RĂZBOIUL RECE

Proiect realizat de: Pințoiu Diana și Sătmar Elena

 Introducere
Războiul Rece s-a desfășurat între 1947 și 1991 și a
fost o perioadă a tensiuni și confruntări politice și ideologice, o
stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din
1989. Epoca Războiului Rece este sintetic etichetată ca una a
confruntării dintre capitalismul occidental şi socialismul real
sau comunismul sovietic,mai precis, între cele două mari
superputeri, S.U.A. și U.R.S.S. Încă din anul 1946, Winston
Churchill a rostit un discurs, în Fulton, în Missouri, în care a
precizat că Europa era divizată de „o cortină de fier”.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară
mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două
alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe
plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste
totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea
liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau
„democrațiile populare”. Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a
ajuns la confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război Cald”, cu toate
că perioada a generat o cursă a înarmării.

Începuturile războiului Rece (1947-1953)

În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominformul[1], al cărui scop a fost de a controla strâns evoluția
ideologică a mișcării comuniste internaționale și a strânge controlul politic asupra statelor satelite sovietice, prin
coordonarea partidelor comuniste ale Blocului răsăritean. Evoluția Cominformului a avut un regres jenant în
luna iunie a anului următor, când, datorită rupturii dintre Tito și Stalin, membrii Cominformului au fost
expulzați din Iugoslavia, iar Iugoslavia a rămas țară comunistă, dar a aderat la Mișcarea de nealiniere.

Iosip Broz Tito Iosif Vissarionovici Stalin

[1]. Cominform-ul reprezintă numele uzual a ceea ce este numit oficial Biroul de Informații al Partidelor comuniste și
muncitorești. A fost prima autoritate oficială a mișcării internaționale comuniste de la dizolvarea Cominternului și a
confirmat noile realități după cel de-al Doilea Război Mondial - în special crearea Blocului Comunist de Est. A activat
între 1947 și 1956. Într-un fel, este succesorul Cominternului.

