
program de cheltuieli federale (New Deal) propus de preşedintele Roosevelt în 1933.

Crahul bursier din 1929 şi perioada de criză care i-a urmat au testat rezistenţa
companiilor cotate pe majoritatea burselor de valori din întreaga lume. În urma acestei încercări
au supravieţuit doar acele companii care derulau activităţi comerciale ce răspundeau nevoilor
clienţilor lor şi care s-au dovedit capabile să îşi continue activitatea şi în condiţii de criză.

În a doua jumătate a secolului trecut, America s-a confruntat cu mai multe crize
economice, fiecare fiind însoţită de o importantă degringoladă a burselor. Au existat crize în
1966, 1969, 1974, 1980 şi 1982. Cea mai des invocată este cea din 1987.

În acel an, la 19 octombrie, a avut loc faimoasa Lune Neagră, în care indicele Dow Jones
a căzut cu 508,32 puncte (22,6%), aceasta însemna un declin de aproape de 4 ori mai mare decât
recordul postbelic (5,7 la începutul anilo 60) şi depăşea scăderea din 28 octombrie 1929.

Dimensiunea internaţională a crahului a fost deosebit de pregnantă, înregistrându-se

scăderi semnificative ale indicelui FT- SE100 la Londra, ale indicelui Nikkei la Tokio, precum

7
şi scăderi fără precedent la bursele de la Frankfurt, Paris, Singapore, iar bursa de la Singapore a
fost închisă temporar.

Principalele economii ale planetei păreau prospere în 1987, caracterizate prin preluări
forţate, cumpărări pe credit şi formarea de conglomerate. Efectul scontat al acestor operaţiuni era
considerat ca fiind o creştere exponentială a companiilor prin simpla cumpărare a altor companii.
Adesea companiile procedau la emiterea de obligaţiuni murdare pentru a obţine sume importante
în vederea preluării companiilor dorite.

O altă metodă de finanţare devine comună în acea perioadă şi anume ofertele publice
iniţiale. De asemenea industria computerelor personale îşi începea trendul ascendent. Pe măsură
ce timpul trecea, printre principalele ţări membre ale Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, apăreau dezechilibre comerciale enorme. În Statele Unite deficitele comerciale se
accentuau, iar excedentele Japoniei şi Germaniei creşteau cu rate asemănătoare. În ceea ce
priveşte Canada, aceasta înregistra deficite bugetare.

Foarte rapid, evenimentele marcante survenite la scară internaţională au făcut să se

încline balanţa.

În februarie, Brazilia a anunţat că încetează plata dobânzilor asupra datoriei sale externe,
ceea ce a provocat o cădere a valorii dolarului american şi sporirea incertitudinii în ceea ce
priveşte ratele sale de schimb.

În mai, Congresul S.U.A. a adoptat o lege a comerţului care a declanşat un nou val de
conflicte comerciale iar declaraţiile administraţiei americane au lăsat să se înteleagă că dolarul
american trebuie să piardă mai mult din valoare, într-un ritm accentuat, pentru a corect deficitul
comercial din ce în ce mai ridicat.

La 19 octombrie, ziarele au publicat posibilitatea unei intervenţii militare în Golful

Persic.

În acest moment, economiştii s-au temut de o slăbiciune a economiei americane care ar

putea provoca prabuşirea economiei mondiale. Mulţi observatori cred şi astăzi că panica din
„lunea neagră” a reflectat pur şi simplu teama în creştere vizând pierderea controlului în privinţa
situaţiei mondiale.