-1-
 Diferențele între URSS și SUA
Ţelurile postbelice ale lui Stalin constau în siguranţa propriei persoane, a regimului său, a ţării şi
ideologiei sale, exact în această ordine. Căuta să se asigure că nici un fel de provocări interne n-ar fi putut
vreodată să-i pună în pericol dominaţia personală şi că nici un fel de ameninţări externe n-ar fi putut vreodată
să-i supună ţara vreunui risc. Interesele comuniştilor din toată lumea, oricât de admirabile ar fi fost, n-aveau
niciodată să fie mai importante decât priorităţile statului sovietic, aşa cum le hotărâse el. Narcisismul, paranoia
şi puterea absolută se regăseau, toate, în personalitatea lui Stalin[1]: în sânul Uniunii Sovietice şi al mişcării
comuniste internaţionale, era extrem de temut - dar şi venerat pe scară largă.
Modul în care Stalin îşi percepea aliaţii din timpul războiului şi obiectivele
postbelice ale acestora se baza mai mult pe dorinţe deşarte decât pe o evaluare plină de
acurateţe a priorităţilor, aşa cum erau ele văzute la Washington şi Londra. Aici era vorba
de influenţa ideologiei marxist-leniniste asupra lui, căci iluziile sale luaseră naştere din
aceasta. Cea mai importantă era convingerea, ce exista încă de pe vremea lui Lenin,
conform căreia capitaliştii nu vor fi niciodată în măsură să coopereze unii cu alţii pentru
foarte mult timp. Lăcomia lor- impulsul irezistibil de a plasa profiturile deasupra
politicii - urma să triumfe mai devreme sau mai târziu, Iăsându-i pe comunişti să aibă
nevoie numai de răbdare în aşteptarea autodistrugerii adversarilor.„Alianţa dintre noi şi
acțiunea democratică a capitaliştilor are succes, căci acesta din urmă a făcut tot posibilul Vladimir Ilici Lenin
să împiedice dominaţia lui Hitler”, comenta Stalin când războiul se apropia de final. "În
viitor, ne putem întoarce în orice moment împotriva acestei facţiuni a capitaliştilor."[2].
Aşadar, ţelul lui Stalin nu era acela de a restabili o balanţă a puterii din Europa, cât mai degrabă de a
domina acest continent la fel de mult pe cât căutase Hitler s-o facă. Recunostea, într-un comentariu meditativ,
dar totodată extrem de relevant, din 1947, că "dacă Churchill n-ar fi amânat cu un an deschiderea celui de-al
doilea front în nordul Franţei, Armata Roşie ar fi venit către Franţa. ... [Noi] am cochetat cu ideea ajungerii la
Paris"[3]. Spre deosebire de Hitler însă, Stalin nu urma nici un fel de orar fix. Salutase debarcările din Ziua Z, în
ciuda faptului că acestea aveau să Împiedice Armata Roşie să ajungă în Europa de Vest prea curând: înfrângerea
Germaniei era prima prioritate. Pe de altă parte, nici nu renunţase la diplomaţie în încercarea de a-şi atinge
obiectivele, în primul rând pentru că se aşteptase - cel puţin pentru un timp - la cooperarea americanilor pentru
îndeplinirea lor. Nu spusese Roosevelt că Statele Unite se vor abţine de la a-şi căuta propria sferă de influenţă în
Europa? Stalin avea, aşadar, o viziune măreaţă: obţinerea pe cale paşnică, dar net determinată istoric, a
dominaţiei clare asupra Europei. Era însă, în acelaşi timp, şi o viziune eronată şi imperfectă, căci nu reuşea să
ţină cont de obiectivele postbelice În derulare ale Statelor Unite.
Americanii urmăreau însă o influenţă globală în domeniul ideilor: Declaraţia de Independenţă avansase,
la urma urmei, teoria radicală că toţi oamenii sunt născuţi egali. Cu toate acestea, nu făcuseră nici un efort, pe
durata primelor paisprezece decenii de independenţă, să îmbunătăţească ceva în legătură cu această afirmaţie.
[1]. Bullock, Alan, “Hitler and Stalin: Persllel Lives “,New York: Knopf, 1992, p. 464
[2]. Roberts, Geoffrey, "Stalin and Soviet Foreign Policy", ed. Origins of the Cold War: An International Histoiy, ed. a
2-a ,New York: Routledge, 2005, p. 51
[3]. Înregistrarea discuţiei dintre Stalin şi Thorez, 18 noiembrie 1947, Levering, Ralph,, Debating tile Origins of the
Cold War” ,Rowman & Littlefield Publishers, 2002 ,p. 174.

-2-
Statele Unite aveau să servească drept exemplu; restul lumii trebuia să decidă cum şi sub ce circumstanţe li se
va alătura. "SUA este binevoitoare faţă de libertatea şi independenţa tuturor", proclama secretarul de Stat John
Quincy Adams în 1821, însă "le asigură şi le apără numai pe ale sale."[1] Astfel că, în ciuda unei ideologii
internaţionale, practicile americane erau izolaţioniste: naţiunea încă nu ajunsese la concluzia că securitatea sa
impunea transplantarea principiilor sale. Politica sa externă şi militară era mult mai puţin ambiţioasă decât cele
la care te-ai fi aşteptat de la o naţiune de o asemenea mărime şi putere.

Blocada Berlinului și podul aerian

SUA și Marea Britanie și-au unit zona de ocupație, la 1 ianuarie 1947, la care s-a asociat, mai târziu, și
Franța (în aprilie 1949). Ca parte a reconstrucției economice a Germaniei, la începutul anului 1948, un număr de
reprezentanți ai guvernelor din Europa de Vest și Statele Unite au anunțat un acord cu privire la fuziunea
zonelor vest-germane într-un sistem federal guvernamental. În plus, în conformitate cu Planul Marshall, au
început procesul de reindustrializare și reconstrucție a economiei germane, inclusiv prin introducerea unei noi
monede marca germană, pentru a înlocui vechea monedă Reichsmark, pe care sovieticii au devalorizat-o. La
scurt timp după aceea, Stalin a instituit Blocada Berlinului (24 iunie 1948 - 12 mai 1949), una dintre primele
crize majore ale Războiului Rece, împiedicând sosirea în Berlinul de Vest a alimentelor, materiilor prime și
materialelor.[81] Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Canada, Australia, Noua-Zeelandă și alte
câteva țări au început furnizarea masivă a alimentelor și altor provizii în Berlinul de Vest. În această situație,
sovieticii au organizat o campanie de relații publice împotriva schimbărilor politice. Încă o dată, comuniștii din
Berlinul de Est au încercat să perturbe alegerile municipale din Berlin (așa cum au făcut în alegerile din
1946), care au avut loc pe 5 decembrie 1948 și au produs o prezență la urne de 86,3% și o victorie covârșitoare
pentru partidele non-comuniste. Rezultatele au împărțit, efectiv, orașul în două zone: Est și Vest. 300 000 de
berlinezii au demonstrat și au cerut ca aprovizionarea prin transportul aerian internațional să continue, iar pilotul
american Gail Halvorsen a creat „Operațiunea Vittles, prin care se aruncau bomboane copiilor germani. În mai
1949, Stalin s-a retras și a ridicat blocada.