Totuşi, crahul din 1987 nu a avut nici pe departe efectele catastofale ale celui din 1929.
Factorii care să conducă la scăderea preţurilor acţiunilor cotate existau deja şi nu se aştepta decât
conjunctura favorabila de a se manifesta:

- titlurile de valoare puse în circulaţie prin ofertele publice iniţiale erau supraevaluate
din cauza încăpăţânării cu care unii investitori prelungeau ideea unei pieţe în creştere;
- investitorii încercau un anumit pesimism în legătură cu deficitul comercial al S.U.A.,
scăderea valorii dolarului, creşterea ratelor dobânziilor şi ameninţarea inflaţiei;

8
 - activitatea de preluări de firme nu mai prezenta interes, odată cu modificarea legii
privind impozitele, în 1986, care elimina multe din profiturile ce puteau să rezulte în
urma scutirilor de impozit de care se putea bucura beneficiarul atunci când firmele
luam bani cu împrumut pentru a finanţa operaţiile de preluare

După lunea neagră, frica de o recensiune mondială s-a estompat rapid, deoarece băncile
centrale au acţionat propt pentru a susţine condiţiile de credit. De altfel piaţă a readus încrederea
în economia mondială

Acest crah a avut un reflex atăt de mare, încât a influenţat atât practicile bursiere, cât şi
mentalităţile. El a pus capăt ideii conform căreia bursa era un azino, cu particularitatea că poţi
câştiga la fiecare încercare.

Lunea neagră a mai arătat un lucru, faptul că, din nou, tehnologia s-a transformat din
binefăcător, în demon. În condiţii normale, reţelele globale permite traderilor să execute uriaşe
apăsând doar câteva taste la un terminal şi privind executarea lor pe monitorul computerului.
Demonul apare în timpul pieţelor în declin. În astfel de cazuri, o piaţă în scădere poate circula în
jurul lumii, de la o bursă la alta, fără întrerupere. O sesiune de tran

Edificiul financiar mondial şi-a mai dovedit de câteva ori fragilitatea: în anul 1990 , o dată cu
invazia Irakului asupra Kuweitului, când indicele Dow Jones scăzut de la 3000 de puncte la
aproape 2500 şi în 1991, ca urmare a destabilizării situaţiei din Rusia.

Data de 15 februarie 1995 a fost denumită de analişti Miercurea Neagră

După două săptămâni de calm relativ care au urmat anunţului din 31 ianuarie 1995 despre un
ajutor financiar în valoare de 50 de miliarde de dolari acordat Mexicului de către comunitatea
internaţională, pieţele financiare mexicane au fost din nou cuprinse de derută. Bursa din Mexico
a înregistrat o cădere de 6.41%, în timp de moneda naţională, peso-ul, şi-a continuat deteriorarea
progresivă, trecând pragul de 6 pesos un dolar.

Anunţarea de către grupul Sidex a încetării plăţilor în străinatate, datorită unei datorii de 19
milioane de dolari, a provocat panică în rândul investitorilor străini. Dupa părerea analiştilor,
fluctuaţiile bursiere sunt legate şi de alţi factori, cum ar fi creşterea bruscă a nivelului dobânzilor
la bonurile de tezaur cu 40 pe lună şi incertitudinea politică din ţară datorată crizei din regiunea
Chiapas.

După zece ani, la data de 27 octombrie 1997, piaţa de la New York plonja din nou, scăderea
fiind de 554 de puncte, mai mare decât cea din 1987 şi cea mai mare scădere înregistrată, într-o
singură zi, de Indicele Dow Jones. Spre deosebire de 1987, în 1997 economia S.U.A. era mult
mai sănătoasă. Principala cauză care a condus la scăderea pieţei americane s-a situat de cealaltă
parte a lumii- în Asia, iar fitilul care a aprins exploziva scădere a fost căderea puternică , în ziua

9
de 23 octombrie 1997 a pieţei bursiere de la Hong Kong, piaţă care până la acea dată a fost
considerată invincibilă.

De fapt, pieţele din Asia de sud- est ( în special cele din Indonezia şi Thailanda) îşi
începuseră căderea cu săptămâni în urmă, pe măsură ce investitorii străini părăseau pieţele
respective deoarece le considerau supraîncălzite, proces ce se datora preţurilor supraevaluate ale
acţiunilor în cadrul unor economii care nu ofereau nicio bază reală pentru respectivul nivel al
preţurilor şi cu valute al căror curs era menţinut de mult timp, prin măsuri artificiale.

Criza din Asia a putut fi anticipată încă de la începutul lui 1997, odată ce au început
problemele legate de acordarea creditelor preferenţiale cu destinaţii nerentabile ( fenomen
caracteristic în special Coreei de Sud care a rămas în istorie prin faptul că, finalmente, coreenii
şi-au donat bijuteriile pentru a sprijini statul), apoi au apărut probleme legate de finanţarea
construcţiilor de imobile şi a achiziţionării de proprietăţi imobiliare a căror valoare, din cauza
superofertei, a început să scadă şi să facă tot mai dificila rambursarea lor. Avansul puternic al
economiilor a provocat o majorare a volumului de credite luate de firme şi o creştere la fel de
puternică a preţurilor la imobiliare şi a investiţiilor. Acestea din urmă fuseseră, în mare parte,
finanţate de capitalul străin, cauzând o apreciere însemnată a monedelor naţionale, fapt ce a
amplificat deficitele externe (în asemenea cazuri, exporturile nu mai sunt rentabile, deoarece se
produce scump şi se vinde ieftin). Se credea că deficitele erau justificate de natură
împrumuturilor care serveau finanţării investiţiilor şi capacităţii viitoare de plată. Încetinirea
exporturilor şi inflaţia în creştere au pus presiune pe monedele acestor ţări, iar banii au început să
se deprecieze, fapt ce a condus la o creştere considerabilă a costurilor pentru rambursarea
datoriilor externe.

Aceste cauze au generat o puternică criză în sistemul bancar din zonă, criză care, în loc să fie
corectată, a fost lăsată să se agraveze prin măsuri artificiale de menţinere a cursului valutelor din
regiune iar rezultatul a fost acela care s-a putut vedea la sfârşitul lui octombrie 1997 şi în lunile
care au urmat. Dar aşteptările investitorilor străini s-au schimbat: supracapacitatea de producţie
rezultată din investiţii importante a ascuţit competiţia între exportatorii din regiune. Pentru a-i
face faţă, Thailanda a cedat presiunilor şi şi-a devalorizat monedă, care a căzut cu 50% între
iunie şi octombrie 1997. Exporturile thailandeze au reînceput să fie competitive, stimulând
celelalte ţări din regiune să adopte aceeaşi strategie, şi un val de devalorizare monetară a lovit
Asia. Speriaţi de aceasta, investitorii străini au început să-şi lichideze afacerile, fapt care a
accentuat impactul.

Criza s-a propagat în Hong-Kong şi apoi în întreaga lume.

Piaţa de la Hong Kong era singura care părea sănătoasă şi neafectată de meltdown-ul din jur.
Când şi această piaţă a fost lovită, în 23 octombrie 1997, şi a înregistrat o scăderea ei din ultimii
zece ani, pieţele din întreaga lume au reacţionat şi prima piaţă spre care toţi şi-au îndreptat
atenţia a fost piaţa de la New York, cea mai mare din lume. În astfel de situaţii, de depreciere

10
masivă a monedelor, ţările în curs de dezvoltare sunt percepute drept periculoase, întrucât nu au
forţă financiară să susţină o criză gravă.

Pentru a doua oară la acest sfârşit de secol, s-a pus problema legăturilor dintre pieţele de
capital. Ca şi în 1987 şi chiar mai mult decât atunci, legăturile globale care există între pieţele
din întreaga lume şi care permit ca averi întregi să fie pierdute şi recâştigate într-o singură zi, nu
mai permit pieţelor bursiere să fie izolate. Aceste şocuri pot fi ilustrate prin scăderile de pe
diverse pieţe, cum ar fi: la Londra piaţa a scăzut cu 9,2%; în Japonia 21,3%; Hong Kongul a
scăzut cu 34.5%; Australia a înregistrat o scădere de 12,1%; Mexicul 10,7% iar piaţa din Brazilia
a scăzut cu 27,9%.