Războiul din Coreea

Una dintre cele mai semnificative efecte ale politicii de stăvilire a fost izbucnirea Războiului din Coreea.
În iunie 1950, Armata Populară Coreeană a lui Kim Ir Sen a invadat Coreea de Sud. Iosif Stalin a planificat,
pregătit și inițiat invazia, prin crearea unor planuri detaliate de război, care au fost comunicate nord-
coreenilor. Spre surprinderea lui Stalin, Consiliul de Securitate ONU a sprijinit apărarea Coreei de Sud, deși
sovieticii, în semn de protest, boicotau întâlnirile pentru că Taiwanul și nu China Comunistă deținea loc
permanent în Consiliu. Personalul din Coreea de Sud a Națiunilor Unite, Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Turcia, Canada, Australia, Franța, Africa de Sud, Filipinele, Olanda, Belgia, Noua Zeelandă și alte țări s-
au alăturat pentru a opri invazia.

[1]. Discursul lui John Quincy Adarns, 4 iulie, 1821, în Common Sense, reprodus parţial în Dennis Merrill şi Thomas
G. Paterson, ed., Major Problems in American Foreign Policy, ed. a 6-a, New York: Houghton Mifflin, 2005, 1,132.

-3-
 Printre alte efecte, Războiul din Coreea a galvanizat forțele
armate occidentale, determinându-le să se organizeze în structura
militară NATO. Opinia publică din țările implicate, Marea Britanie, spre
exemplu, a fost împărțită: pentru și împotriva războiului. Mulți se temeau
de o escaladare într-un război general cu China comunistă și chiar de un
război nuclear. Puternica opoziție față de război, de multe ori, a tensionat
relațiile anglo-americane. Din aceste motive, oficialii britanici au căutat o
finalizare rapidă a conflictului, în speranța de a uni Coreea sub auspiciile
Națiunilor Unite și retragerea tuturor forțelor străine.
Chiar dacă chinezii și nord-coreenii erau epuizați de război și s-au
pregătit să-l încheie până la sfârșitul anului 1952, Stalin a insistat ca
aceștia să continue lupta, iar armistițiul a fost aprobat doar în iulie 1953,
după moartea lui Stalin. Liderul nord-coreean Kim Ir Sen a creat o
dictatură extrem de centralizată și brutală, acordându-și puteri nelimitate
și creând un formidabil cult al personalității. În partea de sud a țării,
sistemul corupt al lui Syngman Rhee, sprijinit de americani, a creat un
sistem totalitar comparabil cu cel din Coreea de Nord. După ce, în 1960,
Rhee a fost răsturnat de la putere, Coreea de Sud a căzut într-o perioadă
de dictatură militară, care a durat până la recrearea, în 1987, unui sistem
pluripartid.

Criză și escaladare (1953-1962)

Pactul de la Varșovia și Revoluția Ungară
În timp ce moartea lui Stalin, în 1953, a relaxat ușor tensiunile, situația din Europa a rămas în stadiul
unui armistițiu armat. Sovieticii, care creaseră, deja din 1949, o rețea de tratate de asistență mutuală în Blocul de
Est, în 1955, au stabilit o alianță formală, numită Pactul de la Varșovia.