Criza de pe pieţele asiatice a scos încă odată în evidenţă faptul că pieţele financiare sunt
instabile, că atâta vreme cât vor exista pieţe financiare vor exista cicluri de expansiune şi de
recesiune ale acestora.

În 1998 valul de criză atinge Rusia şi ca urmare a acestei situaţii se dovedeşte incapabilă să
îşi onoreze obligaţiile de pată legate de datoria sa externă, mai ales în ceea ce priveşte obligaţiile
legate de emisiunile de obligaţiuni achiziţionate de investitorii instituţionali şi cei privaţi.. Rubla
rusească şi-a pierdut 150% din valoare în doar câteva luni. Ruşii au fost obligaţii să plătească
dobânzi şi de 200% pentru a găsi pe cineva care să le ofere bani ca să-şi plătească datoriile
contractate în ruble. Guvernul rus a impus un moratoriu de 90 de zile asupra plăţilor dobânzilor
la obligaţiile guvernamentale.

Aceasta criză a plăţilor externe a dus la prăbuşirea bursei de valori de la Moscova şi această
prăbuşire a declanşat o nouă criză pe pieţele bursiere din întreaga lume, mai ales asupra pieţelor
americane care au fost afectate de căderea unui fond mutual Long Term Capital Market (LTCM
), administrat de o societate de specialitate din S.U.A. Acest fond investise masiv pe piaţa
bursieră din Rusia după prăbuşirea pieţelor din Asia.

Pentru a salva piaţa americană, s-a format un consorţiu de bănci şi fonduri private de
investiţii şi acesta a preluat obligaţiunile fondului LTCM. Evident, acest fond se anunţase a fi
unul cu risc ridicat, dar nimeni nu se aştepta la o prăbuşire atât de bruscă.

De criza din Rusia au fost afectate, într-o anumită masură, ţările din Europa de Est şi
paradoxal, fără nicio legătură unele ţări şi pieţe bursiere din America de Sud, care luptau pentru
redresare economică. Totuşi, pieţele din S.U.A. şi Europa Occidentală au fost mai puţin afectate,
având la baza economii mai sănătoase şi în care procesele de restructurare, fuziunile şi achiziţiile
de companie şi de bănci se derulează continuu. Acestea s-au dovedit suficient de flexibile pentru
a face face situaţiilor de criză şi pentru a continua mersul înainte.

Pe 4 aprilei 2000 are loc prabuşirea oarecum bruscă, dar mai ales accelerată, a tuturor
companiilor din domeniul informaticii, fie ele giganţi ca IBM ( care a ajuns de la 143,938
$/acţiune pe 1 septembirie 2000, la 56,438 $/acţiune pe 9 octombrie 2002), Microsoft ( de la 56

11
$/acţiune pe 23 martie 2000 la 20,688 $/acţiune pe 20 septembrie a aceluiaşi an), Oracle, Intel,
Nortel Networks, sau minusculele dotcom-uri. Nu a fost considerat un crah bursier, deoarece nu
a cuprins toate sectoarele economice, ci numai IT.

Totuşi, domeniul a fost atât de afectat, a adus pagube atât de mari multor particulari care
aveau banii investiţi în astfel de firme încât evenimentul a fost resimţiti de mulţi ca un crah
bursier personal. Probabil a fost unul dintre cele mai lungi declinuri bursiere ale unui singur
sector, companiile informatice neîncepand să-şi revină decât aproape după trei ani mai târziu,
prin 2003.