Revoluția ungară din 1956

Revoluția ungară din 1956 a avut loc la scurt timp după ce Hrușciov a aranjat
eliminarea liderului stalinist al Ungariei, Mátyás Rákosi. Ca răspuns la revolta
populației, noul regim a dizolvat, în mod oficial, Poliția secretă ungară, a declarat
intenția sa de a se retrage din Pactul de la Varșovia și a promis să restabilească alegerile
libere. În această situație, Armata Roșie a invadat Ungaria și a zdrobit cu tancurile
rezistența eroică a insurecției budapestane, mii de cetățeni maghiari fiind arestați,
închiși și deportați în Uniunea Sovietică. Aproximativ 200 000 de maghiari au părăsit Mátyás Rákosi
Ungaria aflată în haos, emigrând în țările din Vest.
Prim-ministrul Ungariei, Imre Nagy, împreună cu alte figuri politice, în urma
unui proces ținut în secret, au fost condamnați la moarte și executați . Din 1957, până
prin 1961, Hrușciov, în mod deschis și repetat, a amenințat Vestul cu anihilarea
nucleară. El a afirmat că rachetele rusești erau mult superioare celor ale Statelor Unite,
fiind capabile de a distruge orice oraș american sau european. Cu toate acestea,
Hrușciov a respins credința lui Stalin în inevitabilitatea războiului și a declarat că scopul
său este „coexistența pașnică”.
Imre Nagy

-4-
 Această formulare a modificat poziția sovietică din epoca lui Stalin, în care lupta de clasă internațională
însemna că cele două tabere opuse erau pe un curs de coliziune inevitabilă, iar comunismul ar triumfa printr-un
război mondial; acum, pacea ar permite capitalismului să se prăbușească singur, dar însemna și înarmarea
sovieticilor, doctrină care s-a menținut până la venirea lui Gorbaciov a cărei „nouă gândire” a prevăzut, mai
degrabă, o coexistență pașnică de sine-stătătoare, fără o luptă de clasă.
Evenimentele din Ungaria au produs o fractură ideologică în cadrul partidelor
comuniste ale lumii, în special în Europa de Vest, soldată cu un mare declin al
numărului membrilor de partid din țările occidentale și comuniste, care s-au simțit
dezamăgiți de brutalitatea reacției sovietice .
Partidele comuniste din Occident nu și-au recuperat niciodată pierderile suferite
prin efectul Revoluției ungare, mai ales cu privire la numărul de membri, fapt care a
fost recunoscut imediat de unii, cum a fost, spre exemplu, politicianul
iugoslav Milovan Djilas, care, la scurt timp după revoluție, a fost întemnițat pentru că a Milovan Djilas
spus că „rana pe care Revoluția ungară a făcut-o comunismului nu se va vindeca
complet niciodată". Declarațiile americane erau concentrate pe puterea americană din
străinătate și succesul capitalismului liberal. Cu toate acestea, de la sfârșitul anilor 1960, „bătălia pentru mințile
oamenilor” între cele două sisteme de organizare socială, despre care Kennedy a vorbit, în 1961, în mare măsură
s-a încheiat, iar de acum tensiunile erau bazate, în principal, pe obiectivele geopolitice, mai degrabă decât pe
cele ideologice.

Competiția dintre SUA și URSS pentru lumea a treia

Mișcările naționaliste din unele țări și regiuni, în special în Guatemala, Indonezia și Indochina au fost,
adesea, aliate cu grupuri comuniste, sau percepute în Occident ca fiind aliați ai comuniștilor. În acest context, în
anii 1950 și începutul anilor 1960, când mișcările de decolonizare au luat avânt, Statele Unite și Uniunea
Sovietică concurau, din ce în ce mai mult, pentru influență în Lumea a Treia. În plus, sovieticii au văzut
pierderea continuă a terenului de către puterile coloniale (Marea Britanie, Franța, Belgia etc.) drept un semn
care, pentru ei, prevestea o eventuală victorie a ideologiei lor. În această competiție pentru a câștiga influență în
Lumea a Treia, ambele puteri vindeau armament mișcărilor de eliberare.
Statele Unite ale Americii s-au folosit de CIA pentru a îndepărta un șir de guverne neprietenoase din
Lumea a Treia și pentru a le sprijini pe cele aliate.