Pe la începutul anilor 2000, câţiva analişti au avertizat apropierea iminentă a unei corecţii
majore pe pieţele informaticii, recomandând investitorilor să scape cât mai repede de acţiunile
IT. Unii au făcut-o, încasând maximul de câştig rezultat din creşterea lor de până atunci, alţii,
plecând urechea la păreri de gneul : domeniul informatic în bursă nu poate merge decât în sus”,
“domeniul IT este mai puternic decât oricând”, şi-au păstrat aceste titluri, chiar şi când atunci
cqnd au dat semnale de depreciere incipientă, gândint că acest sector se va redresa curând sau,
mai rău, în momentul în care pierderile lor deveneau din ce în ce mai mari spunându-şi ca mai
jos decât atât nu se poate ajunge şi deci că nu are rost să iasă tocmai acum şi să piardă creşterea
care stă să reînceapă.

Semnalul a fost dat pe 4 aprilie 2000, când indicele Dow Jones a scăzut brusc cu aproape
700 de puncte, încheind ziua cu vreo 200 de puncte peirdere.Compania Nortel Networks, care şi-
a imaginat că poate cabla cu fire întreg pământul, a concediat aproximativ 35.000 de angajaţi în
întreaga lume, la apogeul decinului.Aceste condiţii sunt inevitabile, pentru că nimic nu opate
creşte la infinit; bula trebuia să se dezumfle, deşi a fost foarte dureros.

După prabuşirea sectorului informatic, piaţa a fost curăţată de dotcom-urile apărute peste
noaptew, cele care aveau într-adevăr potenţial au rămas, iar companiile solide au început, încet-
încet, să îşi revină.

În anul 2001, are loc un nou crah bursier, ca urmare a atacului terorist de la 11 septembrie
de la World Trade Center ce a generat, pe lângă pierderi materiale şi financiare imense, şi o
adâncire a crizei economice care era deja în curs - o serie de probleme complicate care nu şi-au
găsit încă rezolvare.

Atacul terorist a reuşit să pună economia americană în stare de şoc pentru cel puţin o
săptămână. Bursele din New York au fost blocate pentru patru zile, cum nu s-a mai întamplat de
la primul război mondial, transporturie aeriene fiind sistate timp de trei zile. Din cauza atacului
terorist, pieţele bursiere americane NYSE şi Nasdaq nu s-au deschis, iar dolarul şi acţiunile la
companiile americane de pe pieţele europene s-au prăbuşit.

Această criză a fost cea mai longevivă, fiindu-i necesară bursei pentru a-şi reveni un total
de 999 de zile. Indicele Dow Jones a ajuns de la 11792,98 la 7286, scăzând practic cu 37,8%.

12
 La capătul primei zile bursiere, cele mai afectate companii au fost cele de asigurări şi
societăţile de transport aerian, unele dintre acestea din urmă fiind în pragul falimentului, cu tot
ajutorul financiar promis de Administraţia S.U.A.

Societăţile listate la Bursa din New York au fost decapitalizate cu 8.000 de miliarde
USD, cele listate pe Nasdaq , cu 6.000 de miliarde USD, iar megacompaniile din categoria S&P
au pierdut peste 30% din valoarea acţiunilor.Din decembrie 2001, scandalurile bursiere
izbucnesc în rafale. Seria neagră debutează prin falimentul spectaculos al gigantului grup
energetic Enron . De asemenea, sunt atinse WorldCom (cel mai semnificativ faliment din istoria
Statelor Unite), Tyco, Qwest, Xerox, din suita americană, Vivendi Universal, Ahold şi Parmalat,
în Europa.

Pierderile suportate de acţionari, în special acţionarii salariaţi ai acestor întreprinderi, sunt

colosale. Astfel de afaceri au trebuit să recunoască, prin semnalul bursier, ziua marii fraude, iar
managerii s-au găsit descoperiţi, fiind obligaţi să dezvăluie trucajul conturilor.

Kenneth Lay, primul director general al firmei Enron, a recunoscut că a ascuns datorii în
valoare de 2 miliarde de dolari; managerii de la WorldCom omiseseră să contabilizeze 3,85
miliarde de dolari, reprezentând costuri; cei de la Xerox crescuseră artificial vânzările pentru 6
miliarde de dolari. Unii economişti ajunseseră să califice aceste practici opuse principiului
transparenţei (Gauron, 2002) drept „economia minciunii”.

Andersen, cabinet de audit, a consiliat conducătorii de la Enron, în operaţiile lor

frauduloase, ceea ce a antrenat falimentul său.

Analiştilor financiari şi jurnaliştilor bursieri le-au lipsit luciditatea şi au avut ezitări, în

faţa exceselor conducătorilor corupţi. În sfârşit, autorităţile de reglare, în special Comisia De
Valori Mobiliare Americană (SEC), nu au ştiut să denunţe abaterile contabile şi financiare
aleîntreprinderilor pe care le tutelau.

Sistemul productiv a devenit în mod evident fragil prin criza bursieră. Scandalurile
prezentate anterior au condus la o criză de încredere profundă, din partea acţionarilor.

În timp ce turbulenţele financiare din perioada crahului din 1987 nu avuseseră un efect
semnificativ asupra actorilor nefinanciari, căderea cursurilor bursiere, la cumpăna dintre milenii,
atinge din plin diversele întreprinderi.

Criza pieţelor financiare între anii 2000-2002 a pus în evidenţă numeroase

disfuncţionalităţi în modelele de guvernanţă ale marilor întreprinderi şi a arătat că managerii,
ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă, pot uneori să adopte strategii personale,
neconforme cu interesele acţionarilor.

13
 Capitolul III: Principalele Crahuri Bursiere din România

Costituirea şi dezvoltatrea pieţei de capital din România sunt indisolubil legate de

procesul de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat din diferite domenii de activitate:
industrie, agrivultură, comerţ, turism, etc. În paralel, apariţia unor firme noi cu capital particular,
cu sau fără participare străină, concură la accelerarea procesului de creare a unei veritabile pieţe
de cpaital şi, ca o consecinţă directă, a bursei de valori mobiliare.

Activitatea bursieră în ţara noastră datează din anul 1839, prin întemeierea burselor de
comerţ.

De-a lungul existenţei sale, activitatea bursei a fost afectată de evenimentele social-
politice ale vremii (răscoala din 1907, războiul balcanic 1912-1913), bursa fiind închisă apoi pe
perioada primului război mondial. După redeschiderea sa, a urmat o perioadă de şapte ani de
creşteri spectaculoase, urmată de o perioadă tot de şapte ani de scădere accelerată. Activitatea
Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb se întrerupe în anul 1941, moment în care erau cuprinse la
cota bursei acţiunile a 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (tip obligaţiuni).

După o perioadă de întrerupere de 50 de ani, Bursa de Valori Bucureşti s-a redeschis la

23 iunie 1995, prin fondarea Asociaţiei Bursei de către 24 de societăţi de valori mobiliare.

În cadrul primei şedinţe de tranzacţionare, societăţile de valori mobiliare membre ale

Asociaţiei Bursei au putut negocia 905 acţiuni a 6 societăţi comerciale cotate.

În secolul al XIX-lea, din punctul de vedere al falimentelor şi crizelor, România avea o

veritabilă poziţie deoarece la acea vreme, când deja în Statele Unite băncile se prăbuşeau sub
povara crizelor succesive, România abia îşi contura un sistem bancar în sensul propriu al
cuvântului.

În secolul XX, însă, ţara noastră nu a mai fost ocolită de şocuri. Marea Depresiune din
anii 1929-1932 a lovit aici la fel ca în întreaga Europă. Scăderea preţurilor pe fondul crizei a
doborât agricultura românească rudimentară, incapabilă să facă faţă mai performanţelor
economii agricole din Statele Unite sau Canada, chiar dacă şi acestea se aflau în dificultate.
Exporturile, în special de petrol şi de grâu, au scăzut cu aproape 58%.