Cursa spațială
Cursa spațială se poate defini și ca un capitol al conflictului
nedeclarat dintre SUA și URSS. În luna august 1957, sovieticii au lansat cu
succes prima rachetă balistică intercontinentală(ICBM) din lume, iar în
luna octombrie același an au lansat primul satelit artificial al
Pământului, Sputnik, capabil să orbiteze în jurul Pământului. În luna
noiembrie a aceluiași an, sovieticii au lansat Sputnik II, iar, în interior, au
plasat un câine, pe nume Laika, care a murit la 7 ore de la ieșirea din
atmosferă. Echipa de cercetare a sovieticilor în domeniul rachetelor era
condusă de Serghei Koroliov, care fusese victimă a epurărilor
staliniste din 1938 și s-a aflat timp de 6 ani în detenție. După misiunile
În 1969 SUA a reușit
Sputnik, SUA a intrat în cursă prin lansarea, în 1958, satelitului Explorer I,
aselenizarea cu Apollo 11
dar URSS a făcut, din nou, un salt uriaș, în 12 aprilie1961, când lansează
primul om în spațiu, cosmonautul Iuri Gagarin - cu Vostok 1, care, după o
rotație completă în jurul Pământului, a reușit să aterizeze în siguranță. După primele succese, sovieticii au
-5-
înregistrat și o catastrofă, la 24 octombrie 1960, care a ucis în jur de 100 persoane și care a dat înapoi programul
sovietic de cercetare spațială. Evidentul progres sovietic în acest domeniu, care a fost și o mare pierdere de
prestigiu politic pentru SUA, l-a determinat pe președintele american John F. Kennedy să declare că, înainte de
sfârșitul deceniului 7, SUA va trimite un om pe Lună.
Echipa de cercetare a americanilor a fost condusă de Wernher von Braun, fost conducător al
programului german de creare a rachetelor germane V-1 și V-2 în cel de-al Doilea Război Mondial, arma de
teroare concepută pentru terorizarea britanicilor. Wernher von Braun, împreună cu sute de ingineri și camioane
de documentație de proiect, s-a predat americanilor. Datorită cunoștințelor avansate în domeniul
rachetelor, Wernher von Braun și alți cercetători germani responsabili cu construirea rachetelor nu au fost trași
la răspundere în fața justiției, ci au fost cooptați în cercetare.
Cursa spațială a culminat cu aselenizarea navei spațiale Apollo, cu astronautul Neil Armstrong, primul
om pe Lună. Cursa spațială a fost descrisă, mai târziu, de astronautul Frank Borman ca fiind „doar o luptă în
Războiul Rece”.