România a fost obligată să se împrumute de pe pieţele externe, iar în 1933, prin Planul de
la Geneva, Banca Naţională a României a intrat sub controlul experţilor străini care decideau în
privinţa datoriei externe a statului român.

Vârful crizei a fost atins în 1932, când, pe fondul scăderii producţiei din cauza cererii din
ce în ce mai restrânse, în România existau 300.000 de muncitori şomeri la 18 milioane de
locuitori. Pare puţin, dar trebuie spus că atunci o mare parte a populaţiei lucra în zonele rurale.

14
 În timpul Marii Depresiuni (1931) a falimentat Banca Marmorosch Blank (fosta Banque
de Roumanie), fapt care a reprezentat un cutremur la acea vreme, întrucât Marmorosch Blank era
considerată una dintre cele mai solide instituţii de credit. Falimentul s-a produs pe fondul crizei,
dar şi al acordării unor credite neperformante.

Instaurarea comunismului a „salvat “ România de falimente bancare şi de crize vizibile,

pentru că toate acestea au fost ascunse sub preş sau, uneori, nu au fost contabilizate. Lucrurile
sunt relative pentru că, de pildă, se spune că Uniunea Sovietică, izolată în timpul Marii
Depresiuni, nu a fost atinsă de criză. Totuşi, în acea vreme, în fostul imperiu comunist, milioane
de oameni au murit de foame.

Abia după 1989, în România au apărut falimentele bancare. În urma acestora, statul a fost
obligat să scoată din buzunar miliarde de dolari, prin preluarea pierderilor la datoria publică –
ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi a plătit pentru băncile ajunse în incapacitate de plată.

Potrivit unui raport al BNR din 2004, costul total al restructurării sistemului bancar a fost
de 3,7 miliarde de dolari. Însă romanii nu au fost păgubiţi doar de prăbuşirea băncilor după
1989, ci şi de falimentul a ceea ce acum are un nume – jocurile piramidale. Caritas,
Mondoprosper şi Gerard sunt cele mai cunoscute asemenea jocuri – nişte escrocherii în care sute
de mii de oameni şi-au depus economiile şi le-au pierdut.

Prima instituţie de credit declarată falimentară de către BNR a fost o micuţă bancă,
Albina, în 1999. În cazul Băncii Albina, ca şi al majorităţii băncilor româneşti intrate în faliment
ori salvate în extremis, „reţeta“ căderii a fost aceeaşi: s-au dat credite de milioane de dolari
contra unor garanţii active care nu însemnau nimic. Bancorex a oferit, de pildă, un credit de 1
milion de dolari primind drept garanţie un rond de flori din faţa unei fabrici, băncii Dacia Felix i
s-a dat ca garanţie pentru un împrumut de 1,5 milioane de dolari o turmă de oi.

Evident că astfel de credite nu erau rambursate, iar banca rămânea cu bunul garantat, din
care nu putea scoate mare lucru.

Miercurea roşie, aşa poate fi numită ziua de miercuri, 9 februarie 2005. În această zi
bursa a scăzut, la un moment dat, cu aproape 11%. Mai era nevoie de o mică scădere, de 1% şi
sistemul de tranzacţionare ar fi fost oprit automat. Toate cele 60 de companii listate la bursă erau
la un moment dat „pe roşu“. O imagine de thriller, o bursă înnecată în culoarea sângelui, unde
multe dintre companiile listate se apropiaseră de pragul maxim de scadere de 15%.

Cauzele acestei panici instaurate a fost anunţul Guvernului român de creştere a

impozitului de la 1% la 10%. La acest anunţ făcut marţi, 8 februarie, piaţa a reacţionat imediat,
provocând o scădere a indicelui BET cu peste 4%. Scăderea a continuat şi a doua zi, mulţi dintre
investitori dorind să puncteze profitul marcat cât mai repede.

Mulţi investitori au pierdut bani grei pe piaţa în aceasta zi.