Spionajul
Primele succese sovietice au avut loc încă înainte de izbucnirea Războiului Rece, când sovieticii, cu
ajutorul lui Klaus Fuchs, au reușit să afle secretele bombei atomice britanice. Panica roșie (1947-1957)
și McCarthysm-ul au distrus multe rețele de spionaj. KGB nu a reușit să reconstruiască cele mai multe dintre
rețelele sale ilegale din SUA distruse de Panica Roșie și de McCarthysm. Totuși, spionajul sovietic a repurtat un
succes foarte mare în cazul grupului spionilor britanici „Grupul celor cinci din Cambridge”: Kim
Philby, Donald Maclean, Guy Burgess, Anthony Blunt și John Cairncross. În Războiului Rece, mai
târziu, KGB a avut noroc cu cazurile de contraspionaj în favoarea sovieticilor, cum a fost cazul lui Robert
Hanssen (1979–2001), precum și al ofițerului CIA, Aldrich Ames (1985-1994). De partea cealaltă, cele mai
celebre „evadări” din blocul comunist au fost cazurile generalului Mihai Pacepa, Mircea Răceanu, agentul de
securitate Matei Pavel Haiducu (1978), generalul KGB Oleg Gordievski(1985), Svetlana Allilueva - fiica lui
Stalin (1967) etc.
Criza rachetelor din Cuba
Cea mai gravă criză a Războiului Rece a fost cunoscută drept criza
rachetelor din Cuba (1962). Criza rachetelor din Cuba a determinat
intrarea, după 1962, într-o nouă etapă a Războiului Rece, cea a unei
”consistențe pașnice”, și o relativă destindere în relațiile dintre cele 2
sisteme politice rivale:Încheierea acordurilor americano-sovietice SALT 1
și SALT 2, privind controlul armamentului,organizarea Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa (Helsiki,1975), negocierile americano- Un P-2 Neptune a Marinei Militare
sovietice din Malta (1989), prin care s-a pus capăt Războiului Americane zburând deasupra unui
Rece.Totuși, momente de criză s-au înregistrat și în perioada 1962-1989. vas de transport sovietic în timpul
În Vietnam, forțele comuniste și cele ale lumii s-au confruntat într-un Crizei Rachetelor Cubaneze
război sângeros. Americanii s-au retras din Vietnam în 1975, statul sud-
vietnamez fiind înglobat în cel din nordul Vietnamului comunist.
Criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962) a adus lumea mai aproape de un război nuclear
decât oricând înainte, demonstrând, în continuare, conceptul distrugerii reciproce asigurate, conform căreia
nicio superputere nu era pregătită să utilizeze armele ei nucleare, temându-se de distrugere totală, la nivel
mondial, prin intermediul represaliilor reciproce.[181] Urmările crizei au condus la primele eforturi de limitare
în cursa înarmărilor nucleare, la dezarmarea nucleară și la îmbunătățirea relațiilor, deși primul acord de control
al armelor nucleare în Războiul Rece, Tratatul Antarcticii, a intrat în vigoare abia în 1961.

-6-
 În 1964, colegii de la Kremlin au reușit să-l îndepărteze pe Nikita Hrușciov de la putere, dar i-au permis
o pensionare liniștită. Acuzat de grosolănie și de incompetență, lui i se impută, de asemenea, ruinarea
agriculturii sovietice și aducerea lumii în pragul unui război nuclear. Hrușciov a devenit o rușine internațională
atunci când a autorizat construcția Zidului Berlinului, o umilință publică pentru marxism-leninism.

Reformele lui Gorbaciov

În 1985, anul când a venit la putere Mihai Gorbaciov, economia sovietică
stagna și se confrunta cu o scădere drastică a veniturilor valutare, ca urmare a căderii
prețului petrolului în anii 1980. Aceste aspecte l-au determinat pe Gorbaciov să ia
măsuri pentru a revigora starea economiei sovietice. În iunie 1987, Gorbaciov a
anunțat un program de reformă sau restructurare economică numită
„perestroika” Perestroika a relaxat sistemul cotelor de producție, a permis
proprietatea privată a întreprinderilor și a deschis calea pentru investițiile străine.
Aceste măsuri au fost menite să redirecționeze resursele țării din zone militare ale
costisitorului Război Rece în zone mai productive din sectorul civil. În anul1988, Mihail Sergheevici Gorbaciov
renunțarea la doctrina Brejnev(a suveranității limitate a statelor cu regim
comunism), fapt de care au profitat țările est-europene, care au putut înlătura, în 1989, cuminsmul. În același an,
zidul Berlinului a fost demolat. Însăți URSS s-a destrămat, iar Tratatul de la Varșovia s-a autodesființat în anul
1991.
Doctrina Brejnev
În septembrie 1968, în timpul unui discurs ținut la cel de-al
Cincilea Congres al Partidului Muncitoresc Polonez Unit, la o lună
după invazia Cehoslovaciei, Brejnev a prezentat Doctrina Brejnev,
în care el a pretins dreptul de a încălca suveranitatea oricărei țări
care încearcă să înlocuiască marxism-leninismul cu capitalismul. În
timpul discursului, Brejnev a declarat:
„Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să
transforme dezvoltarea unor țări socialiste spre capitalism,
aceasta lucru devine nu numai o problemă a țării în cauză, ci o Leonid Brejnev și Richard Nixon în timpul
problemă comună a tuturor țărilor socialiste.”[1] vizitei lui Brejnev la Washington, în luna iunie
1973; această vizită a fost un moment înalt în
Doctrina își are originile sale în eșecurile marxism- destinderea relațiilor dintre SUA și URSS.
leninismului în statele satelit precum Polonia, Ungaria și Germania
de Est, care s-au confruntat cu scăderea vizibilă a standardului de
viață, în contrast cu prosperitatea Germaniei de Vest și a celorlalte state din Europa de Vest.

Consecințe
În urma Războiului Rece, Rusia a redus dramatic cheltuielile militare. Procesul de restructurare a
economiei în fosta Uniune Sovietică a lăsat milioane de șomeri.[285] Reformele capitaliste au culminat într-o
recesiune mult mai severă decât cea de care SUA și Germania au avut parte în timpul Marii crize economice.

[1]. Berjnev, Leonid, Congresul al V-lea al Partidul Muncitoresc Unit din Polonia din 13 noiembrie 1969

-7-
 Perioada de după Războiul Rece a continuat să influențeze afacerile din lumea întreagă. După
dizolvarea Uniunii Sovietice, lumea de după Războiul Rece este considerată, în general, ca unipolară, cu Statele
Unite singura superputere rămasă. Războiul Rece a definit rolul politic al Statelor Unite în perioada postbelică
(după cel de-al Doilea Război Mondial), în lume. Până în 1989 SUA avea alianțe militare cu 50 de țări și
menținea sub arme un număr de 526 000 militari în duzini de țări, din care 326 000 în Europa (două treimi
în Germania de Vest) și aproximativ 130,000 în Asia (în Japonia și Coreea de Sud, în special).
Războiul Rece a marcat, de asemenea, vârful pe timp de pace al complexului militar-industrial (Statele Unite ale
Americii, cu deosebire) și o finanțare militară pe scară largă a cercetărilor științifice. Aceste complexe, deși
originile lor pot fi găsite încă din secolul al 19-lea, au crescut considerabil în timpul Războiului Rece.
Complexele militar-industriale au un impact mare asupra țărilor lor și ajută la modelarea societății, politicii și
relațiilor internaționale.
Cheltuielile militare ale SUA în anii Războiului Rece au fost estimate la 8 miliarde de dolari, în timp ce
aproape 100. 000 de americani și-au pierdut viața în Războiul din Coreea și Războiul din Vietnam. Deși este
dificil de estimat pierderea de vieți omenești în rândul soldaților sovietici, costul financiar pentru Uniunea
Sovietică, privit ca parte din produsul intern brut, a fost mult mai mare decât cel suportat de Statele Unite ale
Americii.[295] În plus, datorită luptei superputerilor, pe lângă pierderile de vieți omenești din rândul militarilor,
în lume au mai murit și milioane de civili, mai ales în Asia de Sud. Cele mai multe dintre războaie și subvențiile
pentru conflicte locale s-au încheiat odată cu Războiul Rece: războaiele interstatale, războaiele etnice,
războaiele revoluționare, precum și numărul refugiaților și al persoanelor strămutate din cauza crizelor politice
și militare au scăzut brusc în anii de după Războiul Rece. Cu toate acestea, urmele conflictului Războiului Rece
nu sunt întotdeauna ușor de șters, deoarece multe dintre tensiunile economice și sociale care au fost exploatate
pentru a alimenta continuarea Războiului Rece, în unele părți ale Lumii a Treia, rămân acute. Defalcarea
controlului de stat într-o serie de domenii anterior conduse de guverne comuniste a produs noi conflicte civile și
etnice, în special, în fosta Iugoslavie. În Europa de Est, sfârșitul Războiului Rece a inaugurat o eră de creștere
economică și de creștere a numărului democrațiilor liberale, în timp ce în alte părți ale lumii, cum sunt
Afganistanul și Irakul, independența a fost însoțită de eșecul statalității.

-8-
 Bibliografie

1. Gaddis, John Lewis, Războiul Rece, Editura Rao, București, 2009

2. Stan, Magda și Vornicu, Cristian, Istorie- manual pentru clasa a XI-a, Editura Niculescu,
București 2006
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece (accesat la 11.05.2019)
4. https://www.academia.edu/35260527/Razboiul_Rece (accesat la 12.05.2019)
5. https://ro.historylapse.org/inceputul-razboiului-rece (accesat la 12.05.2019)

-9-