15
 Capitolul IV: Studiu de caz.
CHRISTOPHER DEMBIK – despre cum se poate de evitat un crah bursier
Christopher Dembik este șeful cercetării macroeconomice la Saxo Bank. Saxo Bank se
ocupă cu realizarea de platforme digitale pentru a facilita accesul pe piață cu mai multe active și
pentru a oferi clienților de toate dimensiunile instrumente de calitate profesională, prețuri lider în
industrie și servicii de clasă mondială.

Reporter: Multe voci susţin că bursele sunt supraevaluate şi că ne aflăm în pragul unui
crah bursier. Care este opinia dumneavoastră?

Christopher Dembik: În ultimul timp, bursele au evoluat bine, îndeosebi pentru că au

beneficiat de programele de relaxare cantitativă (n.r. QE - politică monetară prin care o bancă
centrală achiziţionează titluri de stat sau alte active financiare pentru a creşte lichiditatea şi a
stimula economia), dar acum se confruntă cu înăsprirea cantitativă (n.r. QT - politică monetară
prin care o bancă centrală reduce lichiditatea din economie), care are deja un impact negativ
asupra pieţelor.

Pe de altă parte, câştigurile companiilor sunt solide, atât în Statele Unite cât şi în Europa,
dar acestea pot fi solide şi când economia decelerează.

Ca economist pot spune că piaţa din Statele Unite este supraevaluată. Practic, sunt cinci
metode prin care putem măsura acest lucru şi toate indică, mai mult sau mai puţin, că piaţa se
află în aceeaşi situaţie ca în 2001, în timpul crahului dotcom.

Cred că va fi sănătos să avem o corecţie puternică sau poate chiar o piaţă "bear" (n.r. o
piaţă al cărui trend este descendent, fiind definită, de obicei, printr-o scădere de minimum 20%
faţă de un maxim). Totuşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu va dura o perioadă foarte
îndelungată de timp, în special în Statele Unite..

Reporter: Cum vor interveni băncile centrale în cazul unui crah bursier?

Christopher Dembik: Din punctul meu de vedere, singura metodă prin care se poate
reacţiona la o cădere a pieţei bursiere sau a unei crize financiare este prin implementarea QE4
(n.r. cel de-al patrulea program de relaxare cantitativă).

Se spune că politicile monetare cantitative reprezintă ceva neconvenţional, dar nu este

deloc aşa. Cred că experimentăm o nouă etapă a istoriei politicii monetare, iar relaxarea
cantitativă este noul instrument pe care-l avem. Poate că nu este cel mai bun, dar este singurul
instrument de care dispunem pentru a evita un mare crah bursier, cu impact negativ imens în plan
economic şi politic.

16
 Concluzii

Deciziile iraţionale ale investitorilor produc cea mai mare parte din risc
datorită optimismului exagerat al acestora care măreste preţurile dincolo de
valoarea reală a companiilor în cauză. Atunci când cursurile bursiere înregistrează
creşteri exponenţiale de regulă vorbim de existenţa unei bule speculative. Aceasta
nu însemnă însă că preţurile nu pot înregistra un salt legitim de valoare dar acest
salt ar trebui justificat în mod raţional. Convingerea nefondată şi iraţională a
investitorilor că se pot îmbogăţi rapid reprezintă cauza primară a pierderilor
suferite în urma crahurilor bursiere.Investitorii trebuie să realizeze că în momentul
în care îşi plasează resursele financiare într-o investiţie cu potenţial ridicat de
profitabilitate trebuie să fie constienţi de riscul la fel de mare de a pierde sumele
investite.

17
 Bibliografie

*https://administrare.info

*http://www.oligarh.md/istoria-marilor-crahuri-bursiere/

*https://www.bursa.ro/christopher-dembik-saxo-bank-exista-riscul-unei-
corectii-severe-pe-burse-27408436

*https://www.tradeville.eu/tradepedia/crah

*https://www.home.saxo/

*https://www.wikipedia.org/

18